38

Imi aduc aminte de mine, cel care scriam aici - uneori aproape zilnic - ca de o alta persoana. Cineva pe care l-am cunuscut demult, cu care ma mai revad, din cand cand in cand.. dar din ce in ce mai rar, si mai putin. Avem din ce in ce mai putine subiecte comune, ne-am schimbat amandoi - fiecare are acum viata lui - dar totusi ne leaga ceva greu de desfacut. Eu vreau, chiar vreau sa ne veem mai des, sa petrecem timp impreuna asa cum o faceam acum cativa ani - dar nu sunt foarte sigur ca el o mai vrea. Poate da, poate imi fac prea multe probleme degeaba, poate pun prea mult raul inainte, poate sunt prea pesimist, prapastios (cum imi spun uneori cei din noua mea viata). Stiu sigur ca asta era una din trasaturile noastre comune.  Mi-e teama ca nu avem ce vorbi - si ezit - dar in acelasi timp, de fiecare data cand ne vedem, reluam totul de unde a ramas, ca si cum nici n-ar fi trecut cateva luni.

Astazi ne intalnim pentru ca am implinit 38 de ani. Lui nu-i vine sa creada - sincer sa fiu, nici mie nu prea. E o varsta pe care nu mi-am imaginat-o niciodata. Cand eram student, aveam profesori mai tineri de 38 de ani, si mi se pareau .. cum sa spun? Oameni in varsta? La unul din primele mele joburi, cand seful meu a facut 38 de ani am zis "Arata bine pentru varsta lui, nu stiam ca are atat de mult".

Sunt distante atat de mari, in timp. Ma simt acelasi, ma recunosc in foarte multe lucruri. Acelasi din "Parfum de femeie" sau din "Sunt acelasi". Si totusi, sunt un alt om acum, o simt din ce in ce mai des - si oricat de greu imi este, o recunosc deschis.

Mi s-au implinit atat de multe dorinte, incat am inceput sa am mare grija cand visez. Am inceput sa aleg cu grija - si am facut multe alegeri proaste. Balanta e inca (si o zic cu o oarecare teama) in echilibru. Nu stiu pentru cat timp, si nu stiu care va fi firul de praf care o va inclina intr-o parte (sau poate in cealalta?).

M-am amuzat, am recitit "parfum de femeie", eram intre doua avioane. Saptamana asta am avut doua, maine am altul, peste o zi inca unul.

Candva, in trecut - intr-un trecut atat de indepartat, incat trebuie sa citesc aici ca sa-mi amintesc de el - spuneam ca imi doresc casa in Malibu, si ca asta nu ma scoate automat din categoria oamenilor carora le place sa citeasca (nu mai tin minte formularea, dar imi amintesc bine ideea). Inca imi doresc casa in Malibu, si inca imi doresc sa am timp sa citesc. Pe masura ce ma apropii (de departe) de categoria cu Malibu, am din ce in ce mai putin timp sa citesc.

Nu stiu unde trebuie trasa linia. Poate nu sunt inca suficient de batran pentru asta. Astazi un prieten mi-a zis despre seful lui de 42 de ani ca a facut accident cerebral de la stress si oboseala. Stiu ca e ceva foarte real - dar in acelasi timp mi se pare ceva din categoria "nu mi se poate intampla mie". Asa cred ca gandea si el.

Bucuriile trec foarte repede. Am fost mereu un materialist, nu stiu cand am descoperit asta, dar nu curand. Imi place de mine materialist, n-am o problema cu asta - doar ca in ultima perioada acest materialism s-a transformat.. nu stiu cum sa definesc asta. Am scris in celalalt jurnal, acum cativa ani, despre valoarea "intrinseca" a obiectelor. In ultima perioada am descoperit din ce in ce mai mult aceasta nevoie de a avea "obiecte" de "valoare". Pe masura ce am inceput sa am lucruri mai scumpe, am descoperit - e adevarat, nu la toate, dar la multe din ele - valoarea lor intrinseca. Calitatea, durabilitatea, nu stiu cum sa definesc ceea ce vreau sa spun.

Din ce in ce mai des, in ultima perioada, mi se intampla asta cu "nu stiu sa definesc", "nu stiu sa spun in cuvinte", nu stiu sa..., nu pot sa. Nu stiu de ce nu pot sa exprim unele lucruri, sau de ce imi ia atat de mult timp sa gasesc forma potrivita. Poate am regresat, si nu mai stiu sa ma exprim - dar de cele mai multe ori senzatia pe care o am este ca "inca nu am ajuns acolo". Nici asta nu stiu sa exprim - e ca atunci cand inveti sa faci un lucru, iti iese aproape bine, dar nu perfect - iti dai seama ca lipseste ceva, iti dai seama ce lipseste, dar inca nu iese perfect. Trebuie doar sa mai incerci, sa incerci pana reusesti.

Ce spuneam mai sus mi-e usor sa descriu printr-o comparatie. Valoarea intrinseca a unui lucru e ceea ce originalul are, iar o copie a acestuia nu reuseste sa ofere, niciodata. Cumperi o copie, si oricat de buna e, mereu simti diferenta fata de original. Insasi conceptul de copie exclude valoarea intrinseca a originalului. Asa e si cu obiectele "de valoare" despre care vorbesc - au "ceva" pe care nu poti sa-l cumperi nicaieri altundeva, in niciun alt produs, cu niciun alt nume, la niciun alt pret.

Din copilarie am auzit "n-ai gusturi rele" - care venea de obicei ca un repros ca vroiam doar lucruri scumpe. E adevarat - am si recunoscut, sunt un materialist - si acum imi doresc si imi plac lucrurile scumpe. Dar imi plac tocmai pentru acea "valoare" de care vorbesc, si mi-a fost greu sa inteleg asta - dar dupa ce am inteles-o, mi-a fost si mai usor sa nu ma simt vinovat cand cumpar ceva "scump". Realitatea e ca diferenta se vede, se simte - si o recunosc foarte repede.

Uneori imi plac lucruri care amuza lumea, sau li se par ciudate, inutile sau nepotrivite. Probabil ca sunt. Am prin casa obiecte care n-au niciun sens. Am cumparat de la un batran, dintr-un targ, ceea ce credeam ca e un crucifix din lemn (nu era, este un obiect care se foloseste la ceva anume, mi-a explicat, am uitat ce). Nu ma intereseaza pentru utilitatea lui "intrinseca" - nu o sa-l folosesc niciodata, nici nu stiu pentru ce e. Nu a fost ceva scump - a fost 10 lei, sau ceva de genul. Dar este un "original", cum spuneam mai sus. Are acel ceva, care m-a chemat. Si nu doar el, pentru ca l-am ales dintre cateva, toate obiectele de pe masa batranului erau la fel, valoroase. Mi-a parut rau ca nu le-am putut lua pe toate (ar fi fost amuzant, ciudat, inutil si nepotrivit) - dar am simtit ca las in urma ceva de pret. Am luat doar o mica parte.

La inceputul anului am fost in Dubai - mai fusesem o data, iar acum cand am fost, am avut aceeasi senzatie - totul e impecabil, ireprosabil. E un produs scump, de lux. Dar... Nu mi-a spus nimic, nu l-am cumparat. Acum cateva saptamani, cand a fost vorba sa ajung iar acolo, prima reactie a fost "nu". Nu-l vreau, nu-mi place. Si astazi am inteles de ce. Am fost in Monaco - unde dai peste vechi, cu probleme, imperfect. Mic, aglomerat. Galagios, incomod. Dar asta e originalul - am simtit-o din prima secunda. Are acea valoare "intrinseca" de care spuneam. Nu stiu de ce, nu stiu ce anume i-o confera. Probabil ca sunt multi oameni care vad lucrurile exact invers - si nu-i contrazic. Dar pentru mine, e o fractiune de secunda cand se ia decizia asta - si n-o iau eu, nu stiu cum e luata decizia, dar nu e constienta - si decizia a fost "Da, asta e ... originalul". 

M-am plimbat pe strazi si mi se parea ca totul mirosea a parfum (desi probabil ca nu era asa), mi s-a parut ca totul era la locul lui - desi la un moment dat era un vacarm, trafic, lucrari de constructii, claxoane - epitomul a tot ceea ce urasc intr-un oras. La un moment dat, pe o strada am gasit o lada de rosii chery rezemata de peretele unei case. Era atat de nepotrivita in peisar, incat mi s-a parut ca e la locul ei, in marea schema a lucrurilor.

Mi-e greu - si nu am energia acum sa descriu toate lucrurile pe care vreau sa le spun. Poate o sa o fac in alta postare.

Ideea e ca as vrea sa gasesc in mine acel lucru care sa ma faca (sau poate "ma face") sa fiu un "original". Despre asta vreau sa fie ce mai urmeaza, cat o mai fi. Stiu ca sunt multi oameni care ma apreciaza (sunt si multi oameni care spun ca ma apreciaza, dar nu sunt neaparat convins ca e adevarat), dar as vrea sa stiu care e acel lucru care sa ma faca pe mine sa stiu ca eu sunt "originalul".

Poate e doar o lada de rosii cherry abandonata undeva - si mi-ar placea sa fie asa - dar vreau sa stiu de ea.

Cursa catre nicaieri

Posibil sa mai fi folosit citatul asta aici pe blog, nu mai tin minte: “If you don't know where you want to go, then it doesn't matter which path you take.”― Lewis Carroll, Alice in Wonderland

Am avut de multe ori sentimentul asta, pana acum - dar parca in ultima perioada e mai pregnant ca niciodata.

Pe masura ce imbatranesti, timpul trece mai repede. Am citit articole bazate pe studii care spun ca asta e o iluzie a creierului, care raporteaza ziua de azi la durata traita pana acum. Si una e sa raportezi 24 de ore la 5 ani, si alta la aproape 40. Am citit alte articole, mai noi, bazate pe studii care spun ca exista o cauza fizica a acestui fenomen, o schimbare ireversibila in creier care produce acest efect, al perceptiei accelerate asupra timpului.

Si ma citesc pe mine, zilnic, si imi spun ca nu e nimic altceva decat lipsa reperelor. Indiferent cat de repede mergi, cand faci acelasi lucru in fiecare zi, cand vezi aceleasi lucruri, aceiasi oameni, cand auzi si spui aceleasi lucruri, timpul se contracta si zilele trec din ce in ce mai grabite, intr-o cursa spre nicaieri.

Cand drumul pe care esti are o destinatie clara, uneori timpul se dilata - dar de cele mai multe ori devine foarte - prea? - scurt pentru tot ce vrei sa faci. Sau pentru tot ce trebuie sa faci ca sa ajungi unde vrei. Mi s-a intamplat de mule ori, si uneori ma gandesc ca asta e cauza pentru care ma tot regasesc fara scop. Poate e o forma de protectie (absurda) prin care incerc salungesc timpul. Nu functioneaza.

Asa ma regasesc acum, alergand pe un drum care nu duce nicaieri. Nu mai stiu cat a trecut, nu mai stiu de cand sunt aici. Desigur, pot deschide oricand un calendar, si pot citi un timp absolut - problema e ca nu ma identific cu el in niciun fel. E absurd, dar anul din spatele meu pare foarte scurt, desi ma uit in urma si totul pare foarte departe.

Plantez tot felul de piloni, pe unde urmeaza sa trec. Am noroc, din punctul asta de vedere, am reusit mereu sa ma proiectez in fata, cu cativa kilometri, cu cateva zile, saptamani, luni. Dar cam atat. Nu m-am vazut nicaieri, niciodata, peste cinci ani. Viitorul ramane ascuns, si nu reusesc sa ma hotarasc daca vreau sa fixez un pilon atat de departe.

Mi-e frica, cred ca asta e cel mai sigur in momentul asta. Mi-e frica pentru momentul de peste cinci ani in care ma trezesc pe aceeasi sosea, trecand pe langa acest (acel?) pilon. Nu mi-e frica ca n-o sa-l gasesc, nu mi s-a intamplat niciodata. Mi-e frica tocmai pentru motivul ca o sa-l gasesc acolo - dar o sa trec pe langa el rusinat, pentru ca nu a iesit bine, pentru ca nu e ce imi doream, sau poate pentru ca il vad, il depasesc, dar nu e tocmai pe drumul meu, e undeva paralel.

Pe masura ce trece timpul, imi dau seama ca mi-e din ce in ce mai frica sa imi doresc. Desigur, ma regasesc de multe ori in situatii inconfortabile, in care Imi doresc lucruri materiale, si multe din aceste situatii sunt dureroase - imi dau seama ca acum pot. Acum pot sa cumpar cam orice imi trece prin cap ca mi-as dori. In acelasi timp, dorinta asta de acum vine cu o dezamagire pe care nu mi-as fi imaginat-o acum 1-15-20 de ani. Niciunul din lucrurile pe care le-am cumparat, oricat de scump, oricat de mult mi l-as fi dorit, nu mi-a adus multumirea pe care mi-o imaginam in dorinta.

Si de cele mai multe ori evit sa privesc in ochi dorintele astea. Am ajuns sa le vad ca pe niste slabiciuni. Pentru ca stiu ca voi fi dezamagit, dupa. Pentru ca stiu, oricat de mult imi doresc, ca nu depre asta e vorba.

Totusi, rapsunsul la unica intrebare care ramane - ce-mi doresc de fapt - imi ramane in continare ascuns. Nu stiu - si asta ma doare mai mult decat orice. Nu stiu ce-mi doresc de fapt. Sau, mai bine zis, ce sa-mi doresc.

Nu stiu unde sa arunc pilonul, dupa care mai apoi sa ma uit cu nerabdare. Nu stiu daca sa-mi doresc un altfel de pilon, pentru ca, poate, aparitia lui ar duce la aceeasi dezamagire - pentru o perioada, timpul s-ar comprima, si as ajunge acolo. Oriunde e acel acolo. Si as ajunge deamagit.

Am citit de multe ori ca nu conteaza destinatia, conteaza calatoria. Dar parca nu are niciun farmec, calatoria asta, cand nu exista nicio destinatie clara.

Ma simt pierdut, si nu stiu daca sunt capabil de efortul de care ar fi nevoie ca sa pun toata povestea asta intr-o ordine, oricare ar fi ea.

O poveste greu de citit

In fata unei foi albe, uneori ai ceva de spus, alteori nimic, oricat ai incerca. Uneori e simplu, cuvintele vin de la sine. Cand nu se intampla asta, totusi, e foarte complicat, pentru ca ai de ales - ori scrii ceva, orice, ca sa bifezi o zi, ori pur si simplu nu faci nimic. Ascunzi foaia, si speri ca maine o sa fie mai bine. Si ce se intampla cand totusi scrii - pentru ca uneori arunci pur si simplu tot, nu ramane nimic - atunci "se pune" ca ai scris ceva, sau nu? Conteaza actiunea, sau rezultatul (inexistent)? 

Pe masura ce trece timpul imi dau seama ca si in viata e la fel. Zi dupa zi. Ori ai ceva de spus, ori nu, zilele trec, iar la final, nu stiu dupa ce se judeca rezultatul. Sunt zile cand am ceva de spus (si am senzatia inconfortabila ca sunt cam rare) - si sunt zile cand, daca pun ceva pe foaie, o pun doar datorita disciplinei. Si de cele mai multe ori sunt doar aberatii... pana la final nu-mi ramane decat sa-mi iau ziua, sa o strang in pumn si sa o arunc in uitare. Sau, si mai rau, sa ramana undeva aruncata, mazgalita neinteligibil. 

La un moment dat am descoperit (am constientizat) ca am o doza neasteptata de disciplina. Am avut puterea, cand mi-am propus cate ceva, sa duc la capat, sa rezist, sa nu cedez drumului usor, etc.  In acelasi timp, e limitata - uneori sunt pus in fata unor actiuni care mi se par inutile, sau - fac o concesie - a caror utilitate nu mi-e foarte clara, sau evidenta. Si atunci nu ma pot convinge deloc sa merg mai departe. Nu pot. E o forta pe care n-am doborat-o niciodata. Sau, si mai grav, fac ceva doar "de dragul de a face" - o expresie a carei ironii am descoperit-o nu de mult - stiind ca n-o sa iasa nimic, intr-un autosabotaj de manual. 

Adun din ce in ce mai multe zile desenate cu linii absurde, forme necunoscute schitate cu dungi ingrosate, pisici si braduti care decoreaza un relief inexistent. Zile mototolite si aruncate la gunoi, sau parasite pe un colt de birou - doar ca sa fie aruncate mai tarziu, la o curatenie mai atenta. Scot, in fiecare dimineata, o foaie noua - dintr-un dulapul inchis, unde nu vad cate mai sunt. Incerc sa scriu, pe apucate, cate o propozitie, o fraza, poate un paragraf - si sa pastrez cat mai multe din ele, sa nu arunc chiar tot. Nu prea iese nimic - o poveste greu de citit. 

Ultimul martor al acelui oras

Am mai trecut de cateva ori pe acolo, dar nu m-am mai oprit niciodata, de atunci.

Astazi da. Am parcat pe partea cealalta a strazii. Si am intrat in carturesti gandindu-ma ca o sa cumpar o carte, nu o agenda. Am cumparat doua carti,  nicio agenda. Am citit si o povestire de murakami, in picioare, printre rafturi. N-am mai citit demult murakami - nici nu stiu daca au ai aparut la noi carti de el sau nu.

Imi aduc aminte multe momente din ziua aceea. Stiu ca era zapada - era februarie, cred. Nu-mi amintesc cum am cumparat agenda. Mai important, nu-mi amintesc cum am ajuns acolo, cum am parcat, sau ce am facut mai departe.

Imi amintesc cum ma simteam, si imi doresc sa nu-mi fi amintit. Am mai fost furios de multe ori, de atunci, dar n-am mai urat niciodata la fel de mult ca in ziua aceea. A fost o zi buna, atunci. O zi in care am trecut mai departe, cumparand o agenda.

Acolo, pe strada, pe un perete sta scris "Suntem ultimii martori ai acestui oras".

Martor incomod.

Calatorului ii sta bine cu drumul

4 August 2017

Cand eram copil, inainte sa incep scoala, pe la 5-6 ani, bunica'miu ma ducea la gara, sa vedem trenurile. Mergeam cu bicicleta lui, pe care montase un scaunel special de copii - pe care ma urca el, pentru ca nu reuseam singur. Ne opream mai intai in parc, de unde el isi lua o tuica - ori pentru ca era prea cald, ori prea frig, ori pentru ca il durea capul sau vreo masea. Era un parc frumos, renumit (ni se spunea noua) in toata Moldova, cu alei strajuite de castani, cu lac si barcute, unde mi-am petrecut mare parte a copilariei. Si apoi, peste drum, ajungeam in gara. Imi placeau trenurile, aveau un farmec aparte, uriasi dormitand cu pufaituri misterioase. Inchid ochii si sunt inca vii - mirosul de catran, impiegatii incruntati, imbracati corect la uniforma, transpirati in caldura nebuna a unor zile de august de dinainte de revolutie.

In gara noastra, nod feroviar important al vremurilor interbelice, exista un tren special. Special pentru ca era mereu garat pe o "linie moarta", si care, atunci cand se pregatea de plecare, era intors printr-o manevra complicata, care dura cateva zeci de minute, si care presupunea un drum de cativa kilometri in afara orasului. Trenul asta era special si pentru mine - din cand in cand, ne urcam toti trei in el (eu, bunicu' si bicicleta), si plecam trasi de o locomotiva galagioasa pe aburi. Am multe amintiri cu acest tren, si toate legate de Bunicu' Tramvai - asa ii spuneam eu, pentru ca dupa cateva paharele de tuica incepea sa fredoneze Du'ma acasa mai tramvai, o romanta din tineretile lui, dinaintea razboiului (razboi in care a luptat "la geniu", trimis in linia intai la cotul Donului, pentru ca se incurcase cu nevasta unui maistru de la arsenal). Prin oras, bunicu Tramvai era doar Ilioiu', asa ii spuneau ceilalti - si cunostea pe multi in oras, ca fusese directorul fabricii de zahar, pus de comunisti, prin 47. Tot comunistii l-au exclus mai tarziu, crezand ca fusese legionar... dar astea sunt alte povesti.  Important e ca impiegatii il lasau sa urce in tren (sau, cine stie, poate le dadea si lor de'o tuica) cu bicicleta si copil, iar uneori stateau la povesti, povesti fascinante, cum rareori am mai auzit de atunci, despre razboi, gari nestiute din Baragan sau - mai pe soptite - bancuri cu Ceausescu.

Atunci au inceput sa-mi placa trenurile, si ne-am iubit mult... in fiecare an, mergeam cu ai mei la mare, cu trenul, o noapte intreaga - ma trezeau cand ajungeam la Cernavoda, sa vad Dunarea, si mirosul ala de vagon incins se amesteca cu aerul sarat care anunta concediul. In vacantele copilariei am invatat sa iubesc si marea, orizont la fel de indepartat, in sufletul meu, ca orice destinatie a trenurilor pe care le vedeam plecand fara mine - si nu stiam unde.

Eu m-am nascut in aceeasi zi ca Bunicu' Tramvai, pe 26 Septembrie (dar la vreo 70 de ani diferenta) - si mama mereu imi spunea, obidita, ca i-am mostenit dorul de duca. Pentru ca Bunicu mereu pleca undeva - stiam toti ca pleaca, nu stiam intotdeauna pentru cat timp sau unde. Nu stiu daca e adevarat, sau poate chiar ea mi-a bagat asta in cap - dar mie chiar mi-au placut drumurile. Am stat mult pe drumuri pana acum, cu trenuri, masini, in barci purtate de furtuni pe marea de care m-am indragostit nebun, si cu avioane care m-au dus peste ocean, mai departe decat as fi visat vreodata in copilarie. In locuri pe care nu mi le imaginam niciodata atunci, in gara mea mica, de provincie.

Dar ce-am urat, intotdeauna, au fost plecarile, clipa aceea scurta - dar care parca nu se mai termina - in care simti cum pleaca trenul. Nu mi-au placut niciodata despartirile, momentul ala gol, cand simti ca ramai singur, indiferent daca pleci sau esti lasat in urma, pe peron.

Bogdan spune mereu ca inceputurile si sfarsiturile sunt cele mai frumoase. Il contrazic - se mai intampla, ne stim de'o viata - sfarsiturile sunt grele, goale, reci, cu noduri in gat, nostalgii si regrete. O parte din mine n-ar vrea sa plece nicaieri, niciodata.

Si totusi, m-am obisnuit cu plecarile. Cealalta parte din mine n-are niciodata stare. Chiar daca de fiecare data e greu, si parca mereu mai greu ca data trecuta, calatorului ii sta bine cu drumul.

Asa ca plec. Nu stiu unde, si nu stiu pentru cat timp.

Ma sui intr-un tren despre care nu stiu nimic (sau prea putin). Poate e ca trenul meu special, care o sa ma aduca inapoi, dupa o plimbare absurda si inutila. Dar, cel mai probabil, n-o sa mai treaca vreodata prin gara asta frumoasa. Trenul asta nou imi pare cam neingrijit, iar impiegatii sunt cam scortosi si au priviri hoate.. dar am mai vazut ca ei, si nu mi-a fost niciodata frica de oameni.  Mie, daca mi-e frica de ceva, mi-e frica de mine. Poate n-o sa-mi placa unde ma duce, poate n-o sa-mi placa cu el, si o sa cobor repede, intr-o gara necunoscuta, asteptand unul mai bun. Nu stiu ce o sa se intample, nu stiu incotro pleaca, dar stiu ca trebuie sa urc, si trebuie s-o fac acum, nu-mi da pace gandul ca-l las sa plece fara mine.

O sa-mi fie dor de voi, imi sunteti dragi. Sper ca in timpul asta m-ati iubit mai mult decat m-ati urat, si poate v-am ajutat, cu ce-am reusit, sa va fie mai bine ca inainte. Mi-am luat la revedere de la multi oameni, si le-am zis mereu ca daca vor avea nevoie de ceva, sa ma intrebe si pe mine. Daca voi putea, vreodata, sa va ajut cu ceva, o sa aveti mereu cum sa ma gasiti. Si chiar daca n-aveti nevoie - ca aveti tot ce va trebuie, norocosilor, trebuie doar sa aveti curajul si inspiratia sa folositi tot ce stiti - cand va aduceti vreodata aminte de mine, dati-mi un semn.

Nu-mi pare rau pentru ce n-am facut bine (sau la timp, sau deloc), ca timpul trece si greselile se uita. O sa le uitati si voi pe-ale mele, iar daca n-o sa puteti, asta e, accept si reprosurile. Imi pare rau, uneori, poate trebuia si puteam sa fac mai mult, dar acum e prea tarziu pentru asta. Si imi mai pare rau ca n-am avut inspiratia sa ascund in contract, pe undeva, un paragraf nevinovat care dupa plecare sa-mi dea voie sa trec sa vad pisicile - dar ma bazez pe faptul ca o sa ma primiti. Am fost eu pe aici si inainte sa lucrez cu voi, poate o sa ma primiti si dupa...

Scriu mailul asta si ma gandesc ca poate n-o sa-l trimit. Poate nu acum. Sau poate o sa il trimit, si apoi o sa va zic, cu un zambet incurcat, ca nu mai plec, sa-l uitati, sa va prefaceti ca nu l-ati primit. Cine stie. Dar pana atunci, locomotiva a fluierat, impiegatul cu zambet siret imi face semne grabite sa urc, si mi-e cam frica - ca stiu de unde plec, dar nu stiu unde ma duc.

O sa va scriu, de pe unde ajung.         

Eu, el

N-am scris niciodata de ziua mea, si scriu de ceva timp. Nu stiu de ce, si nici nu-mi amintesc sa fi avut vreodata intentia, ca acum.

Imi amintesc cand am scris despre moarte, in parfum de femeie, atunci era inainte de ziua mea, o zi pe care nu-mi amintesc sa o fi asteptat vreodata cu deosebita emotie. Eram intr-un mall pustiu, in Timisoara, un strain singur. Ma aveam doar pe mine si fricile mele - si cum ma citesc acolo, asa am fost mereu, pierdut intre dorinta si frica. Mereu a fost asa, de cand ma stiu.

Am avut mereu privilegiul (norocul?) de a fi inconjurat de oameni fantastici. Oameni care m-au tinut de mana cand aveam nevoie, care m-au impins de la spate, care m-au tinut in brate, mi-au dat peste mana cand faceam vreo greseala - si care m-au lasat sa plang atunci cand aveam nevoie. Oameni carora n-am sa stiu niciodata sa le spun multumesc, sunt prea timid pentru asta.

Cel mai des, insa, l-am avut langa mine pe celalalt eu. Un ins dubios, cu privire piezisa, pe care n-am ajuns niciodata sa-l cunosc cu adevarat, de care de cele mai multe ori mi-e frica, dar pe care stiu ca pot conta oricand - stiu ca e acolo. Ma asteapta mereu - rareori cu o vorba buna, de cele mai multe ori nemultumit si reclacitrant, cu tot felul de idei, care de care mai nenorocite.

Omului asta ii datorez multe, si bune si rele - iar intre noi s-a legat o intelegere nescrisa (pana acum). El vine cu ideea, eu nu refuz (mi-e frica de el), si ne aruncam inainte. Dar ma bazez pe el sa ne tina la suprafata, sa mai faca un pas cand eu nu mai pot, sa taca atunci cand eu plang (sau rad), sa se opreasca cand e deajuns. Si nu m-a dezamagit niciodata. Uneori il admir, are scopuri nobile. De cele mai multe ori il dispretuiesc, si imi vine sa ii strig ca e un oarecare, ca si mine, un chip de lut, un nimeni. Ne certam cu zilele - si sincer nu stiu de ce se mai oboseste, pentru ca pana la urma eu n-am niciodata dreptate. Isi duce crucea, cu mine, si in putinele mele momente de sinceritate, ii sunt recunoscator. Nu m-a parasit niciodata.

Eu nu prea il caut - apare din cand in cand, mai ales in momentele mele de singuratate. Bodogane si vorbeste prostii (de obicei il evit), uneori tace si el, ne uitam amandoi prin parbriz, inainte, fiecare cu gandurile lui. Atunci mi-e cel mai teama de el, cand tace.

Si totusi il caut, uneori. De cele mai multe ori il caut sa-i reprosez ca ne-a bagat intr-o mare mizerie. ca nu a gandit bine. Ca nu se poate, ca un idiot.

Vreau sa-i spun doar atat, am mai trecut un an, nici eu nu stiu cand s-a dus, el sunt sigur ca n-are idee. Sa incercam sa ne bucuram impreuna de ce a fost. Pentru ca nu stiu in ce ne-a bagat de data asta, dar usor n-o sa fie.  

Prieteni vechi

Am avut primul calculator in '89. Nu mai stiu daca a fost cadou de ziua mea sau nu, imi amintesc insa foarte bine emotia. Si-o aminteste si mama, si imi aminteste si mie ca eram fericit. Am multe amintiri din perioada aceea, multe momente petrecute in fata ecranului negru cu verde si a sunetului programelor incarcate si salvate pe casete. Cred ca cel mai des ma jucam, dar imi amintesc si cum am "invatat programare" intr-un limbaj ciudat, numit Logo, care mai tarziu am aflat ca e (era?) inrudit cu Lispul (pe care mai tarziu am invatat sa-l urasc). Am petrecut foarte mult timp cu acel calculator. Intr-o lume care se schimba fundamental in jurul meu, avea un loc foarte bine definit (si in casa dar si) in viata mea de zi cu zi. Era mai mult decat un obiect - privind in urma, asa limitat cum era, era mai mare decat o lume intreaga, atunci. Cu tastele lui albe, inghesuite, monitorul verzui cu miros de plastic incins si casetofonul conectat prin fire si mufe ciudate, lipite de mine impreuna cu tata intr-o configuratie neimaginata de producatori, pentru a elimina cat mai mult din frustrarile dese ca "nu se incarca", HC-ul mi-a fost prieten, refugiu si profesor pentru mult timp.

Era, pe atunci, o lume in care "calculatoarele" cresteau mai repede decat mine. Nu mai stiu cand, dar la un moment dat HC-ul 90 (pentru ca asa se chema minunea produsa de ICE Felix, intreprinderea de calculatoare electronice, pe langa al carei sediu in ruine mai trec din cand in cand, prin Bucuresti) a imbatranit mai repede decat mine, si a iesit, treptat, din viata mea. A ajuns, dezmembrat, undeva prin casa, unde sper ca inca mai exista, pentru ca mi-am dorit de mult sa vad daca mai porneste. E o piesa de muzeu, un batran uitat de timp si de viteza cu care am crescut si ne-am schimbat toti.

Pentru o perioada n-am mai avut calculator in casa. Aveam acces, si priveam cu uimire cum se dezvolta urmasii lui HC, m-am jucat pe un IBM cu procesor 8086 cu o configuratie foarte complicata, cu diskete de 5'25, apoi pe un 286, pe 386, am vazut emotia in niste "profesori" care au instalat Windows 95 de pe diskete. Erau mai tineri decat sunt eu acum.

Cand eram deja in liceu, faptul ca nu aveam calculator a devenit o problema atat de presanta, incat de voie de nevoie (mi-e teama de momentul in care o sa am un copil adolescent care isi doreste ceva) ai mei mi-au cumparat calculator, din nou. AMD K6 2 3D 266 Mhz, S3 Virge. Cuvinte fara sens, acum, pierdute undeva in istoria anilor 90 - foarte greu de transmis emotia de atunci, si cat de mult insemnau ele pentru mine.  Imi amintesc foarte multe din primele zile cu acel calculator, nu are rost sa le enumar aici. Pentru mine, seara aceea in care a ajuns calculatorul in casa, si in care a pornit prima oara, a fost sfarsitul unei vieti, si inceputul uneia noi, foarte diferite. In mine, fara sa ma gandesc prea mult, e "inainte" si "dupa". "Inainte" stateam pe afara, mergeam cu bicicleta, faceam niste lucruri care "dupa" au devenit secundare. Am descoperit atat de multe, intr-un timp atat de scurt, incat acum mi se pare de neimaginat. Am petrecut atat de mult timp, in atat de putin timp - am desoperit atunci acel sentiment de detasare de lumea "reala" care a devenit o problema atat de mare pentru societatea de astazi. Momentele in care eram "la calculator" erau atat de diferite si deconectate de orice altceva, incat imi amintesc doua vieti, care se luptau. Pana la urma, n-a castigat niciuna din ele. Au pierdut amandoua, am reusit sa castig eu. Cu perioade lungi, care inca mai apar, in care calculatorul e ceva in sine, univers cu care nu poate concura nimeni si nimic, urmate de alte lungi perioade in care e doar o unealta, un obiect fara semnificatie intrinseca. Am iubit calculatorul ala, si l-am urat, in parti (poate) egale. M-a invatat multe, mi-a fost prieten si doctor, dar a fost si un demon insidios, care m-a transformat. M-a tinut de mana, la bine si la rau, intr-o perioada in care am descoperit multe despre mine, si am creat impreuna un om care s-a schimbat prea putin de atunci.

Si toate astea, fara Internet. fara chiar sa stiu ca exista asa ceva, atunci.

Acel calculator s-a transformat odata cu mine, am schimbat in el piesa cu piesa asa cum cresteam si eu, pana cand din el n-a mai ramas decat amintirea celui initial. A functionat, ca si mine, 24 din 24, uneori cu piesele afara si racite cu un ventilator de camera, pentru ca era impins la limita, la maxim pe care nu-l recomandau cel care-l construisera. Asa cum eram si eu. A mers cu mine prin viata pana tarziu, redus la un accesoriu care indeplinea niste sarcini prea putin importante ca sa-i mai justifice existenta, dar l-am lasat sa imbatraneasca. Imi amintesc un moment de acum cativa ani cand l-am pus jos, intr-un garaj dezordonat, si m-am gandit ca daca il las acolo n-o sa-l mai vad niciodata. Si asa a fost. Dar mi-am luat la revedere atunci. M-am despartit de el asa cum te desparti de un om, pastrand cu tine o imagine si lasand in spate un corp fara suflet.

Un frate de-al lui exista inca in apartamentul parintilor mei, si l-am pornit acum cativa ani, gasind pe el fotografii digitale pe care n-am stiut cum sa le mai iau de pe el, pentru ca tehnologia a avansat atat de mult incat nu mai puteam sa ma conectez la el nicicum. Realitatea fotografica a unor Amintiri care, am decis, poate e mai bine sa ramana ingropate acolo. Pe el mi-l amintesc, Bull 300 Mhz, pentru ca a venit insotit de un "modem intern" (cati isi mai aduc aminte de asa ceva, oare) de viteza mare, si cate nopti am pierdut cu el, frustrat, intors acasa de la facultate, unde aveam internet la discretie..

Asta pana am "tras" si acasa internet. O perioada ciudata, pe care n-am reusit niciodata sa o delimitez in timp fara sa numar efectiv lunile, fara sa spun cu voce tare anii, sa-i numar folosindu-ma de repere exterioare. Atunci am trait-o intr-o lume aproape exclusiv virtuala, intinsa in timp ca un vis nedefinit, care in realitate a durat un an, dar care pentru mine a fost o viata. Aveam mai multe calculatoare atunci, si mergeam de la unul la altul, ziua, noaptea, conectate intre ele si cu o lume atat de mare. Am scris, am citit, am cunoscut si am trait viata atator oameni alaturi de ei, dar foarte departe. Era perioada aparitiei blogurilor, periada cand am inceput si eu sa scriu aici (articole care acum nu mai exista, le-am sters asa cum am lasat in urma un oras si o viata), o perioada in care am "cunoscut" oameni citindu-le vietile pe internet. O perioada in care comunicam cu zeci de oameni, desi eram inconjurat de doar cativa, niste straini reali, pe care ii uram. O perioada de care imi aduc aminte cu teama, in care oamenii devenisera neimportanti, in care traiam dupa un program care n-avea legatura cu nimeni, in care adormeam cu capul pe masa din bucatarie, in care ma trezeam speriat, nestiind unde sunt si de ce, in care visam cioburi pe asfalt.

Apoi am "primit" un laptop, si cu el, a inceput o alta viata. Devenisem mobil, si asta s-a insinuat si in vista "reala" - am lasat acasa calculatoarele vechi, si am plecat in lume, curios, speriat, optimist, fara prea multe lucruri. Laptopul ala mi-a fost tovaras de drum, si e singurul care stie cat de greu mi-a fost, uneori.  Am lasat in el o parte din mine, care s-a intors la un moment dat "acasa". O mare parte din mine, pentru ca mult din ce a ramas mi-e de multe ori strain si nefamiliar.

Si de atunci am avut multe calculatoare. Dar n-au fost ale mele, n-au fost nimic altceva decat unelte reci, superperformante, elegante dar lipsite de suflet. Am continuat sa fim prieteni, pentru ca am stiut mereu jocul, si eu si ele - au fost acolo cand am avut nevoie de ele, am impartit secrete, fericire sau rusine, le-am urat dar le-am ingrijit, dar m-am despartit de ele fara regret, asa cum m-am despartit si de oamenii din jurul lor. Le sunt recunoscator pentru ca m-au lasat in pace sa fiu, iar daca au schimbat ceva in mine, au facut-o atat de putin incat nu conteaza.

Am avut multe calculatoare, cumparate de alti. Si am cumparat si eu pentru altii. Dar asta de pe care scriu acum e primul calculator pe care il iau eu pentru mine. Am stat mult sa ma gandesc inainte, si am ajuns la concluzia ca merita sa incerc, din nou, sa imi fac un prieten. Ne avem unul pe altul de ieri, si sunt curios prin ce urmeaza sa trecem impreuna.

Eu, tu - sau doar un el pentru altii

Demult, intr-o alta viata, am scris un post despre prieteni. In afara de mine, nu s-a schimbat nimic. Iar eu m-am schimbat doar prin faptul ca, de atunci, am inteles ca ce spuneam acolo este pur si simplu normal.

Una din cele mai grele decizii pe care trebuie sa le iei, in viata, este sa accepti ca "nu trebuie". Ca poti fi unic, ca poti avea parerile tale. Presiunea din partea grupului, oricare ar fi el (familie, prieteni, colegi de serviciu, etc) este uneori atat de mare, incat depaseste puterea vointei oricui. Si este o singura cale sa invingi asta, si e usor. Accepta ca nu "trebuie" sa faci nimic.

Ca intotdeauna, exemplele cele mai usoare sunt acelea care se refera la aspecte materiale. Casa, masina, haine, whatever. In cercul tau de prieteni toata lumea are masina noua, cumparata in rate. In cercul tau de prieteni toata lumea construieste case pe pamant. Toti merg in vacante in India. Hainele "trebuie"sa fie de la magazinul x. Si lista e lunga. Cum te imbraci, ce mananci, unde lucrezi, pe cine iubesti, pe cine respecti (ca sa iesim din sfera materiala). Totul trebuie incadrat intr-o categorie. Mereu trebuie sa alegi o tabara.

Saptamana trecuta am participat la un eveniment cu oameni atat de diferiti de mine, incat la un moment aveam o senzatie nedefinita, o combinatie intre disconfort, teama si amuzament. Si am avut una din acele revelatii - toata viata mea de pana acum a fost la fel, si sunt recunoscator pentru asta.

Inca de mic, am crescut in mai multe cercuri de prieteni. In micul meu oras de provincie, pendulam intre "la scoala", la unul din bunici sau acasa, in trei cartiere diferite, intre oameni atat de diferiti incat pareau lumi diferite, chiar daca erau despartite de doar cateva strazi. Unul din grupuri era dominat de fete, altul de baieti. Unii citeau, altii fugeau de carti ca de dracu. Unii construiau case pentru cainii vagabonzi, altii furau din magazine. La unii invidiam jucariile scumpe, de la parinti care in mod miraculos pe atunci faceau concedii in alte tari - pe altii ii compatimeam pentru ca nu aveau nici macar televizor color. Eram prieten cu toti - desi multi dintre ei nu s-au cunoscut niciodata intre ei. Si e mai bine asa.

Apoi, mai departe, am "crescut" cu totii. Am invatat, cate putin, sa trec peste momentul ala in care imi spuneam "ce naiba caut eu aici". Premianti si golani,  "baiatul lui mama" si orfani, ciudati si simpatici, politisti si contrabandisti de arme, oameni care arunca cu bani si altii care ii aduna de pe jos. Cercetatori in fizica nucleara si oameni care au afaceri de milioane de euro.

Uneori m-am simtit aruncat de colo colo ca o bila dintr-un urias joc de pinball, sarind de la un grup la altul, nemaintelegand nimic despre nimic. Ar trebui sa cumpar un apartament, acum, sau sa astept sa treaca criza? Ar trebui sa cumpar un apartament sau o casa? E bine sa imi dau demisia, sau sa mai stau? E bine sa tin de un job, sau ar trebui mereu sa caut ceva nou? E bine sa fii salariat, sau sa ai afacerea ta? Sa fii singur sau familist? Sa cheltui sau sa economisesc? Expat sau "patriot"?

Sa mai fiu "eu" - sau nu?

Am descoperit ca e greu sa fii "tu". Pentru ca "tu" trebuie sa fii "eu" pentru tine, si de cele mai multe ori esti doar un "el" pentru altii. Pierdut intre prietenii mei necunoscuti intre ei, cel mai greu a fost sa imi spun "eu cred altceva" - si totusi mi-a fost usor, pentru ca am vazut atat de multe pareri, incat era clar ca niciuna din ele nu era "cea buna".

Toti prietenii mei sunt fericiti, (si foarte nefericiti), zambesc si plang - si au satisfactii amuzant de similare, indiferent daca vin cu un x6, cu metroul sau cu un peugeot din 99. Toti ma condamna ca nu sunt la ei, dar ma accepta asa cum sunt. Sper.

Cea mai importanta lectie, pe care inca o invat, zi de zi, este ca nu exista un adevar absolut.

Generatia mea a crescut intr-o perioada in care valorile s-au schimbat atat de mult si de des - da, ai putea spune ca mereu a fost la fel, dar eu nu pot vorbi decat despre mine - incat nimeni nu a mai stiut ce e bine si ce e rau, ce trebuie facut si ce nu. Fiecare a alergat in directia lui, si a strigat sus si tare ca asa trebuie. A fost o perioada in care toata lumea s-a descotorosit de valorile pe care le simteau impuse de comunism, si in care n-au stiut ce sa le spuna copiilor lor, noua. Noi am crescut fara modele - sau poate cu prea multe modele. Am crescut cu mirajul banilor, dar si cu "plecatul afara". Uneori ireconciliabil - cum sa fie un model cineva care are multi bani si multe masini din "afaceri la limita legalitatii (cum ne-am mintit toti atat de mult timp, nu poti sa fii putin ud, ori esti ud, ori uscat)" dar in acelasi timp sa invidiezi pe cineva care a plecat in italia, are un fiat prapadit, lucreaza de dimineata si sta in chirie, cu alti 5 cunoscuti intr-un apartament de 3 camere? Si totusi noi asa am crescut, uitandu-ne cum se invidiaza unii pe altii, pe ascuns, si cum incearca sa-si demonstreze lor si celorlalti ca a lor e calea cea dreapta.

Pentru multi, "modelele" - sau cei pe care ii invidiau cand erau copii sau adolecenti - au ramas atat de puternice incat se straduie sa le imite dupa ani buni, intr-o lume care s-a schimbat de mult. Si ce exemplu mai bun decat cei plecati din tara care trimit "acasa" an dupa an bani - multi, care le-ar permite sa traiasca o viata de invidiat pentru altii - pentru o casa noua in satul pe care l-au parasit acum 10 ani. Si trimit bani, vin in concediile lor de o luna (pe care le invidiaza atatia romani) si muncesc cot la cot cu zidari, faiantari si rigipsari (pentru care sunt salvarea pe care o asteptau de anul trecut) sa construiasca acea casa pe care si-o doreau cand erau tineri, acasa. Si incet incet isi dau seama ca nu o mai vor. Nu mai vor sa se "intoarca". S-au obisnuit cu drumurile bune, cu spitale curate, cu vecini mai respectuosi, cu scoli mai bune. Si traiesc o drama greu de depasit - pentru ca s-au schimbat intre timp, si nu au puterea sa accepte asta. Se uita in stanga, in dreapta - unii construiesc case "acasa", altii nu mai vor sa auda de "romanica". Isi cheama familia si prietenii la ei, "afara", sa le arate ca le e bine, sa le justifice si lor abandonul. Sat dupa sat ramane gol de oameni si plin de case pe jumatate terminate.

"Acasa", multi s-au imprumutat si au inceput afaceri, pentru ca nu mai suportau sa fie angajatul nimanui. Si, scurtatura dupa scurtatura (pentru ca "toata lumea face asa", si "n-ai cum altfel", au construit imperii din furt si inselaciuni, gainarii duse la rang de corporatie, castele din carti de joc pe care le apara cu preturi pe care nu si le mai doresc. II cauta fiscul, ii cauta politia, ii cauta cei de la care au imprumutat bani. Nu mai vor, dar nici n-au ce sa faca - ce sa faca, sa se angajeze undeva? Nu mai stiu sa faca nimic, oricum nu i-ar primi nimeni. Si atunci merg inainte, pentru ca merge si el, si el, si ala, si celalat, "altfel n-ai cum". Pana intr-o zi. Azi ai sute de mii, milioane, si ti se pare ca nu mai poti merge decat inainte, si maine vinzi apartamentul bunicilor, ca sa acoperi din datorii. Pana atunci, insa, azi e important. Si cumperi. Si nu stiu daca a fost ceva mai cumparat in romania anilor astia decat masinile de lux. Recuperarile de leasing au parcuri intregi pline de masini de lux, aproape noi, la care nu s-au mai platit ratele. Sunt martorii unor vise abandonate, la fel cum sunt casele "la rosu" din atatea sate aproape pustii.

Si toate astea pentru ca uneori - de cele mai multe ori - e prea greu sa spui "nu e pentru mine". "Eu nu vreau asta". "Eu cred altceva". Si ce daca in jurul tau toti stau la casa, la 20 kilometri de oras. Daca te simti bine in apartament, ramai acolo. Si ce daca toti si-au cumparat apartament - daca tu vrei sa-ti iei o casa la 20 de kilometri de oras? Acum 10 ani am vazut o casa la 20 de kilometri de bucuresti. N-am cumparat-o atunci. Apoi mi-a parut bine, cand a venit criza. Apoi mi-a parut rau, cand ne-am revenit din criza. Apoi mi-a parut bine, ca s-a aglomerat zona. Apoi mi-a parut rau, ca au crescut mult preturile. Acum mi-e indiferent. As fi avut o alta viata daca o cumparam. La fel cu masina, la fel cu afacerea, la fel cu atatea.

De fiecare data cand ma intalnesc cu prietenii (oricare ar fi ei), ma bucur de ei, chiar daca au coborat din metrou sau din x6 - si le multumesc ca m-au invatat ca parerea lor, de cele mai multe ori, e doar "justificarea" lor, pentru ce au ales.

Standard

Mi-a luat destul de mult sa inteleg ca in viata totul este despre standarde. Si acum, desi am descoperit si inteles asta de mult, inca mai descopar asta, si ma mir. (cum se poate sa stii ceva, si totusi sa-l descoperi.. nu stiu. dar e cam la fel cu un film pe care il stii "pe de rost", dar te uiti la el cu placere, din nou, si din nou)

Partea ciudata e ca ne place (da-mi voie sa vorbesc la plural, m-as simti prea singur sa vorbesc doar despre mine) sa avem standarde, dar sa nu le vrem. Hmm. Nu vrem sa le respectam. Nu stiu cum sa ii spun.

De fapt, nu stiu cum sa exprim foarte bine ideea asta. Cel mai usor e printr-un exemplu. Ne place cum miroase un parfum scump. Vrem un parfum care sa aiba acel miros. Dar nu vrem un parfum scump. Vrem un parfum ieftin, care sa aiba acelasi miros. Nu exista. Sau exista, dar nu persista. Sau il cumparam de la coltul strazii, si e fake.

Intotdeauna am urat lucrurile fake. Cu ceva timp in urma cineva se lauda la mine cu un ceas scump. Mi-a placut. Apoi mi-a spus cu mandrie ca e fake. Vorbim de un om care avea cu usurinta bani sa cumpere acel ceas original, la multe mii de euro, cat costa el. Si totusi a cumparat un fake bine facut, si se lauda cu asta. Am incercat sa inteleg, (si ma obsedeaza in continuare momentul) ce este in spatele acestui comportament. Am banii sa cumpar acel ceas. Am grupul social care "presupune" ca ar trebui sa am acel ceas. Conditiile sunt indeplinite. Dar nu cumpar acel ceas, cumpar o imitatie. Si ma laud cu asta.

Intr-un fel, ii inteleg pe cei care nu au banii, si isi doresc un lucru scump, si isi cumpara un fake. Intr-un fel. Vreau sa am acel lucru, sa ma simt ca si cum l-as avea, nu am bani sa cumpar, dar iau "the next best thing". Acel lucru care ma aduce cel mai aproape de ceea ce imi doresc, dar cu un cost pe care mi-l permit.

Dar nu ii inteleg pe cei care isi doresc un lucru, au posibilitatea sa il cumpere, si totusi nu o fac. Ba mai mult, cumpara "the next best thing". Ce spune asta despre tine? Care este mesajul pe care ti-l dai, singur? Nu merit(a)? Sau despre ce e vorba?

Ma urmareste o expresie pe care am auzit-o .. nu stiu unde, intr-un film, intr-un serial? "That's why we can't have nice things" - cu referire la cineva care nu pastreaza, nu ingrijeste. Eu mi-am dorit intotdeauna sa am "nice things".

Am crescut intr-o lume in care obiectele erau obiecte in sine. In anii 80, cand copilaream, existau "blugi", "adidasi", "masina". Ma duc sa-mi cumpar "blugi". Vecinul si-a luat "masina". Ne-am luat "televizor". Nu mai stiu la ce varsta am invatat ca lucrurile astea sunt de mai multe feluri. Dupa 90, asta e sigur. Unii incepusera sa aiba "adidasi Nike". Eu aveam "adidasi clujana", ceea ce in sine a constituit un subiect de glume/rautati infinite, dar si un profesor bun, pentru viata. Pentru ca eu aveam niste "adiasi" din piele care "tineau" mai mult de un an, pe cand altii schimbau "Nike-urile" cu "Pume",  pentru ca mereu aparea ceva nou, si voiau sa fie in pas cu moda. Si unii aveau bani sa faca asta, altii au inceput sa cumpere adidasi Mike si Puna. Si ce nu intelegeam eu este de ce sunt in continuare mandri de chestia asta. Cum dracu poti sa fii mandru ca ai o mizerie de musama pe care este o caricatura a siglei unui pantof care costa de 10 ori mai mult, si care dupa 2 luni e rupta si decojita.

Intre timp, am trecut si eu de la Clujana la altele. Nike nu mi-a placut niciodata, poate pentru ca il asociez cu nebunia de dupa 90, cand toti aveau Nike. Sau Mike, Nikee si alte mizerii. Am un exemplu bun, cu tenisii lacoste, care sunt mai mult sau mai putin identici cu acei clujana pe care ii purtam pe vremuri, in care ma simt foarte bine, dar care sunt foarte scumpi, pentru ca crocodil. Si cum acum vreun an am cumparat niste adidasi Adidas, care erau la reducere, si care au fost oribili si i-am dat mai departe, lui taica-miu, sa arate el bine cu ei. Pe primii i-am cumparat pentru ca mi s-au parut foarte confortabili, pe ceilalti pentru ca erau foarte ieftini. Ieftini au fost, ieftin m-au facut sa ma simt. 

Acelasi lucru cu parfumuri, haine, odorizant de camera sau de masina - uite, ma opresc la asta, si aici e la fel. Intru in masini care miros frumos. Asta e cuvantul. Miros frumos, a nou, a curat, a parfum. Si intru in masini care au un miros de vanilie sau de de lamaie stricata, foarte puternic, foarte enervant, respingator chiar. La magazine sau benzinarii e plin de odorizante auto - sunt cele "premium", sunt bradutii scumpi, si mizeriile ieftine. 20 lei, 15 lei, 5 lei. Cand cumperi un odorizant, nu il cumperi ca sa te bucuri de un miros frumos? De ce naiba cumperi porcaria aia de 5 lei, care miroase a ... nu stiu a ce. Urat, oricum. De ce? "N-am bani de alea scumpe, bine ca esti tu figurant .." Nu sunt. Eu zic ca mai bine arunci toate gunoaiele din masina, o speli, stai o luna fara, si cumperi naibii luna viitoare ceva care chiar miroase bine, decat sa te umpli de mizerii care miros a lamaie putreda. Eu am cumparat, in 2010, o solutie "premium" pentru interioare auto. Era intr-o perioada in care n-aveam bani de asa ceva... O am si acum, o folosesc inca. Costa cu 20 lei mai mult decat un spray mizerabil de la carefour.   

La un moment dat aveam un laptop (Apple) care se incalzea foarte tare. Si ma uitam pe net, voiam sa-mi cumpar un suport de birou, care sa se potriveasca. Si erau scumpe.. inca sunt. Si la un moment dat am gasit intr-un magazin o chestie de plastic, de 35 lei, si am zis stii ce.. n-am bani de nimic fancy, iau asta, pana la urma ce naiba, trebuie doar sa il tina mai sus, ca sa nu se mai incalzeasca. S-a rupt dupa maxim 1 luna. L-am lipit cu superglue. S-a rupt iar. L-am pus deoparte, si l-am avut in casa vreo 2 ani de zile, asa rupt - si nu-l aruncam, ma gandeam mereu ca o sa-l lipesc. L-am aruncat, pana la urma. Suport "scump" nu mi-am mai cumparat, nu mai am nici laptpul acela. Dar am ramas cu infrangerea. Un nimic, ai putea spune, omule, nu esti intreg la cap, de ce iti incarci sufletul cu un suport de 35 de lei? Pentru ca mi-am incarcat viata cu el.

Pentru ca n-am avut, sau nu mi-am respectat standardul. Si de fiecare data cand fac asta, e o noua infrangere. O pereche de pantofi pe care i-am luat ieftin, care nu-mi plac, pe care ii port pentru ca trebuie - o infrangere. Un parfum la promotie, care nu miroase a nimic (placut) - alta infrangere. Ceva nereparat la masina? O baie nerenovata? Un servici la care fac maruntisuri, pe langa ce stiu? Infrangeri.


La mine in masina miroase acum exact cum imi place, pentru ca dupa multe deliberari am cumparat un parfum care imi place, care costa cat 3 seturi de braduti. Ieftin. Out of my head. Pentru job, casa, wtf am i doing with my life, oare cat mai dureaza? Cat trebuie sa ma mai coste? Sunt standard, acum, am de toate.  Am niste tenisi lacoste, in care ma simt bine, si totusi ma incalt zilnic cu niste pantofi ieftini care ma strang.

Sa fie bine

Acum ceva timp am luat niste danezi de la aeroport. Ocoleau zeci de metri ca sa traverseze pe trecerile de pietoni marcate prin parcare si strazile de acces din aeroport. De fiecare data ma socheaza contrastul intre culturile astea, "a lor" si a noastra. Oricare ar fi ei. Eu cand m-am dus acolo am traversat parcarea de-a dreptul (imi amintesc, pentru ca ploua, si statia autobuzului era destul de departe de intrare). Trecerile sunt marcate si la ei si la noi, doar ca ei sunt civilizati si eu nu.

Traim vremuri tulburi, in care toata lumea din jur, de la muncitor necalificat pana la presedinte, spune cu seriozitate ca ar fi mai bine sa fie bine, sa nu mai fie cum e acum. Dar cine face ceva pentru asta? Mi se pare ca toata lumea din jurul meu a uitat orice altceva in afara de clasicele de acum "cine e vinovat" si "nu se poate face nimic aici" si "astia fura, astia ne fura, astia ..".

Imposibil de multumit

Cel mai greu de suportat la viata de adult mi se pare negocierea continua pe care trebuie sa o ai cu tine insuti.

Nu stiu exact cand incepe - cand a inceput la mine. Probabil ca pentru fiecare e un alt moment, o alta varsta. Dar de la un punct incolo mi se pare ca viata e doar o negociere continua, cu tine, pentru chestii uneori marunte, alteori importante dincolo chiar de conceptia de moment.

Eu-cel-de-azi sunt multumit (sau nu) de o decizie a lui eu-cel-de-ieri, si negociez acum cu mine ceva ce il va atinge pe eu-cel-de-maine.

Si e atat de greu, uneori. Sa ma trezesc acum? Sa mai stau? Sa fumez, sa ma opresc? Sa mai mananc si desertul asta? Sa cumpar o casa? Sa-mi dau demisia?

Cred ca iar am descoperit apa calda - probabil ca asta inseamna sa fii adult. Eu as vrea sa am pe cineva cu care sa negociez deciziile astea, cu mine nu prea reusesc sa ma inteleg, sunt o persoana foarte dificila, si - observ mai nou - imposibil de multumit.

Consumator

Oriunde te uiti, cineva incearca sa-ti vanda ceva. Toata lumea vorbeste despre ceva. Toti au un subiect important. Toti au facut, au spus, au gandit - si anunta pe toata lumea chestia asta. Avem la dispozitie atatea platforme prin care putem spune, incat toata lumea se chinuie sa spuna cate ceva.

Nu-mi place asta, ma transforma intr-un consumator. Oricat de multe deviceuri inchid sau ignor, tot "aflu" ce nu ma intereseaza. E trist. Uneori e greu de observat, e subliminal, alteori e chiar evident, strigator la cer - ca sa ma apropii de exemplul cu preotul cu telefon mobil din manastire, pe care l-am vazut acum ceva timp.

In vremurile de azi, nici linistea monahala nu mai e ce era odata.

Si ne dorim asta, ne dorim sa fim consumatori. Altfel nu-mi explic.

Dorintele nu dispar niciodata

Cel mai simplu si mai eficient mod de a ajunge un frustrat sarac si antipatic este sa-ti explici singur de ce nu trebuie sa faci sau sa ai ceea ce iti doresti.


Inteleg de ce altcineva o sa-ti explice ca nu poti sau nu trebuie. Sa-ti explici singur asta e pur si simplu dovada de prostie.

E logic de ce altii vor ca tu sa nu poti sau sa nu ai - pentru ca simt ca in felul asta o sa poata ei mai putin sau o sa aiba ei mai putin. Uneori e adevarat, de cele mai multe ori nu - dar asta e o alta poveste. Sa incerci sa convingi oamenii ca ceea ce vrei tu nu intra in conflict cu ceea ce pot ei, desi uneori e util, alteori e doar o pierdere de timp. Daca omul e rauvoitor, n-o sa-l convingi de nimic niciodata, iti irosesti energia. Daca e binevoitor si deschis, o sa se convinga singur.

Nu inteleg in schimb de ce ne convingem singuri ca nu vrem. Dorinta e ceva firesc, e motorul principal pe care il avem, totusi de cele mai multe ori primul impuls e sa ne spunem "da, dar".  Am citit multa literatura de speciaitate, mi-a fost explicat fenomenul, stiu despre acea parte din mine care vrea sa ma protejeze, dar totusi, daca imi doresc un lucru, cat de stupid este sa-mi spun "da, dar".



Am gasit o metafora buna - pentru mine dorintele in viata sunt ca un fluviu care merge spre mare. Plutesti pe el, si mergi repede sau mai linistit, dar mergi sigur spre mare. Indiferent cat de mult ti-ai spune ca poate la un momentdat lucrurile se vor schimba, poate dupa urmatorul cot este un zid si se opreste totul - n-are cum sa fie adevarat asta, nu-i asa? Fluviul ajunge intotdeauna la mare. De cate ori ai vazut chiar si cel mai mic parau care sa se opreasca pur si simplu? Astea sunt prostii. Tot ce trebuie sa faci este sa plutesti odata cu el, si vei ajunge unde vrei.

Cu siguranta va trebui sa carmesti, cu siguranta va trebui sa ocolesti o insulita sau un banc de nisip, cu siguranta va trebui sa ocolesti barcutele altora, dar singurele lucruri pe care NU TREBUIE sa le faci niciodata este sa te indoiesti ca vei ajunge la mare sau sa incerci sa mergi impotriva curentului.

Toate fluviile au brate, mai mici sau mai mari, pe care poti sa le alegi. Ele pana la urma ajung toate inapoi, insepre mare, doar ca unele merg mai direct si mai repede, altele ocolesc si sunt mai lente. Unele brate sunt naturale, altele sunt artificiale. Pe unele intalnesti stanci si cascade, pe altele intalnesti baraje si centrale. La cascade iti tii respiratia si pana la urma ajungi jos si plutesti mai departe. La baraje si centrale e mai greu, s-ar putea sa nu treci mai departe, daca nu stii sa folosesti ecluzele si mecanismele inventate de altii. Pentru ca e in interesul lor sa foloseasca fluviul tau in interesul lor, sa-si scoata energia si profitul din tine.

Cu cat de apropii mai mult de mare, bratele sunt din ce in ce mai multe, mai mici, mai incete. Traficul pe ele e din ce in ce mai mare, curentii sunt mai inceti. Trebuie sa ai mai multa grija cum navighezi, si sa alegi bine directia, sau sa fii dispus sa te intorci si sa o iei repede pe alt brat sau canal, pana ajungi la mare. Ai ajuns in delta, si aici chiar exista posibilitatea sa mergi pe un canal care nu se varsa in mare, ci formeaza un lac. Daca ajungi intr-un lac, e alegerea ta si doar a ta ce faci mai departe - pentru ca poti ramane acolo, amagindu-te ca e suficient pentru tine, e o mare mai mica- sau poti sa te intorci si sa alegi altul.

Pentru ca intotdeauna fluviul ajunge in mare.


Nu te lasa amagit. Poti obtine tot ce iti doresti. Da, am spus-o, uneori sacrificiul e mare sau efortul nu justifica rezultatul. Dar fa-ti calculul si fi cinstit cu tine insuti. NU te minti, nu-ti explica de ce nu poti. Niciodata nu ne dorim lucruri pe care nu le putem obtine. Ai putea sa-ti spui ca iti doresti sa ajungi pe Marte, si nu poti face asta, deci argumentul meu e gresit. Dar chiar iti doresti sa ajungi pe Marte? Sau iti doresti defapt o vacanta in Maldive? Sau o casa in nord? Sau o masina mai buna. Sau o masina, ca sa nu te mai ingramadesti in tramvai? Cei care cu adevarat isi doresc sa ajunga pe Marte o sa ajunga acolo - lucreaza la asta. Unii chiar isi doresc sa ajunga in spatiu, si platesc milioane sa ajunga acolo. Poate chiar iti doresti sa ajungi pe Marte - dar ia-o cu inceputul... nu-ti mai doresti nimic pana la asta? Pana ai sa-ti indeplinesti celelealte dorinte, altii au sa pregateasca rachetele si costumele si mancarea si calculatoarele de care ai sa ai nevoie, si daca n-ai sa fii un sarac frustrat si antipatic, ai sa ai milioanele de care ai nevoie ca sa ajungi si pe Marte...



Daca iti doresti, fa-o, cumpara-l, mergi acolo, deschide discutia. Daca iti doresti un lucru, dorinta n-o sa dispara niciodata.  N-o sa te poti ascunde niciodata de ea, n-o sa o poti explica niciodata. Nu mai trebuie sa spun nimic de altii, ti-e clar ca nu trebuie sa asculti de cei care iti spun ca nu poti, sau de ce ce nu trebuie. Dar iti spun de tine. Asculta-te. Nu te amagi singur. Nu exista "nu pot" sau "nu trebuie". In momentul in care iti doresti un lucru, e fluviul care merge spre mare. Nu lasa barca sa esueze si nu incerca sa mergi impotriva curentului. Vei ajunge la mare.

Pentru ca mi-e frica de mine

M-ai intrebat de ce nu mai scriu. M-am intrebat de ce nu mai scriu.

Pentru ca nu mai pot. Pentru ca nu mai simt nevoia. Pentru ca nu mai vreau. Pentru ca nu mai am cand. Pentru ca nu mai stiu cum. Pentru ca nu mai stiu ce. Pentru ca nu mai stiu de ce. Pentru ca nu mai am ce. Pentru ca nu mai am de ce. Pentru ca nu mai am de ce?!

Te-am folosit, stii? Te-am folosit si te-am aruncat, cand n-am mai avut nevoie de tine. Sau cel putin asta am crezut, ca nu mai am nevoie de tine. Si atunci lipsa asta? De unde e?

Stii ce-am descoperit intre timp? Ca pot scrie fara sa ma uit la taste. Am descoperit fara sa-mi dau seama, certandu-ma cu cineva, uitandu-ma in ochii lui, in timp ce scriam. Am zambit. Inseamna ceva? Nu. Pentru tine nu inseamna nimic, pentru mine inseamna ceva. Am mai descoperit ca pot scrie ignorand durerea din piept. La tine care e opusul fluturilor in stomac? Nu stiu daca au venit la pachet. Ca si atatea altele, m-am trezit cu ele aici. Acum scriu disociat. Scriu ignorand durerea-din-piept-opusul-fluturilor-din-stomac, si uitandu-ma direct in ecran. Parca scrie altcineva.

De atunci nu mai reusesc sa mai scriu. Eu-cel-care-citeste isi pierde rabdarea. Eu-cel-care-scrie scriu prea incet pentru eu-cel-care-citeste. Ne injuram unul pe altul printre dinti, si ne vedem fiecare de treaba lui. Eu-cel-care-citeste citesc din ce in ce mai mult - aproape uitasem cum e. Iar eu-cel-care-scrie scriu din ce in ce mai putin. Pentru ca adevarul e ca am mai scris. Dar putin. Si rar.

Rar si apasat, am scris de atatea ori, si am vazut aparand una dupa alta literele, nu te mai vreau. Nu mai esti cum erai, nu mai sunt cine eram. Am inceput sa o cred si eu. Ca de atatea ori inainte, realitatea s-a schimbat, cu o bataie de inima, si tu nu ai mai fost cum erai, si eu nu am mai fost cine eram. Si acum asta e realitatea. Pentru amandoi.

Intr-o zi am scris ceva care m-a facut sa tresar. Despre cum se schimba realitatea. Despre momentul cand iti simti inima batand. Stii senzatia? O bataie. E una in plus, sau una in minus? Nu stiu. Stiu doar ca s-a schimbat ceva. Si mi-e frica. Pentru ca scriam uitandu-ma la taste, invaluit de fum, cu paharul de vin in care fusese whiskey.

Poate nu e asa. Poate nu te-am folosit si nu te-am auncat. Poate nu se termina asa.

Sau poate totusi te-am folosit, si acum simt ca se apropie din nou momentul cand voi avea nevoie, din nou, de tine. Poate asta e durerea-din-piept-opusul-fluturilor-din-stomac.

Poate de asta te urasc acum, pentru ca stiu cine esti. Stiu de ce am nevoie de tine. De ce am scris te urasc? Chiar te urasc? Nu cred. Poate ca da. Da, te urasc. Te urasc pentru ca nu mai esti cine erai, pentru ca nu mai sunt cine eram. Sau pentru ca eu nu m-am schimbat, si tu da. Pana la urma, cine s-a schimbat, eu sau tu?

Mie mi-e frica de schimbare. Sper sa nu fiu eu cel care s-a schimbat, pentru ca asta inseamna ca sunt capabil de schimbare, si nu stiu daca sunt pregatit sa accept asta. Nicio scuza, schimbare dupa schimbare.

Adevarul e ca mi-ar placea s-o luam de la capat. Ne-a fost greu, sincer nu cred ca as mai reusi acum sa trec prin toate. Poate am imbatranit, poate doar am vazut ca se poate altfel. Poate mi-e lene. Poate mi-e frica. Si cred ca nici tu n-ai mai putea. Prea mult cinism. Al meu, al tau, nici nu stiu.

Sunt dispus s-o luam de la capat. Tigarile sunt aceleasi, durerea-din-piept-opusul-fluturilor-din-stomac o stiu de mult, nu e o noutate. Si pot face un efort sa ma uit in continuare la taste. Acasa barul e plin. Ma culc la fel de tarziu, ma trezesc la fel de devreme.

Surprinde-ma. Si nu ma mai intreba de ce. Pentru ca nu mai ai de ce - stii de ce.

Pentru ca mi-e frica de tine.

Lasa-ma

Am citit atat de mult despre cauza si efect, in "domeniul" "dezvoltarii personale", incat as fi in stare sa scriu singur o mica enciclopedie a lucrurilor care ar trebui sau nu facute. Dar adevarul, dureros, e ca nu "stii" cu adevarat, pana nu doare. 


Adevarul e ca (imi vine sa rad, tocmai ma pregatesc sa "declar" un adevar absolut) dincolo de combinatia complicata de chimie, biologie, energie, suflet sau ce-o mai fi, suntem niste animale tare simple. Sigur, avem cu totii potentialul sa fim foarte complicati. Sigur, unii din noi tot ne demonstreaza asta, "ajungand", "devenind", "fiind", "facand". Majoritatea, insa, suntem noi, vitele la pascut. Ne trezim dimineata, mergem agale la "ses", pastem linistiti, apoi agale spre staul sa rumegam contempland un perete, pana adormim. Pentru ca maine e o noua zi. 

Robi ai obisnuintei, majoritatea suntem si sclavi ai compromisului. Zei in micul nostru univers personal, suntem fire de praf in ochii altora. Si ne recunoastem asta, oricat de greu ar fi sa o acceptam, prin inca un compromis, si inca unul.

Sunt surprins si ma simt inconfortabil cand imi dau seama ca cineva are asteptari de la mine. Cand imi dau seama ca cineva vede in mine ca pot mai mult decat fac, ca pot fi mai mult decat sunt. Si incerc din toate puterile sa-i demonstrez ca greseste. Ca nu pot, ca nu sunt. Si reusesc, de fiecare data. Si ma simt bine - "ti-am zis ca nu pot". Pana la urma, orice victorie e importanta.

Cineva asteapta de la mine o schimbare. Oricine, orice schimbare. Ma lupt sa demonstrez ca nu se poate. Ca "asta e". Si castig, castig de fiecare data. Zeu, in universul meu, pot obtine tot ce vreau, pot face tot ce vreau, si asta si fac, pentru ca nu vreau nimic. Vreau doar sa vina maine, singura deosebire dintre mine si orice alta vita fiind ca uneori imi licare speranta ca maine pasunea va fi mai bogata. Probabil toti au fost la fel, la un moment dat, acum s-au linistit, in fiecare zi aceeasi pasune, in fiecare zi la fel. Astept si eu momentul cand o sa dispara si speranta, si visele, atunci o sa fie si mai usor.

Daca imi spune cineva ca pe alt drum e alta pasune, probabil mai bogata, nu pot sa-i raspund decat ca e posibil ca celalalt drum sa duca nicaieri, si eu n-am sa am ce rumega, diseara. SI insista, da, dar e posibil sa fie alta pasune, ce am de pierdut? Totul.

Micul meu univers se duce dracului, daca eu demonstrez atat de simplu ca zece, douazeci de ani am "sustinut" o minciuna".

Ce-mi ceri, sa recunosc ca pana acum toata viata mea a fost o minciuna? Sa recunosc ca ani de zile am facut greseala dupa greseala? Sa recunosc ca toate compromisurile de pana acum mi-au anulat tot curajul, m-au invatat doar sa obtin cel mai bun comporomis?

Imi ceri sa fac o schimbare? Cum pot sa fac o schimbare? Cum pot sa demonstrez ca e posibil sa fac o schimbare atat de mica, si sa schimb "totul" in bine? Cum sa demonstrez ca alt drum e drumul cel bun? Drumul pe care sunt e rau, stiu, dar e al meu, cum sa renunt la el?

Cum te astepti sa recunosc ca gresesc, cine crezi ca sunt eu, sa pot face asa ceva? Asta o pot face foarte putini, cei "alesi", cei puternici, cei speciali. Uita-te la mine!

Cum te astepti sa cred ca merit asa ceva? Am primit atatea lucruri bune, am avut atatea sanse, as fi putut face atatea lucruri. Le-am ratat, au trecut vremurile alea. Gata, nu mai pot face nimic acum, e prea tarziu. Drumul asta e singurul pe care il mai am. E rau, dar e al meu, merg inainte pe el. N-am ce face altceva, nu pot, nu se poate, e prea tarziu, e prea greu, nu e de mine, n-am putere, nu sunt in stare, sunt prea prost, sunt prea slab, n-am suficienta energie, n-am ce trebuie pentru asa ceva. Eu sunt o vita, nu sunt special.

Lasa-ma in pace, sa rumeg, peretele asta n-o fi asa interesant, dar il stiu, ma simt bine aici in staulul meu. Ce e dupa perete e pentru altii. Eu am viata mea.

Uitate pe hard, printre exceluri si oferte de pret

Prima oara? Prima oara a fost intr-o seara cand se intalnisera, din intamplare, intr-o cafenea. El era singur, ca de obicei, cu laptopul si cafeaua. Ea impreuna cu doi barbati si o fata - un double date, se gandise el cand ii vazuse intrand.

Era schimbata, n-o mai vazuse de cateva luni, din primavara - ce repede trece timpul, se gandi, mai am 6 luni si plec - si ii recunoscuse mai intai vocea, in momentul in care trecusera pe langa el. Ea nu-l vazuse, nici n-avea cum. O blonda cu un ras cam strident, un barbat in costum - cam trecut, sper ca nu e cu el - cu privire plictisita si un tanar in jeansi si camasa, razand la aceeasi gluma cu blonda. Iar ea... ea era schimbata. Intr-o rochie albastra, lunga, cu o bluza alba, desfacuta in fata, un zambet amuzat si oarecum distant, o ea pe care nu o cunoscuse pana acum. Se asezasera la o masa din fata, ea langa par-grizonat, fata in fata cu blonda.

M isi comanda inca o cafea, si aprinse o tigara. Se uita la ceas, tocmai se hotarase sa plece, venirea ei il surprinsese.. O tigara si atat.

Mai erau doar doua mese ocupate, un cuplu de tineri - care nu stiu cum nimerisera aici, nu era genul de atmosfera care sa atraga pe cineva sub 20 de ani - si doi barbati care nu schimbasera mai mult de trei cuvinte de cand intrasera, fiecare absorbit in propriile conversatii la telefonul mobil.

Venea de cateva luni in cafeneaua asta, in fiecare seara, o alesese tocmai pentru ca aproape niciodata nu erau mai mult de 2 messe ocupate. In seara asta, ca o exceptie, cei patru faceau o galagie care ii alertase pana si pe chelneri, care schimbau fete plictisite dupa bar. Erau un cuplu, Deb si Mike, amandoi “college drop-outs”, deschideau si inchideau localul, in fiecare zi. Ajunsese sa ii cunoasca destul de bine, prea des martor la certuri conjugale terminate de fiecare data cu imbratisari furate dupa barul inalt.

Inca o tigara.

S isi pastrase zambetul de la inceput, ii privea pe cei de la masa usor amuzata, vorbind rar, si fumand tigara dupa tigara. Tanarul din fata era in mod evident interesant de bonda, iar par-grizonat nu parea in largul lui, mereu cu privirea catre televizor sau catre celelalte mese. M ii prinsese deja de cateva ori privirea, ceea ce il facuse sa nu se mai intoarca.

Nu e un duble-date, cel putin asta e sigur - M se surprinse usurat de aceasta constatare. Desi nu era si nu fusese niciodata a lui, era mereu gelos cand o vedea pe S cu cineva, sau cand surprindea privirile altor barbati. Plus ca par-grizonat nu i s-ar fi potrivit, ea era inca un copil... Asa o privise mereu, ca pe un copil, si acum o vedea prima oara femeie.

Se uita din nou la ceas. Nu se putea hotari, curiozitatea era prea mare. Ar putea merge sa o salute, iesind. Ar putea sa-i trimita un sms haios, se gandise deja la cateva variante. Ar putea sa-l roage pe Mike sa faca o scena ca in filme, sa le trimita o sampanie la masa, The gentelman in the corner says hi. Sau ar putea sa plece, pur si simplu, ea nu-l vazuse. Il vazuse, oare, si il ignorase complet? Ce motiv ar fi avut? Cine erau oamenii astia, poate niste prieteni, poate era un “date”, pana la urma, un double-date aranjat de blonda sau de pustiul in jeansi. M realiza ca nu mai stia nimic despre ea. Dupa ce ea se mutase din camera de hotel se mai vazusera doar de doua ori, o perioada vorbisera aproape zilnic la telefon, nimicuri, ea isi inchiriase un studio - cam departe, dar cartierul era ok - apoi un two-bedroom, isi gasise o room-mate, o bulgaroaica care aducea mereu barbati in casa, se certasera, apoi o romanca care venise cu frate’su, demisia de la primul job, interviul pentru al doilea, angajarea o sarbatorisera impreuna, primul business lunch, prima relatie "de aici"- fratele colegei de apartement, un porc, a trebuit sa ii dau pe amandoi afara, ti-am zis de la inceput ca e o idee proasta, da, bine ca le stii tu pe toate; a doua relatie, ar trebui sa ma mut cu el?, nu, e o idee proasta, da, era o idee proasta, bine ca nu m-am dus, al treilea job, al treilea job in trei luni?, da seful era un porc, m-a inchis in birou si voia sa sarbatorim impreuna cresterea mea de salariu, daca sunt capabila s-o castig, si apoi.. apoi nimic. Mai vorbisera o data sau de doua ori, stia ca acum lucreaza la un birou de avocatura - ai grija, avocatii sunt niste porci, da, tu ar trebui sa stii cel mai bine, nu? - si cam atat.

S arata foarte bine in rochia albastra, mulata - nu se potrivea cu locul in care iesisera. Dupa ce renuntase la bluza alba cu care intrase, rochia ii punea in evidenta sanii, care erau - M zambi.  Par-grizonat era si el imbracat intr-un costum care arata destul de scump. Blonda in schimb parea ieftina, cu totul - de la bluza prea decoltata pana la rasul strident, iar pustul in blugi care se cam ametise deja nu-si mai retinea privirile lungi in decolteul ei. S ii aruncase cateva priviri de-a dreptul dezgustate, la un moment dat, ceea ce il facuse pe M sa zambeasca si sa ii faca un semn lui Mike pentru inca o cafea. Deci pustiul nu era o cunostinta de-a ei, probabil blonda era. Colega de apartament, probabil. Si era un double date, probabil. Colega il adusese pe pusti pentru ea, si pe par-grizonat pentru S. Totusi, S parea ca il cunoaste, din modul in care isi vorbeau uneori, scurt si oarecum complice. Era frumoasa, si M se intreba - ce e sentimentul asta, gelozie, ce e?

Intr-un final S il vazuse. Plictisita, isi scosese telefonul - verificase mailul probabil - dupa care privise in jur. M zambi, incurcat, nu stia ce ar fi trebuit sa faca. Ea ii spuse ceva, de neinteles, zambind cu ochii mari, Apoi se intoarse catre par-grizonat si schimbara cateva replici, par-grizonat se uita la el aproband - sau parca a fost un salut? - M se simti prost, trebuia sa fi plecat, a fost o idee proasta. Isi aprinse o tigara privind-o pe S cum vorbea, cu un zambet de plastic, cu blonda si pustiul in jeansi care deja parea ametit in toata regula. Pustiul se uita la el si ii facu semn cu mana - Hi there, come on, come sit with us! M ii zambi si privi jenat in jur, tinerii se sarutau la masa iar cei doi barbati vorbeau in continuare la telefon, doar Deb il privea amuzat de dupa bar. Nehotarat, privi catre laptopul deschis de pe masa, si se simti usurat cand o vazu pe S ridicandu-se. Schita un zambet catre pusti, care insa isi pierduse deja interesul, undeva intre decoletul si rasetele blondei de langa el.

Se ridica in momentul cand S ajunse langa masa. Deja ii simtea parfumul, acelasi.

-Buna.
-Buna..

-Esti de mult aici?
-De cand ati venit. De mai devreme, de fapt..

-Si de ce n-ai zis nimic? Doamne, ma lasi sa mor langa astia?
-Pai...

E frumoasa, e mai frumoasa decat am vazut-o vreodata. S il privea amuzata.

-Hai, ma iei in brate? Ma pupi? Cum facem, deja devine ciudat...
-Nu stiam daca e aproppriate...
-Hai, lasa-ma cu prostiile, si nu vorbi in englezisme cu mine, stii ca nu sunt asa...

M o imbratisa. Ii simti mirosul parului si sanii tari apasandu-l pe piept. O vazuse o data goala, cand stateau impreuna. o scena cretina, el intra in camera, ea iesea de la dus, ii taiase rasuflarea si ramasese asa, cu usa intredeschisa, fara sa poata reactiona. Ea bufnise in ras - Hai, ce faci, vrei sa ma arati la tot hotelul? El intrase, incurcat, se asezase pe pat cu spatele la ea, mormaind o scuza. Ea rase in continuare - Hai, trebuia sa se intample si asta la un moment dat, nu? stai linistit. In urmatoarele doua nopti isi gasise scuze pentru a nu dormi acolo, si o suna de fiecare data cand urca. Il urmarea imaginea ei, goala, se excita in secunda cand o vedea, chiar si imbracata in hainele largi cu care il obisnuise s-o vada in camera de hotel. In a treia seara ajunsese mult dupa miezul noptii si adormise spre dimineata, simtindu-i respiratia in spatele lui, in pat, gandindu-se sa se intoarca si s-o trezeasca, s-o dezbrace si s-o muste de fiecare centimetru pe care-l ratase privirea cu doua zile inainte.

-Hai, da-mi drumul acum, sa nu devina innapropriate. Radea, si era frumoasa, machiata discret si cu parul intins peste umeri, cu zambetul asta larg, si cu expresia amuzata. Hai, ma inviti la masa, sau nu?

M rase si el. - Da, te invit, daca te lasa lumea sa stai.

-Ma lasa, ma lasa. Ce bei aici, tot cafea?
-Da, sunt cu masina.
-Hm, eu chiar simt nevoia sa beau ceva, dar n-am cum, cu astia.

Se uita distrata spre bar, si el ii urma privirea. Mike se uita deja spre ei, si porni spre masa in secunda cand M ii confirma cu o miscare scurta din cap.

-So what can i get you?
-Well, nothing now, but if he’s willing to wait, maybe a drink, later on..

Mike il privi amuzat. - So maybe this is the lucky night and i’ll get to serve you a drink after all.
M ridica din umeri.
-‘Kay, i’ll come back...

-Deci? Ma astepti?
-Sincer, nu vreau sa..
-Termina. Nu cred ca mai stam.

Arunca o privire spre masa unde par-grizonat se juca plictisit cu ceasca de cafea in timp ce blonda, care era deja lipita de pustiul-in-blugi, radea la fel de strident.

-Da, nu cred ca mai stam foarte mult. Zece, douazeci de minute. Mi-ar placea sa mai stau cu tine, mi-a fost dor.

M ii privea buzele, in timp ce ea vorbea. Isi aduse aminte de gustul lor sarat, pe care il furase, oarecum, la imbratisarea lor de despartire. Se imbratisasera dupa o ezitare, el vrand sa-i dea drumul imediat, ea retinandu-l si strangandu-l mai tare. Izbucnise in plans, ii simtise mai intai respiratia intretaiata, apoi din ce in ce mai apasata, si apoi se trezise sarutand-o pe ochii inlacrimati, apoi pe obraji si din ce in ce mai aproape, pe buze, pe rand pe cea de sus si pe cea de jos, si iar, si iar, excitat si gata sa planga si el, in acelasi timp. Ea ii raspunsese la sarut, pentru o secunda, iar apoi fugise fara sa mai spuna nimic.

-Hai, zi ceva, ce te uiti asa? Ce am?
-N-ai nimic. Ma uit, pur si simplu. Esti frumoasa.
 S zambi.

-Si tu te tii bine. Iti merge, vad.
-Mai am sase luni.
-Stiu, in decembrie pleci.
-Ai tinut tu minte asta.
-Da, mereu ma gandeam...

Privirea ii aluneca pe langa el, pierduta undeva pe peretele din spate. Lui ii venea s-o atinga, sa-i aduca parul in fata, peste umeri, sa-i stranga lobul urechii, s-o muste de gat. Ce dracu fac, se gandi, numai de asta n-am nevoie acum.

-De ce razi?

M tresari.

-Ma gandeam.
-La ce?
-Nimic...
-Nimic, da stiu. Imi amintesc. Nu te-ai schimbat.
-Tu da.
-In rau?
-Nu, din contra. Pari mult mai matura, asa.
-Asa cum? Am imbatranit? S izbucni in ras. Voia s-o muste de buze, s-o stranga de par si s-o sarute pana o simtea ca ramane fara aer.
-Cine sunt?
-E complicat...
-Ok..
-Nu serios, e complicat, iti povestesc, dar acum ar trebui sa ma intorc. Le spun ca ar trebui sa plec, si plecam, si tu ma astepti si in zece minute sunt inapoi, ok?

Ar fi simplu. Spun ca n-am cum sa mai stau, ca trebuie sa plec, sa ma intalnesc cu cineva pe care l-am asteptat si m-a anuntat ca intarzie si ne intalnim in alta parte.

- Ok, te astept.

M o urmari pana se intoarse la masa, privindu-i conturul desenat perfect de rochia stramta. Sanii aia perfecti, parul ud, adus peste un umar, in fata, linia taliei, pielea fina, ca de copil. Zambetul ei, goala, privirea intrebatoare, Hai, ce faci, vrei sa ma arati la tot hotelul?

Se asezase la masa, cu telefonul si poseta mica in mana, discutie scurta apoi se ridicara toti, pustiul-in-blugi iesi cu mana pe fundul blondei, par-grizonat plati direct la bar si apoi se opri cu ea la masa lui. M se ridica si intinse mana, incurcat.

-William, nice meeting you.
-Glad to ..
-Well, we’re leaving now but maybe next time? Par-grizonat privea nerabadtor inspre usa, de unde se auzeau hohotele de ras ale blondinei.
-Yeah, next time.

Ea ii facu din ochi pe furis, si plecara, cu aceleasi replici scurte, schimbate fara sa se priveasca.

M se aseza si deschise laptopul, apoi il inchise la loc.

Mike veni catre masa cu un zambet larg.

-So, what will it be? Are you waiting?
-Yep. Seems I am.
-So would I.
-Yeah, keep saying things like that and tonight will end in another fight with...
-No way, Deb and I, we’re already betting whether you’ll leave together tonight.

Unde plecase? Era cu el? PLecase cu el, spre casa lor, ii spune o minciuna frumoasa si mai intarzie o ora in oras? Incerca sa-si aduca aminte cine nu mai sunase, el sau ea? Cine renuntase, el sau ea?

-If she’s coming back...
-She will. Mike ii zambi complice. Of course she will. So, what will it be?
- I don’t know, give me something, rum-and-coke, or..
- No way. You get something that’s saying you’re coming home with me tonight. I’ll get you a scotch. No way I'm losing this over rum-and-coke.

M simti cum il cuprinde sentimentul atat de familiar, nesiguranta aia cretina, pe care o ura atat de mult. Ce dracu fac. Privi telefonul, nici un email nou. Trecu prin mailurile mai vechi, arunca telefonul inapoi pe masa. Aprinse o tigara, lua paharul pe care Mike il adusese, il mirosi. Nu mai bause nimic de cat, doua, trei saptamani? Inainte bea in fiecare seara, singur, in camera. Isi aminti cum incercasera sa se imbete impreuna, intr-o noapte, uitandu-se la un episod din Sex and the city. La un moment dat ea incepuse sa topaie in pat, cu sticla de whiskey in mana, tipand ca e beata si ca vrea sa faca nebunii in seara asta. Adormisera cu televizorul deschis, fara nici o nebunie.

....

S trase scaunul cu un gest energic, el nu apucase nici sa se ridice, s-o salute.
-Dumnezeule, ce nebunie. Cea mai cretina cina pe care am avut-o de.. Nu. Cred ca e cea mai cretina de pana acum. Zambetul i se transforma intr-un hohot de ras. Isi arunca parul dupa umeri, privindu-l.

Da, e frumoasa. O femeie frumoasa.

....

S facuse deja doi pasi spre iesire, asezandusi parul. Mike strangea atent paharele de pe masa, si ii zambi lui M, complice.

- Told you the scotch will work...

Ma simt ATAT de bine, ACUM.

Sunt in ..... pana la gat, si vine, in continuare din toate partile. Si stiu ca DIN AFARA nu se vede.

Si ma invidiati, si ma compatimiti. Ma ajuta invidia voastra, imi aminteste sa-mi tin prietenii si mai aproape. Ma ajuta compatimirea voastra, ochii umezi, pentru ca imi dau seama ca va face sa va simtiti superiori.

Stiti ce? Chiar e bine. Ma simt bine. Ma simt ATAT de bine. ACUM. Pentru ca tot ....... care ma inconjoara e al vostru, nu al meu.

Si pentru ca viata e doar un zambet si o nota de parfum.

Conversatie, eu cu mine

fara sa retractez ce spuneam mai devreme, acum, in mijlocul unei conversatii, imi lipseste conversatia de care am nevoie. si nu-mi sunt suficient, sa acopar toata galagia din jur. poate ca da, e adevarat, se apropie momentul cand n-o sa mai suport toate mastile. ma intreb, totusi, pe riscul cui se va intampla asta?

Bine sau rau?

Ma simt bine inconjurat de oameni, imi place sa rad, sa glumesc, stiu sa ma cert, stiu sa injur, stiu sa mint, sa povestesc, sa intreb, sa ascult.

Totusi, cand pleaca toata lumea, imi place sa raman singur, cu mine. Cu visele sau fricile mele. Si imi dau seama cum par, din afara, cand zambesc uneori, asa, din senin, dar eu chiar ma amuz, singur. Si nu ma plictisesc niciodata.

Si da, cred ca ma simt mai bine singur. Si aici intrebarea, asta e bine sau rau?

Si cand au sa dispara toti?

Am citit undeva, odata, ca ne "schimbam" (innoim?) corpul, o data la 7 ani. Oase, muschi, stomac, ficat, toate noi. Inima noua. Nu stiu cat e de adevarat, dar daca e, inseamna ca sunt pe cale de a deveni un om nou, acum, la 28-29 de ani.

Si incercam sa ma "amintesc" mie, la 21, la 14, la 7. Dincolo de 16-17 ani, reusesc doar din fotografii sau din povesti. Imi amintesc ce faceam, imi amintesc locurile, imi amintesc prietenii, parintii, casa, mirosurile, bucuriile, disperarile, imi amintesc orice, dar nu pe "mine".

"Nu mai stii cat de slab erai?", "atunci, cand aveai parul lung", "te-ai inaltat dintr-o data", etc.

Cine sunt eu, sunt un "el / tu" din povestile lor?

Pe masura ce trece timpul, toti cei care ma stiu la 7, la 14 sau la 21 de ani (da, si mai departe, dar nu ma gandesc inca pana acolo...) dispar. Mor toti, in jurul meu, sau dispar, sau pleaca atat de departe incat devin ireali. Si atunci nu ma mai stie nimeni. Nu mai exist eu la 7 ani, in amintirea nimanui, poate doar in a mea - dar are asta vreo relevanta?

Si atunci... sa ma bucur? Acum, la 28-29 de ani, pe cale sa devin un nou "eu", sa ma bucur ca sunt inca oameni care ii stiu pe toti ceilalti "eu"?



Nu reusesc sa ma hotarasc daca si cum public posturile controversate, din urma. Prea multe discutii, lacrimi, etc. Nu stiu daca merita. Uite, ca sa ma tin de promisiune, public unul "neutru", de sambata dimineata. Pe care nu l-am mai publicat atunci pentru ca am regasit imediat aceeasi idee la altcineva.