Toamna moarte

A trecut intr-o clipa. A fost toamna dragoste, a trecut toamna nimic, a revenit toamna moarte. Au mai trecut sapte ani, si am mai trecut printr-un cimitir.

Periodic ma recitesc pe mine, din urma, si inevitabil ajung la Castane si ochi albastri, la Marasm si la Cine sunt eu. Nu m-am schimbat. Nu stiu daca e bine, daca e rau. Alta data as fi spus ca schimbarea e buna, acum stiu doar ca mi-e bine cu mine.

Nu mi-a fost niciodata frica de Moarte, asa cum scriam si la 30 de ani, nu stii dupa ce colt de strada te imbratiseaza dulceag. Totusi...

Totusi, uneori mi se face frica - dar nu de moarte, mai degraba de viata - ce-o fi insemnand asta. De inutilitate, de timpul pierdut, de alegerile gresite care m-au pierdut, de alegerile bune care m-au tinut departe de placeri irecuperabile.

Anul asta n-am gasit inca nicio castana, dar am trecut deja prin cimitir. Uneori inteleg moartea, alteori simt altceva, greu de explicat. Simt ca i-as crapa capul, cu un piolet atent ales din raftul unui supermarket.

Square 1

Por lo que más tú quieras

Fara inceput... (3)

-N-am stiut unde sa ma duc...
-ce s-a intamplat?
-am...

M isi aprinse o tigara. Urmari fumul care se ridica usor, pana ii intersecta privirea,
pierduta undeva dincolo de fereastra. Parea imbatranita.

-zi-mi
-nu.. Nu stiu. Nu stiu de ce-am venit.

-bem o cafea?
-aici?
-aici, jos, cum vrei.

M simti nevoia s-o stranga in brate. -zi-mi, sun dupa o cafea?
-nu, lasa.

-pot sa fac un ness, daca vrei. Oricum, e la fel de scump, si la fel de prost. S privi
plicurile aliniate atent, pe masuta, intr-o forma abstracta. Patru de ness, doua de zahar.

Ii inflori un zambet, -stii cand...

Se ridica si-si lipi fruntea de fereastra inalta, privind in intunericul de afara. -mai suporti
camera asta?

M stinse tigara. -o mai suport. Deci?

-Deci ce? Ti-am zis, nu stiu de ce-am venit.
-de cafea intrebam

-da, lasa, fac eu. Ramase nemiscata, cu fruntea lipita de geam.

M se ridica, privind imaginea reflectata in geam. De la doi pasi distanta, ii simtea
mirosul parfumului. Ea se intoarse, lacrimile ii curgeau pe obraz, il lua in brate cu un
gest nehotarat.

-zi-mi.
-prostii. Ma strangi in brate? Nu te-am mai vazut de un an.
-zi-mi

S se indrepta incet, isi lipi obrazul de al lui. il saruta usor, ii simti gustul sarat al
lacrimilor.

-vreau acasa.

M zambi fara sa vrea, ea apasase butonul cu un gest reflex, fara sa verifice daca e apa in fierbator. Ca inainte. Se uita in oglinda, strambandu-se, trecandu-si mana prin par.
Ca inainte.

-zi-mi tu. Ti-a fost dor de mine?
- mi -a fost.
- am vazut...
- ce-ai vazut?

Ea se stramba. -n-ai dat nici macar un telefon.
-n-am dat.
-mie mi-a fost dor.
-nici tu n-ai sunat.

Il lua iar in brate, cu fata lipita de umarul lui. -trebuia sa suni tu...

-eu?! Ignora sunetul telefonului, iritat. Eu sa sun?

-hai, raspunde. Nu s-a schimbat nimic, vad

-Zi-mi, eu sa sun?

Se uitau amandoi in fereastra. Ea, o expresie pierduta, el cu maxilarul incordat, in
sunetul strident al telefonului.


-Hai, zi-mi de ce-ai venit.
-n-am stiut unde altundeva sa ma duc.
-ai mai zis asta. Ce s-a intamplat?

-ne-am...
-care ne? Esti cu el?
-da, sunt. Am fost. Nu stiu.

-si ai venit aici?
-n-am
-da, n-ai stiut unde altundeva sa te duci. Ai uitat, nu?

Ea se intinse si turna apa in pahare.

-n-am uitat nimic.
-si totusi te-ai gandit ca te poti intoarce, pur si simplu.

-da, vreau sa ma intorc, pur si simplu.

- tu chiar ma crezi prost, nu, nu s-a schimbat nimic.

-te rog..

-ma rogi ce? Ma rogi sa ma prefac ca nu s-a intamplat nimic? Vii dupa un an, si nu s-a
intamplat nimic. Vii dupa un an in care ai fost cu el, si eu ce-ar trebui sa fac?

-opreste-te, de ce faci asa?

- te rog, pleaca.

-nu vreau sa plec. Te rog, ia-ma in brate.

-pleaca, sau plec eu.

-nu, te rog, de ce faci asa?

Liniste. Sunt prost daca accept chestia asta. Sunt prost. Nu am cum sa dau inapoi,
acum.

- stii ce, ai dreptate, probabil a fost o idee proasta sa vin aici. Ma gandeam ca te-ai
schimbat, ca ti-a trecut. Ma gandeam ca ti-a trecut.

-ce sa-mi treaca?

- nu stiu, nervii tai de atunci, supararea, ce a fost cu tine.

Ce-a fost cu mine.

-cu mine a fost ca m-ai mintit. Cu mine a fost ca m-ai luat de prost, un an de zile. Cu
mine a fost..

-hai sa

-sa ce, sa ne oprim, nu? Sa uitam, sa ne prefacem ca nu e nimic. Ca n-a fost nimic.
Sa ne prefacem ca nu v-am prins impreuna, sa ne prefacem ca nu m-ai mintit, ca n-ai
negat, ca

-te rog

-da, ma rogi. M-ainrugat sa te cred, sa te iert, ti-a parut rau, apoi nu ti-a parut rau, apoi

-imi pare rau.

-ca ce?

-imi pare rau c-am plecat, atunci.

-a, iti pare rau c-ai plecat, nu pentru ce-ai facut. Iti pare rau ca n-ai reusit sa ma
convingi, sa ce? Ca m-am prins pana la urma, sau de ce?

Telefonul incepu sa sune din nou. Ea se intoarse spre geam, o lacrima ii curse usor, pe
obraz.

-da..nu pot acum..te sun eu. Inchise telefonul si il arunca pe pat.

-si, zi-mi, de ce v-ati certat?
-nu stiu. Tu ai mai vorbit cu el?

-nu-mi vine sa cred. Ai venit aici sa ma intrebi de el?

-doamne, cum esti. Nu, n-am venit sa te intreb. Am venit..

-nu, n-am mai vorbit cu el. Oricum poti sa stai linistita, nici inainte nu vorbeam, n-a stiut
niciodata nimic,

-ba stie

-stie daca i-ai spus tu.

-i-am zis.

M isi aprinse o tigara. Ultima din pachet, pe care il stranse cu un gest neterminat.

-nu trebuia sa-i zici nimic. De aia v-ati certat?

- nu , nu de aia. ce crezi.

- stii, mi-a parut rau cand ai plecat. mi-a parut rau, si am simtit ca a plecat o parte din mine. ce dracu fac. am vrut sa te sun. de multe ori. dar nu pot sa uit.

- n-a trecut suficient timp? ce dracu, e o prostie.
- suficient? suficient timp pentru tine sa stai cu el, si sa va certati? suficent pentru ce. suficient cat sa-mi dau seama ca n-a meritat sa mai incerci macar o data?
-n-am
- nici macar o data. n-ai vrut sa justifici nimic, n-ai vrut sa aperi nimic. ai plecat. nu credeam, stii? ma asteptam sa

S incepu sa planga, lacrimile ii curgeau pe obraji.
-Ai...

-sa te justifici? tu? nu! tu erai indreptatita, nu? n-aveam nici un amestec in viata ta. eram .. ce dracu eram eu pentru tine, atunci?

- te rog..

- Ce eram, zi?! Tu aveai viata ta. Erai libera, tu! Si eu? Un prost... care...

- Te rog!!

- Pleaca. Pleaca inapoi la el, daca l-ai ales. Pleca la cine stii tu, traieste, libera, cum vrei tu.


Ce dracu fac, nu mai pot sa dau inapoi, acum. O iubesc. 

Don't you know, you fool, you never can win?

Joaca de-a jocul

Ma joc
Te joci
Ne jucam
Te joci cu mine

Ma joc cu tine

Fara amintiri

Nu-mi amintesc nimic de ieri, de saptamana trecuta, de luna trecuta, din ultimul an, din ultimii cinci.



Aici, acasa, cand e frig - e cald. Ninsoare viscolita, zapada care scartaie - inghetata. Si cald.

Iubesc si urasc locul asta. Prin geamul inghetat al masinii imi apare neschimbat, un decor abandonat. Butaforie. Strazile pustii, inzapezite, asa cum le-am lasat acum doua luni.

Este aici un calm pe care nu pot sa-l descriu in cuvinte. Ma simt acasa, dar sunt un strain. Am pierdut ritmul de aici, stiu ca trebuie sa-l regasesc sau n-o sa mai fie nimic. Nu mai stiu cine eram aici, dar fara cine eram nu e nimic. Nu mai stiu cine sunt acum, poate se potriveste cu "acum", dar e un "acum" trecator care nu inseamna nimic.

Mereu privesc amuzat schimbarile pe care le gasesc Acasa. Se construieste, se schimba, se innoieste, se coloreaza, se demoleaza. Si nu se schimba nimic. Si ma amuz nu de ei, ci de mine, de reactia mea paternala de a ii intelege. Vor si ei sa fie "acum", si o sa inteleaga, probabil prea tarziu, ca acum e nimic. Acum nu exista, acum e atunci - si atunci e altfel decat orice acum vor ei sa creeze.

Ultima oara cand am ajuns acasa am gasit locul gol unde era teiul. M-am intrebat revoltat de ce. Cum. Pentru ce. Infuriat. Azi, trecand peste cicatricea locului gol m-am gandit ca poate nu este nici un scop mai presus, pentru un lucru sau o fiinta - sau un loc, decat cel de a fi o amintire. Poate asta e scopul final, pentru noi, pentru tot. Sa fim amintiri. Imi amintesc teiul, imi amintesc totul asa cum era, imi amintesc cine eram. Nu mai sunt - nici ele, nici eu.

Daca eram, nu mai sunt. Acum, totusi, sunt, dar nu stiu cine, sau ce. Sunt pierdut. Ritmul asta e o minciuna. Fuga asta e o gluma. E ireal. Fara substanta. Nu exista. Si nu-mi amintesc nimic.

Imi amintesc, copil fiind, cum ne cataram in tei. Si cum l-am intrebat pe prietenul meu la ce se gandeste. In general. Si mi-a zis ca nu stie - la filme, la cartile de la scoala, la mancare. Si l-am intrebat daca s-a gandit vreodata cat de complicata e chestia asta pe care o facem, cand ne cataram in copac. Cat de complicat e copacul, cat de complicat e totul in jur, filmele, cartile de la scoala, mancarea. Si daca s-a gandit vreodata ca s-ar putea sa uite tot, si sa nu mai inteleaga nimic. Nu stiu cati ani aveam, nu mai mult de 10.

Daca-mi dau voie, retraiesc amintirile atat de real incat devine totul confuz. E ca un vis. Si e confuz pentru ca nu mai stiu care e mai real, "atunci" sau "acum". Si chiar daca nu retraiesc totul, fiecare replica, fiecare privire, fiecare grimasa sau tresarire - tot ramane ceva. Sentimentul ala de toamna perpetua, de caldura dulce, de voci de copii si latratul de caine din fundal. Mirosul frunzelor si a pielii.

Acum nu e nimic. Nimic. Nimic. Nimic. Nimic. Nimic. Nimic.

Am scris cu ceva timp in urma "Candidat perfect la nebunie". Si ziceam ca nu m-ar mira nimic, daca s-ar intampla ireal, langa mine. Pentru ca am o presupunere - si totul pare din ce in ce mai real. Cred ca la un moment dat am murit, fara sa stiu. Si cum nu cred nici in rai nici in iad, am ajuns aici, in combinatia nedefinita a celor doua.

O realitate imperfecta, in care fac tot ce fac, simt tot ce simt, spun tot ce spun si aud ce vreau sa aud. Acum. Dar nu ramane nimic. Nici o senzatie, nici o amintire. Ma analizez, circumspect, si ma intreb - chestia asta e reala? Pentru ca nu pare. Mi se pare ireal ca realitatea sa fie mai ireala ca visul. Mi se pare cel putin ciudat ca senzatia unei amintiri sa fie mai reala ca cea a prezentului.

Nici anul trecut n-am visat diavolul. Si il astept sa apara, in fiecare moment, langa mine, cu palaria lui de fetru si paltonul lung. Mi-e frica sa-mi imaginez ce-as simti.

Mi-e frica pentru ca, poate, sa-mi imaginez ar fi suficient.

but i still feed the flame

Slower, please

Pierdut

in povestile mele, m-am facut ca nu vad. Sau poate chiar parea ireal sa se intample, si nu mi-a venit sa cred. Da, se intampla, cred ca am luat totul prea usor cu tine, nu m-am mai chinuit deloc.

Ai fost "un dat", pentru mine. Am fost sigur, m-am obisnuit, am pretins. Mi s-a parut ciudat sa dau, pana la urma, nu e nevoie, nu?

Si acum? Ce urmeaza? Sa nu mai primesc nici macar ce primeam pana acum. Sa nu inteleg. Sa pretind, din nou, mai in gluma mai in serios. Sa negociez. Sa bat din picior.

Sa Aleg.

Pentru ca... am de unde alege, pana la urma. Nu?! Am optiuni.

Poti sa aleg o ridicare din umeri. Sa-mi spui ca pana la urma, oricum, despre ce e vorba aici?! Nu e vorba despre nimic. N-a fost, nu e, nu va fi. Poti sa mai joc niste carti, le am, le intorc de pe o fata pe alta - nu ma intereseaza, acum.  Dar... in lipsa de altceva, poate fi si ea buna la ceva. Pot sa demonstrez ceva.

Dar o sa-mi fie greu. Pentru ca ceva e. Si ridicarea din umeri o sa fie si o ridicare din sprancene, si am sa-mi dau seama ca e o frustrare, de fapt. Imi tot repet ce inseamna frustrare.. sa-mi dau seama ca imi doresc ceva, si ca nu am. Am sa tot incerc sa ma conving, pana am sa-mi dau seama ca ma amagesc singur. Pentru ca imi dau seama, de fiecare data. Si da, pot sa demonstrez multe chestii, dar cu fiecare din ele nu fac decat sa-mi dau seama ca sunt mai aproape de aceeasi frustrare.

Si atunci, ce alegere a mai ramas? Sa uit n-o sa mearga, sa demonstrez - n-am cui. Sa ignor? Sa... ce? O sa fie greu, dar o alegere trebuie sa fac. Si, rostogolindu-ma fara noima, pierdut, ma desir. 


Sunt curios, ghem, daca ai sa incerci sa dai, ca sa primesti. Pentru ca daca ai sa faci asta, te-ai declarat invins. Irevocabil. 

Ghem,

te-ai facut ca nu auzi. Sau poate chiar a parut ireal ca am zis-o, si nu ti-a venit sa crezi. Da, am zis-o cu voce tare, cred ca ti-a fost totul prea usor cu mine, n-a fost nevoie sa te chinui deloc.

Sunt "un dat", pentru tine. Esti sigura, esti obisnuita, pretinzi. Ti se pare ciudat sa dai, pana la urma, nu e nevoie, nu?

Si acum? Ce urmeaza? Sa nu mai primesti. Sa nu intelegi. Sa pretinzi, din nou, mai in gluma mai in serios. Sa negociezi. Sa bati din picior.

Sa Alegi.

Pentru ca... ai de unde alege, pana la urma. Nu?! Ai optiuni.

Poti sa alegi o ridicare din umeri. Sa-ti spui ca pana la urma, oricum, despre ce e vorba aici?! Nu e vorba despre nimic. N-a fost, nu e, nu va fi. Poti sa mai joci niste carti, le ai, le intorci de pe o fata pe alta - nu te intereseaza, acum.  Dar... in lipsa de altceva, poate fi si el bun la ceva. Poti sa demonstrezi ceva.

Dar o sa-ti fie greu. Pentru ca ceva e. Si ridicarea din umeri o sa fie si o ridicare din sprancene, si ai sa-ti dai seama ca e o frustrare, de fapt. Mai stii ce ti-am explicat ca inseamna frustrare, nu? Sa-ti dai seama ca iti doresti ceva, si ca nu ai. Ai sa incerci sa te convingi pana ai sa-ti dai seama ca te amagesti singura. Si da, poti sa demonstrezi multe chestii, dar cu fiecare din ele ai sa fii mai aproape de aceeasi frustrare.

Si atunci, ce alegere a mai ramas? Sa uiti n-o sa mearga, sa demonstrezi - n-ai sa ai cui. O sa fie greu, dar o alegere trebuie sa faci. Si poate atunci o sa para ciudat ca a fost totul atat de usor.

Si sunt curios, ghem, daca ai sa incerci sa dai, ca sa primesti. Pentru ca daca ai sa faci asta, te-ai declarat invinsa. Irevocabil.

Malentendu

Oameni discreti. Soapte. Zambete cu subinteles. Ciocolata si o aluzie de parfum.

Suntem o suma de pareri, ale noastre, despre noi. Suntem cine credem ca suntem, cine ne propunem sa fim, cat de mult reusim. Agresivitate peste neincredere, autism peste curiozitate, sute de carti peste ignoranta. Asternem, strat dupa srat, persoane noi peste noi. Zambim si ne intristam, iubim si compatimim, ca si cum am reciti o carte draga. Undeva in interior, omuletul mic, mereu zambitor, trage sforile, hranit cu emotii primare. Dorinta si ura, in proportii egale, inseamna dragoste.

Imi spui povesti coerente, nu te pot asculta, sunt fermecat si ma mira pana si usurinta cu care recunosc asta. Mai vreau, mereu mai mult si mai mult, si ma mira usurinta cu care iti cer. Si imi dai. Ma surprinde, inca, faptul ca esti in fiecare zi la fel - altfel. Am pierdut si joc in continuare, nu stiu ce mai vrei de la mine. Nu ma pot opri, am facut-o de mult.

Nu ma intelege gresit, totusi. Am pierdut - in fata mea. M-am declarat invins, si sunt, si o simt, dar nu confunda jocul. N-am pierdut nimic in jocul cu tine. Am gresit, azi, si apoi am vrut sa ti-o spun, sa-ti explic, n-am reusit. Un gest reflex, o greseala. Ai abandonat, dulce si calda, buzele tale au gust de Uitare.


Mi-e teama ca m-ai inteles gresit. S-a terminat, totul. Partea frumoasa, jocul, acum incepe.

Una calda, una rece

E ciudat, nu? Sinceritatea e "ireala", e greu de crezut. E imposibila, e prea complicata, e inacceptabila. Stau si ma numar pe degete, si nu-mi ajung. Cine sunt eu? Sunt unul singur, sincer cu zambetul pe buze. Direct. Acelasi de acum cati ani? Un experiment esuat de atatea ori.

Cand am inceput sa mint realitatea a inceput sa se muleze, ireal, pe minciunile mele. Creez nu doar un nou eu - odata cu mine va schimbati si voi. Si va place, e o realitate pe care voi nu aveati curajul s-o visati. Si renuntarea e grea. Va ofer pe tava pe voi voua, asa cum va e frica sa va vedeti. Si nu mai vreti "inapoi".

Si vinovatul sunt eu, de fiecare data. Dupa ce ti-am deschis atatea usi, in fata, dupa cate ti-am aratat, realitatea ta - tu - nu mai e niciodata suficienta. Nu te mai poti intoarce la ce erai "inainte". Si cand iti dau drumul la mana, imi arati cu degetul vinovatia faptului ca te-am creat asa cum n-ai fi avut niciodata curajul. Imi reprosezi minciunile, lasitatea. Imi reprosezi nehotararea, imaturitatea - nu fac parte din ceea ce ai trait pana acum, sunt gresite. Cat timp ne-am plimbat de mana prin atatea vise ele nu existau. Amintirea lor era stearsa din tine.

Nu mai sunt cine eram, cu tine. M-am schimbat. Gresesc. O sa sufar. Ma inveti, ma santajezi, ma ameninti. Ma inveti, ma conjuri. Incerci, abandonezi, te incapatanezi, te comporti ca si cum, te superi, te zvarcolesti.

Aseara imi zambeai intrebator, prin geamul masinii, neintelegandu-mi supararea. Tristetea. Sunt trist ca s-a terminat. Tu nu intelegi asta, n-ai cum s-o intelegi, la fel cum nu imi intelegeai fericirea de langa tine. Imi intinzi mana si ti-o mangai, atent, ma iei in brate si iti sarut varful urechii, dar nu mai e la fel, si o simti. O simti asa cum te-am invatat sa simti. Asa cum n-ai mai simtit de mult, daca ai simtit vreodata ceva. Asa cum n-ai s-o mai poti face, daca in continuare ai sa vrei "inapoi". Ma simt golit, sleit, ti-am dat tot ce ai vrut, cum am vrut eu. Am pierdut, ca de fiecare data, pentru ca tu vrei adevar, sinceritate, ma vrei direct. Nu mai am ce sa-ti dau acum, saruturile nu mai sunt aceleasi, nici imbratisarile, nici povestile. Nimic. Nu mai e nimic, e totul la tine, si tu l-ai dat la o parte pentru minciuna sinceritatii.

Te agati de mine, ma strangi, nu-mi dai drumul, mai vrei. Ai totul deja. Intelege ca ce simteai nu eram eu, ce vroiai nu eram eu - zambetele, visurile, diminetile sau serile cand te trezeai visand, nimic nu era pentru mine, nu eram eu. Asa cum ai visat pana acum, poti s-o faci in continuare, langa cine vrei tu, unde vrei tu, oricine vrei tu sa fii.

Esti frumoasa, ca o pictura, stiintific simetrica, perfecta. Da-mi drumul si nu ma lasa sa te invat si durerea renuntarii, nu e inca momentul. Sunt fericit ca ai fost a mea, acum, lasa-ma sa plec, asa cum am aparut, ramai cu ce ti-am oferit, n-ai nevoie de nimic altceva.

Da-mi drumul inapoi, in nebunia mea egocentrica, nu-mi contesta realitatea in care sunt unic stapan. N-ai sa reusesti, oricum, dar ai sa strici, sistematic, tot ce ti-am aratat ca poti face. Nu ma mai chema inapoi, nu ma mai cauta. Lasa-ma sa ma ascund asa cum stiu eu, intr-un nicaieri sincer. Creaza-ti ce scenariu vrei, acuza-ma de ce vrei tu, prefa-te ca nu intelegi, gaseste-ti scuzele care te incalzesc cel mai mult, dar renunta.

Nu mai ramane nici un moment in plus, nu ma mai strange si nu ma mai saruta, nu mai astepta de la mine nimic, eu nu pot renunta. Sunt sincer si direct, cum mi-ai cerut de fiecare data sa fiu, te vreau, dar asta e un amanunt irelevant. Stiu ca dorinta mea inseamna ca te pot avea, stiu ca impotrivirea ta e un paravan, stiu ca esti a mea, intelege ca nu se poate. Nu despre asta e vorba.

Pentru ce m-ai chemat, ieri? Sa ma vezi? Sa te vad? Sa ma chinui? Sa ne jucam. S-a terminat, jocul. Acum eu te vreau. Tu ma cauti. Stii ca poti sa faci din mine ce vrei, ma lasi sa fac din tine ce vreau. Am venit, ieri. Dar a fost pentru ultima data. Am citit in tine reprosul plecarii mele, la care nu te asteptai. De acum asa o sa fie. Ai sa treci peste, n-ai sa ma uiti, asa cum nici eu n-am sa te uit, dar o sa trecem peste. Astazi inca nu intelegi, pentru ca astazi pur si simplu nu ma gasesti. Maine o sa fie mai greu. Te vreau. Te vreau fizic si cu mintea, te vreau visand la cum ar fi, imbatat de parfum si de vinovatie. Te vreau, si asta e sfarsitul.

Si mi-e atat de greu sa ma opresc, acum, Esti atat de frumoasa. Ma revolta ideea de a te refuza, ma intoarce pe dos, ma chinuie si ma vezi, nu ma intelegi, ma acuzi. Te vreau asa cum n-am vrut pe nimeni altcineva inaintea ta, ma lupt cu toate nesigurantele, cu toate fricile, cu insasi ideea absoluta ca nu te-as putea avea niciodata. Ma atingi si ma strangi in brate, si nu-mi vine sa cred, e realitate, chiar daca stiu ca eu te-am creat. Te-am visat de atatea ori, tu esti ea, mi-e frica sa ti-o marturisesc.

Instinctele tale sunt bune, intuitia la fel. Eu nu sunt cel de acum, ai dreptate. Creaza-ma tu, cum vrei, si daca reusesti, cu ultima clipa de sinceritate iti spun ca renunt la tot, pentru tine. Sunt dispus, si n-am fost niciodat, pana acum.

Data viitoare

Stii ca nu e bine ca-mi raspunzi la zambete, dar esti deja pierduta undeva intre logica si instinct. Jocul asta e nou pentru tine, niciodata n-a fost asa. Nu intelegi, incerci, iti dai seama ca pierzi, orgoliul te impinge inainte, calculezi, fara sa uiti pentru ce ai venit, fara sa abandonezi persoana care ti-ai propus sa fii, astazi, aici. Undeva gresesti, nu stii unde. Oricum, instinctul e prea puternic. Cu el ne jucam.

Pana la urma, cine esti? Rochia moale, alba, mulata si scurta? Coada de cal? Parfumul scump? Telefonul si cheile de la masina, aruncate neglijent pe masa? Vorbele calculate, discursul indelung repetat? Zambetul retinut, accentul pe care incerci sa-l ascunzi? Nesiguranta protocolara, din patratele pe care le desenezi neatenta pe agenda?

Stiu ca n-ai voie sa renunti, altfel m-as ridica acum si te-as saruta pe gat, sa-ti simt gustul pielii. Nu stii sa joci, esti obisnuita sa fii dorita - si atat. Nu stii de ce, a fost dintotdeauna asa. Esti obisnuita sa-i pierzi in ochii tai negri, sa-i joci odata cu suvitele de par, intre degete. Sa-i porti intre buzele umede, intredeschise, si bluza aranjata cu gesturi atente pe umeri. Sa-i readuci la discutie batand usor cu degetele in masa. Inaudibil.

Si te intreb din nou, cine esti? Cine esti, cand nimic nu mai e de la sine inteles? Cand nu-ti urmaresc privirea, cand nu te vreau neconditionat, cand nu remarc parfumul si nici nu ma intereseaza masina, cand intrebarile mele nu sunt aceleasi, cand zambetul meu nu e cel pe care il stii la atatia? Cand imi raspunzi tu, obisnuita sa pui intrebari?

Imi raspunzi asezandu-te mai bine in scaun, incerci sa acoperi tacerea inconfortabila vorbind despre tine, intrebarea din ochii mei iti spune ca gresesti, solutii nu ai. Esti goala, in fata mea, si nu intelegi de ce, iti tragi rochia pe picior, logica iti spune ca nu pentru asta ai venit, femeia din tine isi mangaie usor gatul, sub ureche, cu degete ezitante. Te vezi in ochii mei, goala, cu parul pe obraz, lipita de perete, te asezi iar in scaun, nu pentru asta esti aici.


Cand ai plecat, m-ai atins usor pe mana. Nu, data viitoare cand ne vedem n-o sa mai fie la fel. Pana la urma, indiferent ce vrei, nu pentru asta ai venit, nu?

Zero sum game

Merita sa trec ziua de azi in jurnal, ziua cand am pierdut la un joc pe care il joc singur. Astept de mult momentul asta. Dezamagitor, totusi, n-am invatat nimic, si lumea nu s-a sfarsit, astazi. Si povestea merge inainte. Radioasa. Nimeni n-a castigat nimic, nimeni n-a pierdut nimic.

Azi nu

N-am inteles nimic. Nu stiu de ce-am facut ce-am facut. Uitasem ca sunt asa.

Tu sigur n-ai inteles nimic. Ai zambit si-ai crezut ca e o gluma. Nu e. Apoi ai ridicat din sprancene, si te-ai strambat. Da, asa e. E de neinteles. N-am avut niciodata nici o pretentie ca as fi altfel.

Mi-ai rerosat ca ma joc. Sunt curios.

Sweet little chaste woman

Gustul asta... L-am asociat mereu cu gustul coniacului. Sau poate invers. Sofisticat si fin, in aparenta - dar cu o brutalitate pe care nu o regasesc in nimic altceva.

Te cautam de mult. Nu stiu care e cuvantul nostru pentru nemesis. Imi pare rau ca nu te-am intalnit mai devreme, imi pare rau ca nu te-am intalnit mai tarziu. Ma bucur ca sunt eu, acum, cand te-am intalnit. Te-as fi ratat. Mai devreme ar fi fost o poveste frumoasa. Mai tarziu ar fi fost o posibilitate interesanta.

Iubesc jocul asta, si mi-e greu sa reununt la el. Am sa-l joc acum, stiind ca il pierd. Am sa castig, atat cat am sa vreau, pana am sa renunt. Pentru ca alta iesire nu e. Probabil n-o sa fie ultima oara, dar n-o sa mai fie niciodata la fel. Pentru mine.

Si vreau sa ma bucur de fiecare clipa. De fiecare cuvant, de fiecare zambet de tot. De caldura de afara, de soare, de fiecare promisiune naiva, de bucuria in sine. De jocul tau, pe care il joci atat de bine, de surpriza ta in fata cuvintelor tale, de naivitatea ta calculata, de cine te-am facut sa fii.

Cand ai sa descoperi ca nu te mint o sa fie prea tarziu. Cand ai sa descoperi de-a ce ne jucam, o sa-ti placa - prea tarziu. Intuiesti, altfel mi-ai da drumul din imbratisare atunci cand vreau eu.

Chiar daca il joc ca sa il pierd, asta e jocul meu.

Mirage(2)

Trupa canta un cover dupa Iris, Strada ta. Melodia asta imi aduce aminte de M si de momentul cand ne-am cunoscut cu adevarat, intr-o toamna acum multi ani. Perfecta din multe puncte de vedere, povestea asta exista - si atat, incheiata firesc, la fel cum am si trait-o.

De fiecare data cand treci iti simt parfumul, nu te-am intrebat niciodata ce e. E acelasi de cand te stiu - aproape trei ani, de acum - dar n-am fost niciodata curios. In ultimele trei luni, de cand l-am invatat - mirosul asta - ma tot intreb daca e un parfum sau pur si simplu mirosul tau. Uneori mirosi a ceva cunoscut, si atunci pare nenatural, parca esti alta. Ultima oara cand ai trecut m-ai atins in treacat pe umar, si pentru o clipa m-am gandit ca poate ai sa pleci, de tot. Si m-am intors, sa te urmaresc cu privirea, si mi-ai zambit. Ce naiba caut eu in povestea asta?

As vrea sa-ti spun atat de multe lucruri, si nu stiu cum. Uneori nici nu stiu cum sa intru in vorba cu tine, ma simt ca un adolescent intarziat, ma face sa rad chestia asta. Am spus-o de multe ori - o recunosc, dar nu cred sa mi se mai fi intamplat asta cu cineva. Am spus de multe ori ca ma simt confuz, ca nu stiu ce sa cred, ce sa fac, dar cu tine e altfel. De fiecare data cand sunt langa tine iti gasesc toate defectele, rad de greselile tale, te vad asa cum esti - imatura si capricioasa, un copil. Si totusi nu ma pot opri sa te vreau.

Ma enerveaza ca mi-ai spus si tu ca nu e nevoie sa tot gasesc motive. Ma enerveaza ca ma prinzi asa, pe picior gresit, si m-am gandit de multe ori ca asta e motivul pentru care nu mi te pot scoate din minte.

Mi-ai fi spus, daca plecai de tot, nu? Ma enerveaza sentimentul asta, stau si te astept, ma enerveaza sa ma tot intrebe lumea ce am, ma enerveaza ca nu ma pot controla sa-mi ascund frustrarea asta. Nu vreau sa raman iar singur, aici, ca noaptea trecuta, nu vreau sa dispari iar, si sa apari dimineata cu un zambet ambiguu, si sa-mi spui ca eu nu ziceam nimic, deci ai plecat. Ma enerveaza ca stii sa joci mai bine ca mine.

Mirage(1)

Mult fum de tigara. Parca era vorba ca lumea se lasa, incet incet, de fumat. Muzica proasta, oameni care danseaza pentru ca asa trebuie - am venit sa ne distram, nu? Petrecere de corporatisti.

Esti in "bisericuta" ta, eu intr-a mea. Iti prind privirea, din timp in timp, si-mi zambesti. N-am inteles niciodata zambetul asta al tau. Uneori pare - si e, probabil - fortat. De cele mai multe ori e, totusi, un zambet adevarat, cum n-am vazut de mult in viata asta de imprumut. Un zambet de copil, care nu inseamna nimic altceva. Uneori ma privesti doar ca sa verifici daca ma uit la tine. Prima oara cand am vazut asta, n-am inteles. Am crezut, copilareste si dezinteresat, ca vrei sa-mi atragi atentia la ceva, si te-am intrebat.

Ma intrebi din privire ce fac. Ridic din umeri si-mi numar in continuare paharele de pe masa. Prea multe. Tigarile astea sunt prea tari, ma doare capul, alcoolul asezat parca strat peste strat nu reuseste decat sa ma indispuna si mai mult. Cu tine vorbeste un corporatist fara fata, te uiti in gol, nu ai nici tigari, nici pahare de numarat. Vreau sa te gandesti la mine, gandul asta ma face sa zambesc. In fata mea, o corporatista fara fata ma chestioneaza despre muzeele din Paris. Nu, n-am fost acolo, nici acolo, n-am facut nimic din ce trebuia.

Vreau sa vii langa mine, sa ma scoti din starea asta. Nu prea ai cum, si nici eu. Ai incarcat norma de prea multe ori pentru mine, simt ca fortez nota - dar n-am cum, altfel. N-am cum sa fac miscarile astea, n-am voie. Nu-mi pot opri zambetul, vad cum te uiti cand vin ele sa vorbeasca cu mine. Ma gandesc cu placere la discutiile de maine, cand ai sa-mi aduci aminte de asta, la modul cum ridici coltul gurii si la privirea ta. Multa vreme te-am crezut un copil - si esti - si acum imi place sa te descopar.

Mai vreau...(2)

Imi place ca nu te pot citi ca pe o carte deschisa. Imi place ca esti, in ciuda aparentelor, o jucarie foarte complicata. M-ai facut sa-mi pun foarte multe intrebari, in ultima perioada.


Sunt sigur, acum.

Sunt sigur de ce vreau eu, si imi place la nebunie ca nu sunt sigur de nimic altceva. Caut senzatia asta de foarte mult timp. Am incercat, si - incercare dupa incercare - au fost doar esecuri. Dupa ziua de azi, nu mai
am nici o indoiala.

Un sarut ca cel de azi, din care am inteles atat de mult, fara sa inteleg nimic.

Mai vreau. Orice ar insemna asta.


Vreau mai mult, orice ar insemna asta.