Despre ce conteaza, de fapt

Acest "post" vrea sa fie o explicatie pentru acei oameni (din ce in ce mai multi) care ma intreaba daca nu muncesc prea mult, pentru prea putin.

Ideile mele "de afaceri" au fost mereu .. "trasnite". Si asta nu pentru ca au fost lucruri iesite din tipar (din pacate) sau pentru ca ar fi fost nemaipomeni de profitabile(daca stau bine sa ma gandesc.. nu au fost deloc profitabile). Ideile mele de afaceri au fost trasnite, in ochii altora, pentru ca nu au presupus niciodata castiguri senzationale obtinute cu investii minime sau fara munca. Pentru ca - la noi - o idee de afacere in care trebuie sa investesti bani (sau sa muncesti) e perceputa din start ca fiind proasta. Mai mult, eu am intrat mereu in defensiva cand am auzit despre "afaceri" din care poti castiga sume frumoase fara munca.

Eu am fost - si sunt in continuare - acel fraier care crede ca trebuie sa dai ca sa primesti ceva in schimb.

In timp ce voi ma intrebati de ce muncesc atat de mult - pentru atat de putin- eu ma intreb daca nu cumva muncesc prea putin. Sunt momente de criza (ca cel din care tocmai am iesit, care dureaza deja de multe saptamani) in care incep sa-mi pierd *increderea* in ceea ce mi se intampla si ma refugiez in nesiguranta si in "e vina altcuiva". Totusi imi revin. Daca e sa se intample ce e mai rau - so be it. Eu trebuie - si am sa merg mai departe pe drumul pe care sunt, pentru ca asta am ales, pentru ca asta vreau.

Da, stau 12 ore plecat de acasa. Da, ma enervez crunt la servici. Da, sunt foarte obosit. Da, fac prea mult pentru prea putin. Dar vreau. Nu ma bat cu pumnul in piept la nimeni pentru ceea ce fac, nu o fac pentru aprecierea nimanui. Nu o fac in special pentru bani - de aia nu ii cer pentru fiecare lucru in plus pe care il fac. Stiu ca uneori sunt acceptat doar pentru ca par fraier si dispus sa muncesc mai mult (decat sunt platit). Dar sunt dispus oricand sa te privesc in ochi si sa-ti spun ca imi place. Vreau sa fiu cel fraier care a muncit si nu a fost apreciat pe masura. Pentru mine asta inseamna mai mult decat 100 de euro in plus la sfarsitul lunii.

Mi se revolta stomacul cand imi amintesc de momentele cand ma uram pentru ca stateam pe un scaun doar pentru niste bani. Nu mi-am castigat intre timp independenta financiara, mi-am recastigat doar increderea in mine. (Multumesc pentru sustinere, Andrei, pentru ca nu stiu daca am facut-o pana acum. Promit ca data viitoare cand ne intersectam am sa o fac si personal) Imi recitesc periodic posturile din acea perioada si ma felicit mereu pentru titlul pe care l-am dat blogului, inainte de a sti ce urmaza sa scriu pe el.

Nu, acum nu sunt nici macar 1% antreprenor, dar am libertatea sa ma comport ca si cum as fi. Nu sunt nici leader, nici manager, desi cica sunt (sau ar trebui sa fiu) undeva intre. Fac acum pe bani ce pana acum am facut doar pentru ca mi se parea o idee buna. Nu o fac cu gandul la bani, o fac cu gandul sa iasa ceva din cele 12 ore in care stau la birou.

Nu am pretentia sa ma intelegi. Lasand "cocosismele" deoparte, nu am pretentia sa inteleaga nimeni ce fac acum. Sunt puncte pe care am sa le unesc undeva in viitor. Deocamdata am sa fiu fraierul care munceste prea mult si pe care nu-l intereseaza ce vorbeste lumea.

Despre Vasile

sau

De ce sunt cainii fraieri cu diploma

Stii cum vin cainii (cu cat sunt mai mici, cu atat e gestul mai induiosator) sa isi stearga lacrimile de palma ta? Cu privirea care exprima ceva intre umilinta si zambet trist... Cum iti cauta nesiguri privirea, cum se lipesc de piciorul tau si se ascund de lumea din jur - si asteapta sa ii alungi?

Oricat de mult m-ar emotiona, e doar ceva invatat. Pentru ca - da, ce socant - oamenii i-au invatat sa faca asa. I-au invatat sa cerseasca mancare si atentie. I-au invatat ca sunt dependenti. Pentru ca tu sa te simti acum special, cand vine fericit si iti zambeste - cum numai cainii si *stapanii* lor stiu ca se poate.

Dar cel mai stupid e ca - dintr-un sentiment de vinovatie, probabil - nimeni nu recunoaste ca e asa. Ok, nu vreau sa fac filosofie - nu vreau sa vorbesc despre cum cainii sunt mereu fideli -bla bla - sau ca pisicile sunt niste prefacute - alt bla bla. Vreau sa vorbesc despre cum atunci cand intra in metrou oamenii cauta scaune libere. Ok, recunosc - vreau sa vorbesc despre faptul ca oamenii sunt convinsi ca rebuie sa (isi) negocieze salar(i)ul.

Suntem toti blocati intr-un mare automatism. Esti perfect convins ca trebuie sa faci un lucru pentru ca... si aici nu iti poti explica prea bine, dar stii sigur ca toata lumea face asa. Trebuie. Daca nu faci un anume ceva - esti gresit. Daca esti bun - esti prost. Daca esti rau - esti mincinos. Daca nu taci, te spun.

Pisicile mele sunt buni profesori (in ale filososfiei). Pisicile mele stiu ce e o pastila, stiu ca pastila e o conventie sociala, si o refuza cu obstinatie. Pisica mea gri (grasa si joviala) se lupta si protesteaza. Respinge violent pastila, zgarie si face scandal. Pisica mea neagra si introvertita zace lesinata pana ii infingi pastila printre dintii stransi, apoi te priveste sublim, se indeparteaza tacut si o scuipa un metru mai incolo. Te priveste satisfacuta si pleaca in treburile ei. Am deviat? Deloc. Ideea e ca oricum ai lua-o, ai dat banii de pomana pe nenorocita aia de pastila. Daca iti luai un caine, ii rupeai pastila si o amestecai intre oase sau granule (dupa buget) si nenorocitul era atat de fericit ca si-a primit portia inca puteai sa-l si otravesti.

Iar Vasile... Vasile e un calut de mare care rade tot timpul si da din maini ca bezmeticul. Toata lumea il place pe Vasile, dar asta nu-l apara din a fi abandonat cand nici nu se asteapta.

Si uite ca am reusit sa scriu un post politically correct, fara greseli de adresare directa. If anyone cares.

It's better to ask for forgiveness than to beg for permission

Or... is it the other way around .. ?

Nu are nici o legatura cu "libertatea", nu are nici o legatura cu "responsabilitatile" sau "pozitia". Libertate ai atat de mult cat iti acorzi, responsabilitate - cat vrei... Iar pozitie... Hmm. La "pozitie" e putin mai complicat. Am fost tentat sa scriu ca pozitia e cea pe care vrei sa o ai, dar nu e chiar atat de simplu. Uneori nu ajunge sa vrei .. trebuie sa si poti (sa fii in stare, sa fii dispus, sa... ) Intotdeauna am fost agasat de cei care folosesc sintagme de genul "urci pe scara ierarhica pana la nivelul maxim de incompetenta" sau "those who don't know know how to do - teach". E prea multa frustrare in spatele afirmatiilor astea (desi exista si mult adevar) incat sa le pot accepta. Totusi uneori e nevoie de mai mult decat sa vrei.

Am realizat doua lucruri foarte importante (pentru mine) in ultimele zile. In primul rand constat ca inca am nevoie de validare din exterior. Ma plang in jur, la cine apuc, doar ca sa imi confirm ca am dreptate. Vreau sa stiu ca nu sunt singurul care cred ca... sau ca nu sunt singurul care vrea sa...

Pe de alta parte, ma simt fericit ca ma simt indeajuns de sigur incat sa nu am nevoie de validare. Sunt indeajuns de sigur pe mine incat sa spun "Da, nu suntem de acord, dar eu am dreptate".
Asta inseamna ca imi asum responsabilitatea, si asta ar trebui sa te faca sa te simti bine, pentru ca daca gresesc, eu am sa fiu cel nevoit sa... beg for forgiveness.

Sunt pregatit sa recunosc ca nu le stiu pe toate, si recunosc ca pun prea multe intrebari. (Nu se pune virgula inainte de "si", nu?) Ok, de cele mai multe ori pun intrebari proaste. Cer ajutor pentru multe lucruri pe care le pot face singur fara nici o problema... dar give me a break, vreau sa fiu si eu ajutat. Sa nu ma simt singur. Etc...

Si poate parea brutal... dar chiar nu ma intereseaza parerea nimanui. Am spus-o si o mai spun - we're not here to make friends. We're here to make money. Mai putin pentru noi, mai multi pentru ei. Am invatat atatea lectii de viata si de business in ultimele doua luni incat as putea sa ma retrag pentru urmatorii 10 ani intr-un post de ambalat biscuiti fara sa am nici un regret.

Sunt rau, scarba, lenes, cu doua fete, nesimtit, cum vrei tu sa-mi spui. Pe de alta parte, nu prea ar tebui sa ne intereseze asta, nu? Ai pozitia pe care o ai pentru ca vrei, poti... si ti-ai asumat responsabilitatea. Ai libertatea sa faci ce vrei...

Nu mai da vina pe mine pentru ca ti-e frica sa iei decizii. Nu te mai consola cu defectele mele, fa ce ai de facut, de aia esti unde esti. No one cares.

Castane si ochi albastri

Nu se mai vad blocurile, doar dealurile si turla unei biserici - nici de ea nu sunt sigur, probabil doar mi-o imaginez pentru ca a fost (d)intotdeauna acolo. Acasa. 

Langa mine o blonda se chinuie sa prinda pe telefon o bucata de cer. Eu vreau sa iau cu mine o bucata de toamna. O blonda cu ochi albastri, care zambeste frumos. O blonda preocupata de o agenda si un telefon, care zambeste frumos cand stabileste intalniri. Nu vreau sa scriu despre ea, vreau sa scriu despre cer, despre toamna si despre mine.  

Voi nu ma credeti, dar toamna miroase altfel. Toamna se aude si se vede altfel - si asta porneste de aici, de Acasa. E un cer pe care n-o sa-l intelegeti niciodata, si un miros care nu e nicaieri - altundeva. 

Miroase a toamna si mi-e dor. Mi-e dor sa ma plimb printre castane, sa ma intreb daca ma iubeste sau nu, sa-mi fie frig si sa ma uit cu frica la ceas. Mi-e dor sa ma ascund de prietenul ei sau de prietena mea, mi-e dor de NND (in visul meu...) si de balconul meu si de rasaritul de soare. Si de cine eram. Si de fetele care aveau prieteni pe care ii chema Bogdan. 

Atunci toamna nu insemna moarte.

Ne-am schimbat masinile, casele si numerele de telefon. Probabil n-am sa mai ascult niciodata NND pe scaunul din dreapta intr-o dacie albastra din '96 si n-am sa mai impart cu nimeni un LM rosu pe banca din fata blocului. Si toamna nu va mai fi niciodata aceeasi.

Si totusi acasa era toamna - si castanele erau la locul lor. Si cerul era acelasi. Mai am nevoie doar de un zambet, o minciuna vinovata si sa nu mai moara nimeni. 

Vreau sa vin toamna Acasa doar ca sa ne plimbam aiurea cu masinile prin oras si sa ne uitam dupa fetele de liceu (blonde cu ochi albastri). Sa vorbim prostii si sa ne intalnim noaptea in parc, la centrala, sa bem bere ieftina si cognac scump. Nu mai vreau biserici si cimitire. 

Time and again

Nu aniversez nimic, dar e timpul sa trag o linie. Au trecut patru luni de cand am plecat. Uneori uit, si atunci recitesc Marasm , si simt fiecare cuvant.

Am invatat in ultimele trei luni mai mult decat in ultimii trei ani. Curaj, fatarnicie, minciuna, spatele drept, prostie. Abtine-te! sa nu dai cu pumnul in masa, abtine-te! sa nu spui "pentru ca asa vreau eu". "Cine e vinovat pentru asta?" Eu am spus ... El a zis... "Cine trebuia sa rezolve asta?"

Sunt satul pana in gat de oameni care nu-si asuma responsabilitatea, nu vreau sa ma ransform incet incet in unul din ei. Din ce in ce mai des simt nevoia sa dau doua palme celui din fata mea si sa-i urlu "Esti un mincinos nesimtit si o stim amandoi".

Vreau sa tip si sa dau doua palme, si sa faca naibii lumea ce trebuie. Poftim - atitudine manageriala.

Din varf

Lumea se vede intotdeauna mai bine de sus.

Si chiar daca e destul de greu de ajuns, merita.

Anunt angajare programator PHP Bucuresti

Stiu ca multi dintre voi care ma cititi sunteti oarecum in domeniu. (si asta pentru ca am primit ceva mailuri cu oferte de angajare, colaborari, etc ... stiu ca multe din posturile mele aveau un aer usor disperat...)


Am nevoie de 2 programatori PHP BUNI(!!) in Bucuresti. PHP5, care sa inceapa sa lucreze imediat (din primele 10 minute .. ) pe un framework propriu (relativ simplu, credem noi).
Nu e vorba de o firma "de apartament", nu e un startup studentesc. Fara "ass in seat" (12 ore la servici fara sa faci nimic), fara ore suplimentare, fara prostii de genul "rezistenta la stress"( daca e stress e ceva in neregula - cineva e neserios si asta e usor de rezolvat).

Nu ne(!) intereseaza decat sa fie bun profesionist. (Pentru mine asta inseamna in primul seriozitate, apoi sa stie sa faca treaba.)

Mai multe detalii, pe mail.

Va rog, daca sunteti / cunoasteti (chiar si freelanceri, sau firma mica, desi .... ) adresa de mail e cea din profil.

Multumesc!

(si promit ca reiau scrisul pe blog, in ultimul timp chiar nu am reusit sa ma linistesc suficient cat sa ma apuc de scris...)

Despre calificare

nu neaparat la campionatul european

Sunt multi cei care critica echipa nationala, ca a jucat prost, ca jucatorii s-au asteptat sa pierdem, ca au fost speriati, etc. Am crescut cu refrenele astea: "tipic romanesc", "s-au culcat pe-o ureche" - asta ca sa nu mai zic de eternele "ne-au nedreptatit arbitrii" si "am avut ghinion". Apoi sunt ocaziile de genul penalty-ului ratat de Mutu, care este, evident, singurul vinovat pentru ca nu ne-am calificat mai departe. Mutu a jucat prost, Mutu a gresit. Totusi, parca tot noi ne-am bucurat cu 10 minute mai devreme, cand Mutu baga un gol neasteptat.

Am fost dezamagit de cum a jucat Echipa aseara, totusi dezamagirea mai mare e alta. Sa nu ma injurati, dar asa suntem toti. Am fost dezamagit pentru ca m-am recunoscut. Si am recunoscut pe multi din prietenii mei, am recunoscut colegii de servici, am recunoscut familia si vecinii, pe toti i-am recunoscut. Suntem toti la fel, si insasi faptul ca ne aratam unii pe altii cu degetul si suntem vesnic dezamagiti de cel de alaturi - si gata sa criticam - e una din simptome. Nu stiu daca altii (nemti, olandezi, francezi) sunt altfel, daca s-au nascut destepti si harnici, si nici nu prea ma intereseaza. Poate doar ca valoare de exemplu, dar nici asa.

Daca e ceva care am invatat ca imi face rau e sa nu-mi recunosc greselile si punctele slabe, sa ma mint singur. Asa ca incerc sa n-o mai fac. Si sunt nevoit sa ma vad asa cum sunt, in realitate - stiu prea putine si nu sunt dispus la prea mult efort sa invat, nu sunt destul de indraznet, nu sunt destul de ambitios, zambesc prea putin, sunt prea pesimist, etc. Sunt superficial. E foarte greu sa recunosc lucrurile astea, dar am invatat ca trebuie, altfel e si mai rau.

Fara exceptie, ma astept ca lucrurile sa-mi vina pe tava. Si am descoperit ca nu se intampla mai niciodata asa. Iar urmarea logica a fost sa ma auto-conving ca sunt ghinionist. Si apoi a fost mult mai simplu sa-mi explic de ce nu merg lucurile - am ghinion. Nu stiu de ce, dar asa am fost mai toti conditionati, de scoala, de parinti. Ne-au fost oferite prea multe pe tava, si am fost indoctrinati ca suntem cei mai destepti, si cei mai buni, si asta fara un suport solid. Si nu suntem pregatiti sa intelegem ca nu e asa, suntem comuni, suntem la fel ca cel de alaturi, diferenta o face munca. Sau curajul. Sau perseverenta.

Am facut efortul (nici eu nu stiu de ce) sa urmaresc mai multe meciuri ... si din toate, ale noastre mi s-au parut cele mai slabe (imi pare rau, dar chiar cred asta). Mi-au ramas in minte unele scene definitorii - un jucator care se ridica de jos, dupa ce a fost faultat, ca sa urmareasca mingea mai departe; o echipa care alearga pana in ultima secunda ca sa "mai dea un gol" chiar daca avea avantaj clar. Echipe care au jucat chiar daca nu aveau un castig imediat (cum ar fi Olanda, in meciul cu noi).

Uita-te in jurul tau, si recunoaste ca toti suntem la fel. Colegii tai, care nu muncesc la 100%, angajatii tai, care asteapta salarul si ar sta degeaba toata ziua (daca ar putea), seful tau - care nu face ce trebuie si apoi da vina pe tine; vecini care nu arunca gunoiul unde trebuie, soferi care nu respecta legea, copii care nu invata, mame carora nu le pasa - toti suntem la fel. Si chiar daca nu recunosti, si tu esti asa.

Ai sa fii jignit, ai sa zici ca vorbesc prostii, ca generalizez, ca nu e adevarat, ca daca asa sunt eu nu e neaparat ca si tu sa fii. Dar fii sincer cu tine, azi ai intrat in teren si ai jucat fotbal asteptand sa castigi, sau ai venit cu speranta ca "ceilalti" o vor lasa "moale" si poate lucrurile se vor rezolva de la sine? Esti pregatit sa dai vina pe altcineva, si sa-ti gasesti scuze?

Cum invatam sa ne fie frica

Lipsesc de mult timp, stiu ... am sa fac putina filosofie, si apoi ma intorc sa va povestesc despre mine.

Am scris de mai multe ori despre asta, si sunt sigur ca voi mai scrie. Sunt adeptul filosofiei (?) prin care viata se explica intre doua mari notiuni: dorinta si frica. Tot ceea ce facem e condus fie de o dorinta, de a obtine un rezultat, fie de frica - frica de ceea ce se va intampla daca nu actionam.

In cele mai multe cazuri, frica e cea care decide.

Aplaud si invidiez pe cei care contrazic asta - cei care lupta pentru ce isi doresc, care au visuri, care nu inventariaza in fiecare dimineata lucrurile de care ar trebui sa se teama; totusi sunt convins ca undeva in subsolul acestor dorinte, la baza tuturor listelor, planurilor si scopurilor pe care le au scrise, sta frica.

Poate e modul meu de a privi lucrurile, poate sunt un negativist, un pesimist, sau cum vreti sa-mi spuneti. Dar cred ca motorul vietii este frica. Multi spun ca "motorul" nostru e dorinta de a atinge o "stare de bine" - pe care sa o numesti confort, fericire, libertate, sau oricum altfel. Eu totusi cred (si ma las convins din ce in ce mai tare) ca de fapt este exact pe dos. Tot ceea ce facem are ca scop sa ne indepartam de ceea ce "ne face rau".

Atunci cand imi scriu lista de scopuri, sau cand imi spun rugaciunea de seara - ce imi doresc? Sanatate, casa, bani, masina, concediu, recolte bogate, sa ma iubeasca cutare. Oare nu imi doresc de fapt sa nu mai fiu bolnav, sa nu mai traiesc intr-o garsoniera infecta, sa nu mai fiu nevoit sa cer si sa imprumut, sa nu ma mai ingramadesc in tramvaie prea aglomerate, sa nu mai fiu atat de obosit, sa nu mai sufar pentru ca ea iubeste pe altul?

Aud foarte des in ultimul timp teoria cu angajatii care avanseaza pana la nivelul lor maxim de incompetenta. (Si sunt de acord cu ea.) Eu sunt sigur ca exista o teorie similara, prin care noi toti avansam pana la nivelul "cel mai scazut" al fricii. Nu stiu daca stiti povestea cu gainile si puiul de vultur (nu vreau sa o povestesc aici), dar puii de vultur vor zbura mereu - iar gainile vor ramane mereu in curte, pentru ca le e frica. Vulturilor le e frica de conditia de gaini, iar gainilor le e frica sa paraseasca curtea care reprezinta securitate. Niciodata nu vei convinge o gaina sa zboare, pentru ca pur si simplu nu o intereseaza. Daca se va simti amenintata, va zbura totusi, atat cat sa se salveze.

Multi (si cand spun multi, ma gandesc la majoritatea) nu vor sa recunoasca in ruptul capului ca le e frica. Si ma refer aici la fricile de baza, cea de batranete, de moarte, de saracie, etc. Totusi, la toti ne e frica, doar ca la unii mai putin. Si ei sunt cei care ajung mai departe. Cel mai simplu mod de a afla de ce ti-e frica e sa scoti lista cu ceea ce iti doresti si sa o citesti cu atentie. Iar daca nu ai o lista cu ce iti doresti inseamna ca ti-e frica sa te privesti in oglinda.

O pisica neagra

Am vazut multe locuri, impresionante. Domul din Koln, spre exemplu, este exact expresia a ceea ce a insemnat Germania pentru mine, ceva mare, si complex, impunator, langa care te simti.. un nimic.

Am vazut Rinul, dar n-am ajuns la Lorelei. E ciudat, cu cateva saptamani in urma am inceput sa recitesc "Acea fata frumoasa" si acum, cand m-am intors, "povestea" ajunge exact in Koln .. in locuri de unde tocmai am plecat.

NU pot sa descriu starea pe care o am (de aia nici nu am scris nimic pana acum, am sperat ca sentimentele se vor "aseza", dar a trecut o saptamana, si in loc sa fie mai bine, parca e mai rau) dupa cele cateva zile petrecute acolo. Am spus mereu ca nu vreau sa ies din tara pentru ca imi va face rau, si am avut dreptate.

Editia din "Acea fata frumoasa" pe care o citesc are bun de tipar 1975 (si nu sunt sigur daca e prima). Acum 33 de ani (!!!) Radu Tudoran noteaza, despre circulatia din Germania: "fara sa-si ambaleze motoarele, fara claxoane si fara scrasnete de frane." Ce spune asta despre noi, daca acum (cel putin) 33 de ani, mergand acolo, cineva observa lipsa claxoanelor, a scrasnetelor de frana si a motoarelor ambalate ??? Cate masini erau acum 33 de ani, in Bucuresti, cati "corporatisti" nesimtiti (care aparent sunt sursa tuturor relelor...), cati "colorati" care luau carnetul pe "spaga" cati "parveniti" cu GIPURi, cati "poponeti cu lamborghini" ?? Si totusi... cand plecai, simteai lipsa claxoanelor si a franelor violente... Hmm. Ma opresc aici, ma abtin de la comentarii. De fapt, un singur comentariu.. nu avem nici o sansa, niciodata, oricat de mult ne-am ascunde in jurul unor minciuni puerile.

Nu vreau sa scriu despre cum noi suntem intr-un fel sau altul. Sa nu ma judecati daca asta e tonul, dar asta simt.. vreau doar sa scriu tot ce-mi amintesc, asa cum imi amintesc. Eu sunt oricum un "exagerat".

Simtul penibilului il am dus la extrem, mi se face rusine cand vad (chiar si la televizor) pe cineva care se face de ras, nu ma pot uita, simt ca trebuie "sa schimb canalul". Asta e sentimentul pe care l-am avut in aeroport la Baneasa cand am vazut cum se ingramadeste lumea la iesire, sau la urcarea in autobuz, nici nu mai spun la urcarea in avion, cand am fost "luat pe sus", impins, lovit cu genti, etc. Nu a fost nimic neobisnuit, trec in fiecare zi prin asta la metrou sau la tramvai, sunt obisnuit si am invatat si eu sa dau din coate. Sa nu dati ochii peste cap, dar erau nemti care stateau linistiti, in spate, si asteaptau sa treaca "puhoiul".

Am fost socat de negrul impecabil al asfaltului cand am aterizat, in Germania. Apoi am fost fascinat de cum se ingramadeau aceiasi oameni de mai devreme la controlul pasapoartelor. Ramasi ultimii, in spate, am remarcat, la un moment dat (stiu, sunt un nesimtit) "Uite-i pe romanii nostri cum se ingramadesc, sa nu piarda randul" si am fost taxat cu o privire ucigatoare din partea cuiva. Recunosc, ma simtisem in siguranta, credeam ca in spate, la capatul "randului" ramasesera doar "straini". Sunt un nesimtit, imi vorbesc de rau pe cei de un sange cu mine, ma simt superior, si tocmai prin asta - nu sunt.

Am fost fascinat de peisajul autostrazii, apoi mi-am dat seama ca nu ma fascina relieful (care e, cu indulgenta spus, insipid) ci mai degraba faptul ca marginile autostrazii erau ingrijite. (Atat asfaltul cat si iarba, tufele, sau ce mai era acolo, imaginea e stearsa, a ramas doar senzatia de confort. Am sa mai vorbesc de confort.) Am ajuns intr-un orasel si intr-un cartier unde era atat de liniste incat am simtit ca imi vine sa plang. Imi vine sa plang si acum, cand scriu. Mi-a venit sa plang cand mi-au zambit primii doi oameni (necunoscuti) pe care i-am intalnit, acolo, pe stradutele mici. Nu un salut, un zambet schitat.

Am inceput sa simt cu adevarat socul cand am iesit cu masina pe strazi, si nu era aglomerat (era chiar opusul aglomeratiei, dar asta e de inteles pentru un oras mic). Asta nu schimba insa cu nimic faptul ca se circula atat de calm incat m-am simtit inconfortabil, ciudat. Confortabil, sa nu te preseze nimeni, cand nu esti foarte hotarat, sa ai loc unde sa parchezi daca ai nevoie, sa nu trebuiasca sa te feresti de gropi. Sa poti lasa GPS ul pornit in masina, in parbriz, si sa pleci timp de 10 minute. Da, stiu, sunt un exagerat. Am intrat intr-un Real, atunci in prima zi .. la fel de anost ca un magazin de la noi. Asta m-a facut sa cred ca din punctul asta de vedere, suntem la fel, dar m-am inselat. Ajung si la magazine, mai tarziu.

Psihic si fizic am fost alt om acolo. M-am trezit in fiecare zi la ora 6 dimineata, pe lumina, am facut eforturi sa mai dorm, pana la 8 macar. Si m-am culcat destul de tarziu, dupa zile pline, cu sute de kilometri si stress - dar fara sa pot spune ca sunt "mort de oboseala". A fost o exeprienta ciudata, cea a zilei care tine de la 6 pana aproape de 11 seara. Lumina care aici imi lipseste. Despre mancare, nu pot sa scriu obiectiv. Nu am mancat "in oras", am mancat "in casa". Doar cuvinte de lauda, altceva ce o sa-mi lipseasca aici.

Nu are rost sa povestesc tot ce am vazut si ce am facut ... ideea e ca ficare suta de kilometri si fiecare ora si zi in plus imi consolida ideea asta de "confort" pe care o regaseam in toate in jurul meu. In curatenie, in ordine, in liniste, in calm. Acelasi calm pe o sosea ingusta, de tara, ca si pe autostrada in mijlocul unui blocaj care tinea pe 7 kilometri.

Am cumparat doua camasi intr-un magazin mare si aglomerat (urasc magazinele, urasc sa cumpar haine). Mi s-a parut atat de natural sa aleg ceva ce imi place, undeva unde nu te impinge nimeni ca sa isi faca loc printre rafturi, unde oamenii isi cer scuze inainte de a se intampla ceva, facandu-ti loc sa treci (si nu cu politetea exagerata a americanilor, nu fals, ci .. implicat), unde nu iti smulge nimeni haina la care te uiti din mana, unde am putut sta 10 minute in fata unei camasi ca sa ma pot hotara (in ritmul meu, asa gresit cum sunt eu) fara sa simt ca incomodez pe cineva si fara sa ma simt un ciudat.

Am stat jumatate de ora pe o banca intr-o intersectie foarte circulata si am inceput la un moment dat sa remarcam ca nu se aud claxoane, si nu miroase a fum de esapament. Am remarcat copacii si verde-le de pe strada si de pe trotuare, si cladirile frumoase. Si oamenii linistiti. Oameni care aveau grija sa te evite, care se uitau cand mergeau, si erau atenti sa nu te loveasca cu bicicleta pe care mergeau (!!!!) sau .. eu stiu, caruciorul de cumparaturi.

Nu am vazut pe nimeni sa se certe la casele de marcat (nu intelegeam mai nimic din ce se vorbea, dar iti dai seama ca totusi vanzatoarele lor sunt foarte amabile) Pe de alta parte, sunt povestile cu casieritele care trec de mai multe ori acelasi produs pe bon, daca nu esti atent, ca sa poata fura marfa din magazin. Povesti pe care le cred, mai ales ca sunt din sursa sigura, din familie, si pt ca e vorba de casierite ne-nemtoaice. Stiu, sunt nesimtit.

Am fost intr-un magazin de electrice si electronice, un mediagalaxy de-al nostru, dar in care toate televizoarele aveau telecomanda si puteai sa le incerci, in care erau aparate de aer conditionat care functionau (am povestit ce am patit eu cand voiam sa-mi cumpar AC la noi, anul trecut?), unde erau esspressoare (de bucatarie, nu profesionale) care functionau, cu pahare de plastic si diferite pachete de cafea alaturi, ca sa poti incerca !!!!! Compara asta cu sentimentul de umilinta pe care il ai cand te trateaza de sus un barbos nespalat de 35 de ani , care mai mult ca sigur nu a terminat liceul, dupa cum vorbeste, intr-un magazin din Bucuresti, in momentul cand il intrebi detaliile tehnice (care nu sunt afisate) pentru un produs.

M-am simtit bine pe autostrada ascultand la radio melodiile din topurile "europene" pe care le ascult pe "radio" online, la BBC Radio1, melodii pe care nu le-am auzit niciodata la noi, pe kiss sau 21. M-am simtit bine cand am vazut ca in parc sub leagane, tobogane sau altele de gen este cauciuc pentru ca eventual copilul sa nu cada pe ciment (idiotilor!!!). M-am simtit mic intr-un parc construit acum (cati?) ani de Hitler, parc in care aleile largi erau de zgura (atat de curat cum nu am vazut decat pe terenuri de tenis, la televizor, evident) si incadrau straturi de flori care pareau desenate. E coplesitor, sentimentul de ordine si de curatenie - nu stiu cum sa il descriu.

Ceea ce m-a facut sa ma simt cu adevarat deprimat a fost imaginea celor trei iepuri care se jucau in iarba intr-un sens giratoriu, in oras. !!! Incearca sa iti imaginezi, o intersectie circulata, un oras in mijlocul caruia - intre atat de multe nivele de asfalt sub si deasupra pamantului - trei iepuri topaie pe gazonul dintr-un sens giratoriu. Pentru mine ala a fost momentul cand mi-a parut rau ca urmaza sa ma intorc in Bucuresti. Am stiut tot timpul ca asa o sa se intample, si s-a intamplat. Apoi am mers prin parc prin iarba proaspat cosita, am fotografiat lebede si rate care treceau nepasatoare pe langa tine, pe alei (acum sunt sigur ca povestile cu tigani care mancau lebede in Austria sunt reale. Atat timp cat am vazut lebada la 1 metru de mine, intr-un parc public, si ea nu fugea nicaieri, fiind obisnuita cu oamenii ... ) Am vazut in parc "telefoane" radio autonome, alimentate cu panouri solare, de la care puteai alerta pompierii despre incendii (asta am inteles din ce era desenat pe ele... banuiala mea este ca scopul real e protectia lebedelor... mai in gluma, mai in serios, nemtii n-au fost pregatiti , si probabil in continuare nu sunt, pentru "noi").

Am fost si in Olanda, unde mi s-a parut ciudat - strazi pustii si hartii aruncate pe jos. Si totul parca mai ..."mic". La fel de liniste totusi, si un aer atat de curat incat nu-mi venea sa cred. S-ar putea sa aiba legatura cu faptul ca pe strada erau sute de bicilete, si doar trei masini. Am spus ca n-am vazut in 1500 de kilometri decat trei sau patru suv-uri? Si ca erau pe autostrada, si 2 din ele probabil tractau rulote? Am vazut multe locuri, impresionante. Domul din Koln, spre exemplu, este exact expresia a ceea ce a insemnat Germania pentru mine, ceva mare, si complex, impunator, langa care te simti.. un nimic.

Drumul de intoarcere l-am facut pe sosea. 1500 de kilometri de autostrada, in care simti cum mergi spre est. Germania, apoi Austira si Ungaria, exact asa cum mi s-a spus, fac o trecere treptata spre tot ceea ce inseamna "Est". Insa nimic nu te pregateste de ceea ce te asteapta odata ce ai trecut granita, in Romania (pentru ca e singura granita pe care am trecut-o, noi suntem inca delimitati - "dincolo" nici nu mai stii cand treci dintr-o tara in alta) Nimic nu te pregateste pentru gropi, pentru aglomeratie, pentru claxoane si flashuri de faruri, pentru manevre fara semnalizari, pentru rovignete inexistente, pentru functionari plictisiti si nesimtiti, galagie, poluare si nesimtire. Ramai doar cu amintirea unor iepuri care topaie linistiti intr-o intersectie.

Oricum, am adus o parte din starea de bine acasa cu mine. O "pisica" neagra, ce altceva...

Domestic

A domestici, domesticesc, vb. IV. Tranz. - A obişnui un animal sălbatic să trăiască alături de oameni (spre a le aduce anumite foloase); a îmblânzi. ♦ Fig. A face să devină sau a deveni mai potolit, mai sociabil. DEX

In urma cu 2 ani, pe 14 mai 2006, ma trezeam in ultima mea duminica "fara servici". Atunci nu auzisem niciodata de "insomnia de duminica noapte" sau de "monday morning heart attack". Atunci aveam doar sentimente amestecate, de neputinta si parere de rau, simteam ca fac o greseala si in acelasi timp ma simteam incapabil sa mai iau o decizie, pentru mine. Acum, cand scriu, e 4 dimineata - deci maine e azi.. azi 4 mai 2008. Maine e ultima mea zi de servici, la firma unde am lucrat ca programator in ultimii doi ani. Demisia mi-am dat-o saptamana trecuta, si am si scris despre asta.

In acesti doi ani lucrul pe care l-am facut cel mai bine a fost sa ma plang. M-am plans de conditii, de program, de colegi, de sefi, de salar, de orele nepotrivite. De mine am inceput sa ma plang mai recent - cand am inceput sa ma trezesc (la realitate). Pentru ca singurul "vinovat" sunt eu.

Ce am mai facut bine in ultimii doi ani a fost sa-mi distrez prietenii si cunoscutii cu povestile de la servici (sunt sigur ca ma recunoasteti- eu sunt vesnicul nemultumit care barfeste pe toata lumea). Am inceput prin a-mi amuza prietenii cu ciudateniile unor oameni si situatii si am sfarsit prin a scrie cateva capitole dintr-o carte. Tragica pentru mine, comica pentru oricine altcineva. Dar cel mai important este ca ea exista - sau ma rog, doar cateva capitole, pentru moment.

Acum doi ani eram ferm pe pozitia ca "e o prostie sa fii angajat". "Sa fii angajat" e cel mai rau lucru care ti se poate intampla. Mi-e frica sa ma gandesc la faptul ca aceasta idee pe care am avut-o si pe care (mi-)am repetat-o obsesiv a influentat foarte mult toata aceasta perioada. Poate totul ar fi fost altfel daca eu nu m-as fi simtit invins inca de cand am intrat pentru prima oara acolo.

Pentru ca am re-inceput sa cred, in momentul cand am luat hotararea ca voi pleca, am inceput sa primesc "oferte". "Oferte" pe care le-am refuzat sistematic. Am ales sa incerc una din ocaziile ce mi s-au oferit pentru ca se apropie foarte mult de ceea ce imi doresc. Bineinteles, dupa ce am ales, au aparut alte si alte ocazii. Poate mai bune. Nu stiu daca firma in care urmeaza sa incerc sa lucrez e cu ceva mai buna decat cea din care am plecat, nu stiu daca oamenii sunt altfel. Stiu insa sigur ca eu sunt altfel.

Acum doi, trei ani incercam sa demonstrez tuturor ca eu am dreptate; eu, cel care incercam sa fac ceva pe cont propriu, eu care nu eram angajat, care nu aveam carte de munca, care nu plateam CAS, care aveam probleme cu politia, cu primaria, cu asociatia. Eu cel care nu aveam bani de concedii, care nu aveam prime si nici nu-mi dadea nimeni zile libere. Acum, angajat fiind, cred si mai tare in ceea ce spuneam atunci.

Eu sunt facut sa fiu liber. Ultimii doi ani au fost o incercare de a ma domestici. Si asta nu se va intampla niciodata. Chiar daca sunt si voi mai fi angajat, nu voi avea NICIODATA un stapan. Nu vreau sa spun, acum, nimic despre nimeni. Voi spune in timp.

Fa compromisuri cu orice altceva, dar nu renunta NICIODATA la libertate.

Cred ca se numeste ... "sa te simti bine"

De cand m-am trezit am stiut ca asta o sa fie o zi .. nu stiu cum sa-i spun. Asa ca ma simt ... nu stiu cum sa spun.

Hai sa zicem doar ca sunt la a doua cafea (dulce) si al saselea episod din Friends.

I miss my friends.

Demisia

Intr-o vineri - cum altfel - pentru ca vinerea a fost mereu cea mai grea zi, aici, la servici.

Ma simt ca un hot. Mereu mi-am imaginat ca voi demisiona la nervi, dupa o cearta, nemultumit. Am scris si rescris demisia, am printat-o si am aruncat-o la cos de mai multe ori. Mi-am imaginat o demisie in stilul Sterian, cu o poveste in spate. Pentru ca poveste exista, si sunt sigur ca ar fi fost interesant de citit. Am reusit sa ma abtin, totusi, de fiecare data. M-am abtinut pentru ca majoritatea deciziilor pe care le-am luat la nervi s-au dovedit a fi ... nu tocmai fericite.

Ma simt ca un hot. Pentru ca adresat personal si "la rece", asa cum l-am spus, "Eu plec" nu are in spate nici o poveste. E doar ceva neasteptat si neinteles. Poate banuit, dar sigur neinteles. Si totusi nu vreau sa reprosez nimic nimanui. Explicatia e simpla si sincera, asa cum e spusa "Nu vreau sa mai fiu programator, am sa fac marketing de acum inainte .. " si totusi suna fals. E "adevarul adevarat", dar totusi ascunde atat de multa frustrare, atat de multa nemultumire, atatia nervi, certuri, reprosuri nespuse. Si nodul in gat. Nu vreau sa plec cu scandal, pentru ca (desi imi sta in caracter) am fost "educat" ca nu e bine asa. Cel mai important motiv pentru care nu vreau sa fac nici un repros este ca am invatat ca nu pot reprosa nimanui o greseala care imi apartine. Supararea, nervii si nodul in gat sunt doar vina mea, pentru ca ceea ce se intampla e responsabilitatea mea, consecinta deciziilor pe care le-am luat. Sper ca deciziile pe care le iau acum vor avea consecinte mai placute.

O decizie neasteptata si neinteleasa mai ales din motive financiare probabil, pentru ca acum aveam salariul atat de mare.. nu? Nu. Pentru ca banii nu sunt totul, si nu m-am umilit niciodata pentru bani, si nici nu am de gand. Plec cu toate greutatile mai departe, ezitant, cu multe intrebari, dar sigur ca va fi mai bine.

Sunt recunoscator pentru perioada (2 ani, la zi- de cand am venit pana in ultma zi) pe care am petrecut-o aici. Recunoscator pentru tot ce am invatat. Nu intru in amanunte.

M-am simtit ca un hot. Dar acum, ca emotia inerenta a trecut, cand foaia cu titlul "Demisie" (scris cu 16 si bold) nu mai e pe birou, ma simt bine. Eliberat, chiar daca mi-e putin frica de ce urmeaza. M-am simtit usor vinovat, la reactia bulversata de neincredere " ... de tot ??!?", pentru ca de cateva ori (mai mult sau mai putin) am simtit ca am un loc aici. Prea tarziu, si prea putin.

Urmeaza multe schimbari, si ma simt ca la mare cand ma arunc prima oara in valuri. Fericit.


Si ca sa fie totul aici - 2 ani:
http://derelictblogger.blogspot.com/2006/05/din-nou-degeaba.html
http://derelictblogger.blogspot.com/2006/07/greu.html
http://derelictblogger.blogspot.com/2006/07/vineri.html
http://derelictblogger.blogspot.com/2006/07/zile.html
http://derelictblogger.blogspot.com/2006/08/birou-vs-ibiza.html
http://derelictblogger.blogspot.com/2006/11/stare-de.html
http://derelictblogger.blogspot.com/2006/12/luni.html
http://derelictblogger.blogspot.com/2007/05/disociat.html
http://derelictblogger.blogspot.com/2007/05/un-mai-tarziu.html
http://derelictblogger.blogspot.com/2007/07/marasm.html
http://derelictblogger.blogspot.com/2007/08/unde-sunt-eu.html
http://derelictblogger.blogspot.com/2007/09/catching-up-with-well-life.html
http://derelictblogger.blogspot.com/2007/10/vreau-doar-sa-fiu-lasat-in-pace.html
http://derelictblogger.blogspot.com/2007/10/welcome-frustration.html
http://derelictblogger.blogspot.com/2007/11/project-management.html
http://derelictblogger.blogspot.com/2008/03/programator-i.html
http://derelictblogger.blogspot.com/2008/03/mereu-pregatit-sa-ma-apar.html
http://derelictblogger.blogspot.com/2008/04/focus-si-pasivitate.html

Manageriale (2)

Micromanagement

Micromanagementul e un semn al co-dependentei (nu stiu daca acest cuvant exista in limba romana - deci nu stiu daca am scris corect... ) si al nesigurantei care definesc relatia intre un angajat si un manager prost. Pornind de la aceleasi experiente personale, descriu si dau cateva exemple...

Micromanagement de tipul "asa lucram noi". Ma refer aici la momentele in care inertia "organizatiei" este atat de mare, incat se recurge la metode "vechi" pentru a se rezolva absolut orice problema care apare. Pana si schimbarile se fac tot folosind metode vechi.

"Ce faci aici?"
"Pai, rezolv cutare lucru."
"Cum?"
"Asa, prin cutare metoda, etc"
"Pai nu e bine"
"De ce?"
"Noi nu am facut niciodata asa ceva. " si eterna continuare: "Fa asa(vechea solutie)! Asa e bine."

In aceeasi categorie intra eternele indicatii de tipul "Butonul asta trebuie sa fie mereu in partea dreapta" "De ce trebuie?" "Pentru ca noi asa am facut intotdeauna" Exceptand cazurile in care nevoia de standardizare este cu adevarat importanta (se creaza confuzie, lipseste claritatea, etc ) solutiile de genul asta duc la plafonare, la invechire si in final la lipsa de competitivitate. Mai ales in domeniul in care lucrez, cel al informaticii, al web-ului si internet-ului in particular. "Industria" se devolta - dar organizatia "ramane in urma" aplicand aceleasi solutii invechite. "Psihologia organizatiei" - definita de cea a angajatilor - cedeaza in fata fricii de necunoscut. Se gasesc tot felul de scuze - tehnologiile noi nu sunt sigure, metodele noi nu sunt suficient testate. Si chiar manifestari bizare prin care firma incearca sa convinga clientii ca "e imposibil".


Un alt exemplu de management prost e cel in care angajatul nu e lasat sa-si faca treaba, fiind hartuit cu schimbari minore pentru a satisface un "standard" uneori prea putin important in momentul respectiv. O situatie ipotetica (incerc sa dau un exemplu general, mai usor de urmarit decat ceva ..informatic)

Manager: "Trebuie sa construim o masina, cat mai repede posibil"
Angajat: "Ce fel de masina? Ce model? Cate locuri? Cate .. "
M: "Lasa asta acum !! Seful cel mare vrea in doua zile o masina care sa mearga! Detaliile le rezolvam dupa"
A: (oftand :) ) "Ok"
M: "Cat dureaza sa avem un prim prototip al masinii care sa functioneze, fara detalii?"
A: "Pai.. cam 2 zile..."
M: "Mult... Treci imediat la lucru."

A doua zi:
M: "Cum stam, nu e gata inca?"
A: "Pai .. in 3 ore termin. Masina are 4 roti, si merge. Trebuie sa-i mai pun volanul si .. "
M: "Poftim!?! Pai nu e vopsita! Nu are emblema! Nu are seria inscriptionata pe motor, si nici tapiterie in culoarea de care am discutat!!"
A: "Pai n-am discutat ca trebuie sa mearga si apoi deta.."
M: (Vizibil iritat de incompetenta crasa a angajatului) - "Nu ne putem prezenta cu o masina fara emblema, si fara seria pe motor."
A: "Ok, ma apuc de emblema, atunci".

Dupa 2 ore:
M: "Cum stam, e gata? Deja suntem in intarziere!!"
A: "Cum, intarziere? Am zis doua zile .. "
M: "Pai deja e aproape sfarsitul celei de-a doua zi.. "
A: "Da dar ieri.. "
M: "CE E ASTA? ASTA E EMBLEMA? Nu ne putem prezenta cu asa ceva. Nici culoarea nu e buna. "
A: "Pai .. cum sa le schimb?"
M: "Nu stiu, dar asa nu e bine".

Dupa (alte) 2 ore:
M: "Nu nici asa nu e bine"

Dupa (alte) 3 ore:
M: "Nu nici asa nu e bine"

Dupa ..
M: "Nu, nici asa nu e bine!!" "Of, trebuie sa fac totul singur. Pune aici o linie, aici un cerc, aici culoarea mai deschisa, aici mai inchisa."
A: "Pai ca sa pun aici un cerc mai imi trebuie 2 ore... "
M: "Hai, repede, ca suntem in intarziere"

A treia zi:
M: "E gata?"
A: "Am terminat emblema, si culoarea. Mai am de pus volanul si .. "
M: "Pai cum, nu functioneaza? Credeam ca e gata. Trebuia sa facem o demonstratie ieri!!"
A: "Pai am zis 2 zile - fara detalii, si deja una am perdut-o cu emblema si .. "
M: "AAAA ce naiba chiar trebuie sa am grija de fiecare amanunt, doar am zis de la inceput ca ne trebuie ceva functional, detaliile la sfarsit..."

etc etc (da, stiu ca povestioara asta arata cat de frustrat sunt, dar asta e, nu ma mai pot ascunde la nesfarsit :)) )


Micromanagementul duce la "supraincarcarea" ambelor parti - managerul se ocupa de toate detaliile, angajatul este obligat sa lucreze intr-un ritm si intr-un fel in care nu este eficient. Cauza principala este faptul ca managerii se feresc sa angajeze oameni mai "buni" decat ei - din diverse motive(toate gresite) . Spun "principala" pentru ca exista intotdeauna posibilitatea ca oamenii sa nu faca"ce trebuie" din alte motive, nu doar pentru ca "nu stiu". Oamenii trebuie sa stie intotdeauna exact Ce trebuie sa faca - nu neaparat Cum. Frustrarile unui angajat care este mereu atentionat ca nu face lucrurile cum i s-a spus (metoda proprie poate sa fie mai buna, dar sa nu fie inteleasa de nimeni, din lipsa de cunostinte... ) sau care este intrerupt mereu din activitati pentru a rezolva probleme marunte si mai putin "importante" duce mai mereu la "obedienta malitioasa" - va face tot ce i se spune, chiar daca isi da seama ca face lucrurile gresit, doar pentru a avea satisfactia ca "eram sigur ca nu e bine asa". Micro-managerul va fi din ce in ce mai ostil fata de angajat pentru ca isi da seama ca a gresit - si isi da seama ca angajatul stia asta - si se creaza un cerc vicios. Care nu poate fi incheiat decat prin demisie sau concediere.



Si nu in ultimul rand, vreau sa vorbesc depre managementul de tip "agricol" (explic imediat). Unii manageri au impresia ca oamenii lucreaza (singuri sau in echipa) dupa modelul agricol: 1 tractor ara un camp in 2 zile, deci 2 tractoare ara campul intr-o singura zi. Ceea ce in cele mai multe cazuri este profund gresit. Din disperare sau lipsa de experienta, un manager va pune doi sau mai multi oameni sa lucreze la un proiect pentru a-l termina mai repede. Uneori insa efectul este contrar - timpul creste direct proportional cu numarul de membri noi in echipa: se adauga timp pentru cunoasterea detaliilor proiectului, impartirea sarcinilor, acomodarea echipei, etc. Mai mult chiar - noii membri ai echipei vor face greseli pe care unul din cei cu experienta va trebui sa le repare - pierzand mult timp, evident. Apoi apar frictiuni intre membrii echipei - cei "rapizi" sunt nemultumiti de ritmul in care sunt siliti sa lucreze, cei mai inceti sunt frustrati de sacrificiile pe care le fac, sau de reprosurile (mai mult sau mai putin evidente) colegilor. Ambele categorii insa vor avea la un moment dat un "dusman" comun - pe tine, managerul agricultor.

Acum ma opresc, dar nu am terminat inca, sper sa mai gasesc timp si rabdare pentru restul exemplelor "asa nu" pe care le-am dunat in timp ..

Manageriale

Fara "experienta" sau "cunostinte" de management, scriu doar ce mi se intampla in fiecare zi.

Indiferent de profilul si activitatea firmei - constructii, programare sau Patriarhia Romana - 80% (procent ales la intamplare, vreau sa spun "majoritatea") problemelor de care se "loveste" managementul sunt similare si se repeta indiferent de organizatie, doar restul de 20 % au intr-adevar legatura cu domeniul de activitate. In marea majoritate a cazurilor management inseamna oameni nemultumiti (chiar daca sunt programatori sau prelucratori prin aschiere) de salar, de prea putine zile libere, clienti dificili, angajati lenesi, munca de coordonare cu caracter general (cel mai bun ramane, cel mai descurcaret merge la client, etc..). Restul de 20% inseamna efectiv decizii luate tehnic, functie de firma: in ce limbaj scriem programele, ce materiale folosim, dupa care versiune sau traducere a bibliei tinem predica de dimineata (etc, etc).

Si pentru ca problemele sunt atat de similare, rezolvarile lor - gresite sau nu - sunt aceleasi. Comportamentul managerial e similar, indiferent de domeniu. Si ca de obicei, ma concentrez pe greseli.

In primul rand exista acest sindrom al "vinovatiei". Oamenii nesiguri cauta mereu sa ascunda greselile si sa dea vina pe altcineva. Un bun profesionist ( si prin profesionist inteleg un om care cunoaste foarte bine "activitatea" si are multa "experienta") face greseli la fel ca un incepator, poate nu la fel de multe, si poate alte greseli. Deosebirea este ca profesionistul nu simte aparitia unei greseli ca pe un "atac la persoana", pentru ca are destule cunostinte si experienta incat sa determine exact cauza problemei, sa o poata rezolva, iar apoi sa ridice din umeri spunand "asta e, greseli se intampla, am gresit (n-am stiut cutare lucru, n-am vazut cutare lucru, n-am luat in calcul ca, etc etc). O greseala nu il afecteaza pe el, ca profesionist, afecteaza doar una din lucrarile pe care le-a facut. Un incepator, cineva nepregatit sau prost pregatit, fara experienta (opusul profesionistului) se va simti atacat, pentru ca nu e constient de adevarata lui valoare, nu poate aprecia greseala si cauzele ei, ci doar percepe greseala ca pe o infirmare a valorii lui. UN atac la persoana. Si atunci va cauta sa se apere. Si cel mai simplu va fi sa nege greseala, sau sa o atribuie altcuiva. Si metode se gasesc.

Din pacate acest tip de comportament (reactie) este intretinut de managerii .. prosti. (Stiu ca "prost" e un cuvant dificil, dar deocamdata nu stiu cu ce sa-l inlocuiesc.) Un manager bun trebuie sa-si ajute oamenii nesiguri sau nepregatiti, sa-i protejeze de reactiile de tip "nu e vina mea". Managerii buni trebuie sa critice greselile, nu oamenii. Managerii buni nu trebuie sa zica "esti neatent" "esti neglijent" ci "ai gresit" si atat. Greselile trebuie criticate (mai mult sau mai putin aspru) dar oamenii niciodata. In cel mai rau caz, daca acelasi om repeta de mai multe ori aceleasi greseli, o ultima mana de ajutor pe care managerul trebuie sa o acorde este intrebarea "De ce gresesti?" si cauzele vor aparea. Daca nu exista cauze concrete, care tin de meseria in sine, mai mult ca sigur exista niste cauze profunde - nemultumirea in legatura cu salariile, "atmosfera" de munca, sau alte probleme care il fac pe angajat sa se revolte, sa atraga atentia prin orice metoda. Ca un copil care face "pozne" doar pentru a avea un parinte aproape (parinte care este absent mai tot timpul) - chiar si numai pentru a-l certa.

Si vreau sa dau si un exemplu - pe mine, evident - in pozitia de angajat problema. Pus sa lucrez intr-un domeniu in care nu aveam cunostinte ( 0 , nimic adica) am facut evident o mutime de greseli. Care greseli insa nu au fost judecate ca greseli, ci ca "neatentie". Un lucru pe care eu nu stiam sa il fac a fost perceput ca ceva pe care nu l-am facut din neatentie sau din lipsa de interes. "Nu stiu" pe care l-am repetat obsesiv a fost interpretat ca "Nu vreau", pentru ca "Cum, nu stii ?! E simplu, ce naiba." Ceea ce in ochii mei e o performanta - am reusit sa am niste rezultate relativ bune lucrand cu ceva necunoscut - a fost primit cu reprosuri si atac la persoana - "Esti neatent, nu-ti dai interesul" De aici frustrare si tendinta mea de a nu mai fi serios, pentru ca "si-asa voi fi criticat". Si multe alte probleme de care iti trebuie mult curaj si multa tarie ca sa scapi - "greselile erau dinaintea mea", "nu am avut destul timp", "daca stiam ca .., dar nu mi-a spus nimeni". Rezolvarea lor ar fi fost simpla - "De ce nu ai avut timp? Cutare face asta in 1 ora, tu de ce nu poti? Pentru ca nu stiu sa lucrez cu asta, cutare stie, eu trebuie sa invat. " Simplu, nu? Cea mai simpla cale sa afli un raspuns e sa intrebi. Doar ca pentru manager e mai simplu altfel - pentru ca el trebuie sa raspunda in fata altcuiva care il intreaba "De ce nu s-a facut la timp? ". Managerul ..prost.. e in aceeasi situatie de lipsa a increderii in deciziile pe care le ia si in propriile puteri in general. In fata unei asemenea intrebari ii va fi greu sa recunoasca faptul ca a gresit punand pe cineva nepregatit pentru asta sa rezolve problema. Va alege sa creada si sa spuna ca "cutare e vinovat" din diferite motive independente de el - e lenes, neatent, etc.

Aici exista si un alt simptom, mai grav, al managementului gresit. Cel al "aliantei" cu superiorii sau clientii, in detrimentul angajatilor (sau subordonatilor). Dupa principiul "seful si clientul au intotdeauna dreptate" managerul se "aliaza" cu acestia impotriva propriilor angajati. Cand un client greseste, (si in cazul meu se intampla foarte des) sau nu intelege, sau nu ii convine, sau e cronic nehotarat - managerul nu trebuie sa se alieze cu nimeni. In cel mai rau caz trebuie sa se alieze cu echipa. Clientul "trebuie" sa aiba dreptate, sigur, dar oamenii (echipa) trebuie sa stie ca asta e o fatada. Trebuie sa stie ca au un sef (manager) in care pot avea incredere, care ii sustine, care ii "apara" de prostia din afara. De asta il si "recunosc" ca fiind sef. Oamenii accepta si cauta "sefi" pentru ca au nevoie de o securitate pe care la un moment dat nu si-o pot asigura singuri.

Unii vor zice (inclusiv eu, acum ceva timp) ca esti prost daca te angajezi, trebuie sa mergi pe cont propriu. Eu nu mai cred asta. Am inteles ca unii oameni fug de responsabilitate nu pentru ca sunt prosti (!!) ci pentru ca nu au incredere in ei insisi (pe care dupa un timp o pot castiga), pentru ca au nevoie de exemple, de "profesori", de "experienta". Unii poate vor sa fie "experti" in ceva si au nevoie de un focus pe care nu il pot obtine daca se ocupa de clienti, de cheltuieli, de chirii, de managementul timpului sau salarii. Si atunci cauta "un sef" care sa ii protejeze de toate astea, sa le permita "sa isi faca treaba", sa ii indrume si sa ii ajute la nevoie. Cand "seful" se aliaza cu clientii sau cu managementul superior - isi pierde puterea. Isi neaga rolul. Mai ales cand clientii nu au dreptate. Si de aici provine obedienta malitioasa a angajatilor care "se supun". Nu mai lucreaza in echipa, nu mai au scopuri comune, sunt nemultumiti. Si rezultatele sunt imediate.

(va urma :) )

Teoretice

Postul trecut ... scurt ( ;) ) dar am simtit nevoia sa scriu. Si trebuie sa recunoasteti ca ... e o intrebare buna.

I

Cand vrei sa acuzi pe cineva - mai ales de fata cu altcineva - dar nu poti, fie pentru ca ti-e frica de confruntarea directa, sau pentru ca sunteti "prieteni" si nu vrei sa strici aparenta - ce faci? Recurgi la tachinari. Aluzii, insinuari. Pentru ca exista oricand posibilitatea sa spui "ei, a fost o gluma.. de ce iei totul asa in serios". Oricum ar fi, te simti castigator. Ti-ai spus "of"-ul. Daca persoana pe care ai acuzat-o (pentru ca asta ai facut, oricat ai incercat sa camuflezi asta) a ripostat, ai facut-o sa para vinovata tocmai prin remarca asta rece, ca a reactionat disproportionat. Tu nu voiai sa insinuezi nimic, glumeai... Esti un manipulator, dar nu poti fi acuzat de nimic. In cel mai rau caz, ai facut doar o gluma proasta. Si totusi toata lumea a observat ca e ceva la mijloc ...

Mai grav e cand faci asta cu propriile ganduri. Esti acuzat - poate esti chiar propriul acuzator - si incerci sa scapi cu o ... "gluma". Gluma pe care daca o iei in serios, nu e bine, pentru ca e o gluma. Si atunci trebuie sa o iei ca pe o gluma. Si totusi "vorbim ceva serios, nu incerca sa schimbi discutia" - "ei, am facut si eu o gluma". Pe cine manipulezi? Pe mine, incercand sa ma opresti din a te acuza in continuare? Sau pe tine, incercand sa-ti oferi o scuza valida? Te crezi, cand te minti?


II

Cand ne deranjeaza ceva, nu putem spune imediat ca avem o problema. O problema avem doar cand putem defini ce nu e bine, si care e rezolvarea. Pana atunci doar ne lamentam. Ne plangem de mila (de cele mai multe ori) doar ca sa avem un subiect de conversatie, fara sa cautam o rezolvare, fara sa fim constienti ca intr-adevar avem o problema. Si chestia cea mai sunparatoare e ca in majoritatea cazurilor, "problemele" noastre au solutii rapide, pe care ni le poate spune oricine, dar pe care le refuzam (nervosi, de cele mai multe ori, pentru ca nu ne intelege nimeni, toti cred ca stiu rezolvarea, dar ei nu cunosc adevarata problema, nu stiu ca noi defapt suntem niste victime, etc).

De acord - e posibil ca prietenul, sotia, mama sau seful nu vor putea de fiecare data sa-ti dea cea mai buna solutie, dar e probabil ca o vor face. Pentru ca ai tendinta sa te victimizezi, si asta te face sa nu mai vezi ce trebuie sa faci, ai tendinta sa spui ca nu exista solutii. Si cand nu exista solutii, nu exista de fapt nici o problema, ci doar timp pierdut si autocompatimire. Ma vei intreba - vrei sa spui ca nu exista probleme fara solutii?? Pai.. da. Nu exista probleme fara solutii! Exista cel mult probleme la care solutiile iti sunt pe moment inaccesibile. Tocmai asta e provocarea.

Si, desi risc sa ma repet, ce ai face daca nu ti-ar fi frica?

Ce ai face daca nu ti-ar fi frica

?

Focus si Pasivitate

Indiferent de rezultatul intalnirii de azi, (pe care sper totusi sa-l aflu in curand, fie el prost sau bun) mi-am confirmat niste lucruri.

1. Cand nu stii ce vrei, ai tendinta sa accepti ce ti se ofera.
2. Cand nu ai incredere, mai ales in propria persoana, ai tendinta sa accepti "mai putin" decat ai vrea de fapt sa obtii, motivand prin chestii stupide gen "la urma urmei ... " sau " oricum nu ..." .
3. Cand faci o alegere fugind de ceva rezultatul este ca ai tendinta sa accepti orice, in orice conditii.
4. Cand esti obosit, satul, stresat, nesigur sau nehotarat ... e mai bine sa te feresti de la a lua decizii cu implicatii majore.
5. Nu e bine sa ajungi in nici una din situatiile de mai sus.


In alta ordine de idei, tot in urma intalnirii de care vorbesc, mi-am mai confirmat niste lucruri.

6. Oamenii de succes (sau ma rog, cu "mai mult succes" decat ma pot lauda eu in momentul de fata) cred in puterea focus - ului.
7. Oamenii care stiu ce vor (vezi punctul 1) pun intrebarile care trebuie, pana cand afla ceea ce ii intereseaza.
8. Oamenii care stiu ce vor nu vorbesc "vrute si nevrute". Daca auzi de mai multe ori "Nu despre asta vorbim acum" sau "Sa ne intoarcem la " - e semn clar ca bati campii. Opreste-te.
9. Intotdeauna e vorba despre scopuri, obiective, cuantificare, evaluare. Intotdeauna.
10. Lasii mor de 1000 de ori.
11. Oamenii cauta implicare. Experienta se dobandeste. Cunostintele la fel. Pasivitatea inseamna moarte. In atat de multe feluri.
12. Cand te uiti pe pereti si te joci cu hartiile, in loc sa stai linistit si sa te uiti in ochii omului cu care vorbesti asta inseamna ca minti sau ti-e frica. Ce alegi? (Multumesc celor care mi-au repetat chestia asta, de atatea ori.)

... si lista poate continua. Concluziile sunt simple.

Am subliniat cateva cuvinte - putere, focus, scopuri, obiective, cuantificare, evaluare, intotdeauna, implicare, pasivitate, moarte. Atat de legate intre ele, conditii "sine quibus non" ale oricarui succes. Intrebarea e, bineinteles, ce legatura au aici pasivitatea si moartea, sau ce inseamna intotdeauna.

Intotdeauna inseamna sa fii consecvent. Sa ai scopuri pe care sa fii focusat, sa evaluezi ceea ce obtii, sa schimbi ceea ce faci pentru a obtine rezultate mai bune.

Pasivitatea si moartea sunt aici pentru ca, intr-adevar, fara ele nu se poate obtine nici un succes. Sunt etalonul, termenul de comparatie. Sunt ceea ce trebuie sa eviti. In momentul cand ai devenit pasiv, ultma speranta e sa constientizezi. Ca nu asta trebuie sa faci, ca nu e viata altcuiva, nu e vina altcuiva. Nu e nimeni vinovat (si chiar daca e , nu are importanta) ai mereu posibilitatea de a alege. Tu.

Trebuie sa faci ceva. Acum.

Ce inseamna daca fugi de frica, traiesti in frica?

Asa suna o cautare pe google care a dus catre blogul meu. Mai exact catre postul asta ... care e unul din cele mai citite posturi ale mele.

Cand eram "mic" auzeam foarte des expresiile "complex de superioritate" si "complex de inferioritate". La fel de des auzeam si "suferi de mania persecutiei". In ultimul timp nu am mai auzit pe aproape nimeni folosind expresiile astea, in schimb am vazut foarte multi oameni care le .. exemplifica.

Nu eram asa, am devenit. Vad in jurul meu numai oameni care sufera de inferioritate, si compenseaza. Intreaga lor viata e o minciuna. Oameni care se ascund in spatele unor cuvinte scuipate cu ura, oameni care nu gasesc argumente, care cauta puncte sensibile, si le exploateaza la maxim. Oameni simpli, saraci, care inventeaza minciuna dupa minciuna pentru a se simti macar pentru un minut in centrul atentiei. Daca as fi Freud as spune ca sunt cei care traiesc frica perpetua de castrare.

Mi-e frica. Mi-e frica de saracie, de inutilitate, de moarte ( a altora - pentru ca la a mea .. nu m-am gandit serios niciodata). Mi-e frica de boala, de hoti, de cutremure. Mi-e frica de multe lucruri de pe lumea asta. Mi-e mai frica acum decat imi era acum cativa ani, si asta e din cauza castratilor din jur, pe care am invatat docil sa ii copii.

In trecut, invatasem sa fiu curajos. Invatasem (de la cei din jurul meu) sa vorbesc neintrebat, sa spun ce gandesc, sa arunc hartiile pe jos, sa bat din picior cand sunt nemultumit, sa strig, sa pun piciorul in usa. Mi-am infruntat vecinii cand aveam 5 sau 10 ani. Am infruntat "baietii" mai mari, m-am batut cu ei si am luat bataie de multe ori dar nu am fugit niciodata. Pusti fiind am condus gasca pentru ca am fost cel care s-a luat la bataie cu cel mai mare. Pentru ca eu voiam ceva si nimeni altcineva nu avea nici un plan. La scoala mi-am infruntat profesorii, chiar daca am plans de multe ori, pus in fata evidentei unei forte ilogice si nedrepte. Am fost unul din cei care s-au ridicat cand altii au stat jos, speriati.

Am fost cel care nu a recunoscut autoriatea. Am fost unul din cei care au sfidat autoritatea, mai mult- am fost unul din cei care am condus pe cei care au sfidat autoritatea. Si nu mi s-a intamplat nimic. Am fost cel care a pus piciorul in usa si cel care am amenintat. Si nu mi s-a intamplat nimic. Si m-am simtit al naibii de bine. Am fost respectat, aratat cu degetul, s-a ras de mine. Am fost laudat, flatat, admirat. Am avut puterea de multe ori, si asta pentru ca mi-am luat-o.

Adevarul e ca mi-a placut intotdeauna sa fiu in centrul atentiei. Sa fiu castigator. Sa fiu puternic, mai sus, deasupra. Totusi nu am simtit niciodata nevoia sa fac ceva doar ca sa-mi demonstrez ca pot. (Ok, poate odata sau de doua ori.)

Puterea am pierdut-o in momentul cand (rational) am acceptat ca nu o am. In momentul cand am spus ca "trebuie sa". In momentul cand am zis ca "asta e situatia". In fiecare moment in care am spus ca cineva "ma scoate din minti". Cand am zis ca "situatia ma depaseste". In momentul cand am zis "lasa".

Pus in fata unei alegeri, puteam sa aleg, sau sa astept sa vad ce se intampla. Puterea nu a disparut, nici nu mi-a luat-o nimeni - am dat-o de buna voie. In momentul in care refuzi sa alegi, devii sclav. Intotdeauna bunul meu cel mai de pret a fost mandria. Integritatea - sa-i zicem. Sentimentul ca eu sunt eu, nimic mai mult sau mai putin. Sursa puterii mele dintotdeauna a fost disperarea de a-mi apara acest eu. "Eu" sau "ego", tot ceea ce m-a propulsat in tot ce am facut a fost constiinta a ceea ce sunt "eu", ceva pe care nimic nu- poate nega. Puterea de a intoarce spatele, de a mai face un pas, de a spune sau de a ramane tacut la un moment dat a fost un act constient de a apara ceea ce sunt. Am pierdut in momentul in care am inceput sa fac concesii. De frica.

Nu mi-a fost niciodata frica, asa cum imi este acum. Da - raspund la intrebarea din titlu - daca fugi de fricile tale, traiesti in frica. Te pierzi in fiecare zi cate putin, te ascunzi, te minti, te urasti. Dai vina pe altii, pentru ca ti-e greu sa recunosti ca vina e numai a ta. Am mai spus - frica e ceva normal, inseamna ca nu esti pregatit. Dar trebuie sa hotarasti - ori te pregatesti si mergi mai departe ori schimbi drumul.

Nu te lasa castrat. Priveste in jurul tau - cine conduce? Cine castiga? Cine rade? Cine acuza, cine striga, cine sfideaza? Asculta ce iti spune acel "eu" care urla de durere in tine. Nu te mai lasa umilit, nu te mai lasa furat, amagit, inselat, nu meriti. Nu are nimeni dreptul. Nu e firesc, nu e natural, nu are importanta cum il cheama sau cati bani are, de unde vine sau pe cine cunoaste. Important e unde mergi tu. Nu fii umil, nu castigi nimic.

Spune cu voce tare cine esti. Ai sa fii surprins.

Ghidul gradinii

La granita dintre umor negru si marketing foarte prost ... astazi am gasit pe presul de la intrare, la usa garsonierei mele de 20 metri patrati ( impreuna cu toti ceilalti vecini ) din blocul de garsoniere... ghidul bricostore pentru gradina ...

200 de pagini de piscine, felinare pavaje, plante decorative ...

Deci, ce e ? O gluma proasta sau marketing prost ? Sau amandoua? Eu tind sa cred ca e marketing prost, nu stiu a cui e vina, dar cred ca cineva trebuia sa se gandeasca, totusi, ca nu suntem tocmai in target.