O poveste greu de citit

In fata unei foi albe, uneori ai ceva de spus, alteori nimic, oricat ai incerca. Uneori e simplu, cuvintele vin de la sine. Cand nu se intampla asta, totusi, e foarte complicat, pentru ca ai de ales - ori scrii ceva, orice, ca sa bifezi o zi, ori pur si simplu nu faci nimic. Ascunzi foaia, si speri ca maine o sa fie mai bine. Si ce se intampla cand totusi scrii - pentru ca uneori arunci pur si simplu tot, nu ramane nimic - atunci "se pune" ca ai scris ceva, sau nu? Conteaza actiunea, sau rezultatul (inexistent)? 

Pe masura ce trece timpul imi dau seama ca si in viata e la fel. Zi dupa zi. Ori ai ceva de spus, ori nu, zilele trec, iar la final, nu stiu dupa ce se judeca rezultatul. Sunt zile cand am ceva de spus (si am senzatia inconfortabila ca sunt cam rare) - si sunt zile cand, daca pun ceva pe foaie, o pun doar datorita disciplinei. Si de cele mai multe ori sunt doar aberatii... pana la final nu-mi ramane decat sa-mi iau ziua, sa o strang in pumn si sa o arunc in uitare. Sau, si mai rau, sa ramana undeva aruncata, mazgalita neinteligibil. 

La un moment dat am descoperit (am constientizat) ca am o doza neasteptata de disciplina. Am avut puterea, cand mi-am propus cate ceva, sa duc la capat, sa rezist, sa nu cedez drumului usor, etc.  In acelasi timp, e limitata - uneori sunt pus in fata unor actiuni care mi se par inutile, sau - fac o concesie - a caror utilitate nu mi-e foarte clara, sau evidenta. Si atunci nu ma pot convinge deloc sa merg mai departe. Nu pot. E o forta pe care n-am doborat-o niciodata. Sau, si mai grav, fac ceva doar "de dragul de a face" - o expresie a carei ironii am descoperit-o nu de mult - stiind ca n-o sa iasa nimic, intr-un autosabotaj de manual. 

Adun din ce in ce mai multe zile desenate cu linii absurde, forme necunoscute schitate cu dungi ingrosate, pisici si braduti care decoreaza un relief inexistent. Zile mototolite si aruncate la gunoi, sau parasite pe un colt de birou - doar ca sa fie aruncate mai tarziu, la o curatenie mai atenta. Scot, in fiecare dimineata, o foaie noua - dintr-un dulapul inchis, unde nu vad cate mai sunt. Incerc sa scriu, pe apucate, cate o propozitie, o fraza, poate un paragraf - si sa pastrez cat mai multe din ele, sa nu arunc chiar tot. Nu prea iese nimic - o poveste greu de citit. 

Consumator

Oriunde te uiti, cineva incearca sa-ti vanda ceva. Toata lumea vorbeste despre ceva. Toti au un subiect important. Toti au facut, au spus, au gandit - si anunta pe toata lumea chestia asta. Avem la dispozitie atatea platforme prin care putem spune, incat toata lumea se chinuie sa spuna cate ceva.

Nu-mi place asta, ma transforma intr-un consumator. Oricat de multe deviceuri inchid sau ignor, tot "aflu" ce nu ma intereseaza. E trist. Uneori e greu de observat, e subliminal, alteori e chiar evident, strigator la cer - ca sa ma apropii de exemplul cu preotul cu telefon mobil din manastire, pe care l-am vazut acum ceva timp.

In vremurile de azi, nici linistea monahala nu mai e ce era odata.

Si ne dorim asta, ne dorim sa fim consumatori. Altfel nu-mi explic.

Ei, eu

Zilele astea m-am uitat in urma, la personajele mele. "In urma", despre asta e vorba.

Ma intrebam ce s-a intamplat cu ei, tot timpul asta. I-am trecut in revista, rapid, fara sa fiu prea atent la vreunul in parte. As fi crezut ca au ramas intr-o animatie suspendata, in mijlocul unui gest, in mijlocul unei fraze, cu o lacrima incremenita in coltul ochiului.

Dar nu e asa. Au mers mai departe. I-am regasit putin distanti, mi-i amintesc vag, nu stiu ei pe mine cum. Atunci le cautam un viitor, acum trebuie sa-mi fac timp sa-mi povesteasca fiecare despre el. Ce-au facut, intre timp, si cu cine. Si de ce. De ce erau in mijlocul frazei acelea, de unde lacrima? Nu mai stiu. Mai conteaza?

Undeva, intr-o cutie postala ramasa inchisa de ani de zile s-au adunat multe carti postale ilustrate povestind zile si locuri, pe care trebuie sa le iau la rand, sa incerc sa pun povestea cap la cap. Au curs multe lacrimi, si poate s-au auzit multe hohote de ras despre care n-are cum sa-mi mai povesteasca nimeni.

In acelasi timp ma intreb, n-ar fi mai simplu, oare, sa-i las in pace, sa-si vada de vietile lor, sa nu-i mai intreb, sa nu-mi mai marturiseasca nimic? Poate e mai bine asa, au avut suficient de mult timp sa-si faca alta viata decat cea pe care le-o imaginasem eu. Da, EU i-am creat, dar acum, dupa atata timp in care au ramas abandonati, mai am vreun drept asupra lor? Mai am dreptul sa-i aduc inapoi intr-o poveste care poate nu mai e de mult a lor? Sa-i supar din nou, cand ei sunt fericiti, sa-i aduc pe un drum de pe care au iesit demult?

N-ar fi mai usor (sau mai bine) sa vorbesc despre altcineva? Care e datoria mea, acum? Am vreuna? Am vreo greseala de reparat, vreo datorie fata de ei?

Sau datoria mea e fata de cei care asteapta sa traiasca de acum inainte?