Ai grija ce-ti doresti

Pentru un om caruia i s-au indeplinit mereu dorintele, cel mai greu e sa aleaga ce sa-si doreasca. Mi-e greu sa-mi refuz dorintele. Totusi... a trebuit sa invat asta. Mai am de lucrat, nu sunt inca perfect (si cat de greu mi-e sa recunosc asta...). 

Mi-am dat seama, la un moment dat, ca ceea ce mi se intampla acum e ceea ce mi-am dorit, acum mult mult timp in urma. Eram "prins", inconfortabil, intr-o situatie pe care nu mi-o doream, nu-mi placea. Si mi-am dorit altceva. Doar ca, la fel ca in povesti, n-am avut grija la ce mi-am dorit. Am formulat pe cat de corect si complet mi-am dorit - si a iesit perfect, pentru ce am cerut. Ca intotdeauna. Doar ca nu a iesit perfect. A iesit chiar departe de a fi perfect. Pentru ca acum ma simt la fel de prins, inconfortabil si intr-o situatie pe care nu mi-o doresc si nu imi place. S-a schimbat doar decorul. Care corespunde totusi perfect cu ceea ce am dorit atunci. 

Superficialitatea asta a fost cel mai mare dusman al meu, intotdeauna. Am invatat multe lectii grele, de asta n-am trecut inca. Ai grija ce-ti doresti, ca s-ar putea sa se intample. Am invatat sa tac. Am invatat sa zambesc superior. Am invatat sa citesc printre randuri, am invatat sa ascult nu doar sa aud. Urmatoarea lectie importanta e sa invat asta cu formularea corecta si completa a dorintelor. 

Unul din pacatele mele capitale e uitatul in urma si ridicatul din umeri. Asa se intampla cand stii ca poti sa obtii tot ce vrei. Te uiti in trecut, iti dai seama unde ai gresit, si ridici din umeri, zicand "asta e". Ma uit la ce am, iar pentru cele care ma nemultumesc n-am niciun cuvant bun, am doar "asta e". Confortul asta al "daca vreau cu adevarat, o sa am" are o parte intunecata, foarte insidoasa. Cu fiecare dorinta indeplinita, creste o samanta de frica. Pentru ca fiecare dorinta indeplinita, isi arata dupa un timp "imperfectiunea". La urmatoarea dorinta, cineva sopteste in ureche "ai grija, ai grija". 

Si asa, am invatat sa refuz. Imi doresc, ascult vocea, imi amintesc, refuz. Si totusi... Unde se duce dorinta asta? Poate e mai bine sa petrec mai mult timp cu formularea, in loc sa o refuz pur si simplu. Aici sunt, la discutia asta cu mine, acum. In loc sa imi feresc privirea de la tot ce vreau si de la tot ce se intampla gresit, de frica de a nu mai gresi inca o data, trebuie sa-mi fac curaj sa formulez mai bine. 

Nu mi-a placut niciodata acest "ai grija!". Are multe nuante, cel mai des e "parintesc", direct interesat si binevoitor. Uneori, are o urma de repros, un atac voalat. Alteori e o amenintare pe fata. Cel mai des e o vorba aruncata, un "la revedere" fara substanta. 

Si nite ca am ajuns sa mi-l spun singur. Si stau in fata usii, spunandu-mi singur "ai grija", enervandu-ma pe mine ca imi spun asta, dar inca nu sunt hotarat sa ies nicaieri. Pentru ca, poate pentru prima oara, sau cu siguranta mai mult ca niciodata, acest "ai grija" de acum e primul pe care il simt cu adevarat. Stiu - mai bine ca oricine, cum altfel - ca ingrijorarea e reala. 

Chiar trebuie sa am grija. 

Cursa catre nicaieri

Posibil sa mai fi folosit citatul asta aici pe blog, nu mai tin minte: “If you don't know where you want to go, then it doesn't matter which path you take.”― Lewis Carroll, Alice in Wonderland

Am avut de multe ori sentimentul asta, pana acum - dar parca in ultima perioada e mai pregnant ca niciodata.

Pe masura ce imbatranesti, timpul trece mai repede. Am citit articole bazate pe studii care spun ca asta e o iluzie a creierului, care raporteaza ziua de azi la durata traita pana acum. Si una e sa raportezi 24 de ore la 5 ani, si alta la aproape 40. Am citit alte articole, mai noi, bazate pe studii care spun ca exista o cauza fizica a acestui fenomen, o schimbare ireversibila in creier care produce acest efect, al perceptiei accelerate asupra timpului.

Si ma citesc pe mine, zilnic, si imi spun ca nu e nimic altceva decat lipsa reperelor. Indiferent cat de repede mergi, cand faci acelasi lucru in fiecare zi, cand vezi aceleasi lucruri, aceiasi oameni, cand auzi si spui aceleasi lucruri, timpul se contracta si zilele trec din ce in ce mai grabite, intr-o cursa spre nicaieri.

Cand drumul pe care esti are o destinatie clara, uneori timpul se dilata - dar de cele mai multe ori devine foarte - prea? - scurt pentru tot ce vrei sa faci. Sau pentru tot ce trebuie sa faci ca sa ajungi unde vrei. Mi s-a intamplat de mule ori, si uneori ma gandesc ca asta e cauza pentru care ma tot regasesc fara scop. Poate e o forma de protectie (absurda) prin care incerc salungesc timpul. Nu functioneaza.

Asa ma regasesc acum, alergand pe un drum care nu duce nicaieri. Nu mai stiu cat a trecut, nu mai stiu de cand sunt aici. Desigur, pot deschide oricand un calendar, si pot citi un timp absolut - problema e ca nu ma identific cu el in niciun fel. E absurd, dar anul din spatele meu pare foarte scurt, desi ma uit in urma si totul pare foarte departe.

Plantez tot felul de piloni, pe unde urmeaza sa trec. Am noroc, din punctul asta de vedere, am reusit mereu sa ma proiectez in fata, cu cativa kilometri, cu cateva zile, saptamani, luni. Dar cam atat. Nu m-am vazut nicaieri, niciodata, peste cinci ani. Viitorul ramane ascuns, si nu reusesc sa ma hotarasc daca vreau sa fixez un pilon atat de departe.

Mi-e frica, cred ca asta e cel mai sigur in momentul asta. Mi-e frica pentru momentul de peste cinci ani in care ma trezesc pe aceeasi sosea, trecand pe langa acest (acel?) pilon. Nu mi-e frica ca n-o sa-l gasesc, nu mi s-a intamplat niciodata. Mi-e frica tocmai pentru motivul ca o sa-l gasesc acolo - dar o sa trec pe langa el rusinat, pentru ca nu a iesit bine, pentru ca nu e ce imi doream, sau poate pentru ca il vad, il depasesc, dar nu e tocmai pe drumul meu, e undeva paralel.

Pe masura ce trece timpul, imi dau seama ca mi-e din ce in ce mai frica sa imi doresc. Desigur, ma regasesc de multe ori in situatii inconfortabile, in care Imi doresc lucruri materiale, si multe din aceste situatii sunt dureroase - imi dau seama ca acum pot. Acum pot sa cumpar cam orice imi trece prin cap ca mi-as dori. In acelasi timp, dorinta asta de acum vine cu o dezamagire pe care nu mi-as fi imaginat-o acum 1-15-20 de ani. Niciunul din lucrurile pe care le-am cumparat, oricat de scump, oricat de mult mi l-as fi dorit, nu mi-a adus multumirea pe care mi-o imaginam in dorinta.

Si de cele mai multe ori evit sa privesc in ochi dorintele astea. Am ajuns sa le vad ca pe niste slabiciuni. Pentru ca stiu ca voi fi dezamagit, dupa. Pentru ca stiu, oricat de mult imi doresc, ca nu depre asta e vorba.

Totusi, rapsunsul la unica intrebare care ramane - ce-mi doresc de fapt - imi ramane in continare ascuns. Nu stiu - si asta ma doare mai mult decat orice. Nu stiu ce-mi doresc de fapt. Sau, mai bine zis, ce sa-mi doresc.

Nu stiu unde sa arunc pilonul, dupa care mai apoi sa ma uit cu nerabdare. Nu stiu daca sa-mi doresc un altfel de pilon, pentru ca, poate, aparitia lui ar duce la aceeasi dezamagire - pentru o perioada, timpul s-ar comprima, si as ajunge acolo. Oriunde e acel acolo. Si as ajunge deamagit.

Am citit de multe ori ca nu conteaza destinatia, conteaza calatoria. Dar parca nu are niciun farmec, calatoria asta, cand nu exista nicio destinatie clara.

Ma simt pierdut, si nu stiu daca sunt capabil de efortul de care ar fi nevoie ca sa pun toata povestea asta intr-o ordine, oricare ar fi ea.

Iluminare si Paranoia

Ieri, in timp spre conduceam spre birou, mi-am dat seama ca pe masura ce mergeam timpul pana la destinatie crestea, in loc sa scada. Cand plecasem de acasa aveam de facut 45 de minute. Plecasem de 10 minute, si mai aveam de facut 54 de minute. In orasul asta nu se respecta nici legile fizicii.

Ascult Plesu, Minima Moralia, o carte despre etica - intr-un contrast fantastic cu ce se intampla peste tot in jurul meu. Nedemolabila complezenta - asa spune Plesu. Functionam intr-o nedemolabila complezenta. Traim [...] într-o lume a carei principala dezordine risca sa fie faptul ca toti membrii ei se simt moralmente in ordine sau ca toti resimt dezordinea proprie drept neglijabila. 

Mie mi se pare ca aici se traieste anesteziat. Oamenii nu numai ca nu isi dau seama ca nu e in regula ce se intampla, ce li se intampla - dar mai mult, majoritatea cred ca nu isi mai dau seama de nimic. Unii incearca, dar prea putini, prea putin. Marea majoritate nu stie ce face, nu stie de ce.

Vad in jurul meu din ce in ce mai des turme de oameni. Care nu mai au motive, nu isi mai explica de mult nimic. Muta aer dintr-o parte in alta, il respira cu gura deschisa, mereu intr-o stare de precautie impletita cu neincredere si cu acel concept fantastic pe care l-am invatat in copilarie - "mania persecutiei".

Semne clare de paranoia. Neincredere continua, mania persecutiei, completata din plin cu megalomanie - mania grandorii - pe care am ajuns sa o vad in orice om cu care interactionez. Astazi orice tanar de 18 ani are experienta de viata mai mare ca a parintilor nostri, orice analfabet e filosof si orice zidar e programator. Semne clare de boala, pe care nu le vede nimeni. Sau cine le vede, le ignora, sau le zambeste, ridicand din umeri. Sau si mai rau, frecandu-si lacom mainile. O tara de maniaco-depresivi e profitabila pentru multi.

Aici - orice ar insemna acest aici, spatiul si timpul pe care il ocup eu, zilele astea - drumul spre iluminare se supune acelorasi legi distorsionate dupa care functioneaza si traficul. Pe masura ce mergi, timpul pana la destinatie creste, nu scade. Si cu cat mergi mai repede, cu atat risti sa nu mai ajungi niciodata.

O poveste greu de citit

In fata unei foi albe, uneori ai ceva de spus, alteori nimic, oricat ai incerca. Uneori e simplu, cuvintele vin de la sine. Cand nu se intampla asta, totusi, e foarte complicat, pentru ca ai de ales - ori scrii ceva, orice, ca sa bifezi o zi, ori pur si simplu nu faci nimic. Ascunzi foaia, si speri ca maine o sa fie mai bine. Si ce se intampla cand totusi scrii - pentru ca uneori arunci pur si simplu tot, nu ramane nimic - atunci "se pune" ca ai scris ceva, sau nu? Conteaza actiunea, sau rezultatul (inexistent)? 

Pe masura ce trece timpul imi dau seama ca si in viata e la fel. Zi dupa zi. Ori ai ceva de spus, ori nu, zilele trec, iar la final, nu stiu dupa ce se judeca rezultatul. Sunt zile cand am ceva de spus (si am senzatia inconfortabila ca sunt cam rare) - si sunt zile cand, daca pun ceva pe foaie, o pun doar datorita disciplinei. Si de cele mai multe ori sunt doar aberatii... pana la final nu-mi ramane decat sa-mi iau ziua, sa o strang in pumn si sa o arunc in uitare. Sau, si mai rau, sa ramana undeva aruncata, mazgalita neinteligibil. 

La un moment dat am descoperit (am constientizat) ca am o doza neasteptata de disciplina. Am avut puterea, cand mi-am propus cate ceva, sa duc la capat, sa rezist, sa nu cedez drumului usor, etc.  In acelasi timp, e limitata - uneori sunt pus in fata unor actiuni care mi se par inutile, sau - fac o concesie - a caror utilitate nu mi-e foarte clara, sau evidenta. Si atunci nu ma pot convinge deloc sa merg mai departe. Nu pot. E o forta pe care n-am doborat-o niciodata. Sau, si mai grav, fac ceva doar "de dragul de a face" - o expresie a carei ironii am descoperit-o nu de mult - stiind ca n-o sa iasa nimic, intr-un autosabotaj de manual. 

Adun din ce in ce mai multe zile desenate cu linii absurde, forme necunoscute schitate cu dungi ingrosate, pisici si braduti care decoreaza un relief inexistent. Zile mototolite si aruncate la gunoi, sau parasite pe un colt de birou - doar ca sa fie aruncate mai tarziu, la o curatenie mai atenta. Scot, in fiecare dimineata, o foaie noua - dintr-un dulapul inchis, unde nu vad cate mai sunt. Incerc sa scriu, pe apucate, cate o propozitie, o fraza, poate un paragraf - si sa pastrez cat mai multe din ele, sa nu arunc chiar tot. Nu prea iese nimic - o poveste greu de citit. 

Eu, el

N-am scris niciodata de ziua mea, si scriu de ceva timp. Nu stiu de ce, si nici nu-mi amintesc sa fi avut vreodata intentia, ca acum.

Imi amintesc cand am scris despre moarte, in parfum de femeie, atunci era inainte de ziua mea, o zi pe care nu-mi amintesc sa o fi asteptat vreodata cu deosebita emotie. Eram intr-un mall pustiu, in Timisoara, un strain singur. Ma aveam doar pe mine si fricile mele - si cum ma citesc acolo, asa am fost mereu, pierdut intre dorinta si frica. Mereu a fost asa, de cand ma stiu.

Am avut mereu privilegiul (norocul?) de a fi inconjurat de oameni fantastici. Oameni care m-au tinut de mana cand aveam nevoie, care m-au impins de la spate, care m-au tinut in brate, mi-au dat peste mana cand faceam vreo greseala - si care m-au lasat sa plang atunci cand aveam nevoie. Oameni carora n-am sa stiu niciodata sa le spun multumesc, sunt prea timid pentru asta.

Cel mai des, insa, l-am avut langa mine pe celalalt eu. Un ins dubios, cu privire piezisa, pe care n-am ajuns niciodata sa-l cunosc cu adevarat, de care de cele mai multe ori mi-e frica, dar pe care stiu ca pot conta oricand - stiu ca e acolo. Ma asteapta mereu - rareori cu o vorba buna, de cele mai multe ori nemultumit si reclacitrant, cu tot felul de idei, care de care mai nenorocite.

Omului asta ii datorez multe, si bune si rele - iar intre noi s-a legat o intelegere nescrisa (pana acum). El vine cu ideea, eu nu refuz (mi-e frica de el), si ne aruncam inainte. Dar ma bazez pe el sa ne tina la suprafata, sa mai faca un pas cand eu nu mai pot, sa taca atunci cand eu plang (sau rad), sa se opreasca cand e deajuns. Si nu m-a dezamagit niciodata. Uneori il admir, are scopuri nobile. De cele mai multe ori il dispretuiesc, si imi vine sa ii strig ca e un oarecare, ca si mine, un chip de lut, un nimeni. Ne certam cu zilele - si sincer nu stiu de ce se mai oboseste, pentru ca pana la urma eu n-am niciodata dreptate. Isi duce crucea, cu mine, si in putinele mele momente de sinceritate, ii sunt recunoscator. Nu m-a parasit niciodata.

Eu nu prea il caut - apare din cand in cand, mai ales in momentele mele de singuratate. Bodogane si vorbeste prostii (de obicei il evit), uneori tace si el, ne uitam amandoi prin parbriz, inainte, fiecare cu gandurile lui. Atunci mi-e cel mai teama de el, cand tace.

Si totusi il caut, uneori. De cele mai multe ori il caut sa-i reprosez ca ne-a bagat intr-o mare mizerie. ca nu a gandit bine. Ca nu se poate, ca un idiot.

Vreau sa-i spun doar atat, am mai trecut un an, nici eu nu stiu cand s-a dus, el sunt sigur ca n-are idee. Sa incercam sa ne bucuram impreuna de ce a fost. Pentru ca nu stiu in ce ne-a bagat de data asta, dar usor n-o sa fie.  

Prieteni vechi

Am avut primul calculator in '89. Nu mai stiu daca a fost cadou de ziua mea sau nu, imi amintesc insa foarte bine emotia. Si-o aminteste si mama, si imi aminteste si mie ca eram fericit. Am multe amintiri din perioada aceea, multe momente petrecute in fata ecranului negru cu verde si a sunetului programelor incarcate si salvate pe casete. Cred ca cel mai des ma jucam, dar imi amintesc si cum am "invatat programare" intr-un limbaj ciudat, numit Logo, care mai tarziu am aflat ca e (era?) inrudit cu Lispul (pe care mai tarziu am invatat sa-l urasc). Am petrecut foarte mult timp cu acel calculator. Intr-o lume care se schimba fundamental in jurul meu, avea un loc foarte bine definit (si in casa dar si) in viata mea de zi cu zi. Era mai mult decat un obiect - privind in urma, asa limitat cum era, era mai mare decat o lume intreaga, atunci. Cu tastele lui albe, inghesuite, monitorul verzui cu miros de plastic incins si casetofonul conectat prin fire si mufe ciudate, lipite de mine impreuna cu tata intr-o configuratie neimaginata de producatori, pentru a elimina cat mai mult din frustrarile dese ca "nu se incarca", HC-ul mi-a fost prieten, refugiu si profesor pentru mult timp.

Era, pe atunci, o lume in care "calculatoarele" cresteau mai repede decat mine. Nu mai stiu cand, dar la un moment dat HC-ul 90 (pentru ca asa se chema minunea produsa de ICE Felix, intreprinderea de calculatoare electronice, pe langa al carei sediu in ruine mai trec din cand in cand, prin Bucuresti) a imbatranit mai repede decat mine, si a iesit, treptat, din viata mea. A ajuns, dezmembrat, undeva prin casa, unde sper ca inca mai exista, pentru ca mi-am dorit de mult sa vad daca mai porneste. E o piesa de muzeu, un batran uitat de timp si de viteza cu care am crescut si ne-am schimbat toti.

Pentru o perioada n-am mai avut calculator in casa. Aveam acces, si priveam cu uimire cum se dezvolta urmasii lui HC, m-am jucat pe un IBM cu procesor 8086 cu o configuratie foarte complicata, cu diskete de 5'25, apoi pe un 286, pe 386, am vazut emotia in niste "profesori" care au instalat Windows 95 de pe diskete. Erau mai tineri decat sunt eu acum.

Cand eram deja in liceu, faptul ca nu aveam calculator a devenit o problema atat de presanta, incat de voie de nevoie (mi-e teama de momentul in care o sa am un copil adolescent care isi doreste ceva) ai mei mi-au cumparat calculator, din nou. AMD K6 2 3D 266 Mhz, S3 Virge. Cuvinte fara sens, acum, pierdute undeva in istoria anilor 90 - foarte greu de transmis emotia de atunci, si cat de mult insemnau ele pentru mine.  Imi amintesc foarte multe din primele zile cu acel calculator, nu are rost sa le enumar aici. Pentru mine, seara aceea in care a ajuns calculatorul in casa, si in care a pornit prima oara, a fost sfarsitul unei vieti, si inceputul uneia noi, foarte diferite. In mine, fara sa ma gandesc prea mult, e "inainte" si "dupa". "Inainte" stateam pe afara, mergeam cu bicicleta, faceam niste lucruri care "dupa" au devenit secundare. Am descoperit atat de multe, intr-un timp atat de scurt, incat acum mi se pare de neimaginat. Am petrecut atat de mult timp, in atat de putin timp - am desoperit atunci acel sentiment de detasare de lumea "reala" care a devenit o problema atat de mare pentru societatea de astazi. Momentele in care eram "la calculator" erau atat de diferite si deconectate de orice altceva, incat imi amintesc doua vieti, care se luptau. Pana la urma, n-a castigat niciuna din ele. Au pierdut amandoua, am reusit sa castig eu. Cu perioade lungi, care inca mai apar, in care calculatorul e ceva in sine, univers cu care nu poate concura nimeni si nimic, urmate de alte lungi perioade in care e doar o unealta, un obiect fara semnificatie intrinseca. Am iubit calculatorul ala, si l-am urat, in parti (poate) egale. M-a invatat multe, mi-a fost prieten si doctor, dar a fost si un demon insidios, care m-a transformat. M-a tinut de mana, la bine si la rau, intr-o perioada in care am descoperit multe despre mine, si am creat impreuna un om care s-a schimbat prea putin de atunci.

Si toate astea, fara Internet. fara chiar sa stiu ca exista asa ceva, atunci.

Acel calculator s-a transformat odata cu mine, am schimbat in el piesa cu piesa asa cum cresteam si eu, pana cand din el n-a mai ramas decat amintirea celui initial. A functionat, ca si mine, 24 din 24, uneori cu piesele afara si racite cu un ventilator de camera, pentru ca era impins la limita, la maxim pe care nu-l recomandau cel care-l construisera. Asa cum eram si eu. A mers cu mine prin viata pana tarziu, redus la un accesoriu care indeplinea niste sarcini prea putin importante ca sa-i mai justifice existenta, dar l-am lasat sa imbatraneasca. Imi amintesc un moment de acum cativa ani cand l-am pus jos, intr-un garaj dezordonat, si m-am gandit ca daca il las acolo n-o sa-l mai vad niciodata. Si asa a fost. Dar mi-am luat la revedere atunci. M-am despartit de el asa cum te desparti de un om, pastrand cu tine o imagine si lasand in spate un corp fara suflet.

Un frate de-al lui exista inca in apartamentul parintilor mei, si l-am pornit acum cativa ani, gasind pe el fotografii digitale pe care n-am stiut cum sa le mai iau de pe el, pentru ca tehnologia a avansat atat de mult incat nu mai puteam sa ma conectez la el nicicum. Realitatea fotografica a unor Amintiri care, am decis, poate e mai bine sa ramana ingropate acolo. Pe el mi-l amintesc, Bull 300 Mhz, pentru ca a venit insotit de un "modem intern" (cati isi mai aduc aminte de asa ceva, oare) de viteza mare, si cate nopti am pierdut cu el, frustrat, intors acasa de la facultate, unde aveam internet la discretie..

Asta pana am "tras" si acasa internet. O perioada ciudata, pe care n-am reusit niciodata sa o delimitez in timp fara sa numar efectiv lunile, fara sa spun cu voce tare anii, sa-i numar folosindu-ma de repere exterioare. Atunci am trait-o intr-o lume aproape exclusiv virtuala, intinsa in timp ca un vis nedefinit, care in realitate a durat un an, dar care pentru mine a fost o viata. Aveam mai multe calculatoare atunci, si mergeam de la unul la altul, ziua, noaptea, conectate intre ele si cu o lume atat de mare. Am scris, am citit, am cunoscut si am trait viata atator oameni alaturi de ei, dar foarte departe. Era perioada aparitiei blogurilor, periada cand am inceput si eu sa scriu aici (articole care acum nu mai exista, le-am sters asa cum am lasat in urma un oras si o viata), o perioada in care am "cunoscut" oameni citindu-le vietile pe internet. O perioada in care comunicam cu zeci de oameni, desi eram inconjurat de doar cativa, niste straini reali, pe care ii uram. O perioada de care imi aduc aminte cu teama, in care oamenii devenisera neimportanti, in care traiam dupa un program care n-avea legatura cu nimeni, in care adormeam cu capul pe masa din bucatarie, in care ma trezeam speriat, nestiind unde sunt si de ce, in care visam cioburi pe asfalt.

Apoi am "primit" un laptop, si cu el, a inceput o alta viata. Devenisem mobil, si asta s-a insinuat si in vista "reala" - am lasat acasa calculatoarele vechi, si am plecat in lume, curios, speriat, optimist, fara prea multe lucruri. Laptopul ala mi-a fost tovaras de drum, si e singurul care stie cat de greu mi-a fost, uneori.  Am lasat in el o parte din mine, care s-a intors la un moment dat "acasa". O mare parte din mine, pentru ca mult din ce a ramas mi-e de multe ori strain si nefamiliar.

Si de atunci am avut multe calculatoare. Dar n-au fost ale mele, n-au fost nimic altceva decat unelte reci, superperformante, elegante dar lipsite de suflet. Am continuat sa fim prieteni, pentru ca am stiut mereu jocul, si eu si ele - au fost acolo cand am avut nevoie de ele, am impartit secrete, fericire sau rusine, le-am urat dar le-am ingrijit, dar m-am despartit de ele fara regret, asa cum m-am despartit si de oamenii din jurul lor. Le sunt recunoscator pentru ca m-au lasat in pace sa fiu, iar daca au schimbat ceva in mine, au facut-o atat de putin incat nu conteaza.

Am avut multe calculatoare, cumparate de alti. Si am cumparat si eu pentru altii. Dar asta de pe care scriu acum e primul calculator pe care il iau eu pentru mine. Am stat mult sa ma gandesc inainte, si am ajuns la concluzia ca merita sa incerc, din nou, sa imi fac un prieten. Ne avem unul pe altul de ieri, si sunt curios prin ce urmeaza sa trecem impreuna.

Eu, tu - sau doar un el pentru altii

Demult, intr-o alta viata, am scris un post despre prieteni. In afara de mine, nu s-a schimbat nimic. Iar eu m-am schimbat doar prin faptul ca, de atunci, am inteles ca ce spuneam acolo este pur si simplu normal.

Una din cele mai grele decizii pe care trebuie sa le iei, in viata, este sa accepti ca "nu trebuie". Ca poti fi unic, ca poti avea parerile tale. Presiunea din partea grupului, oricare ar fi el (familie, prieteni, colegi de serviciu, etc) este uneori atat de mare, incat depaseste puterea vointei oricui. Si este o singura cale sa invingi asta, si e usor. Accepta ca nu "trebuie" sa faci nimic.

Ca intotdeauna, exemplele cele mai usoare sunt acelea care se refera la aspecte materiale. Casa, masina, haine, whatever. In cercul tau de prieteni toata lumea are masina noua, cumparata in rate. In cercul tau de prieteni toata lumea construieste case pe pamant. Toti merg in vacante in India. Hainele "trebuie"sa fie de la magazinul x. Si lista e lunga. Cum te imbraci, ce mananci, unde lucrezi, pe cine iubesti, pe cine respecti (ca sa iesim din sfera materiala). Totul trebuie incadrat intr-o categorie. Mereu trebuie sa alegi o tabara.

Saptamana trecuta am participat la un eveniment cu oameni atat de diferiti de mine, incat la un moment aveam o senzatie nedefinita, o combinatie intre disconfort, teama si amuzament. Si am avut una din acele revelatii - toata viata mea de pana acum a fost la fel, si sunt recunoscator pentru asta.

Inca de mic, am crescut in mai multe cercuri de prieteni. In micul meu oras de provincie, pendulam intre "la scoala", la unul din bunici sau acasa, in trei cartiere diferite, intre oameni atat de diferiti incat pareau lumi diferite, chiar daca erau despartite de doar cateva strazi. Unul din grupuri era dominat de fete, altul de baieti. Unii citeau, altii fugeau de carti ca de dracu. Unii construiau case pentru cainii vagabonzi, altii furau din magazine. La unii invidiam jucariile scumpe, de la parinti care in mod miraculos pe atunci faceau concedii in alte tari - pe altii ii compatimeam pentru ca nu aveau nici macar televizor color. Eram prieten cu toti - desi multi dintre ei nu s-au cunoscut niciodata intre ei. Si e mai bine asa.

Apoi, mai departe, am "crescut" cu totii. Am invatat, cate putin, sa trec peste momentul ala in care imi spuneam "ce naiba caut eu aici". Premianti si golani,  "baiatul lui mama" si orfani, ciudati si simpatici, politisti si contrabandisti de arme, oameni care arunca cu bani si altii care ii aduna de pe jos. Cercetatori in fizica nucleara si oameni care au afaceri de milioane de euro.

Uneori m-am simtit aruncat de colo colo ca o bila dintr-un urias joc de pinball, sarind de la un grup la altul, nemaintelegand nimic despre nimic. Ar trebui sa cumpar un apartament, acum, sau sa astept sa treaca criza? Ar trebui sa cumpar un apartament sau o casa? E bine sa imi dau demisia, sau sa mai stau? E bine sa tin de un job, sau ar trebui mereu sa caut ceva nou? E bine sa fii salariat, sau sa ai afacerea ta? Sa fii singur sau familist? Sa cheltui sau sa economisesc? Expat sau "patriot"?

Sa mai fiu "eu" - sau nu?

Am descoperit ca e greu sa fii "tu". Pentru ca "tu" trebuie sa fii "eu" pentru tine, si de cele mai multe ori esti doar un "el" pentru altii. Pierdut intre prietenii mei necunoscuti intre ei, cel mai greu a fost sa imi spun "eu cred altceva" - si totusi mi-a fost usor, pentru ca am vazut atat de multe pareri, incat era clar ca niciuna din ele nu era "cea buna".

Toti prietenii mei sunt fericiti, (si foarte nefericiti), zambesc si plang - si au satisfactii amuzant de similare, indiferent daca vin cu un x6, cu metroul sau cu un peugeot din 99. Toti ma condamna ca nu sunt la ei, dar ma accepta asa cum sunt. Sper.

Cea mai importanta lectie, pe care inca o invat, zi de zi, este ca nu exista un adevar absolut.

Generatia mea a crescut intr-o perioada in care valorile s-au schimbat atat de mult si de des - da, ai putea spune ca mereu a fost la fel, dar eu nu pot vorbi decat despre mine - incat nimeni nu a mai stiut ce e bine si ce e rau, ce trebuie facut si ce nu. Fiecare a alergat in directia lui, si a strigat sus si tare ca asa trebuie. A fost o perioada in care toata lumea s-a descotorosit de valorile pe care le simteau impuse de comunism, si in care n-au stiut ce sa le spuna copiilor lor, noua. Noi am crescut fara modele - sau poate cu prea multe modele. Am crescut cu mirajul banilor, dar si cu "plecatul afara". Uneori ireconciliabil - cum sa fie un model cineva care are multi bani si multe masini din "afaceri la limita legalitatii (cum ne-am mintit toti atat de mult timp, nu poti sa fii putin ud, ori esti ud, ori uscat)" dar in acelasi timp sa invidiezi pe cineva care a plecat in italia, are un fiat prapadit, lucreaza de dimineata si sta in chirie, cu alti 5 cunoscuti intr-un apartament de 3 camere? Si totusi noi asa am crescut, uitandu-ne cum se invidiaza unii pe altii, pe ascuns, si cum incearca sa-si demonstreze lor si celorlalti ca a lor e calea cea dreapta.

Pentru multi, "modelele" - sau cei pe care ii invidiau cand erau copii sau adolecenti - au ramas atat de puternice incat se straduie sa le imite dupa ani buni, intr-o lume care s-a schimbat de mult. Si ce exemplu mai bun decat cei plecati din tara care trimit "acasa" an dupa an bani - multi, care le-ar permite sa traiasca o viata de invidiat pentru altii - pentru o casa noua in satul pe care l-au parasit acum 10 ani. Si trimit bani, vin in concediile lor de o luna (pe care le invidiaza atatia romani) si muncesc cot la cot cu zidari, faiantari si rigipsari (pentru care sunt salvarea pe care o asteptau de anul trecut) sa construiasca acea casa pe care si-o doreau cand erau tineri, acasa. Si incet incet isi dau seama ca nu o mai vor. Nu mai vor sa se "intoarca". S-au obisnuit cu drumurile bune, cu spitale curate, cu vecini mai respectuosi, cu scoli mai bune. Si traiesc o drama greu de depasit - pentru ca s-au schimbat intre timp, si nu au puterea sa accepte asta. Se uita in stanga, in dreapta - unii construiesc case "acasa", altii nu mai vor sa auda de "romanica". Isi cheama familia si prietenii la ei, "afara", sa le arate ca le e bine, sa le justifice si lor abandonul. Sat dupa sat ramane gol de oameni si plin de case pe jumatate terminate.

"Acasa", multi s-au imprumutat si au inceput afaceri, pentru ca nu mai suportau sa fie angajatul nimanui. Si, scurtatura dupa scurtatura (pentru ca "toata lumea face asa", si "n-ai cum altfel", au construit imperii din furt si inselaciuni, gainarii duse la rang de corporatie, castele din carti de joc pe care le apara cu preturi pe care nu si le mai doresc. II cauta fiscul, ii cauta politia, ii cauta cei de la care au imprumutat bani. Nu mai vor, dar nici n-au ce sa faca - ce sa faca, sa se angajeze undeva? Nu mai stiu sa faca nimic, oricum nu i-ar primi nimeni. Si atunci merg inainte, pentru ca merge si el, si el, si ala, si celalat, "altfel n-ai cum". Pana intr-o zi. Azi ai sute de mii, milioane, si ti se pare ca nu mai poti merge decat inainte, si maine vinzi apartamentul bunicilor, ca sa acoperi din datorii. Pana atunci, insa, azi e important. Si cumperi. Si nu stiu daca a fost ceva mai cumparat in romania anilor astia decat masinile de lux. Recuperarile de leasing au parcuri intregi pline de masini de lux, aproape noi, la care nu s-au mai platit ratele. Sunt martorii unor vise abandonate, la fel cum sunt casele "la rosu" din atatea sate aproape pustii.

Si toate astea pentru ca uneori - de cele mai multe ori - e prea greu sa spui "nu e pentru mine". "Eu nu vreau asta". "Eu cred altceva". Si ce daca in jurul tau toti stau la casa, la 20 kilometri de oras. Daca te simti bine in apartament, ramai acolo. Si ce daca toti si-au cumparat apartament - daca tu vrei sa-ti iei o casa la 20 de kilometri de oras? Acum 10 ani am vazut o casa la 20 de kilometri de bucuresti. N-am cumparat-o atunci. Apoi mi-a parut bine, cand a venit criza. Apoi mi-a parut rau, cand ne-am revenit din criza. Apoi mi-a parut bine, ca s-a aglomerat zona. Apoi mi-a parut rau, ca au crescut mult preturile. Acum mi-e indiferent. As fi avut o alta viata daca o cumparam. La fel cu masina, la fel cu afacerea, la fel cu atatea.

De fiecare data cand ma intalnesc cu prietenii (oricare ar fi ei), ma bucur de ei, chiar daca au coborat din metrou sau din x6 - si le multumesc ca m-au invatat ca parerea lor, de cele mai multe ori, e doar "justificarea" lor, pentru ce au ales.

Standard

Mi-a luat destul de mult sa inteleg ca in viata totul este despre standarde. Si acum, desi am descoperit si inteles asta de mult, inca mai descopar asta, si ma mir. (cum se poate sa stii ceva, si totusi sa-l descoperi.. nu stiu. dar e cam la fel cu un film pe care il stii "pe de rost", dar te uiti la el cu placere, din nou, si din nou)

Partea ciudata e ca ne place (da-mi voie sa vorbesc la plural, m-as simti prea singur sa vorbesc doar despre mine) sa avem standarde, dar sa nu le vrem. Hmm. Nu vrem sa le respectam. Nu stiu cum sa ii spun.

De fapt, nu stiu cum sa exprim foarte bine ideea asta. Cel mai usor e printr-un exemplu. Ne place cum miroase un parfum scump. Vrem un parfum care sa aiba acel miros. Dar nu vrem un parfum scump. Vrem un parfum ieftin, care sa aiba acelasi miros. Nu exista. Sau exista, dar nu persista. Sau il cumparam de la coltul strazii, si e fake.

Intotdeauna am urat lucrurile fake. Cu ceva timp in urma cineva se lauda la mine cu un ceas scump. Mi-a placut. Apoi mi-a spus cu mandrie ca e fake. Vorbim de un om care avea cu usurinta bani sa cumpere acel ceas original, la multe mii de euro, cat costa el. Si totusi a cumparat un fake bine facut, si se lauda cu asta. Am incercat sa inteleg, (si ma obsedeaza in continuare momentul) ce este in spatele acestui comportament. Am banii sa cumpar acel ceas. Am grupul social care "presupune" ca ar trebui sa am acel ceas. Conditiile sunt indeplinite. Dar nu cumpar acel ceas, cumpar o imitatie. Si ma laud cu asta.

Intr-un fel, ii inteleg pe cei care nu au banii, si isi doresc un lucru scump, si isi cumpara un fake. Intr-un fel. Vreau sa am acel lucru, sa ma simt ca si cum l-as avea, nu am bani sa cumpar, dar iau "the next best thing". Acel lucru care ma aduce cel mai aproape de ceea ce imi doresc, dar cu un cost pe care mi-l permit.

Dar nu ii inteleg pe cei care isi doresc un lucru, au posibilitatea sa il cumpere, si totusi nu o fac. Ba mai mult, cumpara "the next best thing". Ce spune asta despre tine? Care este mesajul pe care ti-l dai, singur? Nu merit(a)? Sau despre ce e vorba?

Ma urmareste o expresie pe care am auzit-o .. nu stiu unde, intr-un film, intr-un serial? "That's why we can't have nice things" - cu referire la cineva care nu pastreaza, nu ingrijeste. Eu mi-am dorit intotdeauna sa am "nice things".

Am crescut intr-o lume in care obiectele erau obiecte in sine. In anii 80, cand copilaream, existau "blugi", "adidasi", "masina". Ma duc sa-mi cumpar "blugi". Vecinul si-a luat "masina". Ne-am luat "televizor". Nu mai stiu la ce varsta am invatat ca lucrurile astea sunt de mai multe feluri. Dupa 90, asta e sigur. Unii incepusera sa aiba "adidasi Nike". Eu aveam "adidasi clujana", ceea ce in sine a constituit un subiect de glume/rautati infinite, dar si un profesor bun, pentru viata. Pentru ca eu aveam niste "adiasi" din piele care "tineau" mai mult de un an, pe cand altii schimbau "Nike-urile" cu "Pume",  pentru ca mereu aparea ceva nou, si voiau sa fie in pas cu moda. Si unii aveau bani sa faca asta, altii au inceput sa cumpere adidasi Mike si Puna. Si ce nu intelegeam eu este de ce sunt in continuare mandri de chestia asta. Cum dracu poti sa fii mandru ca ai o mizerie de musama pe care este o caricatura a siglei unui pantof care costa de 10 ori mai mult, si care dupa 2 luni e rupta si decojita.

Intre timp, am trecut si eu de la Clujana la altele. Nike nu mi-a placut niciodata, poate pentru ca il asociez cu nebunia de dupa 90, cand toti aveau Nike. Sau Mike, Nikee si alte mizerii. Am un exemplu bun, cu tenisii lacoste, care sunt mai mult sau mai putin identici cu acei clujana pe care ii purtam pe vremuri, in care ma simt foarte bine, dar care sunt foarte scumpi, pentru ca crocodil. Si cum acum vreun an am cumparat niste adidasi Adidas, care erau la reducere, si care au fost oribili si i-am dat mai departe, lui taica-miu, sa arate el bine cu ei. Pe primii i-am cumparat pentru ca mi s-au parut foarte confortabili, pe ceilalti pentru ca erau foarte ieftini. Ieftini au fost, ieftin m-au facut sa ma simt. 

Acelasi lucru cu parfumuri, haine, odorizant de camera sau de masina - uite, ma opresc la asta, si aici e la fel. Intru in masini care miros frumos. Asta e cuvantul. Miros frumos, a nou, a curat, a parfum. Si intru in masini care au un miros de vanilie sau de de lamaie stricata, foarte puternic, foarte enervant, respingator chiar. La magazine sau benzinarii e plin de odorizante auto - sunt cele "premium", sunt bradutii scumpi, si mizeriile ieftine. 20 lei, 15 lei, 5 lei. Cand cumperi un odorizant, nu il cumperi ca sa te bucuri de un miros frumos? De ce naiba cumperi porcaria aia de 5 lei, care miroase a ... nu stiu a ce. Urat, oricum. De ce? "N-am bani de alea scumpe, bine ca esti tu figurant .." Nu sunt. Eu zic ca mai bine arunci toate gunoaiele din masina, o speli, stai o luna fara, si cumperi naibii luna viitoare ceva care chiar miroase bine, decat sa te umpli de mizerii care miros a lamaie putreda. Eu am cumparat, in 2010, o solutie "premium" pentru interioare auto. Era intr-o perioada in care n-aveam bani de asa ceva... O am si acum, o folosesc inca. Costa cu 20 lei mai mult decat un spray mizerabil de la carefour.   

La un moment dat aveam un laptop (Apple) care se incalzea foarte tare. Si ma uitam pe net, voiam sa-mi cumpar un suport de birou, care sa se potriveasca. Si erau scumpe.. inca sunt. Si la un moment dat am gasit intr-un magazin o chestie de plastic, de 35 lei, si am zis stii ce.. n-am bani de nimic fancy, iau asta, pana la urma ce naiba, trebuie doar sa il tina mai sus, ca sa nu se mai incalzeasca. S-a rupt dupa maxim 1 luna. L-am lipit cu superglue. S-a rupt iar. L-am pus deoparte, si l-am avut in casa vreo 2 ani de zile, asa rupt - si nu-l aruncam, ma gandeam mereu ca o sa-l lipesc. L-am aruncat, pana la urma. Suport "scump" nu mi-am mai cumparat, nu mai am nici laptpul acela. Dar am ramas cu infrangerea. Un nimic, ai putea spune, omule, nu esti intreg la cap, de ce iti incarci sufletul cu un suport de 35 de lei? Pentru ca mi-am incarcat viata cu el.

Pentru ca n-am avut, sau nu mi-am respectat standardul. Si de fiecare data cand fac asta, e o noua infrangere. O pereche de pantofi pe care i-am luat ieftin, care nu-mi plac, pe care ii port pentru ca trebuie - o infrangere. Un parfum la promotie, care nu miroase a nimic (placut) - alta infrangere. Ceva nereparat la masina? O baie nerenovata? Un servici la care fac maruntisuri, pe langa ce stiu? Infrangeri.


La mine in masina miroase acum exact cum imi place, pentru ca dupa multe deliberari am cumparat un parfum care imi place, care costa cat 3 seturi de braduti. Ieftin. Out of my head. Pentru job, casa, wtf am i doing with my life, oare cat mai dureaza? Cat trebuie sa ma mai coste? Sunt standard, acum, am de toate.  Am niste tenisi lacoste, in care ma simt bine, si totusi ma incalt zilnic cu niste pantofi ieftini care ma strang.

Imposibil de multumit

Cel mai greu de suportat la viata de adult mi se pare negocierea continua pe care trebuie sa o ai cu tine insuti.

Nu stiu exact cand incepe - cand a inceput la mine. Probabil ca pentru fiecare e un alt moment, o alta varsta. Dar de la un punct incolo mi se pare ca viata e doar o negociere continua, cu tine, pentru chestii uneori marunte, alteori importante dincolo chiar de conceptia de moment.

Eu-cel-de-azi sunt multumit (sau nu) de o decizie a lui eu-cel-de-ieri, si negociez acum cu mine ceva ce il va atinge pe eu-cel-de-maine.

Si e atat de greu, uneori. Sa ma trezesc acum? Sa mai stau? Sa fumez, sa ma opresc? Sa mai mananc si desertul asta? Sa cumpar o casa? Sa-mi dau demisia?

Cred ca iar am descoperit apa calda - probabil ca asta inseamna sa fii adult. Eu as vrea sa am pe cineva cu care sa negociez deciziile astea, cu mine nu prea reusesc sa ma inteleg, sunt o persoana foarte dificila, si - observ mai nou - imposibil de multumit.

Toamna moarte

A trecut intr-o clipa. A fost toamna dragoste, a trecut toamna nimic, a revenit toamna moarte. Au mai trecut sapte ani, si am mai trecut printr-un cimitir.

Periodic ma recitesc pe mine, din urma, si inevitabil ajung la Castane si ochi albastri, la Marasm si la Cine sunt eu. Nu m-am schimbat. Nu stiu daca e bine, daca e rau. Alta data as fi spus ca schimbarea e buna, acum stiu doar ca mi-e bine cu mine.

Nu mi-a fost niciodata frica de Moarte, asa cum scriam si la 30 de ani, nu stii dupa ce colt de strada te imbratiseaza dulceag. Totusi...

Totusi, uneori mi se face frica - dar nu de moarte, mai degraba de viata - ce-o fi insemnand asta. De inutilitate, de timpul pierdut, de alegerile gresite care m-au pierdut, de alegerile bune care m-au tinut departe de placeri irecuperabile.

Anul asta n-am gasit inca nicio castana, dar am trecut deja prin cimitir. Uneori inteleg moartea, alteori simt altceva, greu de explicat. Simt ca i-as crapa capul, cu un piolet atent ales din raftul unui supermarket.

Pentru ca mi-e frica de mine

M-ai intrebat de ce nu mai scriu. M-am intrebat de ce nu mai scriu.

Pentru ca nu mai pot. Pentru ca nu mai simt nevoia. Pentru ca nu mai vreau. Pentru ca nu mai am cand. Pentru ca nu mai stiu cum. Pentru ca nu mai stiu ce. Pentru ca nu mai stiu de ce. Pentru ca nu mai am ce. Pentru ca nu mai am de ce. Pentru ca nu mai am de ce?!

Te-am folosit, stii? Te-am folosit si te-am aruncat, cand n-am mai avut nevoie de tine. Sau cel putin asta am crezut, ca nu mai am nevoie de tine. Si atunci lipsa asta? De unde e?

Stii ce-am descoperit intre timp? Ca pot scrie fara sa ma uit la taste. Am descoperit fara sa-mi dau seama, certandu-ma cu cineva, uitandu-ma in ochii lui, in timp ce scriam. Am zambit. Inseamna ceva? Nu. Pentru tine nu inseamna nimic, pentru mine inseamna ceva. Am mai descoperit ca pot scrie ignorand durerea din piept. La tine care e opusul fluturilor in stomac? Nu stiu daca au venit la pachet. Ca si atatea altele, m-am trezit cu ele aici. Acum scriu disociat. Scriu ignorand durerea-din-piept-opusul-fluturilor-din-stomac, si uitandu-ma direct in ecran. Parca scrie altcineva.

De atunci nu mai reusesc sa mai scriu. Eu-cel-care-citeste isi pierde rabdarea. Eu-cel-care-scrie scriu prea incet pentru eu-cel-care-citeste. Ne injuram unul pe altul printre dinti, si ne vedem fiecare de treaba lui. Eu-cel-care-citeste citesc din ce in ce mai mult - aproape uitasem cum e. Iar eu-cel-care-scrie scriu din ce in ce mai putin. Pentru ca adevarul e ca am mai scris. Dar putin. Si rar.

Rar si apasat, am scris de atatea ori, si am vazut aparand una dupa alta literele, nu te mai vreau. Nu mai esti cum erai, nu mai sunt cine eram. Am inceput sa o cred si eu. Ca de atatea ori inainte, realitatea s-a schimbat, cu o bataie de inima, si tu nu ai mai fost cum erai, si eu nu am mai fost cine eram. Si acum asta e realitatea. Pentru amandoi.

Intr-o zi am scris ceva care m-a facut sa tresar. Despre cum se schimba realitatea. Despre momentul cand iti simti inima batand. Stii senzatia? O bataie. E una in plus, sau una in minus? Nu stiu. Stiu doar ca s-a schimbat ceva. Si mi-e frica. Pentru ca scriam uitandu-ma la taste, invaluit de fum, cu paharul de vin in care fusese whiskey.

Poate nu e asa. Poate nu te-am folosit si nu te-am auncat. Poate nu se termina asa.

Sau poate totusi te-am folosit, si acum simt ca se apropie din nou momentul cand voi avea nevoie, din nou, de tine. Poate asta e durerea-din-piept-opusul-fluturilor-din-stomac.

Poate de asta te urasc acum, pentru ca stiu cine esti. Stiu de ce am nevoie de tine. De ce am scris te urasc? Chiar te urasc? Nu cred. Poate ca da. Da, te urasc. Te urasc pentru ca nu mai esti cine erai, pentru ca nu mai sunt cine eram. Sau pentru ca eu nu m-am schimbat, si tu da. Pana la urma, cine s-a schimbat, eu sau tu?

Mie mi-e frica de schimbare. Sper sa nu fiu eu cel care s-a schimbat, pentru ca asta inseamna ca sunt capabil de schimbare, si nu stiu daca sunt pregatit sa accept asta. Nicio scuza, schimbare dupa schimbare.

Adevarul e ca mi-ar placea s-o luam de la capat. Ne-a fost greu, sincer nu cred ca as mai reusi acum sa trec prin toate. Poate am imbatranit, poate doar am vazut ca se poate altfel. Poate mi-e lene. Poate mi-e frica. Si cred ca nici tu n-ai mai putea. Prea mult cinism. Al meu, al tau, nici nu stiu.

Sunt dispus s-o luam de la capat. Tigarile sunt aceleasi, durerea-din-piept-opusul-fluturilor-din-stomac o stiu de mult, nu e o noutate. Si pot face un efort sa ma uit in continuare la taste. Acasa barul e plin. Ma culc la fel de tarziu, ma trezesc la fel de devreme.

Surprinde-ma. Si nu ma mai intreba de ce. Pentru ca nu mai ai de ce - stii de ce.

Pentru ca mi-e frica de tine.

Ceva

In continuarea unei idei de acum doua zile, toti vrem "ceva". Cuvintele  pe care le folosim sunt reprezentari, simboluri - "ceva" este o reprezentare a acelui ceva pe care ni-l dorim.

Si acest "ceva" e un simbol tare periculos - in calitatea lui de pronume nehotarat poate insemna "un lucru oarecare, orice", dar in acelasi timp "un lucru important, valoros".

"Sa se intample ceva frumos". "Vreau si eu ceva bani". "Sa pot face ceva frumos". Vreau ceva. Am nevoie de ceva.

Creatori ai simbolului "ceva", suntem in acelasi timp creatori ai ceva-ului pe care il simbolizeaza. Alegem constient daca vrem "un lucru oarecare", sau "un lucru important, valoros". Sunt prea atent la limbaj, probabil, dar aud foarte des "sunt pus in fata unei alegeri". Fals. M-am (te-ai) pus in fata unei alegeri.

De mic m-am intrebat, mergand pe carari, drumuri sau sosele din ce in ce mai moderne, cine a fost primul care a mers pe acolo. De ce cararea/drumul/soseaua serpuieste asa. Ce a ocolit el, acel creator? De ce nu e drept, de la A la B. Era ceva (sic!) care trebuia ocolit, la un moment dat?, pentru ca acum acolo nu e nimic... Si daca nu era, de ce acest drum sinuos? Si daca era, si acum nu mai e, asta nu inseamna ca nu trebuia ocolit, trebuia sters cu totul, inca de atunci?

Pe o campie de un, altadata, verde imaculat (ce imagine..) cineva a deschis un drum de la A la B. O cale abia schitata, pe care au intarit-o alti si alti pasi, pana a ajuns "drumul" de la A la B. Si era simplu, ajungi in punctul A, vrei in punctul B, drumul se deschidea in fata. Nicio alegere.

Apoi cineva a gasit (inventat?) un punct C (poate intermediar pentru drumul spre B, poate o destinatie cu totul diferita), si s-a desprins din drumul cunoscut, apoi altcineva a ajuns acolo si a zis la stanga e B, la dreapta e C.

Nu esti pus in fata niciunei alegeri. Te pui in fata unei alegeri. Alegi daca ai nevoie sa alegi. Daca nu stii unde vrei sa mergi, oricare drum e bun, asa se spune, nu? Daca stii unde vrei sa ajungi, alegerea e inexistenta, ba chiar e posibil sa nici nu observi drumul care se deschide in alta directie.

Despre asta vorbesc. Vrei ceva. Dar ce vrei? "Un lucru oarecare, orice?" sau "Un lucru important, valoros"?

Alege ceva.

Decompensare

Podeaua veche de lemn scoate sunete din ce in ce mai stridente. Nu stiu daca e protest sau simpatie - cert este ca am facut, cred, ocolul pamantului in doua zile - in biroul meu trei-pe-patru, in jurul mesei. Masa de consiliu, cum o alinta unii. Masa tratatelor. Masa tacerii. Masa cinelor-de-taina. Am obosit.

De cand ma stiu, am antropomorfizat obiectele din viata mea. Singurul cuvant care imi vine in minte este "afectiune". Cu ambele lui sensuri - stiu ca e o afectiune sa simti afectiune pentru obiecte. Dar imi sunt dragi. Sa fie ordine, sa fie curat, sa le fie bine. Macar lor. Si mie, tranzitiv, rege peste nimic. Am obosit.

Ma plimb fara scop, si nu-mi mai pasa ca ma vede toata lumea, nu-mi mai pasa de intrebari, nu mai caut nici un raspuns. M-am saturat de vesti proaste, de lucruri stricate, de lipsa, de lipsa de. Am obosit.

...

Nu-mi spune nimeni cum se vede din afara. Poate si-a pierdut toata lumea interesul. Poate interesele lor (voastre) sunt mai importante - si nu e nimic de condamnat. Oglinda nu-mi spune decat ce stiu deja, din interior, dar acest eu-din-oglinda e prea subiectiv ca sa cred in el. Functionez pe baza de intrebari si raspunsuri, raspunsurile le-am pierdut primele, acum nu mai pot pune nici intrebari. "Inutil!" imi zic, dar stiu ca e doar un moment, o sa treaca. Am obosit.

Am obosit sa mai spun si sa mai fac toate lucrurile-pe-care-stiu-ca-trebuie-sa-le-fac. Am nevoie de cineva care sa ma deconecteze de la aparate. Daca am sa mai respir, dupa, e bine. Daca nu, ce se pierde?

...

Mi-am dat seama ca s-a terminat in momentul in care m-am enervat calm. Fara consum de energie, probabil din lipsa de. Si odata ce am vazut ca se poate asta, simt ca nu mai pot rezista nici celorlalte tentatii - sa inceapa primavara pe intai martie, sa nu mai maschez privirea rece, sa vad ce-ar-fi-daca.

Imi pare rau ca nu pot scrie mai mult, simt nevoia, dar nu mai stiu ce.

...

Decompensare = agravare a unei boli ca urmare a imposibilitatii organismului de a mai mentine echilibrul printr-o compensare; stare patologică în care tulburările datorate unui organ bolnav nu pot fi compensate prin activitatea suplimentară a părţilor neafectate sau a unui organ cu funcţiune analogă.

Fara amintiri

Nu-mi amintesc nimic de ieri, de saptamana trecuta, de luna trecuta, din ultimul an, din ultimii cinci.



Aici, acasa, cand e frig - e cald. Ninsoare viscolita, zapada care scartaie - inghetata. Si cald.

Iubesc si urasc locul asta. Prin geamul inghetat al masinii imi apare neschimbat, un decor abandonat. Butaforie. Strazile pustii, inzapezite, asa cum le-am lasat acum doua luni.

Este aici un calm pe care nu pot sa-l descriu in cuvinte. Ma simt acasa, dar sunt un strain. Am pierdut ritmul de aici, stiu ca trebuie sa-l regasesc sau n-o sa mai fie nimic. Nu mai stiu cine eram aici, dar fara cine eram nu e nimic. Nu mai stiu cine sunt acum, poate se potriveste cu "acum", dar e un "acum" trecator care nu inseamna nimic.

Mereu privesc amuzat schimbarile pe care le gasesc Acasa. Se construieste, se schimba, se innoieste, se coloreaza, se demoleaza. Si nu se schimba nimic. Si ma amuz nu de ei, ci de mine, de reactia mea paternala de a ii intelege. Vor si ei sa fie "acum", si o sa inteleaga, probabil prea tarziu, ca acum e nimic. Acum nu exista, acum e atunci - si atunci e altfel decat orice acum vor ei sa creeze.

Ultima oara cand am ajuns acasa am gasit locul gol unde era teiul. M-am intrebat revoltat de ce. Cum. Pentru ce. Infuriat. Azi, trecand peste cicatricea locului gol m-am gandit ca poate nu este nici un scop mai presus, pentru un lucru sau o fiinta - sau un loc, decat cel de a fi o amintire. Poate asta e scopul final, pentru noi, pentru tot. Sa fim amintiri. Imi amintesc teiul, imi amintesc totul asa cum era, imi amintesc cine eram. Nu mai sunt - nici ele, nici eu.

Daca eram, nu mai sunt. Acum, totusi, sunt, dar nu stiu cine, sau ce. Sunt pierdut. Ritmul asta e o minciuna. Fuga asta e o gluma. E ireal. Fara substanta. Nu exista. Si nu-mi amintesc nimic.

Imi amintesc, copil fiind, cum ne cataram in tei. Si cum l-am intrebat pe prietenul meu la ce se gandeste. In general. Si mi-a zis ca nu stie - la filme, la cartile de la scoala, la mancare. Si l-am intrebat daca s-a gandit vreodata cat de complicata e chestia asta pe care o facem, cand ne cataram in copac. Cat de complicat e copacul, cat de complicat e totul in jur, filmele, cartile de la scoala, mancarea. Si daca s-a gandit vreodata ca s-ar putea sa uite tot, si sa nu mai inteleaga nimic. Nu stiu cati ani aveam, nu mai mult de 10.

Daca-mi dau voie, retraiesc amintirile atat de real incat devine totul confuz. E ca un vis. Si e confuz pentru ca nu mai stiu care e mai real, "atunci" sau "acum". Si chiar daca nu retraiesc totul, fiecare replica, fiecare privire, fiecare grimasa sau tresarire - tot ramane ceva. Sentimentul ala de toamna perpetua, de caldura dulce, de voci de copii si latratul de caine din fundal. Mirosul frunzelor si a pielii.

Acum nu e nimic. Nimic. Nimic. Nimic. Nimic. Nimic. Nimic.

Am scris cu ceva timp in urma "Candidat perfect la nebunie". Si ziceam ca nu m-ar mira nimic, daca s-ar intampla ireal, langa mine. Pentru ca am o presupunere - si totul pare din ce in ce mai real. Cred ca la un moment dat am murit, fara sa stiu. Si cum nu cred nici in rai nici in iad, am ajuns aici, in combinatia nedefinita a celor doua.

O realitate imperfecta, in care fac tot ce fac, simt tot ce simt, spun tot ce spun si aud ce vreau sa aud. Acum. Dar nu ramane nimic. Nici o senzatie, nici o amintire. Ma analizez, circumspect, si ma intreb - chestia asta e reala? Pentru ca nu pare. Mi se pare ireal ca realitatea sa fie mai ireala ca visul. Mi se pare cel putin ciudat ca senzatia unei amintiri sa fie mai reala ca cea a prezentului.

Nici anul trecut n-am visat diavolul. Si il astept sa apara, in fiecare moment, langa mine, cu palaria lui de fetru si paltonul lung. Mi-e frica sa-mi imaginez ce-as simti.

Mi-e frica pentru ca, poate, sa-mi imaginez ar fi suficient.

Not I nor you get satisfied today

E usor sa ceri

Am primit ieri un comentariu la un articol mai vechi, "Gandire pozitiva". Comentariu care m-a facut sa oftez a neputinta. (Mai bine de atat nu stiu sa-mi descriu starea)

"Frumos si foarte adevarat acest articol .Hmm !! gandire pozitiva .E usor sa ceri dar e foarte greu sa-ti impui o gandire pozitiva , in conditiile in care vezi atatea neajunsuri in jurul tau . Ca sotul tocmai a terminat facultatea si sta cu o diploma in buzunar de inginer fiindca e criza si peste tot se da afara , ca ai doi copii de scoala si 15 septembrie vine iar tu esti cu buzunarele goale , ca nu ai cu ce sa le cumperi caiete , carti , o pereche de pantofi , o camasa care nu le mai vin , ca unul din copii a trecut in clasa a XII a si nu ai bani sa il pregatesti , ca umbli cu aceleasi haine ponosite fiindca nu mai esti in categoria prioritatilor ,ca abia supravietuiesti de pe o zi pe alta cu mancarea si etc , etc.Spuneti-mi cum mai poti gandi pozitiv in conditiile astea ? As vrea si eu o reteta , nu de imbogatire , o reteta ptr un trai decent .Ca mine sunt multi in aceeasi situatie si sunt convinsa ca la fel nu le-ar ajuta cu nimic daca ar visa ca isi depasesc conditia . Cine e sarac tot sarac moare , cine e bogat , nu pretuieste ce are . Sanatate sa fie dar si aceea e tot cu bani cateodata. "

Nu stiu cum sa raspund. Cum as putea sa raspund? Implinesc 28 de ani, am BMW, albastra de rusia, bani destui cat sa cheltui pe toate prostiile, tocmai am venit de la mare, nici vorba de sotie sau copii pe care sa-i intretin, ma gandesc sa incerc iar ceva pe cont propriu (astept totusi sa ajunga prietena mea sa castige destul de bine si ea, am inteles ca asta e la moda acum, baiatul sa aiba idei pe banii fetei), chiriile s-au micsorat, zambesc si imi desenez planul casei pe care vreau sa o am peste ... cativa ani.

Desi... am aproape 28 de ani si n-am un serviciu "stabil", o cariera, n-am nici macar carte de munca, la servici se dau oameni afara si se micsoreaza salariile, daca ma da afara nu stiu cine ma angajeaza, la cum e piata muncii acum. Toti prietenii mei au casa, eu inca stau in chirie (dublul salariului minim, doar ca sa am unde sa ma trezesc obosit dimineata) si practic n-am nici o sansa sa-mi cumpar ceva, n-am asigurare medicala nici pensie de la stat n-o sa am, n-am cum sa fac credit pentru casa, nici la preturile destul de mici care sunt acum. Masina e prea scumpa de intretinut, nici nu mai zic de benzina, toti se duc in concedii in strainatate, eu ma duc la Neptun. Am foarte putin din ceea ce imi doream acum cativa ani, ajung seara acasa mort de obosit, fara sa simt ca merg inainte, si adorm gandindu-ma ca ..."maine va fi mai rau".

Si citez: "E usor sa ceri dar e foarte greu sa-ti impui o gandire pozitiva , in conditiile in care vezi atatea neajunsuri in jurul tau."

Nu exista "reteta". Nu are nimeni retete, cu atat mai mult de dat si la altii. Totusi pot "sa spun cum sa gandesti pozitiv, in conditiile astea". Pur si simplu o faci. Strangi din dinti, cand e greu, si-ti pui iahturi pe desktop, cu speranta ca daca pana acum a mers, o sa mearga si de acum inainte. Pentru ca al naibii sa fiu daca nu functioneaza, daca iti doresti si ceri, ti se da. Si nu trebuie sa vezi atatea neajunsuri in jurul tau.

Oricine ai fi, Anonim, te astept sa scrii un alt comentariu. Scrie ca e greu, ca e criza si nu se fac angajari dar ca sotul are o sansa in plus, pentru ca are o diploma, ca esti fericita cu doi copii, care in ciuda greutatilor merg la scoala. Si mai scrie ca a fost la fel de greu si alta data, dar ai ajuns aici, si ca sigur ai sa treci si peste asta. Uita expresiile de genul "cine e sarac tot sarac moare" si renunta la cei care ti le repeta in fiecare zi. Cauta in jurul tau oamenii fericiti si zambeste cu ei, ai sa ajungi acasa la aceleasi probleme, dar ai sa ai mai multa putere sa treci peste ele. Si mai mult decat orice, trebuie sa crezi in ceva.

Sunt multi "in aceeasi situatie", cum ai spus, dar unii dintre ei au sa creasca, si altii au sa ramana acolo. Nu te consola cu faptul ca "e greu, si sunt multi in aceeasi situatie", asta n-o sa te ajute cu nimic. Doreste-ti sa fii printre cei care trec peste asta. Si crede in asta, nu mai fi convinsa ca "n-o sa te ajute cu nimic", pentru ca nu te ajuta cu nimic. E usor sa ceri. Si renunta la frica.

Cum invatam sa ne fie frica

Lipsesc de mult timp, stiu ... am sa fac putina filosofie, si apoi ma intorc sa va povestesc despre mine.

Am scris de mai multe ori despre asta, si sunt sigur ca voi mai scrie. Sunt adeptul filosofiei (?) prin care viata se explica intre doua mari notiuni: dorinta si frica. Tot ceea ce facem e condus fie de o dorinta, de a obtine un rezultat, fie de frica - frica de ceea ce se va intampla daca nu actionam.

In cele mai multe cazuri, frica e cea care decide.

Aplaud si invidiez pe cei care contrazic asta - cei care lupta pentru ce isi doresc, care au visuri, care nu inventariaza in fiecare dimineata lucrurile de care ar trebui sa se teama; totusi sunt convins ca undeva in subsolul acestor dorinte, la baza tuturor listelor, planurilor si scopurilor pe care le au scrise, sta frica.

Poate e modul meu de a privi lucrurile, poate sunt un negativist, un pesimist, sau cum vreti sa-mi spuneti. Dar cred ca motorul vietii este frica. Multi spun ca "motorul" nostru e dorinta de a atinge o "stare de bine" - pe care sa o numesti confort, fericire, libertate, sau oricum altfel. Eu totusi cred (si ma las convins din ce in ce mai tare) ca de fapt este exact pe dos. Tot ceea ce facem are ca scop sa ne indepartam de ceea ce "ne face rau".

Atunci cand imi scriu lista de scopuri, sau cand imi spun rugaciunea de seara - ce imi doresc? Sanatate, casa, bani, masina, concediu, recolte bogate, sa ma iubeasca cutare. Oare nu imi doresc de fapt sa nu mai fiu bolnav, sa nu mai traiesc intr-o garsoniera infecta, sa nu mai fiu nevoit sa cer si sa imprumut, sa nu ma mai ingramadesc in tramvaie prea aglomerate, sa nu mai fiu atat de obosit, sa nu mai sufar pentru ca ea iubeste pe altul?

Aud foarte des in ultimul timp teoria cu angajatii care avanseaza pana la nivelul lor maxim de incompetenta. (Si sunt de acord cu ea.) Eu sunt sigur ca exista o teorie similara, prin care noi toti avansam pana la nivelul "cel mai scazut" al fricii. Nu stiu daca stiti povestea cu gainile si puiul de vultur (nu vreau sa o povestesc aici), dar puii de vultur vor zbura mereu - iar gainile vor ramane mereu in curte, pentru ca le e frica. Vulturilor le e frica de conditia de gaini, iar gainilor le e frica sa paraseasca curtea care reprezinta securitate. Niciodata nu vei convinge o gaina sa zboare, pentru ca pur si simplu nu o intereseaza. Daca se va simti amenintata, va zbura totusi, atat cat sa se salveze.

Multi (si cand spun multi, ma gandesc la majoritatea) nu vor sa recunoasca in ruptul capului ca le e frica. Si ma refer aici la fricile de baza, cea de batranete, de moarte, de saracie, etc. Totusi, la toti ne e frica, doar ca la unii mai putin. Si ei sunt cei care ajung mai departe. Cel mai simplu mod de a afla de ce ti-e frica e sa scoti lista cu ceea ce iti doresti si sa o citesti cu atentie. Iar daca nu ai o lista cu ce iti doresti inseamna ca ti-e frica sa te privesti in oglinda.