Ai grija ce-ti doresti

Pentru un om caruia i s-au indeplinit mereu dorintele, cel mai greu e sa aleaga ce sa-si doreasca. Mi-e greu sa-mi refuz dorintele. Totusi... a trebuit sa invat asta. Mai am de lucrat, nu sunt inca perfect (si cat de greu mi-e sa recunosc asta...). 

Mi-am dat seama, la un moment dat, ca ceea ce mi se intampla acum e ceea ce mi-am dorit, acum mult mult timp in urma. Eram "prins", inconfortabil, intr-o situatie pe care nu mi-o doream, nu-mi placea. Si mi-am dorit altceva. Doar ca, la fel ca in povesti, n-am avut grija la ce mi-am dorit. Am formulat pe cat de corect si complet mi-am dorit - si a iesit perfect, pentru ce am cerut. Ca intotdeauna. Doar ca nu a iesit perfect. A iesit chiar departe de a fi perfect. Pentru ca acum ma simt la fel de prins, inconfortabil si intr-o situatie pe care nu mi-o doresc si nu imi place. S-a schimbat doar decorul. Care corespunde totusi perfect cu ceea ce am dorit atunci. 

Superficialitatea asta a fost cel mai mare dusman al meu, intotdeauna. Am invatat multe lectii grele, de asta n-am trecut inca. Ai grija ce-ti doresti, ca s-ar putea sa se intample. Am invatat sa tac. Am invatat sa zambesc superior. Am invatat sa citesc printre randuri, am invatat sa ascult nu doar sa aud. Urmatoarea lectie importanta e sa invat asta cu formularea corecta si completa a dorintelor. 

Unul din pacatele mele capitale e uitatul in urma si ridicatul din umeri. Asa se intampla cand stii ca poti sa obtii tot ce vrei. Te uiti in trecut, iti dai seama unde ai gresit, si ridici din umeri, zicand "asta e". Ma uit la ce am, iar pentru cele care ma nemultumesc n-am niciun cuvant bun, am doar "asta e". Confortul asta al "daca vreau cu adevarat, o sa am" are o parte intunecata, foarte insidoasa. Cu fiecare dorinta indeplinita, creste o samanta de frica. Pentru ca fiecare dorinta indeplinita, isi arata dupa un timp "imperfectiunea". La urmatoarea dorinta, cineva sopteste in ureche "ai grija, ai grija". 

Si asa, am invatat sa refuz. Imi doresc, ascult vocea, imi amintesc, refuz. Si totusi... Unde se duce dorinta asta? Poate e mai bine sa petrec mai mult timp cu formularea, in loc sa o refuz pur si simplu. Aici sunt, la discutia asta cu mine, acum. In loc sa imi feresc privirea de la tot ce vreau si de la tot ce se intampla gresit, de frica de a nu mai gresi inca o data, trebuie sa-mi fac curaj sa formulez mai bine. 

Nu mi-a placut niciodata acest "ai grija!". Are multe nuante, cel mai des e "parintesc", direct interesat si binevoitor. Uneori, are o urma de repros, un atac voalat. Alteori e o amenintare pe fata. Cel mai des e o vorba aruncata, un "la revedere" fara substanta. 

Si nite ca am ajuns sa mi-l spun singur. Si stau in fata usii, spunandu-mi singur "ai grija", enervandu-ma pe mine ca imi spun asta, dar inca nu sunt hotarat sa ies nicaieri. Pentru ca, poate pentru prima oara, sau cu siguranta mai mult ca niciodata, acest "ai grija" de acum e primul pe care il simt cu adevarat. Stiu - mai bine ca oricine, cum altfel - ca ingrijorarea e reala. 

Chiar trebuie sa am grija. 

Pentru ca mi-e frica de mine

M-ai intrebat de ce nu mai scriu. M-am intrebat de ce nu mai scriu.

Pentru ca nu mai pot. Pentru ca nu mai simt nevoia. Pentru ca nu mai vreau. Pentru ca nu mai am cand. Pentru ca nu mai stiu cum. Pentru ca nu mai stiu ce. Pentru ca nu mai stiu de ce. Pentru ca nu mai am ce. Pentru ca nu mai am de ce. Pentru ca nu mai am de ce?!

Te-am folosit, stii? Te-am folosit si te-am aruncat, cand n-am mai avut nevoie de tine. Sau cel putin asta am crezut, ca nu mai am nevoie de tine. Si atunci lipsa asta? De unde e?

Stii ce-am descoperit intre timp? Ca pot scrie fara sa ma uit la taste. Am descoperit fara sa-mi dau seama, certandu-ma cu cineva, uitandu-ma in ochii lui, in timp ce scriam. Am zambit. Inseamna ceva? Nu. Pentru tine nu inseamna nimic, pentru mine inseamna ceva. Am mai descoperit ca pot scrie ignorand durerea din piept. La tine care e opusul fluturilor in stomac? Nu stiu daca au venit la pachet. Ca si atatea altele, m-am trezit cu ele aici. Acum scriu disociat. Scriu ignorand durerea-din-piept-opusul-fluturilor-din-stomac, si uitandu-ma direct in ecran. Parca scrie altcineva.

De atunci nu mai reusesc sa mai scriu. Eu-cel-care-citeste isi pierde rabdarea. Eu-cel-care-scrie scriu prea incet pentru eu-cel-care-citeste. Ne injuram unul pe altul printre dinti, si ne vedem fiecare de treaba lui. Eu-cel-care-citeste citesc din ce in ce mai mult - aproape uitasem cum e. Iar eu-cel-care-scrie scriu din ce in ce mai putin. Pentru ca adevarul e ca am mai scris. Dar putin. Si rar.

Rar si apasat, am scris de atatea ori, si am vazut aparand una dupa alta literele, nu te mai vreau. Nu mai esti cum erai, nu mai sunt cine eram. Am inceput sa o cred si eu. Ca de atatea ori inainte, realitatea s-a schimbat, cu o bataie de inima, si tu nu ai mai fost cum erai, si eu nu am mai fost cine eram. Si acum asta e realitatea. Pentru amandoi.

Intr-o zi am scris ceva care m-a facut sa tresar. Despre cum se schimba realitatea. Despre momentul cand iti simti inima batand. Stii senzatia? O bataie. E una in plus, sau una in minus? Nu stiu. Stiu doar ca s-a schimbat ceva. Si mi-e frica. Pentru ca scriam uitandu-ma la taste, invaluit de fum, cu paharul de vin in care fusese whiskey.

Poate nu e asa. Poate nu te-am folosit si nu te-am auncat. Poate nu se termina asa.

Sau poate totusi te-am folosit, si acum simt ca se apropie din nou momentul cand voi avea nevoie, din nou, de tine. Poate asta e durerea-din-piept-opusul-fluturilor-din-stomac.

Poate de asta te urasc acum, pentru ca stiu cine esti. Stiu de ce am nevoie de tine. De ce am scris te urasc? Chiar te urasc? Nu cred. Poate ca da. Da, te urasc. Te urasc pentru ca nu mai esti cine erai, pentru ca nu mai sunt cine eram. Sau pentru ca eu nu m-am schimbat, si tu da. Pana la urma, cine s-a schimbat, eu sau tu?

Mie mi-e frica de schimbare. Sper sa nu fiu eu cel care s-a schimbat, pentru ca asta inseamna ca sunt capabil de schimbare, si nu stiu daca sunt pregatit sa accept asta. Nicio scuza, schimbare dupa schimbare.

Adevarul e ca mi-ar placea s-o luam de la capat. Ne-a fost greu, sincer nu cred ca as mai reusi acum sa trec prin toate. Poate am imbatranit, poate doar am vazut ca se poate altfel. Poate mi-e lene. Poate mi-e frica. Si cred ca nici tu n-ai mai putea. Prea mult cinism. Al meu, al tau, nici nu stiu.

Sunt dispus s-o luam de la capat. Tigarile sunt aceleasi, durerea-din-piept-opusul-fluturilor-din-stomac o stiu de mult, nu e o noutate. Si pot face un efort sa ma uit in continuare la taste. Acasa barul e plin. Ma culc la fel de tarziu, ma trezesc la fel de devreme.

Surprinde-ma. Si nu ma mai intreba de ce. Pentru ca nu mai ai de ce - stii de ce.

Pentru ca mi-e frica de tine.

Ceva

In continuarea unei idei de acum doua zile, toti vrem "ceva". Cuvintele  pe care le folosim sunt reprezentari, simboluri - "ceva" este o reprezentare a acelui ceva pe care ni-l dorim.

Si acest "ceva" e un simbol tare periculos - in calitatea lui de pronume nehotarat poate insemna "un lucru oarecare, orice", dar in acelasi timp "un lucru important, valoros".

"Sa se intample ceva frumos". "Vreau si eu ceva bani". "Sa pot face ceva frumos". Vreau ceva. Am nevoie de ceva.

Creatori ai simbolului "ceva", suntem in acelasi timp creatori ai ceva-ului pe care il simbolizeaza. Alegem constient daca vrem "un lucru oarecare", sau "un lucru important, valoros". Sunt prea atent la limbaj, probabil, dar aud foarte des "sunt pus in fata unei alegeri". Fals. M-am (te-ai) pus in fata unei alegeri.

De mic m-am intrebat, mergand pe carari, drumuri sau sosele din ce in ce mai moderne, cine a fost primul care a mers pe acolo. De ce cararea/drumul/soseaua serpuieste asa. Ce a ocolit el, acel creator? De ce nu e drept, de la A la B. Era ceva (sic!) care trebuia ocolit, la un moment dat?, pentru ca acum acolo nu e nimic... Si daca nu era, de ce acest drum sinuos? Si daca era, si acum nu mai e, asta nu inseamna ca nu trebuia ocolit, trebuia sters cu totul, inca de atunci?

Pe o campie de un, altadata, verde imaculat (ce imagine..) cineva a deschis un drum de la A la B. O cale abia schitata, pe care au intarit-o alti si alti pasi, pana a ajuns "drumul" de la A la B. Si era simplu, ajungi in punctul A, vrei in punctul B, drumul se deschidea in fata. Nicio alegere.

Apoi cineva a gasit (inventat?) un punct C (poate intermediar pentru drumul spre B, poate o destinatie cu totul diferita), si s-a desprins din drumul cunoscut, apoi altcineva a ajuns acolo si a zis la stanga e B, la dreapta e C.

Nu esti pus in fata niciunei alegeri. Te pui in fata unei alegeri. Alegi daca ai nevoie sa alegi. Daca nu stii unde vrei sa mergi, oricare drum e bun, asa se spune, nu? Daca stii unde vrei sa ajungi, alegerea e inexistenta, ba chiar e posibil sa nici nu observi drumul care se deschide in alta directie.

Despre asta vorbesc. Vrei ceva. Dar ce vrei? "Un lucru oarecare, orice?" sau "Un lucru important, valoros"?

Alege ceva.

Square 1

Uitate pe hard, printre exceluri si oferte de pret

Prima oara? Prima oara a fost intr-o seara cand se intalnisera, din intamplare, intr-o cafenea. El era singur, ca de obicei, cu laptopul si cafeaua. Ea impreuna cu doi barbati si o fata - un double date, se gandise el cand ii vazuse intrand.

Era schimbata, n-o mai vazuse de cateva luni, din primavara - ce repede trece timpul, se gandi, mai am 6 luni si plec - si ii recunoscuse mai intai vocea, in momentul in care trecusera pe langa el. Ea nu-l vazuse, nici n-avea cum. O blonda cu un ras cam strident, un barbat in costum - cam trecut, sper ca nu e cu el - cu privire plictisita si un tanar in jeansi si camasa, razand la aceeasi gluma cu blonda. Iar ea... ea era schimbata. Intr-o rochie albastra, lunga, cu o bluza alba, desfacuta in fata, un zambet amuzat si oarecum distant, o ea pe care nu o cunoscuse pana acum. Se asezasera la o masa din fata, ea langa par-grizonat, fata in fata cu blonda.

M isi comanda inca o cafea, si aprinse o tigara. Se uita la ceas, tocmai se hotarase sa plece, venirea ei il surprinsese.. O tigara si atat.

Mai erau doar doua mese ocupate, un cuplu de tineri - care nu stiu cum nimerisera aici, nu era genul de atmosfera care sa atraga pe cineva sub 20 de ani - si doi barbati care nu schimbasera mai mult de trei cuvinte de cand intrasera, fiecare absorbit in propriile conversatii la telefonul mobil.

Venea de cateva luni in cafeneaua asta, in fiecare seara, o alesese tocmai pentru ca aproape niciodata nu erau mai mult de 2 messe ocupate. In seara asta, ca o exceptie, cei patru faceau o galagie care ii alertase pana si pe chelneri, care schimbau fete plictisite dupa bar. Erau un cuplu, Deb si Mike, amandoi “college drop-outs”, deschideau si inchideau localul, in fiecare zi. Ajunsese sa ii cunoasca destul de bine, prea des martor la certuri conjugale terminate de fiecare data cu imbratisari furate dupa barul inalt.

Inca o tigara.

S isi pastrase zambetul de la inceput, ii privea pe cei de la masa usor amuzata, vorbind rar, si fumand tigara dupa tigara. Tanarul din fata era in mod evident interesant de bonda, iar par-grizonat nu parea in largul lui, mereu cu privirea catre televizor sau catre celelalte mese. M ii prinsese deja de cateva ori privirea, ceea ce il facuse sa nu se mai intoarca.

Nu e un duble-date, cel putin asta e sigur - M se surprinse usurat de aceasta constatare. Desi nu era si nu fusese niciodata a lui, era mereu gelos cand o vedea pe S cu cineva, sau cand surprindea privirile altor barbati. Plus ca par-grizonat nu i s-ar fi potrivit, ea era inca un copil... Asa o privise mereu, ca pe un copil, si acum o vedea prima oara femeie.

Se uita din nou la ceas. Nu se putea hotari, curiozitatea era prea mare. Ar putea merge sa o salute, iesind. Ar putea sa-i trimita un sms haios, se gandise deja la cateva variante. Ar putea sa-l roage pe Mike sa faca o scena ca in filme, sa le trimita o sampanie la masa, The gentelman in the corner says hi. Sau ar putea sa plece, pur si simplu, ea nu-l vazuse. Il vazuse, oare, si il ignorase complet? Ce motiv ar fi avut? Cine erau oamenii astia, poate niste prieteni, poate era un “date”, pana la urma, un double-date aranjat de blonda sau de pustiul in jeansi. M realiza ca nu mai stia nimic despre ea. Dupa ce ea se mutase din camera de hotel se mai vazusera doar de doua ori, o perioada vorbisera aproape zilnic la telefon, nimicuri, ea isi inchiriase un studio - cam departe, dar cartierul era ok - apoi un two-bedroom, isi gasise o room-mate, o bulgaroaica care aducea mereu barbati in casa, se certasera, apoi o romanca care venise cu frate’su, demisia de la primul job, interviul pentru al doilea, angajarea o sarbatorisera impreuna, primul business lunch, prima relatie "de aici"- fratele colegei de apartement, un porc, a trebuit sa ii dau pe amandoi afara, ti-am zis de la inceput ca e o idee proasta, da, bine ca le stii tu pe toate; a doua relatie, ar trebui sa ma mut cu el?, nu, e o idee proasta, da, era o idee proasta, bine ca nu m-am dus, al treilea job, al treilea job in trei luni?, da seful era un porc, m-a inchis in birou si voia sa sarbatorim impreuna cresterea mea de salariu, daca sunt capabila s-o castig, si apoi.. apoi nimic. Mai vorbisera o data sau de doua ori, stia ca acum lucreaza la un birou de avocatura - ai grija, avocatii sunt niste porci, da, tu ar trebui sa stii cel mai bine, nu? - si cam atat.

S arata foarte bine in rochia albastra, mulata - nu se potrivea cu locul in care iesisera. Dupa ce renuntase la bluza alba cu care intrase, rochia ii punea in evidenta sanii, care erau - M zambi.  Par-grizonat era si el imbracat intr-un costum care arata destul de scump. Blonda in schimb parea ieftina, cu totul - de la bluza prea decoltata pana la rasul strident, iar pustul in blugi care se cam ametise deja nu-si mai retinea privirile lungi in decolteul ei. S ii aruncase cateva priviri de-a dreptul dezgustate, la un moment dat, ceea ce il facuse pe M sa zambeasca si sa ii faca un semn lui Mike pentru inca o cafea. Deci pustiul nu era o cunostinta de-a ei, probabil blonda era. Colega de apartament, probabil. Si era un double date, probabil. Colega il adusese pe pusti pentru ea, si pe par-grizonat pentru S. Totusi, S parea ca il cunoaste, din modul in care isi vorbeau uneori, scurt si oarecum complice. Era frumoasa, si M se intreba - ce e sentimentul asta, gelozie, ce e?

Intr-un final S il vazuse. Plictisita, isi scosese telefonul - verificase mailul probabil - dupa care privise in jur. M zambi, incurcat, nu stia ce ar fi trebuit sa faca. Ea ii spuse ceva, de neinteles, zambind cu ochii mari, Apoi se intoarse catre par-grizonat si schimbara cateva replici, par-grizonat se uita la el aproband - sau parca a fost un salut? - M se simti prost, trebuia sa fi plecat, a fost o idee proasta. Isi aprinse o tigara privind-o pe S cum vorbea, cu un zambet de plastic, cu blonda si pustiul in jeansi care deja parea ametit in toata regula. Pustiul se uita la el si ii facu semn cu mana - Hi there, come on, come sit with us! M ii zambi si privi jenat in jur, tinerii se sarutau la masa iar cei doi barbati vorbeau in continuare la telefon, doar Deb il privea amuzat de dupa bar. Nehotarat, privi catre laptopul deschis de pe masa, si se simti usurat cand o vazu pe S ridicandu-se. Schita un zambet catre pusti, care insa isi pierduse deja interesul, undeva intre decoletul si rasetele blondei de langa el.

Se ridica in momentul cand S ajunse langa masa. Deja ii simtea parfumul, acelasi.

-Buna.
-Buna..

-Esti de mult aici?
-De cand ati venit. De mai devreme, de fapt..

-Si de ce n-ai zis nimic? Doamne, ma lasi sa mor langa astia?
-Pai...

E frumoasa, e mai frumoasa decat am vazut-o vreodata. S il privea amuzata.

-Hai, ma iei in brate? Ma pupi? Cum facem, deja devine ciudat...
-Nu stiam daca e aproppriate...
-Hai, lasa-ma cu prostiile, si nu vorbi in englezisme cu mine, stii ca nu sunt asa...

M o imbratisa. Ii simti mirosul parului si sanii tari apasandu-l pe piept. O vazuse o data goala, cand stateau impreuna. o scena cretina, el intra in camera, ea iesea de la dus, ii taiase rasuflarea si ramasese asa, cu usa intredeschisa, fara sa poata reactiona. Ea bufnise in ras - Hai, ce faci, vrei sa ma arati la tot hotelul? El intrase, incurcat, se asezase pe pat cu spatele la ea, mormaind o scuza. Ea rase in continuare - Hai, trebuia sa se intample si asta la un moment dat, nu? stai linistit. In urmatoarele doua nopti isi gasise scuze pentru a nu dormi acolo, si o suna de fiecare data cand urca. Il urmarea imaginea ei, goala, se excita in secunda cand o vedea, chiar si imbracata in hainele largi cu care il obisnuise s-o vada in camera de hotel. In a treia seara ajunsese mult dupa miezul noptii si adormise spre dimineata, simtindu-i respiratia in spatele lui, in pat, gandindu-se sa se intoarca si s-o trezeasca, s-o dezbrace si s-o muste de fiecare centimetru pe care-l ratase privirea cu doua zile inainte.

-Hai, da-mi drumul acum, sa nu devina innapropriate. Radea, si era frumoasa, machiata discret si cu parul intins peste umeri, cu zambetul asta larg, si cu expresia amuzata. Hai, ma inviti la masa, sau nu?

M rase si el. - Da, te invit, daca te lasa lumea sa stai.

-Ma lasa, ma lasa. Ce bei aici, tot cafea?
-Da, sunt cu masina.
-Hm, eu chiar simt nevoia sa beau ceva, dar n-am cum, cu astia.

Se uita distrata spre bar, si el ii urma privirea. Mike se uita deja spre ei, si porni spre masa in secunda cand M ii confirma cu o miscare scurta din cap.

-So what can i get you?
-Well, nothing now, but if he’s willing to wait, maybe a drink, later on..

Mike il privi amuzat. - So maybe this is the lucky night and i’ll get to serve you a drink after all.
M ridica din umeri.
-‘Kay, i’ll come back...

-Deci? Ma astepti?
-Sincer, nu vreau sa..
-Termina. Nu cred ca mai stam.

Arunca o privire spre masa unde par-grizonat se juca plictisit cu ceasca de cafea in timp ce blonda, care era deja lipita de pustiul-in-blugi, radea la fel de strident.

-Da, nu cred ca mai stam foarte mult. Zece, douazeci de minute. Mi-ar placea sa mai stau cu tine, mi-a fost dor.

M ii privea buzele, in timp ce ea vorbea. Isi aduse aminte de gustul lor sarat, pe care il furase, oarecum, la imbratisarea lor de despartire. Se imbratisasera dupa o ezitare, el vrand sa-i dea drumul imediat, ea retinandu-l si strangandu-l mai tare. Izbucnise in plans, ii simtise mai intai respiratia intretaiata, apoi din ce in ce mai apasata, si apoi se trezise sarutand-o pe ochii inlacrimati, apoi pe obraji si din ce in ce mai aproape, pe buze, pe rand pe cea de sus si pe cea de jos, si iar, si iar, excitat si gata sa planga si el, in acelasi timp. Ea ii raspunsese la sarut, pentru o secunda, iar apoi fugise fara sa mai spuna nimic.

-Hai, zi ceva, ce te uiti asa? Ce am?
-N-ai nimic. Ma uit, pur si simplu. Esti frumoasa.
 S zambi.

-Si tu te tii bine. Iti merge, vad.
-Mai am sase luni.
-Stiu, in decembrie pleci.
-Ai tinut tu minte asta.
-Da, mereu ma gandeam...

Privirea ii aluneca pe langa el, pierduta undeva pe peretele din spate. Lui ii venea s-o atinga, sa-i aduca parul in fata, peste umeri, sa-i stranga lobul urechii, s-o muste de gat. Ce dracu fac, se gandi, numai de asta n-am nevoie acum.

-De ce razi?

M tresari.

-Ma gandeam.
-La ce?
-Nimic...
-Nimic, da stiu. Imi amintesc. Nu te-ai schimbat.
-Tu da.
-In rau?
-Nu, din contra. Pari mult mai matura, asa.
-Asa cum? Am imbatranit? S izbucni in ras. Voia s-o muste de buze, s-o stranga de par si s-o sarute pana o simtea ca ramane fara aer.
-Cine sunt?
-E complicat...
-Ok..
-Nu serios, e complicat, iti povestesc, dar acum ar trebui sa ma intorc. Le spun ca ar trebui sa plec, si plecam, si tu ma astepti si in zece minute sunt inapoi, ok?

Ar fi simplu. Spun ca n-am cum sa mai stau, ca trebuie sa plec, sa ma intalnesc cu cineva pe care l-am asteptat si m-a anuntat ca intarzie si ne intalnim in alta parte.

- Ok, te astept.

M o urmari pana se intoarse la masa, privindu-i conturul desenat perfect de rochia stramta. Sanii aia perfecti, parul ud, adus peste un umar, in fata, linia taliei, pielea fina, ca de copil. Zambetul ei, goala, privirea intrebatoare, Hai, ce faci, vrei sa ma arati la tot hotelul?

Se asezase la masa, cu telefonul si poseta mica in mana, discutie scurta apoi se ridicara toti, pustiul-in-blugi iesi cu mana pe fundul blondei, par-grizonat plati direct la bar si apoi se opri cu ea la masa lui. M se ridica si intinse mana, incurcat.

-William, nice meeting you.
-Glad to ..
-Well, we’re leaving now but maybe next time? Par-grizonat privea nerabadtor inspre usa, de unde se auzeau hohotele de ras ale blondinei.
-Yeah, next time.

Ea ii facu din ochi pe furis, si plecara, cu aceleasi replici scurte, schimbate fara sa se priveasca.

M se aseza si deschise laptopul, apoi il inchise la loc.

Mike veni catre masa cu un zambet larg.

-So, what will it be? Are you waiting?
-Yep. Seems I am.
-So would I.
-Yeah, keep saying things like that and tonight will end in another fight with...
-No way, Deb and I, we’re already betting whether you’ll leave together tonight.

Unde plecase? Era cu el? PLecase cu el, spre casa lor, ii spune o minciuna frumoasa si mai intarzie o ora in oras? Incerca sa-si aduca aminte cine nu mai sunase, el sau ea? Cine renuntase, el sau ea?

-If she’s coming back...
-She will. Mike ii zambi complice. Of course she will. So, what will it be?
- I don’t know, give me something, rum-and-coke, or..
- No way. You get something that’s saying you’re coming home with me tonight. I’ll get you a scotch. No way I'm losing this over rum-and-coke.

M simti cum il cuprinde sentimentul atat de familiar, nesiguranta aia cretina, pe care o ura atat de mult. Ce dracu fac. Privi telefonul, nici un email nou. Trecu prin mailurile mai vechi, arunca telefonul inapoi pe masa. Aprinse o tigara, lua paharul pe care Mike il adusese, il mirosi. Nu mai bause nimic de cat, doua, trei saptamani? Inainte bea in fiecare seara, singur, in camera. Isi aminti cum incercasera sa se imbete impreuna, intr-o noapte, uitandu-se la un episod din Sex and the city. La un moment dat ea incepuse sa topaie in pat, cu sticla de whiskey in mana, tipand ca e beata si ca vrea sa faca nebunii in seara asta. Adormisera cu televizorul deschis, fara nici o nebunie.

....

S trase scaunul cu un gest energic, el nu apucase nici sa se ridice, s-o salute.
-Dumnezeule, ce nebunie. Cea mai cretina cina pe care am avut-o de.. Nu. Cred ca e cea mai cretina de pana acum. Zambetul i se transforma intr-un hohot de ras. Isi arunca parul dupa umeri, privindu-l.

Da, e frumoasa. O femeie frumoasa.

....

S facuse deja doi pasi spre iesire, asezandusi parul. Mike strangea atent paharele de pe masa, si ii zambi lui M, complice.

- Told you the scotch will work...

Nu vreau, dar trebuie.

Toamna s-a terminat - sau e doar indecisa, ezitanta, capricioasa, imatura, rautacioasa. Poate doar eu vreau s-o stiu terminata. Poate vrea ea, si nu stie cum. Sau si-a dat seama ca nu mai poate.

Lupii strang randurile, ranjindu-si coltii, cu ochii sticlosi, infometati. Pofticiosi.

Si ma gandesc daca ar trebui sa ascult de batranii care imi spun ca lupii se tin departe cu foc. Daca ar fi bine sa-mi continui drumul, aparat de flacara inselatoare, uitandu-ma mereu peste umar. Si cat mai pot merge asa, si unde.

Si imi spun ca poate e timpul, din nou, sa ma opresc, sa pun flacara jos si sa-i privesc in ochi. Sa-l aleg pe primul care schiteaza un pas inspre mine. Sa-mi infing mainile in blana groasa, sa-l trantesc la pamant, sa-i simt maraitul transformat in icnet, muschii umflati, respiratia intretaiata. Sa-i simt surpriza, frica. Sa-i gust sangele. Sa ma pierd in valul ala dulce de ura.

Poate e timpul sa ne cunoastem.

Timebomb

Si daca tot suntem la ora marturisirilor, intotdeauna mi-a placut sa vad cum "alunecati". Cum cedati, incet, pe nesimtite. Cum uitati de ceilalti, cum abdicati de la principii (intotdeauna mi-am dorit sa folosesc formularea asta).

Transformarea asta subtila, tecerea liniei de netrecut, pe nesimtite. Pentru ca vi-e mai usor sa va feriti privirea de propria minciuna, daca o faceti treptat.

Nu inteleg, de ce dependenta asta de mine? Ce se petrece in sufletul tau, acum? Ce se intampla, in tine - de simti ca nu mai poti, fara mine? De ce ma cauti, iar si iar, de ce te intorci, de ce imi vorbesti, de ce nu te mai poti opri? Ce s-a intamplat, cum ai ajuns aici? De ce nu mai poti, acum, fara sa-mi zambesti, fara sa ma iei in brate, fara sa-mi povestesti, fara sa ma intrebi, fara sa ma cunosti?

Sunt acelasi, eu. Cu tine s-a intamplat ceva. Refuz sa cred ca si de data asta a fost deajuns doar sa ma intreb.

So fucking bad

Nimic memorabil. Si mai sunt atatea de spus.

N-am cum s-o spun - n-am sa pot niciodata. O scriu - stiind ca n-ai s-o citesti niciodata.  O sa fie controversat, fiecare o sa inteleaga ce vrea, stiu, dar nu ma pot abtine.


Ok, am ajuns si aici. A trecut mult, putin? Nu stiu in ce sa-l masor. Stiam - ba chiar pot spune ca asteptam momentul asta - desi nu mi l-am dorit niciodata. Sunt putin surprins, si mi se intampla destul de rar. Ok, nu e nimic ce nu stiam, certitudinea vine doar cu o ridicare din umeri. N-am ajuns niciodata sa cred nimic, doar uitasem. Nu mi-au placut niciodata minciunile prost spuse, tocmai pentru gustul asta amar. Acum, ca stiu, ce facem? Tu? Ce-ai sa faci? Ai sa ma minti in continuare? Si... macar iti dai seama ca acum stiu? Ca nu mai e loc de minciuni sau de justificari?

Eu? Zi-mi, ce fac? Ma prefac ca nu v-am vazut? Mi-e frica de momentul cand o sa ne intalnim, din nou, fata in fata. Si sper sa nu fim singuri. Cel mai simplu, pentru toata lumea, ar fi sa fie si el.

Si, singuri sau nu, eu ce fac? Ma comport ca si cum nu stiu nimic? Ma comport ca si cum nu s-a schimbat nimic? Ma comport normal, pentru ca nu ma intereseaza mai mult decat ieri, acum doua saptamani sau acum patru luni? Da, probabil asa am sa fac ... si atunci ai sa-ti dai seama ca s-a schimbat ceva. Ai sa-ti dai seama, pentru ca nu ma (mai) pot preface, in fata ta. Nu stiu daca nu mai pot, sau nu mai vreau. Nu ma mai pot preface nici in fata lui, si o sa vedeti amandoi. Si atunci? Ce-o sa faceti?

Sunt putin amuzat, de situatia asta. Sunt tentat sa spun ca e greseala mea, totusi nu e vorba de nici o greseala. E normal. Tu ai ceva de aparat, eu nimic de pierdut. Totusi cred ca ai dus lucrurile putin prea departe, si aici e greseala ta. Ai avut ocazia sa alegi, de multe ori. Si ce ai ales a fost o greseala. Pentru ca - si sunt dispus sa pariez totul pe cartea asta - el n-o sa te mai vrea, cand eu am sa zic nu. Pentru ca n-ar mai avea nimic de castigat. Esti la mijloc.

Sunt cel mai greu de mintit om pe care l-ai cunoscut. "Cunoscut" doar pentru ca ne-a facut cineva cunostinta, altfel nu ai ajuns sa ma cunosti deloc. N-ai reusit sa treci peste standarde, tipare, istorie, povesti. Sa ma cunosti. Sunt convins ca amandoi regretati momentul cand ne-am cunoscut. Plus ca noi doi avem  istorie. El ti-a povestit vreodata ceva? Petru ca eu nu. Mie imi place sa fiu mintit, si poate tu te-ai fi descurcat, dar ai uitat - poate ati uitat amandoi - ca noi ne cunoastem "de-o viata". N-a avut nici o sansa. Sunt greu de mintit - si pentru el, imposibil.
 
Dar, pana la urma, nu s-a intampat nimic rau, nu? Nimeni nu e cu adevarat ranit, poate o sa ne privim un pic jenati, pentru un timp, dar nu e prima data. Tu ai sa dispari, noi o sa fim prieteni, din nou. Doar nu e prima data... Si in plus, ne-a fost bine. Nu stiu pentru tine cum a fost. Asta tu ar trebui sa imi spui. Eu, daca e sa trag linie, asta pot sa spun. A fost bine. 

Nu exceptional. Peste medie, oricum. 

Iti amintesti ce ti-am spus, prima oara cand ne-am vazut, impreuna, noi trei? Trebuie doar sa inveti sa minti mai bine. Cel putin dupa standardele mele. Mi-ai ras in fata, atunci. Trebuie sa merit o minciuna mai buna, mi-ai zis. Si pana la urma cine sunt eu? Mi-a placut, zambetul ala.


O sa-mi fie dor. O sa-mi fie dor de momentele cand realizam ca te astept, si ca mi-e dor. Si poate de zambetul tau, uneori. Atat. Restul se sterge, daca nu s-a sters deja. Nimic memorabil.

Sunt curios, cand o sa ne amintim, la cafea, despre tine, cine ai sa fii tu? Oricum, sunt curios cine o sa aiba primul curajul sa spuna povestea. Eu ar trebui, nu? In fond, erai a lui...

Dispar

"Ar fi trebuit s-o refuz, cumva si s-o trimit inapoi, dar eram foarte obosit, si mintea nu-mi functiona prea bine. Sunt un om plin de imperfectiuni. Imperfect si supus greselii. Dar invat si sunt hotarat sa nu repet greseala. Si totusi nu sunt putine greselile pe care le-am facut a doua oara. Motivul e foarte simplu, sunt imperfect si prost. De fiecare data ajung sa ma urasc. Ma hotarasc sa numai fac aceeasi greseala a treia oara. Progresez putin cate putin. Foarte incet, dar totusi progresez. "

Dans, dans, dans - Haruki Murakami

Despre calificare

nu neaparat la campionatul european

Sunt multi cei care critica echipa nationala, ca a jucat prost, ca jucatorii s-au asteptat sa pierdem, ca au fost speriati, etc. Am crescut cu refrenele astea: "tipic romanesc", "s-au culcat pe-o ureche" - asta ca sa nu mai zic de eternele "ne-au nedreptatit arbitrii" si "am avut ghinion". Apoi sunt ocaziile de genul penalty-ului ratat de Mutu, care este, evident, singurul vinovat pentru ca nu ne-am calificat mai departe. Mutu a jucat prost, Mutu a gresit. Totusi, parca tot noi ne-am bucurat cu 10 minute mai devreme, cand Mutu baga un gol neasteptat.

Am fost dezamagit de cum a jucat Echipa aseara, totusi dezamagirea mai mare e alta. Sa nu ma injurati, dar asa suntem toti. Am fost dezamagit pentru ca m-am recunoscut. Si am recunoscut pe multi din prietenii mei, am recunoscut colegii de servici, am recunoscut familia si vecinii, pe toti i-am recunoscut. Suntem toti la fel, si insasi faptul ca ne aratam unii pe altii cu degetul si suntem vesnic dezamagiti de cel de alaturi - si gata sa criticam - e una din simptome. Nu stiu daca altii (nemti, olandezi, francezi) sunt altfel, daca s-au nascut destepti si harnici, si nici nu prea ma intereseaza. Poate doar ca valoare de exemplu, dar nici asa.

Daca e ceva care am invatat ca imi face rau e sa nu-mi recunosc greselile si punctele slabe, sa ma mint singur. Asa ca incerc sa n-o mai fac. Si sunt nevoit sa ma vad asa cum sunt, in realitate - stiu prea putine si nu sunt dispus la prea mult efort sa invat, nu sunt destul de indraznet, nu sunt destul de ambitios, zambesc prea putin, sunt prea pesimist, etc. Sunt superficial. E foarte greu sa recunosc lucrurile astea, dar am invatat ca trebuie, altfel e si mai rau.

Fara exceptie, ma astept ca lucrurile sa-mi vina pe tava. Si am descoperit ca nu se intampla mai niciodata asa. Iar urmarea logica a fost sa ma auto-conving ca sunt ghinionist. Si apoi a fost mult mai simplu sa-mi explic de ce nu merg lucurile - am ghinion. Nu stiu de ce, dar asa am fost mai toti conditionati, de scoala, de parinti. Ne-au fost oferite prea multe pe tava, si am fost indoctrinati ca suntem cei mai destepti, si cei mai buni, si asta fara un suport solid. Si nu suntem pregatiti sa intelegem ca nu e asa, suntem comuni, suntem la fel ca cel de alaturi, diferenta o face munca. Sau curajul. Sau perseverenta.

Am facut efortul (nici eu nu stiu de ce) sa urmaresc mai multe meciuri ... si din toate, ale noastre mi s-au parut cele mai slabe (imi pare rau, dar chiar cred asta). Mi-au ramas in minte unele scene definitorii - un jucator care se ridica de jos, dupa ce a fost faultat, ca sa urmareasca mingea mai departe; o echipa care alearga pana in ultima secunda ca sa "mai dea un gol" chiar daca avea avantaj clar. Echipe care au jucat chiar daca nu aveau un castig imediat (cum ar fi Olanda, in meciul cu noi).

Uita-te in jurul tau, si recunoaste ca toti suntem la fel. Colegii tai, care nu muncesc la 100%, angajatii tai, care asteapta salarul si ar sta degeaba toata ziua (daca ar putea), seful tau - care nu face ce trebuie si apoi da vina pe tine; vecini care nu arunca gunoiul unde trebuie, soferi care nu respecta legea, copii care nu invata, mame carora nu le pasa - toti suntem la fel. Si chiar daca nu recunosti, si tu esti asa.

Ai sa fii jignit, ai sa zici ca vorbesc prostii, ca generalizez, ca nu e adevarat, ca daca asa sunt eu nu e neaparat ca si tu sa fii. Dar fii sincer cu tine, azi ai intrat in teren si ai jucat fotbal asteptand sa castigi, sau ai venit cu speranta ca "ceilalti" o vor lasa "moale" si poate lucrurile se vor rezolva de la sine? Esti pregatit sa dai vina pe altcineva, si sa-ti gasesti scuze?

Ce inseamna daca fugi de frica, traiesti in frica?

Asa suna o cautare pe google care a dus catre blogul meu. Mai exact catre postul asta ... care e unul din cele mai citite posturi ale mele.

Cand eram "mic" auzeam foarte des expresiile "complex de superioritate" si "complex de inferioritate". La fel de des auzeam si "suferi de mania persecutiei". In ultimul timp nu am mai auzit pe aproape nimeni folosind expresiile astea, in schimb am vazut foarte multi oameni care le .. exemplifica.

Nu eram asa, am devenit. Vad in jurul meu numai oameni care sufera de inferioritate, si compenseaza. Intreaga lor viata e o minciuna. Oameni care se ascund in spatele unor cuvinte scuipate cu ura, oameni care nu gasesc argumente, care cauta puncte sensibile, si le exploateaza la maxim. Oameni simpli, saraci, care inventeaza minciuna dupa minciuna pentru a se simti macar pentru un minut in centrul atentiei. Daca as fi Freud as spune ca sunt cei care traiesc frica perpetua de castrare.

Mi-e frica. Mi-e frica de saracie, de inutilitate, de moarte ( a altora - pentru ca la a mea .. nu m-am gandit serios niciodata). Mi-e frica de boala, de hoti, de cutremure. Mi-e frica de multe lucruri de pe lumea asta. Mi-e mai frica acum decat imi era acum cativa ani, si asta e din cauza castratilor din jur, pe care am invatat docil sa ii copii.

In trecut, invatasem sa fiu curajos. Invatasem (de la cei din jurul meu) sa vorbesc neintrebat, sa spun ce gandesc, sa arunc hartiile pe jos, sa bat din picior cand sunt nemultumit, sa strig, sa pun piciorul in usa. Mi-am infruntat vecinii cand aveam 5 sau 10 ani. Am infruntat "baietii" mai mari, m-am batut cu ei si am luat bataie de multe ori dar nu am fugit niciodata. Pusti fiind am condus gasca pentru ca am fost cel care s-a luat la bataie cu cel mai mare. Pentru ca eu voiam ceva si nimeni altcineva nu avea nici un plan. La scoala mi-am infruntat profesorii, chiar daca am plans de multe ori, pus in fata evidentei unei forte ilogice si nedrepte. Am fost unul din cei care s-au ridicat cand altii au stat jos, speriati.

Am fost cel care nu a recunoscut autoriatea. Am fost unul din cei care au sfidat autoritatea, mai mult- am fost unul din cei care am condus pe cei care au sfidat autoritatea. Si nu mi s-a intamplat nimic. Am fost cel care a pus piciorul in usa si cel care am amenintat. Si nu mi s-a intamplat nimic. Si m-am simtit al naibii de bine. Am fost respectat, aratat cu degetul, s-a ras de mine. Am fost laudat, flatat, admirat. Am avut puterea de multe ori, si asta pentru ca mi-am luat-o.

Adevarul e ca mi-a placut intotdeauna sa fiu in centrul atentiei. Sa fiu castigator. Sa fiu puternic, mai sus, deasupra. Totusi nu am simtit niciodata nevoia sa fac ceva doar ca sa-mi demonstrez ca pot. (Ok, poate odata sau de doua ori.)

Puterea am pierdut-o in momentul cand (rational) am acceptat ca nu o am. In momentul cand am spus ca "trebuie sa". In momentul cand am zis ca "asta e situatia". In fiecare moment in care am spus ca cineva "ma scoate din minti". Cand am zis ca "situatia ma depaseste". In momentul cand am zis "lasa".

Pus in fata unei alegeri, puteam sa aleg, sau sa astept sa vad ce se intampla. Puterea nu a disparut, nici nu mi-a luat-o nimeni - am dat-o de buna voie. In momentul in care refuzi sa alegi, devii sclav. Intotdeauna bunul meu cel mai de pret a fost mandria. Integritatea - sa-i zicem. Sentimentul ca eu sunt eu, nimic mai mult sau mai putin. Sursa puterii mele dintotdeauna a fost disperarea de a-mi apara acest eu. "Eu" sau "ego", tot ceea ce m-a propulsat in tot ce am facut a fost constiinta a ceea ce sunt "eu", ceva pe care nimic nu- poate nega. Puterea de a intoarce spatele, de a mai face un pas, de a spune sau de a ramane tacut la un moment dat a fost un act constient de a apara ceea ce sunt. Am pierdut in momentul in care am inceput sa fac concesii. De frica.

Nu mi-a fost niciodata frica, asa cum imi este acum. Da - raspund la intrebarea din titlu - daca fugi de fricile tale, traiesti in frica. Te pierzi in fiecare zi cate putin, te ascunzi, te minti, te urasti. Dai vina pe altii, pentru ca ti-e greu sa recunosti ca vina e numai a ta. Am mai spus - frica e ceva normal, inseamna ca nu esti pregatit. Dar trebuie sa hotarasti - ori te pregatesti si mergi mai departe ori schimbi drumul.

Nu te lasa castrat. Priveste in jurul tau - cine conduce? Cine castiga? Cine rade? Cine acuza, cine striga, cine sfideaza? Asculta ce iti spune acel "eu" care urla de durere in tine. Nu te mai lasa umilit, nu te mai lasa furat, amagit, inselat, nu meriti. Nu are nimeni dreptul. Nu e firesc, nu e natural, nu are importanta cum il cheama sau cati bani are, de unde vine sau pe cine cunoaste. Important e unde mergi tu. Nu fii umil, nu castigi nimic.

Spune cu voce tare cine esti. Ai sa fii surprins.

Indecizie

Lucrez la un monstru.

Lucrez ( de fapt, mai mult nu lucrez ) de 6 luni, la un proiect, pentru un 'client'. Un proiect care la inceput trebuia sa fie ceva 'rapid', la care nu trebuia sa lucrez numai eu. Un proiect pe care l-am recunoscut ca fiind un monstru. Un proiect cu care am fost lasat 'in brate'.

Monstrul e mai batran, are aproape un an, dar a fost abandonat de un programator, inaintea mea. Nu comentez calitatea codului scris de programatorul anterior, pentru ca am observat ca monstrul are aceasta putere, de a te scoate din minti, de a te face sa renunti la orice standard doar ca sa innaintezi ... macar un pas.

Proprietarul de drept al monstrului e disperat - "I need to rid myself of this damn project cuz it's killed a year of life and I want to see it finished". Eu ...

In timpul cat am "lucrat" la acest proiect am dus la capat (de la zero) alte doua proiecte, am terminat altele deja incepute, am inceput unele noi, am multe idei pe care as vrea sa le pun in practica si totusi monstrul sta undeva in minte, in coltisorul lui si numai al lui, si ma face sa ma simt vinovat, de fiecare data cand ma apuc de lucru la ceva.

Mi-am pocnit degetele de multe ori spunandu-mi "Gata, in seara asta termin." Am avut zile 'libere' pe care mi le-am rezervat doar pentru el. Nopti pierdute. Am incercat toate tacticile de automotivare pe care le stiam (si unele noi, pe care le-am incercat special). Si totusi cand ma asez in fata calculatorului doar gandul ca ar trebui sa lucrez la monstru imi produce somn, mi se face rau, ma apuca dureri de cap, de stomac si de spate, imi aduc aminte de toate celelalte lucru pe care le mai am de facut, imi aduc aminte de toate cartile necitite si de toate episoadele din startreck pe care nu le-am vazut de minim 3 ori. In ritmul asta, am sa devin poate si un fan al telenovelelor de pe acasatv.

Monstrul a capatat in mintea mea proportii gigantice. Am incercat tehnici nelepiste pentru a-l reduce la ceva cu care sa pot lupta. I-am pus muzica de circ si am scos limba la el, si totusi ma domina. L-am asociat cu toate reusitele pe care l-am avut, l-am vizualizat terminat si m-am vizualizat un erou pentru ca l-am rapus. Fiecare din astea a functionat , pentru jumatate de ora. Apoi creierul meu a refuzat sa se mai lase convins - nu mai pot.

Serios vorbind, imi dau seama ca e o porcarie, e un proect ca oricare altul, ar trebui sa-l pot termina. Este un efort, dar nimic iesit din comun (ok, e un proiect prost conceput, prost scris, prea complicat, foloseste tehnologii depasite si inutile. dar nu e prima oara cand am de'aface cu asa ceva, si probabil ca nu va fi nici ultima. ). Este un efort, dar n-a avut nimeni pretentia sa fie rapid sau usor. Are chiar si o recompensa la sfarsit, dar nici macar asta nu ma mai motiveaza. Deloc.

Am simtit pana acum de mai multe ori nevoia sa renunt. Sa scriu un mail prin care renunt, si apoi sa bag capul in nisip. Nu pot. Nu pot pentru ca nu imi sta in caracter sa fiu nesimtit, nu pot pentru ca stiu ca daca renunt la asta, o sa-mi fie mult mai greu pe viitor sa duc ceva la capat. Nu vreau sa ma simt vinovat pentru ca am renuntat. Nu vreau sa-mi fie rusine de nimeni (desi imi e, deja .. 6 luni ...). Ceva imi spune totusi ca solutia cea mai buna e sa renunt. Ceva imi spune ca asta e unul din momentele in care trebuie sa renunti pentru ca (am depasit deja de mult faza de cost de oportunitate) nu numai ca imi mananca timpul si nervii, dar ma afecteaza deja prea mult.

Ce (ma) fac ?

il mio mistero e chiuso in me

In primul rand voiam sa spun ca am auzit de multe ori "aria lui Calaf" din Turandot (asa stiu eu ca se cheama, nu stiu daca e corect, nu dati cu pietre, va rog), faimoasa arie cunoscuta ca 'Nessun' dorma', sau 'Vincero..', dar nu va mai suna niciodata la fel dupa ce m-a facut sa plang un vanzator de telefoane mobile. ( a castigat )

Apoi.. sunt un ciudat daca am ascultat in seara asta mult Zeppelin, o melodie da la Black Sabbath, apoi Dr. Dre cu Eminem si doGG(trei melodii, pe repeat, de mai multe ori) si acum m-am oprit la un Brandenburgic, Bach, nu stiu al catelea, dar imi place si ma face sa dirijez in aer? Deci, spuneam, sunt ciudat, nu ?

Si un gand pe care l-am avut astazi, dar caruia nu am reusit sa-i dau forma, atunci. Uitandu-ma dimineata la cei 17 vizitatori ai .. proiectului (pentru ca mai are mult pana sa fie gata).. nostru de magazin online, care au vizualizat 36 de pagini. 17 vizitatori care au venit de pe google, cautand produse oarecare. Dupa ridicarea initiala din umeri in fata evidentei - un numar minuscul, 17 vizite, ceva neinsemnat pentru "mediul online" si dupa incercarea de a ma incuraja singur "e bine daca vin si aia 17 oameni de pe google fara nici un efort de promovare , etc etc" am realizat o chestie mai profunda.

In prima faza m-am bucurat ca nu erau 17 vizite si 17 pagini vazute. Erau 17 vizite si 36 pagini vazute. Deci a mai vrut ceva, i-a placut, a vrut sa mai caute ... Si am inceput sa caut, sa vad cine ce a cautat si apoi ce a cautat si apoi unde s-a uitat, si unde a iesit etc etc

Pentru mine, 17 vizite sunt de fapt 17 oameni care au intrat in magazin. Imi dau seama ca e o reminiscenta a zilelor petrecute la magazin ... zile petrecute incercand sa-mi dau seama ce vrea omul din fata mea, incercand sa-i vand ceva, fiind dezamagit cand nu cumpara si frustrat cand nu reusesc sa-l fac sa inteleaga sau sa aleaga. Oricate mii de vizitatori vor fi, pentru mine ei vor fi oameni, asta am realizat astazi. Imi dau seama ca asta nu e o strategie castigatoare, pentru ca nu ai cum sa fii vanzator pentru o mie de oameni, dar eu nu am sa pot sa depersonalizez niciodata "utilizatorul", si asta e.

Unul sau zece, o suta sau o mie, pentru mine sunt niste oameni care intra si cauta ceva, poate nu stiu nici ei foarte bine ce si atunci trebuie sa-i ajuti, poate sunt porniti in cautarea celui mai mic pret si atunci trebuie sa recunosti sincer ca nu poti sa il oferi si sa stii sa explici de ce, poate sunt pusi pe criticat si atunci trebuie sa zambesti fals si sa te gandesti daca "chiar vrei" sa faci asta, zi de zi. Dar sunt niste oameni care pot pleca de la tine nervosi, frustrati, indiferenti, multumiti, placut impresionati sau fericiti, si trebuie sa iti doresti cu adevarat sa ii revezi, intr-o zi, pentru ca altfel nu se vor intoarce.

Nu sunt un om de vanzari. Imi lipseste acel "ceva" care sa ma faca sa plec in cautarea unui nou client. Poate ( a se citi "Stiu ca") sunt las si poate ar trebui sa fiu mai indraznet pentru ca vanzarile inseamna totul. Nu imi plac "vanzarile" pentru ca asociez "a vinde" cu "determinarea omului sa cumpare ceva, prin orice mijloace" si asta nu pot sa accept. Sunt dezamagit cand cineva nu "cumpara" ceva de la mine, dar nu am reusit niciodata sa ma conving ca ar trebui , poate, sa il mint. Din contra , sunt dezamagit pentru ca nu am reusit sa-l conving si imi caut greselile, pentru ca nu trebuie sa-l pierd pe urmatorul. Sunt naiv, stiu , dar asta sunt.

Prima oara cand am auzit de "disonanta cognitiva" am exclamat "Aha!" pentru ca am gasit explicatia faptului ca cei mai multi oameni cumpara exact ce isi doresc, dar apoi par dezamagiti... Atunci am invatat de ce oamenii sunt slabi si de ce au nevoie de o "confirmare" exterioara a deciziei chiar si dupa ce au luat-o. Si ca nu trebuie sa te simti frustrat in fata clientului, ci sa incerci sa il ajuti, pentru ca el doar cu asta ramane, cand iese pe usa, cu 'impresia' unui om care a incercat cu adevarat sa il ajute. Un obiect e acelasi oriunde pe cand un om care sa te ajute sau sa te respecte nu gasesti in fiecare magazin.

Of, iar fac filosofia chibritului.

Ce voiam sa spun este ca o ora si jumatate petrecute cu ganduri de genul "cel care a cautat un procesor s-a mai uitat si la alte doua procesoare si la doua placi de baza, majoritatea au cautat procesoare , etc " m-au facut sa ma simt .. firesc. Rar imi gasesc locul, in ultimul timp, si faptul ca am simtit pentru cateva minute interes pentru ceea ce faceam m-a facut sa ma simt mai optimist, sa am mai multa incredere si sa .. ma regasesc.

Si acum, daca am inchis cercul (am inceput cu Paul , incredere, talent, menire), ma intorc la "6 in B flat major" si ... "Dilegua, o notte!" ;)

Let's stick to the problem at hand

Din seria clasica a problemelor de genul "Am de facut o treaba grea, care nu-mi face placere si pe care nu stiu daca am s-o termin cu bine. Hmm, dar ce-ar fi sa fac ordine pe birou (in camera, in carti, sa scriu serialele pe DVD, etc etc) mai intai, si apoi ma apuc.. " Ca dupa patru ore, si un birou mult mai curat.. sa te trezesti in fata aceleiasi probleme... (Nu mai socotesc filmele pe youtube, jocurile cu bile, etc) Deci, spuneam, din seria cum se ascunde omul de lucrurile "dureroase" refugiindu-se in ce stie sigur ca va face bine, si cu placere:

Genul de comportament / problema cu care ma confrunt cel mai mult in ultimul timp, relatat pe scurt ( :) ) , este urmatorul...

Avem de luat decizii importante. Avem de facut lucruri care presupun ca riscam mult, si nu se stie daca va merge bine, sau nu. Am de facut cateva lucruri simple dar care, odata facute, presupun ca am luat o decizie, nu mai e drum inapoi.

In conditiile astea, noi ce facem ?
Eu unul ma refugiez in liste. Fac liste cu ce trebuie facut. Fac liste cu moduri posibile in care am putea face un lucru. Fac calcule de zeci de ori. Fac liste cu ce a mers rau in trecut. Actualizez listele pe care le-am facut la punctul unu. Trec listele de pe hartie in excel, apoi in agenda si iar in excel. Reformatez listele. Refac listele pentru ca e clar ca nu sunt bine facute si nici nu sunt la obiect. Etc.

Alta capcana e refugierea in tehnologie. Atunci cand iti dai seama ca esti "aproape" gata "sa-i dai drumul" ( lucru ce presupune, nu-i asa, dezamagirea ca poate nu va merge) ... brusc consideri ca e momentul sa schimbi tehnologia, pentru ca ti-ai dat seama ca poti face totul mai bine. Pentru ca , nu-i asa, asta stii sa faci cel mai bine.

Altceva .. Pai o noua idee, un nou proiect .. Nu il lansam pe cel la care am lucrat ( pentru ca sunt sigur ca si tu inconstient suferi de aceeasi frica de esec ca si mine, ca si noi toti, de altfel ..) dar sarim la unul nou, care e foarte interesant si la care muncim .."ca in prima zi".

si multe multe alte modalitati de a evita ceva "neplacut".

Am mai scris despre asta, de mai multe ori. Mie nu mi-e frica de esec, cel mai mult mi-e frica ca o sa mearga totul chiar mai bine decat m-am asteptat, dar nu o sa pot face fata la ce urmeaza. Dar asta se rezolva repede, prin incercari si prin ignorarea problemei.

Asa ca eu unul am sa iau prima lista pe care o gasesc, si il fac. Si urmatorul, si urmatorul, si tot asa.. si vedem noi ce iese ... si nu mai lucrez decat la un proiect si nici nu mai schimb nici o tehnologie.

Tu, ce ai de gand ?

Un an mai tarziu ...

Acum un an ma pregateam pentru prima mea zi de "servici". Din pacate nu am nimic scris de atunci, dar senzatia nu am cum sa o uit. Sentimentul ca am fost ... inselat si dezamagirea profunda provocata de cei care ma laudau sau se bucurau pentru mine si "marea" mea "realizare". Revolta impotriva minciunii ca "e ceva temporar".

Un an in care am muncit mult, cinci zile pe saptamana, am stat pana noaptea la servici, am stat si in weekend la servici, a trebuit sa fac si sa refac pana a fost "bine", a trebuit sa fac lucruri care stiam sigur ca nu sunt bune pentru ca asa "trebuie", a trebuit sa acopar prostiile si erorile altora si pe ale mele, a trebuit sa invat cum se faceau lucrurile acum 10 ani, pentru ca asa e la noi, a trebuit sa ma abtin de multe ori sa nu bat cu pumnul in masa, asa cum m-a obisnuit perioada anterioara.
"Sa vezi si tu ce inseamna sa muncesti .."

Un an in care am ridicat din umeri pentru ca "nu e treaba mea", in care am invatat ce inseamna "lasa, ca nu-ti ridica nimeni statuie", in care daca am stat degeaba sau am muncit, salarul a venit oricum, in care am invatat ca un lucru se poate "carpi" de multe ori.
"Lasa, ca nu-i chiar asa greu .. "

Un an in care am invatat ce inseamna "clientul are intotdeauna dreptate", ce putere au "standardele" si cum te feresc ele de capcana de a "da treaba peste cap", ca fiecare idee e atat de buna pe cat de bine reusesti sa ii dai o forma utila pentru cineva. Am invatat ca lucrurile cele mai simple sunt de multe ori cele mai eficiente. Am invatat ca fiecare amanunt e la fel de important si ca intregul este de fapt suma acestora. Am aflat ca solutia e de cele mai mule ori dincolo de nervi si invinovatirea altora si ca rezolvarea iti da incredere in tine. Si stiu ca inca mai am multe de invatat, chiar daca nu sunt intotdeauna dispus sa recunosc. Am invatat multe, si mai am multe de invatat...

La sfarsitul unui an de "servici", sunt in continuare un antreprenor, chiar daca acum am (si) carte de munca. Am in continuare idei, si "in background" planuiesc cum sa le valorific. Pas cu pas, incerc sa construiesc ceea ce imi doresc si stiu ca sunt pe un drum bun. M-am impacat cu ideea ca sunt de "cealalta parte a baricadei" desi odata spuneam ca "niciodata nu o sa pot fi angajat". Consider experienta asta o greseala dar am trecut peste resentimente si am realizat ca greseala e numai a mea; puteam sa evit "angajarea" dar sunt hotarat sa ma concentrez numai pe aspectele ei pozitive si pe ce am de invatat de aici. Una din cele mai importante lectii este ca atunci cand muncesti la ceva, rezultatele se vad, important e sa nu abandonezi.

Sunt multumit de faptul ca sunt mai bun ca multi altii in ceea ce fac si sunt fericit ca imi doresc mult mai mult. Sunt fericit si ca am avut ocazia sa invat ce inseamna sa am rabdare sa muncesc pentru ce imi doresc. Atunci cand voi fi din nou "pe cont propriu" voi avea experienta unor lectii invatate, chiar daca nu in cel mai placut mod.

Imi exprim din nou mila pentru cei care traiesc cu dintii stransi asteptand ziua de salar si "weekendul" pentru a se simti bine, si ii compatimesc pe cei care cred ca "un credit este singura metoda prin care poti cumpara ceva" sau ca "nu trebuie sa visezi la o masina de lux pentru ca nu ti-o poti permite niciodata". Viata inseamna sa ai mereu ceva la care sa visezi, iar viitorul va fi asa cum ti-l faci singur acum, si nu trebuie sa-ti fie niciodata frica sa ceri mai mult.

Ar mai fi multe de spus, dar ...

ba imi place sa muncesc, si vreau !

Totusi cred ca nu m-ai inteles. Asta se intampla pentru ca mereu incerc sa fiu .. diplomat, sa zicem. Incerc sa spun lucrurile astfel incat sa nu para automat ca descalific pe cine nu e de acord cu mine. ( Ca sa facem o paranteza, pe langa faptul ca se intampla sa nu ma fac inteles, aparent asta ma face sa par las, ceea ce nu sunt. Imi place sa cred ca nu sunt.)

Spuneam ca nu cred ca m-ai inteles. Adica ... ai spus ca intelegi la ce ma refer, dar .. cred ca nu ai inteles. Probabil ceea ce spun eu mereu suna a "nu imi place si nu vreau sa muncesc / vreau sa fiu sef / sa castig multi bani stand degeaba la un birou / sunt prea destept ca sa muncesc / munca e pentru fraieri etc". Imi dau si eu seama uneori ca ma exprim ca "pentru mine", asteptand sa inteleaga lumea ceea ce eu nu spun, ci doar gandesc.

Nu spuneam ca nu vreau sa muncesc, spuneam ca nu vreau sa muncesc (desi nu-mi place sintagma asta , am sa o folosesc pentru ca e cea mai potrivita, aici) necalificat. Am facut o comparatie, azi: nu vreau sa ma amagesc singur, spunand ca am evoluat, cand eu am trecut de la html cu tabele , la css. Eu vreau sa fac "cutiile rotunjite", dar nu vreau sa scriu nici tabele, nici div-uri. Sunt perfect capabil sa le fac pe ambele, chiar cred ca as putea fi mult mai bun decat altii care fac chestia asta. Am demonstrat-o de multe ori.

PROVOCAREA pentru mine inseamna altceva, nu sa schimb Caramida pe BCA. DA, ma recunosc vinovat, vreau sa fiu sef pe santier, pentru ca simt ca adevarata batalie se da la nivelul de sus, nu intre si tabele si div-uri.

Nu vreau in mod deosebit sa fiu "sef". Am fost "sef", si cred ca asta e una din cele mai grele provocari. E mult mai greu sa fii "sef" decat sa citesti un tutorial si sa faci teste cross-browser, oricat de complicate ar fi astea.

Mi-e foarte frica, e foarte posibil ca ceea ce incerc(am) sa fac(em) nu o sa mearga. Poate nu o sa mearga deloc. Si in acelasi timp sunt sigur ca la tabele am sa fiu mereu bun, am sanse sa fiu foarte bun. Dar nu vreau sa ma ascund in spatele unui lucru la care stiu sigur ca sunt sau pot fi bun.

Vreau sa fiu sef pentru ca sunt dispus sa imi asum responsabilitatea unei greseli mai mult decat sa suport rusinea de a construi o parcare cu un stalp in mijloc, pentru ca altcineva a gandit-o in felul asta.

Sunt dispus la orice sacrificiu - financiar, masurabil in timp sau in orice altceva. Nu vreau sa muncesc necalificat, dar o voi face atat timp si in masura in care asta va fi metoda de a reusi in ceea ce vreau.

Eu reusesc in tot ceea ce imi propun, si obtin tot ceea ce vreau. Asa a fost de fiecare data pana acum, si nu am ce exceptie sa dau ca sa confirm, dar asta e regula. Sunt o persoana foarte hotarata, desi sufar de aceleasi pacate ca toti ceilalti. In principal, ca mi-e frica.

Stiu ca nu sunt "cel mai" destept. Dar stiu ca gandesc mai bine si mai repede decat multi oameni din jurul meu. Si sunt mandru de asta. Am incredere in gandirea mea si in instinctul meu. Instinctul meu acum imi spune ca e bine sa imi fie frica de tabele si div-uri. Am cel mai mare respect pentru cine are ambitia de a fi bun si ajunge sa fie. Dar nu e pentru mine, lupta mea e in alta parte.

A trecut mai mult de un de cans am spus ca plec, si am plecat. Am luat o hotarare chiar daca a fost foarte greu si am pierdut mult. Astazi am zis ca am sa plec, si am sa plec. Am incredere in mine pentru ca stiu ca atunci cand iau o hotarare, o respect, oricat de mult m-ar costa si oricat de greu mi-ar fi. Daca pana la sfarsitul anului nu reusesc sa schimb drumul pe care merg acum, am plecat. Am sa fac tot ce pot ca sa reus(esc)(im), pentru ca imi doresc asta, dar ceea ce se intampla acum e o minciuna, si am promis ca nu ma mai mint singur. Prefer sa o iau de la capat in alta parte decat sa ma simt din ce in ce mai slab aici.

Ca sa poti castiga trebuie sa fii dispus sa pierzi. Eu vreau sa castig si sunt dispus sa pierd, pentru ca nu se poate altfel.

Nu poti sa risti in siguranta, si m-am saturat de un an de zile sa tot fac chestia asta. Sper ca la sfarsitul anului sa bem un pahar de sampanie peste o victorie si nu peste o despartire.

queasy smile

via Andrei am ajuns la un post al lui Mihai - aici. Despre banci, credite, despre cum platesti 400.000 pe un credit de 200.000... ( omule, sigur e bun calculul ala, e prea tarziu ora 1 dupa o zi de servici ca sa-l mai urmaresc, dar ma strange in spate , chiar dublu??)

Citeam, citeam , si inainte de a ajunge omul la concluzia (simpatica de altfel) "De azi declar razboi bancilor.", eram deja prea nervos si am decis ca e momentul sa scriu si eu ce cred. Problema nu sunt cei 200 de mii luati in plus... macar pe aia stii pentru ce ii dai. Ii dai ca sa beneficiezi de serviciul de a ... (bla bla).

Pornesc de la replica oarecum celebra pentru mine si (pentru ca am repetat-o obsesiv, stiu, imi pare rau) cercul meu de prieteni - "Singura modalitate prin care poti sa-ti iei masina e sa faci credit". Replica la care eu am ramas oarecum.. cum se spune .. "prostit". In loc sa ma ridic de pe scaun, sa alerg la om si sa-l palmuiesc de doua ori peste fata (ca intro sceneta cum am vazut eu la teve, cu becali si banel ;) ) eu am ramas si ma uitam. Dupa 10 minute, eu inca analizam propozitia.

Cum e posibil asa ceva? Omule, esti cretin.

Nu vreau sa fac teoria chibritului. Dar eu am invatat asa: exista 2 feluri de credit - bun si rau.

Creditul bun este cel care iti aduce un castig - imediat , cum ar fi sa imprumuti de la banca 30 000 de euro, sa cumperi un tir de blugi, sa-l vinzi cu 40 000 sa rambursezi creditul (si dobanda) si sa ramai cu un castig; un castig indirect este atunci cand cumperi o casa cu 40 000 € credit, dar peste 20 de ani cand termini de platit casa, valoarea ei e mai mare decat a banilor (inclusiv dobanda) pe care i-ai imprumutat/cheltuit.
Creditul rau "este atunci cand" folosesti imprumutul pentru un "obiect" care se depreciaza. Cum ar fi .. sa iti cumperi un telefon in rate. In cel mai bun caz, iti cumperi un telefon si te amagesti singr ca il folosesti ca sa castigi niste bani... dar nu se justifica. Cum ar fi sa-ti iei masina ca sa mergi de acasa la servici.


Da, sunt nervos. Cat de cretin poti sa fii sa spui ca "singura posibilitate..". Cat de las poti sa fii, cat de castrat psihic *(??) poti sa fii incat sa spui o asemenea enormitate.

Asta e raul cel mai mare pe care il fac bancile, nu cei 200 de mii in plus.. ci faptul ca lumea refuza sa mai gaseasca o metoda noua, inovatoare, desteapta, (etc etc) de a castiga bani sa cumpere o masina.. isi ia un servici, face un credit, si plateste.

Stiu deja toate intrebarile care urmeaza. Si daca nu ai bani sa pornesti o afacere? Si daca ai o chirie mare? si daca ai .. etc etc Si daca nu reusesti? Si daca ... ? Daca ai cumva intentia sa pui un comentariu in care sa pui o intrebare de asta , sau sa spui ca tu esti dezavantajat in oarecare mod si nu ai cum sa nu faci credit, cauta repede patratelul rosu cu un x alb pe el, din dreapta sus. SI DA CLICK, nu te uita la el.

In fiecare zi in care merg pe jos la servici ma uit la dobitocii (!!) care au dat zecii de mii de euro , si apoi alte mii ca dobanda ca sa cumpere o masina in rate, si sa mearga cu ea de acasa la servici , injurand cand asteapta cate 10 minute la fiecare intersectie. Cretinilor! In fiecare zi in care merg pe jos pana la servici ( si cu tramvaiul, o jumatate de drum) ma apropii de afacerea pe care am sa o am, si din care o sa-mi pot lua masina fara sa fac credit.

*Castrat psihic - ai avut odata minte, puteai sa gandesti cu ea, ai fi putut face lucruri senzationale, dar acum din ea n-a mai ramas nimic. Ai ajuns sa fii un biet sclav, iti fierbi creierii zi de zi pentru a indeplini scopurile altora, ti se pare ca nu poti face nimic singur si ai dreptate, singura metoda prin care poti sa-ti iei masina e sa faci credit.

Punem un pariu... peste 10 ani, cand ai sa termini de platit creditul la masina, eu voi fi schimbat deja 2. Nici una luata in credit.

"Gotta be mean
Gotta be everything more "

Mika - Grace Kelly

Edit: da, e dimineata, m-am trezit, sunt pregatit sa recunosc ca am gresit, m-am ambalat. Nu, nu e neaparat RAU sa lucrezi pentru altcineva, iar daca esti angajat asta nu te descalifica din start. Dar asta nu inseamna ca nu pot sa dispretuiesc modul asta de a te ascunde de responsabilitate.

oare lor le e frica?

Daca as putea sa intreb oamenii de succes, asta as intreba.

Va e frica, oameni buni? Frica ca n-o sa mearga, frica ca o sa intri in incurcaturi, frica ca ai sa fii inselat, frica ca ai sa pierzi bani, timp, frica de ...

Pentru ca mie imi este frica... si cred ca si lor le e .. dar aleg sa o ignore.. sau sa invete din ea.

Fear is the mind-killer.

Fear is the little-death that brings total obliteration.

I will face my fear.

Cati dintre voi v-ati dorit sa ajungeti saraci cand veti fi "mari"? "Cand voi fi mare vreau sa traiesc de pe o zi pe alta, cu credite la casa, masina, si concediu in grecia platit in rate."

Ma gandeam eu.

Am constatat cu dezamagire ca mi-e frica. Da, si de avion, de inaltimi si de gandaci care zboara, dar nu despre asta e vorba. Despre astea... daca nu as fi sigur ca am sa scap singur de fricile astea ( noi dobandite, de altfel), as apela la tratament de specialitate. Nu. Problema e ca mi-e frica de lucruri care pentru mine reprezinta, de cand ma stiu, "felul meu de a fi". Stiu ca suna ciudat, dar asta e. Exemplu? Nu vreau sa fiu angajat, mereu am spus ca nu o sa ma angajez niciodata. Trecand peste copilaria din "niciodata", eu chiar nu sunt un "angajat". Dar, dupa cum am spus, constat cu dezamagire ca acum sunt angajat si mi-e frica sa .. nu mai fiu. M-am transformat din pantofi si camasa in blugi si tricou, din factura, receptie, stampila si "oare ce sa mai luam" in salar si concediu medical.

Multa vreme am condamnat pe cei care voiau sa fie "angajati", cu forta celui caruia ii este frica de "angajare" si gaseste argumente mai mult pentru el decat pentru ceilalti. Acum mi-am dat seama de doua chestii: in primul rand de regula universala "vezi domle' de treaba ta" si doi - unii oameni chiar vor asta , si au dreptate. Nu vreau sa continui - aici - cu o discutie servici/antreprenoriat, siguranta/libertate sau altele de genul...vreau sa vorbesc despre scop, frica, si bani. ( Mereu e vorba de bani, zice lumea ca nu e bine, ca sunt obsedat de bani. :) )

Cartile de "crestere personala" ma fac sa ma simt vinovat ca nu am o "misiune". Tre sa inchizi ochii, sa te gandesti la ce vrei sa faci cu viata ta si sa spui "Vreau sa fiu nustiuce" si apoi toata viata sa faci acel lucru si mai devreme sau mai tarziu sa ajungi acolo. Nu pot. Am incercat sa inchid ochii, sa privesc in zare, sa ascult Mozart sau brandemburgicele invartind bile terapeutice chinezesti, dar nu -mi iese. Asta e , nu pot sa-mi propun ca atunci cand o sa fiu mare sa fiu pompier sau sa fondez cea mai mare biblioteca din nor'vestul europei. Ce pot, in schimb, e sa imi clarific si consolidez niste conceptii, cum ar fi: atunci cand esti angajat si tre sa platestui rata lunara de x si salarul vine la data y si iti raman z bani, e mai rau decat atunci cand esti pe cont propriu si tre sa te dai cu capul de pereti incercand sa gasesti o solutie sa mai castigi 1000 de lei ca sa platesti chiria. De ce ? Pentru ca asa cred eu.

Fear is the little-death that brings total obliteration.
Cand eram mic voiam sa ma fac marinar pe Speranta, si sa merg in "tara de foc". Am crescut si mi-am dorit sa am masina si mai stiu eu ce. Cati din voi v-ati dorit sa ajungeti SARACI? Eu unul nu ... Poate vrei sa ai o mica afacere de lipit plicuri sau un imperiu financiar, poate vrei sa fii doctor sau sa risti bani la bursa. Poti sa vrei sa fii "angajat", ca sa nu duci probleme acasa, foarte bine. Dar nu fii "angajat" pentru ca ti-e frica.

"Eu am intotdeauna dreptate" e o aberatie, dar sa fiu al dracului daca nu suna mai bine decat "seful are intotdeauna dreptate".

I will face my fear.