Nu se mai vad blocurile, doar dealurile si turla unei biserici - nici de ea nu sunt sigur, probabil doar mi-o imaginez pentru ca a fost (d)intotdeauna acolo. Acasa.
Langa mine o blonda se chinuie sa prinda pe telefon o bucata de cer. Eu vreau sa iau cu mine o bucata de toamna. O blonda cu ochi albastri, care zambeste frumos. O blonda preocupata de o agenda si un telefon, care zambeste frumos cand stabileste intalniri. Nu vreau sa scriu despre ea, vreau sa scriu despre cer, despre toamna si despre mine.
Voi nu ma credeti, dar toamna miroase altfel. Toamna se aude si se vede altfel - si asta porneste de aici, de Acasa. E un cer pe care n-o sa-l intelegeti niciodata, si un miros care nu e nicaieri - altundeva.
Miroase a toamna si mi-e dor. Mi-e dor sa ma plimb printre castane, sa ma intreb daca ma iubeste sau nu, sa-mi fie frig si sa ma uit cu frica la ceas. Mi-e dor sa ma ascund de prietenul ei sau de prietena mea, mi-e dor de NND (in visul meu...) si de balconul meu si de rasaritul de soare. Si de cine eram. Si de fetele care aveau prieteni pe care ii chema Bogdan.
Atunci toamna nu insemna moarte.
Ne-am schimbat masinile, casele si numerele de telefon. Probabil n-am sa mai ascult niciodata NND pe scaunul din dreapta intr-o dacie albastra din '96 si n-am sa mai impart cu nimeni un LM rosu pe banca din fata blocului. Si toamna nu va mai fi niciodata aceeasi.
Si totusi acasa era toamna - si castanele erau la locul lor. Si cerul era acelasi. Mai am nevoie doar de un zambet, o minciuna vinovata si sa nu mai moara nimeni.
Vreau sa vin toamna Acasa doar ca sa ne plimbam aiurea cu masinile prin oras si sa ne uitam dupa fetele de liceu (blonde cu ochi albastri). Sa vorbim prostii si sa ne intalnim noaptea in parc, la centrala, sa bem bere ieftina si cognac scump. Nu mai vreau biserici si cimitire.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu