Manageriale (2)

Micromanagement

Micromanagementul e un semn al co-dependentei (nu stiu daca acest cuvant exista in limba romana - deci nu stiu daca am scris corect... ) si al nesigurantei care definesc relatia intre un angajat si un manager prost. Pornind de la aceleasi experiente personale, descriu si dau cateva exemple...

Micromanagement de tipul "asa lucram noi". Ma refer aici la momentele in care inertia "organizatiei" este atat de mare, incat se recurge la metode "vechi" pentru a se rezolva absolut orice problema care apare. Pana si schimbarile se fac tot folosind metode vechi.

"Ce faci aici?"
"Pai, rezolv cutare lucru."
"Cum?"
"Asa, prin cutare metoda, etc"
"Pai nu e bine"
"De ce?"
"Noi nu am facut niciodata asa ceva. " si eterna continuare: "Fa asa(vechea solutie)! Asa e bine."

In aceeasi categorie intra eternele indicatii de tipul "Butonul asta trebuie sa fie mereu in partea dreapta" "De ce trebuie?" "Pentru ca noi asa am facut intotdeauna" Exceptand cazurile in care nevoia de standardizare este cu adevarat importanta (se creaza confuzie, lipseste claritatea, etc ) solutiile de genul asta duc la plafonare, la invechire si in final la lipsa de competitivitate. Mai ales in domeniul in care lucrez, cel al informaticii, al web-ului si internet-ului in particular. "Industria" se devolta - dar organizatia "ramane in urma" aplicand aceleasi solutii invechite. "Psihologia organizatiei" - definita de cea a angajatilor - cedeaza in fata fricii de necunoscut. Se gasesc tot felul de scuze - tehnologiile noi nu sunt sigure, metodele noi nu sunt suficient testate. Si chiar manifestari bizare prin care firma incearca sa convinga clientii ca "e imposibil".


Un alt exemplu de management prost e cel in care angajatul nu e lasat sa-si faca treaba, fiind hartuit cu schimbari minore pentru a satisface un "standard" uneori prea putin important in momentul respectiv. O situatie ipotetica (incerc sa dau un exemplu general, mai usor de urmarit decat ceva ..informatic)

Manager: "Trebuie sa construim o masina, cat mai repede posibil"
Angajat: "Ce fel de masina? Ce model? Cate locuri? Cate .. "
M: "Lasa asta acum !! Seful cel mare vrea in doua zile o masina care sa mearga! Detaliile le rezolvam dupa"
A: (oftand :) ) "Ok"
M: "Cat dureaza sa avem un prim prototip al masinii care sa functioneze, fara detalii?"
A: "Pai.. cam 2 zile..."
M: "Mult... Treci imediat la lucru."

A doua zi:
M: "Cum stam, nu e gata inca?"
A: "Pai .. in 3 ore termin. Masina are 4 roti, si merge. Trebuie sa-i mai pun volanul si .. "
M: "Poftim!?! Pai nu e vopsita! Nu are emblema! Nu are seria inscriptionata pe motor, si nici tapiterie in culoarea de care am discutat!!"
A: "Pai n-am discutat ca trebuie sa mearga si apoi deta.."
M: (Vizibil iritat de incompetenta crasa a angajatului) - "Nu ne putem prezenta cu o masina fara emblema, si fara seria pe motor."
A: "Ok, ma apuc de emblema, atunci".

Dupa 2 ore:
M: "Cum stam, e gata? Deja suntem in intarziere!!"
A: "Cum, intarziere? Am zis doua zile .. "
M: "Pai deja e aproape sfarsitul celei de-a doua zi.. "
A: "Da dar ieri.. "
M: "CE E ASTA? ASTA E EMBLEMA? Nu ne putem prezenta cu asa ceva. Nici culoarea nu e buna. "
A: "Pai .. cum sa le schimb?"
M: "Nu stiu, dar asa nu e bine".

Dupa (alte) 2 ore:
M: "Nu nici asa nu e bine"

Dupa (alte) 3 ore:
M: "Nu nici asa nu e bine"

Dupa ..
M: "Nu, nici asa nu e bine!!" "Of, trebuie sa fac totul singur. Pune aici o linie, aici un cerc, aici culoarea mai deschisa, aici mai inchisa."
A: "Pai ca sa pun aici un cerc mai imi trebuie 2 ore... "
M: "Hai, repede, ca suntem in intarziere"

A treia zi:
M: "E gata?"
A: "Am terminat emblema, si culoarea. Mai am de pus volanul si .. "
M: "Pai cum, nu functioneaza? Credeam ca e gata. Trebuia sa facem o demonstratie ieri!!"
A: "Pai am zis 2 zile - fara detalii, si deja una am perdut-o cu emblema si .. "
M: "AAAA ce naiba chiar trebuie sa am grija de fiecare amanunt, doar am zis de la inceput ca ne trebuie ceva functional, detaliile la sfarsit..."

etc etc (da, stiu ca povestioara asta arata cat de frustrat sunt, dar asta e, nu ma mai pot ascunde la nesfarsit :)) )


Micromanagementul duce la "supraincarcarea" ambelor parti - managerul se ocupa de toate detaliile, angajatul este obligat sa lucreze intr-un ritm si intr-un fel in care nu este eficient. Cauza principala este faptul ca managerii se feresc sa angajeze oameni mai "buni" decat ei - din diverse motive(toate gresite) . Spun "principala" pentru ca exista intotdeauna posibilitatea ca oamenii sa nu faca"ce trebuie" din alte motive, nu doar pentru ca "nu stiu". Oamenii trebuie sa stie intotdeauna exact Ce trebuie sa faca - nu neaparat Cum. Frustrarile unui angajat care este mereu atentionat ca nu face lucrurile cum i s-a spus (metoda proprie poate sa fie mai buna, dar sa nu fie inteleasa de nimeni, din lipsa de cunostinte... ) sau care este intrerupt mereu din activitati pentru a rezolva probleme marunte si mai putin "importante" duce mai mereu la "obedienta malitioasa" - va face tot ce i se spune, chiar daca isi da seama ca face lucrurile gresit, doar pentru a avea satisfactia ca "eram sigur ca nu e bine asa". Micro-managerul va fi din ce in ce mai ostil fata de angajat pentru ca isi da seama ca a gresit - si isi da seama ca angajatul stia asta - si se creaza un cerc vicios. Care nu poate fi incheiat decat prin demisie sau concediere.



Si nu in ultimul rand, vreau sa vorbesc depre managementul de tip "agricol" (explic imediat). Unii manageri au impresia ca oamenii lucreaza (singuri sau in echipa) dupa modelul agricol: 1 tractor ara un camp in 2 zile, deci 2 tractoare ara campul intr-o singura zi. Ceea ce in cele mai multe cazuri este profund gresit. Din disperare sau lipsa de experienta, un manager va pune doi sau mai multi oameni sa lucreze la un proiect pentru a-l termina mai repede. Uneori insa efectul este contrar - timpul creste direct proportional cu numarul de membri noi in echipa: se adauga timp pentru cunoasterea detaliilor proiectului, impartirea sarcinilor, acomodarea echipei, etc. Mai mult chiar - noii membri ai echipei vor face greseli pe care unul din cei cu experienta va trebui sa le repare - pierzand mult timp, evident. Apoi apar frictiuni intre membrii echipei - cei "rapizi" sunt nemultumiti de ritmul in care sunt siliti sa lucreze, cei mai inceti sunt frustrati de sacrificiile pe care le fac, sau de reprosurile (mai mult sau mai putin evidente) colegilor. Ambele categorii insa vor avea la un moment dat un "dusman" comun - pe tine, managerul agricultor.

Acum ma opresc, dar nu am terminat inca, sper sa mai gasesc timp si rabdare pentru restul exemplelor "asa nu" pe care le-am dunat in timp ..

Manageriale

Fara "experienta" sau "cunostinte" de management, scriu doar ce mi se intampla in fiecare zi.

Indiferent de profilul si activitatea firmei - constructii, programare sau Patriarhia Romana - 80% (procent ales la intamplare, vreau sa spun "majoritatea") problemelor de care se "loveste" managementul sunt similare si se repeta indiferent de organizatie, doar restul de 20 % au intr-adevar legatura cu domeniul de activitate. In marea majoritate a cazurilor management inseamna oameni nemultumiti (chiar daca sunt programatori sau prelucratori prin aschiere) de salar, de prea putine zile libere, clienti dificili, angajati lenesi, munca de coordonare cu caracter general (cel mai bun ramane, cel mai descurcaret merge la client, etc..). Restul de 20% inseamna efectiv decizii luate tehnic, functie de firma: in ce limbaj scriem programele, ce materiale folosim, dupa care versiune sau traducere a bibliei tinem predica de dimineata (etc, etc).

Si pentru ca problemele sunt atat de similare, rezolvarile lor - gresite sau nu - sunt aceleasi. Comportamentul managerial e similar, indiferent de domeniu. Si ca de obicei, ma concentrez pe greseli.

In primul rand exista acest sindrom al "vinovatiei". Oamenii nesiguri cauta mereu sa ascunda greselile si sa dea vina pe altcineva. Un bun profesionist ( si prin profesionist inteleg un om care cunoaste foarte bine "activitatea" si are multa "experienta") face greseli la fel ca un incepator, poate nu la fel de multe, si poate alte greseli. Deosebirea este ca profesionistul nu simte aparitia unei greseli ca pe un "atac la persoana", pentru ca are destule cunostinte si experienta incat sa determine exact cauza problemei, sa o poata rezolva, iar apoi sa ridice din umeri spunand "asta e, greseli se intampla, am gresit (n-am stiut cutare lucru, n-am vazut cutare lucru, n-am luat in calcul ca, etc etc). O greseala nu il afecteaza pe el, ca profesionist, afecteaza doar una din lucrarile pe care le-a facut. Un incepator, cineva nepregatit sau prost pregatit, fara experienta (opusul profesionistului) se va simti atacat, pentru ca nu e constient de adevarata lui valoare, nu poate aprecia greseala si cauzele ei, ci doar percepe greseala ca pe o infirmare a valorii lui. UN atac la persoana. Si atunci va cauta sa se apere. Si cel mai simplu va fi sa nege greseala, sau sa o atribuie altcuiva. Si metode se gasesc.

Din pacate acest tip de comportament (reactie) este intretinut de managerii .. prosti. (Stiu ca "prost" e un cuvant dificil, dar deocamdata nu stiu cu ce sa-l inlocuiesc.) Un manager bun trebuie sa-si ajute oamenii nesiguri sau nepregatiti, sa-i protejeze de reactiile de tip "nu e vina mea". Managerii buni trebuie sa critice greselile, nu oamenii. Managerii buni nu trebuie sa zica "esti neatent" "esti neglijent" ci "ai gresit" si atat. Greselile trebuie criticate (mai mult sau mai putin aspru) dar oamenii niciodata. In cel mai rau caz, daca acelasi om repeta de mai multe ori aceleasi greseli, o ultima mana de ajutor pe care managerul trebuie sa o acorde este intrebarea "De ce gresesti?" si cauzele vor aparea. Daca nu exista cauze concrete, care tin de meseria in sine, mai mult ca sigur exista niste cauze profunde - nemultumirea in legatura cu salariile, "atmosfera" de munca, sau alte probleme care il fac pe angajat sa se revolte, sa atraga atentia prin orice metoda. Ca un copil care face "pozne" doar pentru a avea un parinte aproape (parinte care este absent mai tot timpul) - chiar si numai pentru a-l certa.

Si vreau sa dau si un exemplu - pe mine, evident - in pozitia de angajat problema. Pus sa lucrez intr-un domeniu in care nu aveam cunostinte ( 0 , nimic adica) am facut evident o mutime de greseli. Care greseli insa nu au fost judecate ca greseli, ci ca "neatentie". Un lucru pe care eu nu stiam sa il fac a fost perceput ca ceva pe care nu l-am facut din neatentie sau din lipsa de interes. "Nu stiu" pe care l-am repetat obsesiv a fost interpretat ca "Nu vreau", pentru ca "Cum, nu stii ?! E simplu, ce naiba." Ceea ce in ochii mei e o performanta - am reusit sa am niste rezultate relativ bune lucrand cu ceva necunoscut - a fost primit cu reprosuri si atac la persoana - "Esti neatent, nu-ti dai interesul" De aici frustrare si tendinta mea de a nu mai fi serios, pentru ca "si-asa voi fi criticat". Si multe alte probleme de care iti trebuie mult curaj si multa tarie ca sa scapi - "greselile erau dinaintea mea", "nu am avut destul timp", "daca stiam ca .., dar nu mi-a spus nimeni". Rezolvarea lor ar fi fost simpla - "De ce nu ai avut timp? Cutare face asta in 1 ora, tu de ce nu poti? Pentru ca nu stiu sa lucrez cu asta, cutare stie, eu trebuie sa invat. " Simplu, nu? Cea mai simpla cale sa afli un raspuns e sa intrebi. Doar ca pentru manager e mai simplu altfel - pentru ca el trebuie sa raspunda in fata altcuiva care il intreaba "De ce nu s-a facut la timp? ". Managerul ..prost.. e in aceeasi situatie de lipsa a increderii in deciziile pe care le ia si in propriile puteri in general. In fata unei asemenea intrebari ii va fi greu sa recunoasca faptul ca a gresit punand pe cineva nepregatit pentru asta sa rezolve problema. Va alege sa creada si sa spuna ca "cutare e vinovat" din diferite motive independente de el - e lenes, neatent, etc.

Aici exista si un alt simptom, mai grav, al managementului gresit. Cel al "aliantei" cu superiorii sau clientii, in detrimentul angajatilor (sau subordonatilor). Dupa principiul "seful si clientul au intotdeauna dreptate" managerul se "aliaza" cu acestia impotriva propriilor angajati. Cand un client greseste, (si in cazul meu se intampla foarte des) sau nu intelege, sau nu ii convine, sau e cronic nehotarat - managerul nu trebuie sa se alieze cu nimeni. In cel mai rau caz trebuie sa se alieze cu echipa. Clientul "trebuie" sa aiba dreptate, sigur, dar oamenii (echipa) trebuie sa stie ca asta e o fatada. Trebuie sa stie ca au un sef (manager) in care pot avea incredere, care ii sustine, care ii "apara" de prostia din afara. De asta il si "recunosc" ca fiind sef. Oamenii accepta si cauta "sefi" pentru ca au nevoie de o securitate pe care la un moment dat nu si-o pot asigura singuri.

Unii vor zice (inclusiv eu, acum ceva timp) ca esti prost daca te angajezi, trebuie sa mergi pe cont propriu. Eu nu mai cred asta. Am inteles ca unii oameni fug de responsabilitate nu pentru ca sunt prosti (!!) ci pentru ca nu au incredere in ei insisi (pe care dupa un timp o pot castiga), pentru ca au nevoie de exemple, de "profesori", de "experienta". Unii poate vor sa fie "experti" in ceva si au nevoie de un focus pe care nu il pot obtine daca se ocupa de clienti, de cheltuieli, de chirii, de managementul timpului sau salarii. Si atunci cauta "un sef" care sa ii protejeze de toate astea, sa le permita "sa isi faca treaba", sa ii indrume si sa ii ajute la nevoie. Cand "seful" se aliaza cu clientii sau cu managementul superior - isi pierde puterea. Isi neaga rolul. Mai ales cand clientii nu au dreptate. Si de aici provine obedienta malitioasa a angajatilor care "se supun". Nu mai lucreaza in echipa, nu mai au scopuri comune, sunt nemultumiti. Si rezultatele sunt imediate.

(va urma :) )

Teoretice

Postul trecut ... scurt ( ;) ) dar am simtit nevoia sa scriu. Si trebuie sa recunoasteti ca ... e o intrebare buna.

I

Cand vrei sa acuzi pe cineva - mai ales de fata cu altcineva - dar nu poti, fie pentru ca ti-e frica de confruntarea directa, sau pentru ca sunteti "prieteni" si nu vrei sa strici aparenta - ce faci? Recurgi la tachinari. Aluzii, insinuari. Pentru ca exista oricand posibilitatea sa spui "ei, a fost o gluma.. de ce iei totul asa in serios". Oricum ar fi, te simti castigator. Ti-ai spus "of"-ul. Daca persoana pe care ai acuzat-o (pentru ca asta ai facut, oricat ai incercat sa camuflezi asta) a ripostat, ai facut-o sa para vinovata tocmai prin remarca asta rece, ca a reactionat disproportionat. Tu nu voiai sa insinuezi nimic, glumeai... Esti un manipulator, dar nu poti fi acuzat de nimic. In cel mai rau caz, ai facut doar o gluma proasta. Si totusi toata lumea a observat ca e ceva la mijloc ...

Mai grav e cand faci asta cu propriile ganduri. Esti acuzat - poate esti chiar propriul acuzator - si incerci sa scapi cu o ... "gluma". Gluma pe care daca o iei in serios, nu e bine, pentru ca e o gluma. Si atunci trebuie sa o iei ca pe o gluma. Si totusi "vorbim ceva serios, nu incerca sa schimbi discutia" - "ei, am facut si eu o gluma". Pe cine manipulezi? Pe mine, incercand sa ma opresti din a te acuza in continuare? Sau pe tine, incercand sa-ti oferi o scuza valida? Te crezi, cand te minti?


II

Cand ne deranjeaza ceva, nu putem spune imediat ca avem o problema. O problema avem doar cand putem defini ce nu e bine, si care e rezolvarea. Pana atunci doar ne lamentam. Ne plangem de mila (de cele mai multe ori) doar ca sa avem un subiect de conversatie, fara sa cautam o rezolvare, fara sa fim constienti ca intr-adevar avem o problema. Si chestia cea mai sunparatoare e ca in majoritatea cazurilor, "problemele" noastre au solutii rapide, pe care ni le poate spune oricine, dar pe care le refuzam (nervosi, de cele mai multe ori, pentru ca nu ne intelege nimeni, toti cred ca stiu rezolvarea, dar ei nu cunosc adevarata problema, nu stiu ca noi defapt suntem niste victime, etc).

De acord - e posibil ca prietenul, sotia, mama sau seful nu vor putea de fiecare data sa-ti dea cea mai buna solutie, dar e probabil ca o vor face. Pentru ca ai tendinta sa te victimizezi, si asta te face sa nu mai vezi ce trebuie sa faci, ai tendinta sa spui ca nu exista solutii. Si cand nu exista solutii, nu exista de fapt nici o problema, ci doar timp pierdut si autocompatimire. Ma vei intreba - vrei sa spui ca nu exista probleme fara solutii?? Pai.. da. Nu exista probleme fara solutii! Exista cel mult probleme la care solutiile iti sunt pe moment inaccesibile. Tocmai asta e provocarea.

Si, desi risc sa ma repet, ce ai face daca nu ti-ar fi frica?

Ce ai face daca nu ti-ar fi frica

?

Focus si Pasivitate

Indiferent de rezultatul intalnirii de azi, (pe care sper totusi sa-l aflu in curand, fie el prost sau bun) mi-am confirmat niste lucruri.

1. Cand nu stii ce vrei, ai tendinta sa accepti ce ti se ofera.
2. Cand nu ai incredere, mai ales in propria persoana, ai tendinta sa accepti "mai putin" decat ai vrea de fapt sa obtii, motivand prin chestii stupide gen "la urma urmei ... " sau " oricum nu ..." .
3. Cand faci o alegere fugind de ceva rezultatul este ca ai tendinta sa accepti orice, in orice conditii.
4. Cand esti obosit, satul, stresat, nesigur sau nehotarat ... e mai bine sa te feresti de la a lua decizii cu implicatii majore.
5. Nu e bine sa ajungi in nici una din situatiile de mai sus.


In alta ordine de idei, tot in urma intalnirii de care vorbesc, mi-am mai confirmat niste lucruri.

6. Oamenii de succes (sau ma rog, cu "mai mult succes" decat ma pot lauda eu in momentul de fata) cred in puterea focus - ului.
7. Oamenii care stiu ce vor (vezi punctul 1) pun intrebarile care trebuie, pana cand afla ceea ce ii intereseaza.
8. Oamenii care stiu ce vor nu vorbesc "vrute si nevrute". Daca auzi de mai multe ori "Nu despre asta vorbim acum" sau "Sa ne intoarcem la " - e semn clar ca bati campii. Opreste-te.
9. Intotdeauna e vorba despre scopuri, obiective, cuantificare, evaluare. Intotdeauna.
10. Lasii mor de 1000 de ori.
11. Oamenii cauta implicare. Experienta se dobandeste. Cunostintele la fel. Pasivitatea inseamna moarte. In atat de multe feluri.
12. Cand te uiti pe pereti si te joci cu hartiile, in loc sa stai linistit si sa te uiti in ochii omului cu care vorbesti asta inseamna ca minti sau ti-e frica. Ce alegi? (Multumesc celor care mi-au repetat chestia asta, de atatea ori.)

... si lista poate continua. Concluziile sunt simple.

Am subliniat cateva cuvinte - putere, focus, scopuri, obiective, cuantificare, evaluare, intotdeauna, implicare, pasivitate, moarte. Atat de legate intre ele, conditii "sine quibus non" ale oricarui succes. Intrebarea e, bineinteles, ce legatura au aici pasivitatea si moartea, sau ce inseamna intotdeauna.

Intotdeauna inseamna sa fii consecvent. Sa ai scopuri pe care sa fii focusat, sa evaluezi ceea ce obtii, sa schimbi ceea ce faci pentru a obtine rezultate mai bune.

Pasivitatea si moartea sunt aici pentru ca, intr-adevar, fara ele nu se poate obtine nici un succes. Sunt etalonul, termenul de comparatie. Sunt ceea ce trebuie sa eviti. In momentul cand ai devenit pasiv, ultma speranta e sa constientizezi. Ca nu asta trebuie sa faci, ca nu e viata altcuiva, nu e vina altcuiva. Nu e nimeni vinovat (si chiar daca e , nu are importanta) ai mereu posibilitatea de a alege. Tu.

Trebuie sa faci ceva. Acum.

Ce inseamna daca fugi de frica, traiesti in frica?

Asa suna o cautare pe google care a dus catre blogul meu. Mai exact catre postul asta ... care e unul din cele mai citite posturi ale mele.

Cand eram "mic" auzeam foarte des expresiile "complex de superioritate" si "complex de inferioritate". La fel de des auzeam si "suferi de mania persecutiei". In ultimul timp nu am mai auzit pe aproape nimeni folosind expresiile astea, in schimb am vazut foarte multi oameni care le .. exemplifica.

Nu eram asa, am devenit. Vad in jurul meu numai oameni care sufera de inferioritate, si compenseaza. Intreaga lor viata e o minciuna. Oameni care se ascund in spatele unor cuvinte scuipate cu ura, oameni care nu gasesc argumente, care cauta puncte sensibile, si le exploateaza la maxim. Oameni simpli, saraci, care inventeaza minciuna dupa minciuna pentru a se simti macar pentru un minut in centrul atentiei. Daca as fi Freud as spune ca sunt cei care traiesc frica perpetua de castrare.

Mi-e frica. Mi-e frica de saracie, de inutilitate, de moarte ( a altora - pentru ca la a mea .. nu m-am gandit serios niciodata). Mi-e frica de boala, de hoti, de cutremure. Mi-e frica de multe lucruri de pe lumea asta. Mi-e mai frica acum decat imi era acum cativa ani, si asta e din cauza castratilor din jur, pe care am invatat docil sa ii copii.

In trecut, invatasem sa fiu curajos. Invatasem (de la cei din jurul meu) sa vorbesc neintrebat, sa spun ce gandesc, sa arunc hartiile pe jos, sa bat din picior cand sunt nemultumit, sa strig, sa pun piciorul in usa. Mi-am infruntat vecinii cand aveam 5 sau 10 ani. Am infruntat "baietii" mai mari, m-am batut cu ei si am luat bataie de multe ori dar nu am fugit niciodata. Pusti fiind am condus gasca pentru ca am fost cel care s-a luat la bataie cu cel mai mare. Pentru ca eu voiam ceva si nimeni altcineva nu avea nici un plan. La scoala mi-am infruntat profesorii, chiar daca am plans de multe ori, pus in fata evidentei unei forte ilogice si nedrepte. Am fost unul din cei care s-au ridicat cand altii au stat jos, speriati.

Am fost cel care nu a recunoscut autoriatea. Am fost unul din cei care au sfidat autoritatea, mai mult- am fost unul din cei care am condus pe cei care au sfidat autoritatea. Si nu mi s-a intamplat nimic. Am fost cel care a pus piciorul in usa si cel care am amenintat. Si nu mi s-a intamplat nimic. Si m-am simtit al naibii de bine. Am fost respectat, aratat cu degetul, s-a ras de mine. Am fost laudat, flatat, admirat. Am avut puterea de multe ori, si asta pentru ca mi-am luat-o.

Adevarul e ca mi-a placut intotdeauna sa fiu in centrul atentiei. Sa fiu castigator. Sa fiu puternic, mai sus, deasupra. Totusi nu am simtit niciodata nevoia sa fac ceva doar ca sa-mi demonstrez ca pot. (Ok, poate odata sau de doua ori.)

Puterea am pierdut-o in momentul cand (rational) am acceptat ca nu o am. In momentul cand am spus ca "trebuie sa". In momentul cand am zis ca "asta e situatia". In fiecare moment in care am spus ca cineva "ma scoate din minti". Cand am zis ca "situatia ma depaseste". In momentul cand am zis "lasa".

Pus in fata unei alegeri, puteam sa aleg, sau sa astept sa vad ce se intampla. Puterea nu a disparut, nici nu mi-a luat-o nimeni - am dat-o de buna voie. In momentul in care refuzi sa alegi, devii sclav. Intotdeauna bunul meu cel mai de pret a fost mandria. Integritatea - sa-i zicem. Sentimentul ca eu sunt eu, nimic mai mult sau mai putin. Sursa puterii mele dintotdeauna a fost disperarea de a-mi apara acest eu. "Eu" sau "ego", tot ceea ce m-a propulsat in tot ce am facut a fost constiinta a ceea ce sunt "eu", ceva pe care nimic nu- poate nega. Puterea de a intoarce spatele, de a mai face un pas, de a spune sau de a ramane tacut la un moment dat a fost un act constient de a apara ceea ce sunt. Am pierdut in momentul in care am inceput sa fac concesii. De frica.

Nu mi-a fost niciodata frica, asa cum imi este acum. Da - raspund la intrebarea din titlu - daca fugi de fricile tale, traiesti in frica. Te pierzi in fiecare zi cate putin, te ascunzi, te minti, te urasti. Dai vina pe altii, pentru ca ti-e greu sa recunosti ca vina e numai a ta. Am mai spus - frica e ceva normal, inseamna ca nu esti pregatit. Dar trebuie sa hotarasti - ori te pregatesti si mergi mai departe ori schimbi drumul.

Nu te lasa castrat. Priveste in jurul tau - cine conduce? Cine castiga? Cine rade? Cine acuza, cine striga, cine sfideaza? Asculta ce iti spune acel "eu" care urla de durere in tine. Nu te mai lasa umilit, nu te mai lasa furat, amagit, inselat, nu meriti. Nu are nimeni dreptul. Nu e firesc, nu e natural, nu are importanta cum il cheama sau cati bani are, de unde vine sau pe cine cunoaste. Important e unde mergi tu. Nu fii umil, nu castigi nimic.

Spune cu voce tare cine esti. Ai sa fii surprins.

Ghidul gradinii

La granita dintre umor negru si marketing foarte prost ... astazi am gasit pe presul de la intrare, la usa garsonierei mele de 20 metri patrati ( impreuna cu toti ceilalti vecini ) din blocul de garsoniere... ghidul bricostore pentru gradina ...

200 de pagini de piscine, felinare pavaje, plante decorative ...

Deci, ce e ? O gluma proasta sau marketing prost ? Sau amandoua? Eu tind sa cred ca e marketing prost, nu stiu a cui e vina, dar cred ca cineva trebuia sa se gandeasca, totusi, ca nu suntem tocmai in target.

Mereu pregatit sa ma apar

de un posibil atac, zilele vin una dupa alta marcate doar de o alta cearta sau o alta nemultumire. Mai demult spuneam ca vreau doar sa fiu lasat in pace, ca nu sunt pregatit pentru o lectie de dresaj.

Imi e foarte greu sa scriu, sa imi aleg cuvintele, pentru ca am tendinta sa scriu doar cuvinte urate. Sunt convins ca ceea ce se intampla este o lectie pe care trebuie sa o invat. Este modalitatea prin care "viata" (sa spunem) imi arata ca trebuie sa fiu mai puternic de atat, ca sa pot merge mai departe.

Dar, cu toate astea m-am saturat. M-am saturat sa fiu criticat in fiecare zi, pentru lucruri uneori adevarate, alteori nu. M-am saturat sa fiu contrazis pentru orice spun, fie ca e corect, fie gresit. M-am saturat sa imi "inghit" raspunsurile doar pentru ca sunt mai tanar sau pentru ca am mai putina "experienta". M-am saturat sa ma tot simt vinovat. M-am saturat sa imi reprim violenta raspunsurilor (care e in natura mea), m-am saturat sa renunt. M-am saturat de sentimentul ala acru de scufundare, pe care il am de fiecare data cand cineva imi tine o predica. M-am saturat sa ma pedepsesc pe mine pentru rautatea sau pur si simplu prostia altora.

Am foarte multe greseli pe care le regret, pentru care sunt vinovat si pe care mi le asum. Dar multe din aceste greseli au la randul lor niste cauze independente de mine. Am spus asta de prea multe ori, dar nu am fost ascultat niciodata, dar de acum inainte (pentru ca de asta scriu, nu doar ca sa ma plang) am sa am grija sa fiu ascultat.

Nu stiu care ar trebui sa fie pozitia mea, nu stiu ce e bine sa fac, nu stiu ce "trebuie", care e calea corecta, zen, acceptata social, dar eu am sa-mi impun punctul de vedere, cu toate puterile si cu toate riscurile. Am sa-mi apar si am sa-mi impun punctul de vedere tipand mai tare decat tipati voi, fiind mai pisalog decat sunteti voi, coborandu-ma la un nivel mult mai jos decat cel la care sunteti voi, lovind mai tare cu pumnul in masa, spunand o minciuna mai mare, gasind o scuza mai buna, gasind mereu alt si alt vinovat. Am sa ma contrazic cu tine pana in panzele albe, am sa ma enervez mai tare si am sa te urmaresc oriunde ai sa fugi si am sa-ti fac viata un cosmar mai mare si mai negru decat tot ce mi-ai facut tu mie in ultima vreme.

Stiu, nu e bine. Imi fac mai mult rau mie. Solutia corecta e sa fiu cel destept si sa ma dau la o parte, sa ocolesc, sa nu ma implic, sa tac, sa accept si sa nu pun la suflet. Sunt de acord. Doar ca pe mine acum nu ma intereseaza care e solutia buna, ma intereseaza sa ma razbun, ma intereseaza sa inchei conturi, sa fiu deasupra, sa pun piciorul pe gatul cuiva. Solutia "buna" nu a reusit decat sa ma faca sa ma simt slab si mi-a otravit sufletul, nu a facut decat sa-mi creeze o imagine foarte proasta (si in ochii mei, si in ai celor din jur).

Asa ca de azi gata cu prostiile, si facem lucrurile asa cum stiu eu.

din cotidian

Din intamplare astazi am vazut doua fragmente de emisiuni de "divertisment" la televizor.

Primul fragment era ceva .. sinistru, legat de un baiat care "insela" o fata; care fata era in studio si il supraveghea, montajul fiind o alternare penibila intre imagini cu baiatul si replici "punctuale" ale prietenei "inselate". Trecand peste faptul ca subiectul este complet cretin, sunt pregatit sa accept ca unora le face placere acest tip de "reality show". Problema mea e ca de fapt acesta nu e un reality show, e un show cu actori, cu scenariu si tot tacamul. Si aici ma gandesc, care e nivelul intelevtual la care te poti bucura la un show cu actori care mimeaza (prost) un reality show cu un subiect cretin si intamplari cretine.

Al doilea fragment era din o emisiune cu Teo (ce mult imi placea matinalul cu Teo si Mircea Badea... mi-e ciuda ca nu gasesc macar fragmente din emisiunile lor, sa imi aduc aminte de copilarie). Emisiunea cu Teo e un show cu intrebari si detector de minciuni. Eu sper ca poate nu am inteles eu cum functioneaza emisiunea, dar .. din ce am inteles eu, ti se pun niste intrebari incomode. Daca raspunzi sincer, castigi niste bani, daca minti, pierzi. Si atunci ma intreb.. (pentru ca de aia ai minte, ca sa gandesti, mama masii de treaba...). Ai doua alternative - ori raspunzi sincer la intrebarea incomoda - si castigi banii, ori minti, si toata lumea afla ca minti, deci esti in aceeasi pozitie incomoda, dar ai pierdut banii. Hai sa luam un exemplu (ca sa se inteleaga ce spun, stiu ca ma exprim cam greu) - Sunt in studio, cu sotia si parintii, si Teo ma intreaba "Ti-ai inselat sotia?". Daca eu mi-am inselat nevasta, optiunile sunt sa raspund "Da", sa ma umplu de rusine si sa castig suta de milioane, sau sa raspund "Nu", sa mi se spuna ca raspunsul este fals, sa ma umplu de aceeasi rusine si nici sa nu castig nimic. Ce emisiune e asta? Poate cineva sa creada ca asta e pe bune?

Tragand o linie, cat de disperat trebuie sa fii incat sa-ti distrugi creierul cu asemenea nenorociri?

Programator (I)

Am pus prima oara mana pe un calculator la 10 ani (poate 11, nu mai tine nimeni minte). Am fost fascinat, si acum, dupa 16 ani, sunt la fel de fascinat. Atunci a fost prima oara cand mi-am zis ca vreau sa fiu programator, acum vreau in continuare sa fiu programator. Si totusi nu mai vreau sa fiu programator.

Primul calculator, de atunci, era al meu - cadou de ziua mea. Pana atunci nu mai vazusem decat un calculator industrial, cu benzi si cartele perforate - care ocupa o camera intreaga. In aceeasi zi am scris si primul program - copiat litera cu litera dintr-o carte care a venit la pachet; am scris un program care canta o melodie de cateva note. (Ceata lui Pitigoi...) Imi aduc aminte jocurile de pe HC ( si m-am jucat destul, inca mai am munti de casete acasa) dar cel mai bine imi aduc aminte programele. Am copiat cateva carti de Basic (mergand de la cele simple - "sa invatam sa programam", trecand prin manuale, colectii de jocuri .. ) Copiam programe de la televizor - era o emisiune pe TVR in care cineva chiar dadea jocuri si programe pe care puteai sa le inregistrezi pe caseta. Am avut o carte de programe industriale, din care nu intelegeam nimic, dar pe care le copiam doar ca sa vad rezultatul - calculau rezistentele unor structuri, angrenaje si mecanisme, aveau termeni pe care nu ii intelegeam...

Apoi am descoperit LOGO. (Mai tarziu, la facultate, cand am descoperit Lisp am fost fascinat - era Logo ... si era atat de puternic. Anticipez.) Logo m-a tinut in fata ecranului verde (aveam monitor verde-negru, la HC. Inca mai functiona acum 4 ani cand l-am probat ultima oara. ) multe nopti, incercand sa desenez cine stie ce grafice, invatand sa lucrez cu functii, recursivitate sau fisiere. Plus ca ... scriam ca programatorii adevarati, in cuvinte, nu in combinatii de taste .

Cand am vazut prima data windows 3.0 (sau 3.1, cine mai stie) am fost coplesit. Jocuri, dischete,. Windows NT, retea!! Cand am vazut prima oara windows 95 (un demo, instalat de pe 4 sau 5 dischete ... acum stau si ma gandesc, cum putea fi demo la un sistem de operare... ) ne-a trebuit (eram mai multi, era un eveniment) cateva ore ca sa intelegem noile concepte ...

Apoi lumea se juca si eu invatam comenzi in dos. Imi aduc si acum aminte ce multumit am fost cand am aflat ca poti sa scrii HELP si sa afli o gramada de chestii. (chestia asta ma ajuta in continuare). Am trecut repede prin toate generatiile de 286, 386, 486; am vazut si un MAC - dar era doar o piesa de muzeu, oricat m-am rugat - nu am avut voie sa il pornesc. Apoi pe la 16 ani am avut primul meu PC - un Pentium I. Imi aduc aminte ca in prima noapte m-am jucat (aveam cateva jocuri instalate, cand l-am cumparat) Probabil m-am jucat si in zilele urmatoare, dar imi aduc aminte cum am gasit intr-o dimineata un manual de Basic, un fisier htm pe care il studiam in dos. Era al naibii de frustrant , si am inceput sa-mi iau notite, pentru ca era o singura consola. Apoi am avut o revelatie fantastica - am pornit dos- ul de sub windows si puteam lucra in acelasi timp. Apoi am aflat ca Basicul e o chestie prafuita. Am aflat de pascal. Am scris in pascal tot ce am putut (dupa acelasi pattern de in urma cu caativa ani - "sa invatam sa programam", manuale, carti de jocuri, apoi din ce in ce mai tehnic.) Am scris in pascal pana am programat un Paint (in echipa cu cineva) Un paint in care pusesem cam tot ce avea Paint-ul original - forme, culori, salvam fisiere, incarcam fisiere (in format propriu, bineinteles). Apoi am abandonat Pascal - eram in clasa a 11 ( sau a 12-a?) si am descoperit Borland C++.

Apoi am plecat la facultate. Si am descoperit internet-ul. Am descoperit internet-ul in laboratoare cu niste calculatoare ciudate, unde nu mergea nimeni niciodata. Toti se ingramadeau in cele doua sali cu cateva calculatoare cu win95, si prioritate aveau (normal) cei din anii terminali, nu bobocii. Incet incet am aflat ca acele calculatoare ciudate erau terminale, si limbajul acela ciudat era un sistem de operare - am auzit de novell, de netware, apoi de unix si linux ... Si am invatat mai intai mecanic comenzile - whoami, whereami, telnet, lynx ... Apoi mi-am adus aminte de HELP. Si am aflat ca se cheama "man".

Apoi am aflat ce inseamna "cu adevarat" programarea. C, C++, Java, C++, C++, C++. Am invatat ce inseamna baze de date, (de la fox la Oracle). C++, C++, C++ ... C++ sub linux, C++ de Windows (MFC) . Am visat liste si pointeri, am construit sisteme de operare, am scris probleme cu matrici cu multi de 0. Retele neuronale, compilatoare. C++. (da, am invatat multe limbaje de programare, enumerarea ar fi prea lunga, credeti-ma pe cuvant. )

Am invatat sa programam intrun limbaj ciudat, cu multe paranteze - Lisp. (Ce chestie, asta seamana cu logo .. Da.. Logo e un subset de lisp - fara paranteze.) Lisp e cel mai puternic limbaj de programare pe care l-am invatat vreodata. Lisp este homoiconic - limbajul in sine si datele pe care le manipuleaza sunt reprezentate similar. Programul poate scrie programe. A fost mult timp sinonim cu inteligenta artificiala (am fost fascinat de subiect).

Si (destul de tarziu, pentru ca noi am studiat multa teorie) am aflat de web. (de programare web, adica) Am aflat de html, de asp si php, am aflat de css (da, css exista de mult, nu a fost inventat anul trecut, doar a fost redescoperit in ultimul timp .. ) si de flash. Am aflat de xml, xslt, xpath rdf si alte tehnologii de care programatorii web (de pe la noi) nu prea se ating nici azi.

Pe parcurs am descoperit si linux-ul, si am fost fascinat (la fel ca multi altii) nu de puterea, sau de stabilitatea, sau mai stiu eu ce caracterisitica fenomenala a sistemului, ci de libertatea pe care o insemna.

Dupa o introducere ... de 17 ani, am ajuns si la subiect. Pentru mine programarea a insemnat mereu fascinatie. Mereu in 17 ani am vrut sa fiu programator. Si totusi acum am aflat ca programarea inseamna altceva. Programare inseamna sa faci repede si cu atentie o chestie cretina, pentru ca firma sa mearga bine. Programarea inseamna sa faci un lucru anume, in exact un singur mod, de fiecare data, indiferent daca e bine sau nu. Programarea inseamna sa copii la nesfarsit lucruri pe care le-ai mai facut inainte. Programare inseamna sa fii mereu gata de cearta, pentru a demonstra ca greseala nu iti apartine. Programare inseamna sa faci bine lucrurile pe care stii sa le faci, fara sa te complici cu ceva nou.

Sa fii programator inseamna sa nu ai initiativa, sa nu fii creativ. Pardon, sa fii creativ, sa ai initiativa, dar nu acum, acum trebuie sa facem asta. Si trebuie sa facem asa. Asta nu se poate face pentru ca noi nu am facut-o niciodata. Asta nu se poate.

Nu se poate. Esti naiv. Esti neatent. Repede. Esti vinovat. Nu e bine ce faci. Nu faci bine. Nu asa. Asa. Nu ai voie. Cere aprobare. Verifica. Cere permisiune. Verifica din nou. Esti neatent. Nu ai dreptate. Nu stii. Nu ai experienta.

You will comply. Resistence is futile.

Voi nu sunteti programatori, voi sunteti functionari. Resistance is not futile.

Confuzie

Fara nici un motiv, astazi am avut un moment de respiro.

A fost o zi la fel de cretina ca toate celelalte de pana acum. M-a plouat, mi-a fost frig pe strada si cald la metrou, am lucrat la aceleasi nimicuri. Am discutat aceleasi banalitati, am vorbit cu aceiasi oameni, am spus aceleasi minciuni.

Si totusi astazi am avut un moment si o senzatie foarte ciudata, de confuzie, o nelamurire. Nu intelegeam de ce sunt suparat, de ce sunt trist, de ce sunt obosit si nervos. Pentru ca nu ma simteam asa. Cum sa explic...

Adevarul este ca ma inteleg - e perfect justificat sa fiu suparat si nervos, trist si obosit. Si ma conformez. Dar nu ma simt asa. De fapt ma simt bine, sunt optimist, sunt calm, am o stare de fericire linistita. La asta ma refer cand spun ca am avut un moment "de respiro". Am luat o pauza. O pauza de la ce am (fost) invatat ca sunt, ca trebuie sa cred si sa simt.

Si ma simt acum, in continuare, ca intr-o pauza. Sunt calm, odihnit, pot sa gandesc 'limpede', si vreau sa patrez starea asta cat pot de mult. Ca energie pentru repriza urmatoare.

Kosheen - Catch

Despre dorinte imposibile

Ca intotdeauna cand astept(i) prea mult pana a valorifica o idee, altcineva o ia inainte. Vreau de cateva zile sa scriu un articol despre oameni si metrou si astazi am citit ideea lui principala intr-un articol scris de Andrei. Mi-au ramas doar doua franturi de idei legate de subiectul metroului ...

Daca in cazul celor care alearga dupa tramvai sau autobuz exista o scuza, nu am sa-i inteleg niciodata pe cei care alearga pe scari sau in pasajele din statiile de metrou. La "suprafata" vezi autobuzul venind, te grabesti ... deci alergi. Dar la metrou ? De ce alearga oamenii pe scari atunci cand nu stiu daca au un motiv pentru asta? Ok, te grabesti, dar efortul asta pe care il faci, fara sa stii daca e bun la ceva... Poate gresesc, dar eu ii clasific in categoria "fatalistilor', a celor care mereu gandesc dupa tiparul "vai de mine, dar daca ... "

Ideea mea era insa legata de oamenii care aud "atentie se inchid usile" cand nici macar nu au validat cartela de intrare si apoi alearga, impartind coate si umeri, ajungand in fata metroului care tocmai pleaca. Si atunci incep sa injure, pentru ca evident este vina celui care a inchis usile si a plecat tocmai atunci. Este vina celui care nu l-a asteptat. Este vina babei care nu s-a miscat mai repede pe scari, este vina cretinului care... , a idiotului care...

Este o tipologie umana (cred), si nu se manifesta doar la metrou. Se manifesta si in viata de zi cu zi, cand oamenii alearga dupa lucruri pe care stiu (logic, fizic) ca nu le pot obtine, sperand intr-un accident fericit, intr-o minune, sperand ca cineva ii va astepta, ca poate... Si apoi sunt dezamagiti, nefericiti, sunt gata sa arate cu degetul vinovatii si se victimizeaza. Sunt nefericiti si injura pe toata lumea. Si repeta comportamentul asta cu fiecare ocazie, pentru ca e o modalitate de a-si demonstra singuri ca ei au facut tot ce se putea, dar viata si norocul - nimic si nimeni- nu tine cu ei.

Cu totii ne dorim un "ceva" pe care nu il putem obtine. Dar ce inseamna de fapt acest "nu putem obtine"?

Am citit de multe ori ca insusi faptul ca ne dorim ceva e semn ca exista si modalitatea de a ne indeplini dorinta. Cand ne dorim cu adevarat un lucru, avem posibilitatea de a intelege daca e posibil sau nu. Si majoritatea lucrurilor (daca nu toate) pe care ni le dorim cu adevarat sunt posibile. Doar ca sunt greu de realizat. Necesita un efort pe care nu suntem dispusi sa-l facem. Implica un curaj pe care nu il avem. Intotdeauna e mai simplu sa spui ca e vina altcuiva si sa renunti (chiar daca in sufletul tau speri in continare ca poate printr-o minune... )

Atunci cand ne dorim ceva care ni se pare imposibil, cred ca adevarata minune e sa gasim modalitatea de a ne indeplini dorinta. Apoi tot ce ramane de facut este sa mergem inainte.

Faptul ca alergam dupa un metrou pe care stim sigur ca il vom pierde nu ne face sa fim decat o victima a propriei gandiri gresite. Nu suntem o victima a vietii, nici a sortii; nu avem ghinion si nici nu ne-a nedreptatit nimeni. Daca alergam pe scarile de la metrou si cand ajungem in statie nu e nici un tren acolo, asta nu inseamna ca avem ghinion, ci doar ca am alergat (ca prostii) degeaba. A, da, exista posibilitatea sa avem noroc si sa fie un tren care sa ne "astepte" in statie, dar asta e doar coincidenta. Si asta nu demonstreaza ca esti un "jucator" ci doar ca pari putin disperat (si asta e doar parerea mea, sa nu se simta nimeni jignit). Si eu joc la LOTO, dar asta nu inseamna sa fiu dezamagit cand nu castig. Ci doar sa fiu bucuros cand castig. Pentru ca la loto sau cand alergi dupa metrou (sau in viata in general, si va rog, sa nu fiu acuzat de comparatii puerile) "sa nu castigi" nu inseamna "sa pierzi". Pentru ca exista mereu alta ocazie, trebuie doar sa fii pregatit.

Ne trebuie doar o farama de curaj (pe care majoritatea nu il avem) sa ne asumam responsabilitatea pentru ceea ce facem si pentru ceea ce ni se intampla. E greu.

(Si la urma urmei, daca este chiar metroul pe care simti ca trebuie sa il prinzi, striga la conductor si roaga-l sa te astepte. Nu spune nimeni sa nu te lupti ....)


Si inca un lucru. Intotdeauna exista un copil "mare si rau" care e pregatit sa bata pe toata lumea. Intotdeauna avem un dusman de care ne e frica. Si totusi intotdeauna se gaseste unul din copii mai slabi sa riposteze, chiar cu riscul de a lua o bataie buna. Exista un curajos (inconstient, nebun, cum vrei sa-i spui) care ia bataie o data, de doua sau de mai multe ori, dar care pana la urma isi impune punctul de vedere... sau este pur si simplu lasat in pace. Nimeni nu vrea sa se complice cu cei care fac mereu scandal, care se opun, care provoaca la discutii, si de aceea ei isi impun de multe ori punctul de vedere. Sau sunt lasati in pace. Si sunt convins ca in viata e la fel. Asa ca data viitoare nu mai fi unul din cei care pleaca capul. Fi unul din cei obraznici, din cei care contesta, chiar daca asta inseamna sa pleci acasa cu ochiul vanat. Vei fi singurul care a infruntat dusmanul, si data viitoare, toata lumea va sti cine esti. Cel mai probabil e ca data viitoare vei avea in spatele tau o echipa care sa te sustina.

via di qui

M-am saturat, nu mai recunosc pe nimeni in nimic.

Nu mai sunteti aceiasi oameni, v-ati schimbat. Sunteti oameni mari acum, si trebuie sa va comportati in consecinta. Sunteti sociali, ne amintim cu placere de cine eram dar nu mai puteti fi la fel. Trebuie sa bifam multe, lista e lunga si timp din ce in ce mai putin.

Pentru ce va luptati asa? Pentru cat?

Paolo Conte - Via con me

Indecizie

Lucrez la un monstru.

Lucrez ( de fapt, mai mult nu lucrez ) de 6 luni, la un proiect, pentru un 'client'. Un proiect care la inceput trebuia sa fie ceva 'rapid', la care nu trebuia sa lucrez numai eu. Un proiect pe care l-am recunoscut ca fiind un monstru. Un proiect cu care am fost lasat 'in brate'.

Monstrul e mai batran, are aproape un an, dar a fost abandonat de un programator, inaintea mea. Nu comentez calitatea codului scris de programatorul anterior, pentru ca am observat ca monstrul are aceasta putere, de a te scoate din minti, de a te face sa renunti la orice standard doar ca sa innaintezi ... macar un pas.

Proprietarul de drept al monstrului e disperat - "I need to rid myself of this damn project cuz it's killed a year of life and I want to see it finished". Eu ...

In timpul cat am "lucrat" la acest proiect am dus la capat (de la zero) alte doua proiecte, am terminat altele deja incepute, am inceput unele noi, am multe idei pe care as vrea sa le pun in practica si totusi monstrul sta undeva in minte, in coltisorul lui si numai al lui, si ma face sa ma simt vinovat, de fiecare data cand ma apuc de lucru la ceva.

Mi-am pocnit degetele de multe ori spunandu-mi "Gata, in seara asta termin." Am avut zile 'libere' pe care mi le-am rezervat doar pentru el. Nopti pierdute. Am incercat toate tacticile de automotivare pe care le stiam (si unele noi, pe care le-am incercat special). Si totusi cand ma asez in fata calculatorului doar gandul ca ar trebui sa lucrez la monstru imi produce somn, mi se face rau, ma apuca dureri de cap, de stomac si de spate, imi aduc aminte de toate celelalte lucru pe care le mai am de facut, imi aduc aminte de toate cartile necitite si de toate episoadele din startreck pe care nu le-am vazut de minim 3 ori. In ritmul asta, am sa devin poate si un fan al telenovelelor de pe acasatv.

Monstrul a capatat in mintea mea proportii gigantice. Am incercat tehnici nelepiste pentru a-l reduce la ceva cu care sa pot lupta. I-am pus muzica de circ si am scos limba la el, si totusi ma domina. L-am asociat cu toate reusitele pe care l-am avut, l-am vizualizat terminat si m-am vizualizat un erou pentru ca l-am rapus. Fiecare din astea a functionat , pentru jumatate de ora. Apoi creierul meu a refuzat sa se mai lase convins - nu mai pot.

Serios vorbind, imi dau seama ca e o porcarie, e un proect ca oricare altul, ar trebui sa-l pot termina. Este un efort, dar nimic iesit din comun (ok, e un proiect prost conceput, prost scris, prea complicat, foloseste tehnologii depasite si inutile. dar nu e prima oara cand am de'aface cu asa ceva, si probabil ca nu va fi nici ultima. ). Este un efort, dar n-a avut nimeni pretentia sa fie rapid sau usor. Are chiar si o recompensa la sfarsit, dar nici macar asta nu ma mai motiveaza. Deloc.

Am simtit pana acum de mai multe ori nevoia sa renunt. Sa scriu un mail prin care renunt, si apoi sa bag capul in nisip. Nu pot. Nu pot pentru ca nu imi sta in caracter sa fiu nesimtit, nu pot pentru ca stiu ca daca renunt la asta, o sa-mi fie mult mai greu pe viitor sa duc ceva la capat. Nu vreau sa ma simt vinovat pentru ca am renuntat. Nu vreau sa-mi fie rusine de nimeni (desi imi e, deja .. 6 luni ...). Ceva imi spune totusi ca solutia cea mai buna e sa renunt. Ceva imi spune ca asta e unul din momentele in care trebuie sa renunti pentru ca (am depasit deja de mult faza de cost de oportunitate) nu numai ca imi mananca timpul si nervii, dar ma afecteaza deja prea mult.

Ce (ma) fac ?

The Helm of Thought

Men are anxious to improve their circumstances but are unwilling to improve themselves; they therefore remain bound.

Pe principiul "viata e grea, dar ne descurcam", am invatat sa traim (si ma vad) ca intr-o continua lupta pentru a fi "deasupra". Cand realizam ca nu mai avem destui bani, cerem mai mult (la salar) sau cautam o sursa mai buna de venit. Cand ne plictisim - ne cautam ceva de facut, cand suntem obositi si nervosi plecam in concediu. Cand suntem atacati ripostam (sau fugim); cand vine metroul - urcam (nu asteptam sa coboare ceilalti mai intai, pentru ca asta nu face parte din program). Nu mergem niciodata la analize pentru ca nu se stie ce am afla .. mai bine nu stim; daca stim nu mai avem scuza, trebuie sa tinem regim, sa nu mai fumam, sa nu mai ... "N-am nevoie de asta acum."

Calea cea buna e cea adoptata de majoritate, pentru ca, la urma urmei, daca toata lumea face asta, inseamna ca asa e bine. Cine sunt eu sa contest ceea ce fac toti ceilalti colegi de servici, din biroul nostru 'open space' de 100 de persoane? Fara geamuri si fara intimitate, suntem 100 de noi locatari in ansamblul rezidential. Ce daca platesc apartamentul de 2 ori, din cauza creditului, ce daca din banii astia as sta in chirie 2 vieti deacum inainte si mi-ar ramane bani si de concedii - am apartamentul meu. Numai al meu (si al bancii, pentru urmatorii 30 de ani). Toata lumea isi cumpara unul si atunci inseamna ca asta trebuie sa facem si noi - "cum ma vor privi, scumpi, colegele mele de birou daca ramanem singurii fara apartament?" De fapt, si eu vreau sa-mi cumpar casa, m-am saturat sa stau in chirie, mai bine nu mai zic nimic. Masina? Sigur - multi cai, "mai tare" decat ultima achizitie din birou. "Si-a cumparat cutare modelul x, tu trebuie sa iei macar y, ca sa fii mai tare ca el!" Nu conteaza ca faci 20 de kilometri pe zi, in coloana, de acasa la servici si de la servici inapoi acasa, plus iesirea obligatorie de weekend la ikea (sau la obligatoriul cash&carry din afara orasului de provincie). Mai bine tac, si eu vreau masina, oricum. Sa mai continui?

O suta de oi intr-un open-space cu geamuri de 20 de centimetri, care nu dau nicaieri sau cu pereti 'glass' care iti dezvaluie un oras poluat, aglomerat, involuat - mai ceva ca in cele mai pesimiste carti sf din anii 80; o suta de oi in turma de acasa la servici si inapoi, in turma in grecia, in turma in rezidentiale, in turma la ikea. Si la carrefour - ca sa nu am chiar acelasi discurs ca in Fight Club.


Gandul ca nu e bine ce faci doare prea tare. Nu ai cum sa pleci altundeva, aici e totul. Nu ai unde sa stai decat in chirie, nu ai cum s-o platesti decat din salar, nu ai unde sa lucrezi decat aici, nu ai cum sa te desparti - nu ai mai gasi niciodata pe altcineva, nu ai cum sa nu te casatoresti - nu poti face singur credit, nu ai cum sa nu fii frustrat, obosit, gras, bolnav, deprimat, singur, pe moarte - toata lumea e la fel. Aici e pamantul fagaduintei, pentru ca aici se invart banii cu lopata. Aici gasesc repede un servici, nu foarte bun, dar castig destul cat sa ma pun pe picioare. Castig destul cat sa inchiriez o garsoniera si sa mananc - pentru inceput "e ok". Apoi, dupa doi-trei ani nu mai sunt "entry level" am salar mai mare, imi permit o chirie la 2 camere. Ne cresc salariile la amandoi, facem rata la masina, si mergem in grecia, cu vecinii si colegii, si uite, perseverenta se plateste - am ajuns senior si acum imi permit rata la apartament. Sunt aranjat, il terminam de platit peste 30 de ani, atunci oricum o sa fim amandoi pensionari si o sa mergem intr-o vacanta prelungita, ca sa sarbatorim, si poate o sa ne mutam undeva mai mic, sa le lasam casa la copii, pana la urma pentru ei muncim.

Stai.

Ce e cu masinile de lux, ce e cu vilele, cu Ibiza si cu top 300? Costumele scumpe si parfumurile fine, zambetul calm, hotelurile de lux, medaliile de aur, cearta pescarusilor de la rasaritul soarelui? Linistea unui brad, un sarut deasupra unei prapastii, albastrul oceanului, casa din caramida inconjurata de verde, cainele care te asteapta la poarta, etajul 180 deasupra unui oras plini de lumini, intr-o alta parte a lumii?

Da, ce e cu ele? - esti un copil, un visator, ai sa fii dezamagit, inca te mai gandesti la asa ceva?, ia si munceste, ca uite ce masini au toti numai tu ai ramas cu metroul, astia cu bani sunt neoameni, sunt niste hoti, sunt copii de bani gata, sunt prosti, fura de la stat, sunt intelesi toti intre ei, nemernicii, vrei sa ajungi unul din asta, niste parveniti, niste 'bogati', niste porci comunisti care au saracit tara (dupa ce i-au dat jos pe burghezii care au saracit tara), 'baa, n-ai tu nas de asa ceva', da, e frumos sa visezi, si eu visam la varsta ta, suntem saraci toti, nu mai avem nici o sansa, toate afacerile s-au facut deja, e prea greu sa mai faci ceva acum, iti trebuie prea multi bani, n-ai acces la nimic, totul e cu spaga sau cu relatii, nu cunosti pe cine trebuie, esti prea mic, esti prea tanar, prea tarziu. Ca sa ajungi bogat trebuie sa iti vinzi sufletul.

Si oamenii bogati pe care ii cunosc eu, care au familii, care sunt fericiti, care nu au furat, care au muncit la afacerile lor, care traiesc la fel ca noi toti si totusi mai bine, care zambesc, care se duc, care fac, care au ... ? Au avut noroc, sansa, au cunoscut pe cine trebuia, au avut bani de'acasa, nu te lua dupa ce spune lumea, nu stii tu tot ce e in spatele povestii ...

Si prietenii mei, cu care am mancat hot-dog impreuna in gara, care nu au avut bani de acasa si nici relatii si care acum conduc masini scumpe si pleaca in locuri interesante? Ei, au avut noroc odata, mai vedem peste cativa ani .. Pai si noptile lor nedormite, in care au muncit, banii pe care i-au economisit si i-au riscat, grija si ... Vezi, deci nu merita, tre sa fii prost, pentru ce sa risti atat, sa te imbolnavesti, sa nu ai prieteni - lasa-ma cu prostiile.


Daca ai avut rabdare sa citesti pana aici, poate si tu simti la fel uneori. Poate suntem la fel, poate cautam amandoi aceleasi raspunsuri. Poate si tie iti spune ceva, in tine, ca poti mai mult, si ca meriti mai mult de atat. Poate ai trecut peste asta, poate te-ai pierdut (ca si mine) in scuze. Poate ca iti dai seama ca nu e vina nimanui, doar a ta, dar ca si mie, ti-e frica sa recunosti. Vreau sa nu mai simt nemultumirea, pentru ca altfel nu stiu sa ii spun, de a fi mai putin decat ceea ce stiu ca sunt.

Ma simt umilit sa fiu insultat de prosti, umilit chiar si prin simplul fapt ca ei au curajul sa vorbeasca in timp ce eu ma gandesc la consecinte. Vreau sa taca toti cei care ma impiedica sa visez, i-am ascultat atat de mult timp incat au devenit o justificare a esecului. Stiu ca sunt prosti, stiu ca nu au dreptate, dar totusi ma raportez la ei ca si cum ar fi adevarul absolut. Nu stiu ce sa mai fac, mi se pare ca sunt peste tot, mi-e din ce in ce mai greu sa fiu optimist. Cu cat ma enervez mai mult, cu cat ii resping, cu atat von din ce in ce mai aproape, ma domina prin numar si striga din ce in ce mai tare, aparandu-si ideile. Idiferenta nu e o solutie, nu ii mai pot ignora, si nici razboiul deschis nu functioneaza. E ca si cum ai arunca benzina pe carbuni incinsi. Nu stiu ce sa fac, dar trebuie sa scap de pesimistii si de lenesii din jurul meu.

Acum doi ani cand am venit aici, aveam un scop. Am gresit, de multe ori, si nu am ajuns unde trebuia. Asta insa nu e asa de tragic, avand in vedere ca mi s-a mai intamplat, si probabil ca o sa se mai intample din nou, nu e nimic nou in asta. Tragic e altceva - nu stiu cat de ambitios am fost eu pana acum, dar acum nu mai sunt deloc. Am invatat sa accept. Am invatat sa barfesc, sa dau vina, sa ma bucur cand greseste altcineva. Am invatat sa ma enerveze cand sunt crititcat, chiar daca pe buna dreptate, am invatat sa fiu lenes, sa las lucrurile nefacute, sa nu ma intereseze, sa nu ma implic. Si cel mai tragic e ca imi dau seama de asta, si ca ma simt prost.

Tot ceea ce se intampla e din vina noastra, pentru ca permitem sa se intample, pentru ca nu ne opunem, pentru ca ne e frica sa vorbim sau acceptam prea usor. Tot ce se intampla este rezultatul a ceea ce facem, nu am sa obtin nimic din ceea ce imi doresc daca am sa continui orbeste pe drumul asta. E un drum pe care ma simt impins de la spate, ori drumul pe care ma vad eu este un drum in care eu am initiativa. M-am saturat sa traiesc o viata-raspuns, sa ma lupt cu ceea ce se intampla, vreau sa fiu cu un pas inainte, sa stiu ce urmeaza ( sa banuiesc ce urmeaza, sa intuiesc ce urmeaza) sa ocolesc problemele sau macar sa ma pot da la o parte, sa le las sa treaca pe langa mine. Stiu sigur ca nu sunt naiv, pentru ca vad multi oameni in jur care fac chestia asta si reusesc. Multi oameni care isi pun ceva in gand si apoi merg pe acel drum, care nu sunt condusi de nimeni, cu atat mai putin de ceea ce se intampla. Oameni care stiu ce vor si care nu asculta de nimeni, care nu se lasa influentati , care nu se enerveaza si care nu se cearta orbeste cu cei care ii contrazic, ci isi continua drumul.

Simt ca un prim pas ar fi sa scap de oamenii care ma contrazic mereu, care nu ma lasa sa vorbesc, care nu ma lasa sa visez sau sa rad, care cred ca au mereu dreptate. Nu stiu cum sa ma lupt cu ei, si intuitia imi spune ca nu e nevoie. Intuitia imi spune ca odata ce iti dai seama ca ei exista, odata ce realizezi raul pe care ti-l fac, deja ai castigat batalia, pentru ca nu-i mai asculti.

Trebuie sa imi fac mai mult timp sa-mi duc planurile la indeplinire, in loc sa mi le apar mereu de cei care ma contrazic (am o lista). Mai mult timp pentru mine, pentru ceea ce vreau si mai putin pentru nervi si frustrare.


Tempest tossed souls, wherever ye may be, under whatsoever conditions ye may live, know
this: in the ocean of life the isles of Blessedness are smiling, and the sunny shore of your ideal awaits your coming. Keep your hand firmly upon the helm of thought. In the bark of your soul reclines the commanding Master; He does but sleep: wake Him. Self control is strength; Right thought is mastery; Calmness is power. Say unto your heart, "Peace, be still!" James Allen - As a man Thinketh

Tapestry

"Are you having a good laugh now, Q? Does it amuse you to think of me living out the rest of my life as a dreary man in a tedious job?" - Picard, speaking alone, addressing Q

Am mai scris despre echilibru, si am sa mai scriu. Nu caut (chiar ma feresc de) echilibru in ceea ce fac si in ceea ce sunt. Mereu am vazut totul in viata din prisma echilibrului, mereu am incercat sa iau decizii "cantarind" aspectele problemelor. (unii spun ca e pentru ca sunt in zodia balantei, dar cum nu prea cred in zodii...)

Am auzit de multe ori ca echilibrul e o stare fireasca, spre care tinde totul. E adevarat, dar cei care spun asta au in minte o balanta echilibrata, in care talerele sunt la acelasi nivel. Realitatea spune insa altceva. Realitatea (fizica) spune ca echilibrul perfect nu exista (decat , bineinteles, in conditii perfecte. Teoretic.) Realitatea spune ca orice fir de praf si orice adiere de vant va duce unul din talere in jos, si va trebui mereu sa depui un efort ca sa le mentii la acelasi nivel.

Eu nu vreau sa tin nimic in echilibru. Vreau sa inclin balanta in favoarea mea.

Mereu mi-am dorit (asa cum faci si tu, chiar daca nu recunosti) un echilibru. Nu ne dorim sa fim bogati, ne dorim sa avem destul. Nu iti doresti o existenta spectaculoasa, dar nu vrei sa ai nici probleme mari. Nimeni nu vrea sa fie mediocru, dar tindem spre asta - oricat am incerca sa o ascundem. Sigur, fiecare are propriile nivele de mediocritate, dar e acelasi lucru.

Un om sarac isi doreste mereu sa aiba destul. S-ar multumi practic cu orice, numai sa scape de saracia de acum. Lipsurile si viata l-au invatat ca bogatia e un vis frumos, greu de atins din pozitia in care e acum, el se multumeste sa ajunga la linia de plutire. Ar fi fericit sa scape de datorii si sa aibe "de ajuns". Atunci cand ti-e frica de ceva, iti doresti ca amenintarea sa dispara, nu sa o infrunti si sa castigi. Te pregatesti de lupta doar cand esti "fara scapare" si doar daca ai taria si curajul - pentru ca, sa recunoastem, multi nu le avem, si pierdem batalie dupa batalie.

Totusi unii nu sunt asa. Unii realizeaza ca e mai simplu sa faci unul din talere sa coboare, decat sa mentii echilibrul. Si atunci unii oameni fac valuri, si dezechilibreaza balanta. Isi doresc sa fie bogati si isi infrunta demonii. Isi doresc sa fie altfel, sa iasa in fata, si e simplu - pentru ca e deajuns un fir de praf pentru a inclina balanta. E deajuns o adiere de vant, si apoi tot ce trebuie sa faci este sa nu te opresti. De ce sa am "destui" bani cand as putea sa fiu bogat?

Adevarul e ca .. e o loterie. Poti sa castigi putin sau nimic si sa pierzi totul intr-o adiere de vant. Dar de ce sa traiesti spunandu-ti mereu ca nu poti, ca nu meriti? De ce sa vrei sa fii mediocru? Poti sa fii dezamagit, stiu, dar chiar e atat de important? N-ai mai fost dezamagit niciodata? A fost chiar atat de important? Poate am avantajul ca am fost dezamagit de multe ori, ca am fost mereu mai sarac sau mai urat sau mai gras sau mai singur. Da, nu am gresit - e un avantaj ca am fost dezamagit. Pentru ca stiu ca nu e chiar asa de grav.

Asa ca, bineinteles, cu riscul de a fi dezamagit, sper si vreau sa fiu cineva, nu sa fiu mediocru. Nu sper "sa nu am probleme" ci sa fiu in stare sa le depasesc. Nu sper sa nu ma imbolnavesc, ci sa fiu destul de puternic incat sa ma fac bine. Si da, vreau sa fiu bogat, sa nu ma poata atinge nimeni si nimic, fac ceva pe clasa de mijloc.

"There are many parts of my youth that I'm not proud of... there were loose threads... untidy parts of me that I would like to remove. But when I pulled on one of those threads... it had unraveled the tapestry of my life."- Picard to Riker

Orizont

Am stat de vorba cu multi oameni "bogati" (orice crezi tu ca inseamna asta - bani, fericire, echilibru, succes) si mi-a fost imposibil sa nu observ ca au foarte multe lucruri in comun, indiferent de modul in care au ajuns sa aiba tot ceea ce au, sa fie tot ceea ce sunt.[1]

In primul rand, oamenii bogati spun de foarte multe ori "vreau". Oamenii bogati spun ce vor sa aiba si ce vor sa faca (asta daca nu e vorba despre o afacere de care nu vor sa se afle...). Iti spun imediat daca vor ceva de la tine, daca ii poti ajuta cu ceva, daca le poti vinde ceva. Iti spun ce vor, cat de mult si cat de repede. Si asta se intampla pentru ca stiu foarte bine ce vor.

Apoi, oamenii bogati intreaba si asculta raspunsurile, evalueaza si decid. Cuvantul cheie aici e "asculta". Chiar daca sunt mandri si au incredere in ceea ce sunt, din experienta au invatat ca nu stiu chiar totul si au invatat sa asculte pe cei care dau impresia ca stiu ceea ce spun. Apoi verifica. Un astfel de om e foarte greu de ... "dus de nas", pentru ca a invatat sa aiba incredere in oameni doar atat cat trebuie. Si asta s-a intamplat pentru ca a fost dezamagit de multe ori.

Oamenii bogati ma intreaba foarte des "cum". "Cum facem asta?" "Cum sa fac sa..." Uneori imi cer (sau ma intreaba) lucruri care lor li se par foarte simple, dar care nu sunt. Lucruri pe care nu stiu sa le fac, sau mi se par greu de facut. Atunci cand nu stiu sa le raspund, sunt tentat sa le spun ca e complicat. Sunt tentat sa le explic de ce e foarte complicat ceea ce imi cer, sunt tentat sa le arat ca ei nu inteleg de fapt cat de complicat e. Si cand incep sa fac asta mi se face rusine de acea privire a lor - neincredere si nemultumire combinate cu dezamagire. A inceput sa imi fie rusine de acea privire atunci cand am inteles ca ei nu sunt dezamagiti ca "e foarte complicat" sau ca "nu se poate" ci ca sunt dezamagiti de mine, pentru ca spun asta. Oamenii bogati nu inteleg ce inseamna prea complicat, si nu accepta ca "nu se poate".[2]

Oamenii bogati nu inteleg de ce nu faci un anumit lucru. Uneori discutam o idee de-a mea, lor le place ideea, si incep sa intrebe "cum". De obicei o astfel de discutie se termina cu mine explicand (incercand disperat sa ii conving ca nu se poate) de ce nu pot face cutare sau cutare lucru, si ei privindu-ma neincrezator. E umilitor sa gasesti scuze in fata unui om care a pornit de la nimic si acum are totul.

Cand discut cu oamenii bogati descopar uneori ca au foarte multe probleme. Probleme mari, care uneori ma blocheaza atunci cand aud despre ce e vorba. Incurcaturi financiare cu sume care mie mi se par inca inaccesibile (nu mari, inaccesibile) sau probleme de sanatate, accidente sau orice altceva. Nu le place sa vorbeasca despre problemele lor si vor incerca sa schimbe repede discutia. Si e ciudat sa afli ca cel care sta langa tine la o petrecere are probleme care pe tine te-ar tine in pat sau cu lacrimi in ochi, pierdut in depresie.

Mai am multe pe lista, dar ultimul pentru acum (pentru ca am multe alte lucruri de facut) e ca oamenii bogati isi concentreaza eforturile pentru a obtine ceea ce vor. Nu se pierd in activitati fara rost, si nu inteleg de ce ai face asa ceva. Oamenii bogati sunt deranjati si nemultumiti cand ii intrerupi de la munca. Atunci cand se odihnesc si se relaxeaza, nu simt nevoia de "distractii", se simt bine in singuratate si nu fug de gandurile lor. Si atunci cand se distreaza ii invidiaza toata lumea, pentru ca o fac in stil mare.

Oamenii bogati nu sunt coplesiti de suparare sau frica, nu sunt dominati de nervozitate de prostia altora sau de traficul interval, pentru ca privesc mereu peste, direct catre ceea ce ii intereseaza.

Oamenii bogati privesc linia orizontului si stiu ca muntele din fata e doar un deal si ca adevaratii munti sunt in spate, in ceata.


[1] Sigur, exista foarte multe tipologii umane, ce urmeaza sunt generalizari si e normal sa nu se potriveasca pentru toata lumea. Doar ca eu sunt convins ca se aplica majoritatii.
[2] Da, normal, exista limite.

"Nu toata lumea vrea bani"

Replica pe care am intalnit-o.. nu are importanta unde, dar intr-o discutie despre bani.

Nu inteleg de ce ar spune cineva chestia asta. Exista oameni care nu vor bani? Desi am fost tentat sa intreb direct ce inseamna mai exact "Nu toata lumea vrea bani", nu am facut-o. Nu am intrebat, pentru ca mai mult ca sigur raspunsul ar fi fost ceva de genul "Ok, am vrut sa spun nu toata lumea vrea *numai* bani..." sau "Nu pentru toata lumea banii sunt prima prioritate". Nu vreau sa spun ca citesc gandurile nimanui, dar de obicei asa decurge discutia.

Unii oameni se ascund in spatele unei fraze de genul asta. Unii oameni isi ascund frica, dezamagirea sau insuccesul in spatele scuzei ca scopul lor nu sunt banii, ci ... sa 'se simta bine', sau 'sa aiba timp liber cu familia' sau ... Sau poate mai grav, unii oameni traiesc paralizati de o gandire de tip "banii sunt ochiul dracului" sau "oamenii bogati sunt nefericiti". Am mai scris despre asta. Mai nou, am aflat ca oamenii cu bani sunt inumani. Sunt niste roboti, nu au suflet, ar trebui eliminati, sunt falsi, sunt toti niste hoti, sunt prosti si lista continua. (Mereu spun ca am sa notez toate astea...) Mai nou am aflat ca nu numai ca nu avem nici o sansa sa ne imbogatim, dar nici nu trebuie sa ne dorim asta.

Oamenii cu bani sunt inumani. Banii sunt ochiul dracului. Strugurii sunt acri.

Am mai aflat ca piata imobiliara se va prabusi, va fi criza petrolului, toti vom fi saraci. Ca sa folosesc o replica pe care o auzeam foarte des pe discurile cu povesti ale copilariei (si pe care nu am inteles-o niciodata) Suntem pierduti. Cum adica ... pierduti?!? Ultima oara cand i-am spus cuiva ca eu vreau sa fiu bogat cand 'ma fac mare' am provocat un hohot de ras. Si am fost sfatuit sa nu-mi mai fac iluzii. Si mi s-a spus condescendent ca toti am visat asta cand am fost tineri...


Toata lumea vrea bani

E firesc sa vrei bani. E bine sa vrei bani. Nu e bine sa fii obsedat de bani, si nu e bine sa vrei sa ii faci sau sa ii folosesti in moduri gresite. Sa nu vrei bani e ca si cum nu ai vrea sa respiri.


Nimeni nu vrea bani

Da, nimeni nu vrea bani. (Ma contrazic, nu?) Nimeni nu isi doreste o bucata de hartie sau o bucata de tabla. Toti ne dorim ceea ce putem cumpara cu banii - o casa, o masina, o vacanta, o zi de viata in plus pentru cel care moare langa tine pe patul de spital, fara medicamente. Dragostea nu se poate cumpara cu bani, stiu. Dar daca tot ne iubim, nu ar fi frumos sa avem cu ce manca si o inghetata in oras?!?

Lista mea de visuri (scopuri, cum vreti voi sa le spuneti) incepe cu 'sa fiu sanatos'. Urmeaza cateva randuri legate de familie, de lucrurile pe care vreau sa le fac in viitorul imediat si apoi 2 pagini de chestii pentru care am nevoie de bani, incepand de la masina pana la casa mea din elvetia.

Si stii de ce? Si pentru mine (ca pentru toata lumea) lucrurile cu adevarat importante nu se pot cumpara, nu au valoare in bani - si eu vreau (ca toata lumea) sa fiu sanatos, sa ne iubim si sa fim o familie fericita, dar nu intr-o nenorocita de garsoniera ...

Si (desi mi-e foarte greu, vreau sa ma cert, sa-ti explic, sa te ajut, sa te conving) am inceput sa nu ma mai enervez atunci cand razi de mine. Da, visez pentru ca stiu ca visele ma duc mereu cu un pas mai aproape de ceea ce vreau. Tu? Esti pierdut?

Cand nu mai stii ce sa faci, ia o pauza.

Maine e vineri, si indiferent ce se intampla, saptamana asta a demonstrat ca ceea ce spuneam in postul de duminica noapte functioneaza. Inainte poti merge doar daca privesti inainte. M-am gandit la o comparatie cam... puerila: in viata si in afaceri e ca la mersul pe bicicleta, e mai usor sa-ti tii echilibrul la viteza mai mare. Cand mergi foarte incet.. atunci totul devine mai complicat.

Am descoperit o chestie ingrijoratoare. Imi place sa stau in statie la metrou (la muncii). NU stiu de ce, stiu ca e ciudat, dar acolo am reusit sa-mi pun foarte bine ordine in ganduri, de mai mult ori, saptamana asta. (si aveam nevoie) E timpul sa mai ies in natura, daca o statie de metrou mi se pare ceva relaxant. ( In alta ordine de idei, daca vedeti seara la muncii un tip cam ciudat care sta pe banca cu ochii inchisi si cu un zambet larg pe figura... probabil eu sunt. Fugiti. )

A, si sa mai notez ceva... managerial. Cand ai in subordine un 'vesnic nemultumit', da-l afara. Indiferent cat de bun specialist e, indiferent cat de mult pare ca valoreaza in economia firmei, afara! Un vesnic nemultumit infecteaza pe toata lumea, e un factor demoralizator. Pe mine, ca membru al echipei, ma demoralizeaza, ma seaca de energie, ma face sa-mi pierd rabdarea, ma umple de furie. Indiferent cat de toleranti sunt oamenii, apare momentul cand inevitabil nu mai pot suporta. SI atunci nu-i poti reprosa omului caracterul - pentru ca 'asa e el'. Nu-i poti reprosa ca exista, ar fi absurd, dar chestia asta totusi te consuma, secunda de secunda. Vrei sa dispara, sa taca, sa ...

Cand nu mai stii ce sa faci, ia o pauza. Pauza dupa pauza, eu nu mai stiu ce sa fac. ma intorc la posturi mai vechi, si imi explic multe din ce am scris pana acum aici. Un demoralizat, un om care traieste fara sa spere la nimic, care considera ca nu merita si nu va avea nimic. Un nimic. O infectie, un functionar tipic de primarie - sa dispari, sa taci, sa ...

Entuziasmul e cheia multor dorinte indeplinite. Copii nu se joaca niciodata "in scarba", mai ales daca sunt singuri, eu de ce muncesc asa? Tu ? Visez la multe lucruri, cu entuziasm, si poate multe din ele nu se vor indeplini, dar daca le voi abandona, va fi pentru ca am gasit altceva de care sa fiu entuziasmat, nu pentru ca "nu merit". Vreau, vreau multe chestii si da, stiu ca poate voi fi dezamagit in legatura cu multe din ele, dar daca nu le vreau, nu am nici o sansa sa le obtin.

M-am saturat sa-mi tot spui ca nu pot, ca nu putem, ca nu se poate, ca nu vom putea niciodata. Da, sunt un visator, si daca tu nu esti, esti ... .

Stii ce ? Nu esti.

Lectia efortului

Sa plangi pentru o decizie proasta luata in trecut e cea mai proasta decizie pe care poti sa o iei in prezent.


Cineva imi spunea ca "românul" are un mare defect. Mentalitatea "de ce sa fiu eu fraierul", sentimentul ca daca faci ceva "corect" sau "bun" mai mult ca sigur pierzi ceva. Un sentiment inrudit cu "sa moara capra vecinului". Eu nu am fost de acord - acest sentiment face parte din natura umana, nu e ceva "românesc". Face parte din motorul suferinta-placere care ne misca in fieare zi, face parte din esenta noastra. Doar ca asa cum suntem diferiti in a simti gelozia sau melancolia, tot asa suntem mai receptivi (sau nu) la mentalitatea "fraierului" (daca imi este permis s-o numesc asa).

De ce sa fiu eu fraier sa muncesc mai mult, daca oricum salarul merge? De ce sa fiu fraier sa imi asum mai multa responsabilitate, pentru doar atat de putini bani in plus? Ce, eu sunt fraier - eu muncesc si cutare culege roadele?! De ce sa ma implic, daca nu castig nimic, de ce sa invat - ma plateste cineva? Nu stiu ce vedeti voi, dar in jurul meu e din ce in ce mai multa gandire de genul asta.

La fel - nu stiu ce simtiti voi, dar ultimul timp in jurul meu se aduna povesti ( articole, bloguri, carti, emisuni tv) despre munca si pasiune, despre calea spre reusita - si multe exemple de ratare. Poate e lectia pe care trebuie sa o invat acum, si poate e doar pentru mine, dar lumea incepe sa se polarizeze foarte mult in jurul meu. Sunt multi oameni care reusesc, si mai multi care rateaza. De fapt, cei mai multi sunt cei care rateaza. Cei care dau vina pe mine, pe tine, pe sef, pe sistem, pe mai stiu eu ce. Cei care nu vor sa fie fraierii, care vor sa se bucure de confortul imediat, care se multumesc cu mai putin.

Pentru cei care reusesc, e ca in cartile motivationale - atunci cand banii incep sa vina, sunt atat de multi incat nici ei nu pot concepe. Ei sunt detasatii, cei care se simt bine, care nu critica nimic si nu dau vina pe nimeni. Cei care fac. In jurul meu sunt oameni care au tot ce si-au dorit si acum isi doresc mai mult, care sunt bucurosi, care isi fac planuri pentru mai mult, pentru mai bine, care zambesc si se distreaza. Si mai sunt si cei care nu vor sa fie fraieri (ca cei dinainte) sa stea mai mult la servici, sa munceasca si acasa, sa rateze un concediu. Sunt cei cu salarii mici, care beau seara bere la televizor, plini de invidie, nemultumitii care vorbesc pe la colturi, care gasesc scuze si care stiu in orice moment cine e vinovat pentru ce li se intampla lor - oricine altcineva.

Sunt frustrat pentru ca nu pot sa exprim ceea ce simt, in legatura cu asta. Tot ceea ce as vrea sa scriu, s-a scris deja, probabil mai bine. Lectia pe care trebuie acum s-o invat e cea a efortului. A, si inca o chestie. Exista o metalitate a "trenului oportunitatii", pe care poti sa "il pierzi". O tampenie. Sanse si ocazii sunt la tot pasul. Pana acum cred ca am pierdut o mie de trenuri, dar ele continua sa vina. Sa plangi pentru o decizie proasta luata in trecut e cea mai proasta decizie pe care poti sa o iei in prezent. Oameni care mi-au oferit ocazii in trecut ma suna in continuare, iar si iar, proiecte pe care le-am regretat ma asteapta in continuare, altele noi apar in fiecare zi. Doar ca rezultatele se obtin prin ceea ce faci, nu doar prin speranta ca ceva se va intampla. Actiunea, asta e adevarata putere si adevaratul noroc.

Si inca un lucru, despre prieteni. Toti avem prieteni mai bogati si mai saraci, mai destepti sau ... mai putin destepti. Eu stau cu cei bogati, oricat de frustrant ar fi, oricat de prost m-as simti uneori. Pentru ca vreau sa fiu ca ei, pentru ca vreau sa stiu ce fac si cum fac, pentru ca vreau sa prind orice ocazie sa fiu ca ei. Eu ii caut pe cei de la care pot imprumuta o carte buna, pe cei de la care pot asculta ore in sir poveste dupa poveste. Ii admir pe prietenii mei care fac, care au, care zambesc si sunt multumiti, fericiti. Vreau sa fiu ca ei.

Nu mai vreau sa aud si sa vad nimic decat mai mult si mai bine. Maine diminata e luni, si nu am sa mai fiu sclav al lehamitei.

Sa vrei sa razi, sa plangi fara sa vrei

E ora 3, dar de data asta nu mai ascult Led Zeppelin. Ascult muzica greceasca, pentru ca imi aduce aminte de petreceri de acum 7-8 ani, de liceu, imi aduce aminte de cum eram atunci. N-am pierdut acea placere de a trai, acum e doar ingropata adanc sub prea multe frustrari.

Despre asta voiam sa scriu, despre placerea de a trai.

Pacatul sinuciderii nu mai e luat in serios de nimeni, in ziua de azi. Si nu vorbesc de sinuciderea ... fizica, nu ma refer la moartea corpului, ci la moartea omului din noi. A copilului care se bucura de orice, care isi doreste, care spera, care plange si rade. A tanarului care iubeste, care rade si plange, care nu doarme si viseaza. A omului care viseaza, care vrea, care bate cu pumnul in masa, care lupta sa isi traiasca visul.

Nu vreau sa stiu in ce ne-am transformat, sau de ce. Stiu foarte bine cine am ajuns sa fiu, nu mai vreau sa ma urasc. Am obosit sa ma condamn si sa ma judec, sunt satul de frustrare si de parere de rau. Vreau sa traiesc, sa ma bucur de timpul pe care il am.

Nu vreau nimic, si de aceea stau si ma uit dezorientat la oportunitati care trec pe langa mine. Nu vreau nimic, si nu vad de ce as fi bun la ceva. Nu vreau nimic, si nu inteleg de ce ar trebui sa aleg. Nu vreau nimic pentru ca sunt prea obosit si prea satul - vreau nimic. O secunda de liniste. O secunda in care sa imi aduc aminte ce vreau. Acum stiu doar ce nu vreau, si asta nu ma ajuta cu nimic. Sunt dezamagit ca sunt mintit si ca nu sunt luat in serios, dar serios, nu te condamn - nu pot sa reactionez. Nu m-am luat in serios si nu am cum sa ma astept de la tine la chestia asta. E bine totusi ca tu stii ce vrei.

Lumea e condusa de oameni care isi doresc sa conduca lumea. Banii sunt la oamenii care si-i doresc. Castigatorii sunt cei care isi doresc sa castige, cei care pierd nu stiu ce inseamna sa iti doresti si sa lupti pentru asta. Sutele, miile de sclavi cu care merg la si de la servici sunt sinucigasii, cei care nu isi mai doresc nimic, care privesc in gol la un geam pe care nu se vede nimic. Fara pasiune, fara mandrie. Gluma proasta a vietii, sa o traiesti fiind mort.


Nimic nu mi-e imposibil, trebuie doar sa vreau. Si vreau. Vreau.

Bastet

Un post scurt, de sfarsit de an - nu cred ca mai scriu ceva anul asta, as vrea nici sa nu mai deschid calculatorul. Ma retrag in "statiunea" mea, departe de Bucuresti.

Ma priveste acuzator, de pe masa, o noua pisica neagra. Poate ea nu priveste acuzator, poate doar eu o vad asa. Zeita a rasaritului, a muzicii, dansului, a familiei - dar si instrument al razbunarii regelui soare. Nu stiu care era rolul ei de fapt, dar are o privire care te face sa-ti raspunzi sincer la intrebari.

Va multumesc celor care mi-ati trimis mesaje pe mail, ingrijorati de tonul pesimist al posturilor mele. Imi pare rau daca nu v-am raspuns, nu am stiut cum. Da, intr-adevar, beau un pahar de sampanie la o despartire si nu la o victorie, dar este doar inceputul unui alt drum. Nu sunt unde voiam sa fiu, dar sunt mult mai aproape decat eram in urma cu un an (desi nu imi plac bilanturile de genul...). Nu sunt mai aproape financiar, sau in alt mod cuantificabil (de aici si tonul 'usor' pesimist al articolelor din ultima vreme) dar cred ca am mai 'unit niste puncte' ...

Anul asta m-a invatat multe - sa imi aduc aminte cum era sa fiu optimist si sa obtin ce voiam. Ca prietenii sunt mai importanti decat banii sau o masina. Ca sinceritatea e cea mai importanta. Ca orice problema se poate rezolva. Ca e important sa ramai calm. Ca trebuie sa imi doresc ceva si sa lupt pentru asta. Ca nu trebuie sa imi fie frica. Ca pot.

Planurile nu mai sunt aceleasi, dar exista. Si sunt, cred, mai sincere ca cele de pana acum. Asta imi spune pisica mea neagra cu privire de zeita egipteana- sa nu mai fiu las. Pot mai mult. Trebuie.

Daca nu ne mai auzim anul asta, va doresc ... tot ce va doriti. Si sa va bucurati de fiecare moment si de fiecare prieten. Si sa gasiti o privire care sa va spuna mereu ca puteti mult mai mult.

Instalare Windows XP pe Laptop Acer TravelMate 5320 cu Linpus Linux

Acest articol descrie o modalitate de instalare a Windows XP sau Vista pe un laptop Acer TravelMate 5320 cu HD SATA Hitachi HTS541612J9SA00 cumparat cu sistem de operare Linpus Linux preinstalat. (aflate in acest moment in oferta la Emag) Scriu acest articol pentru ca am fost nevoit sa rezolv aceasta problema pentru cineva care a cumparat acest sitem.

Problema: Laptopul are preinstalat Linux Linpus, si la instalarea de Windows XP, acesta nu detecteaza hardul. Problema nu este Linux-ul, asa cum am gasit pe diverse forumuri, problema este ca hardul este SATA si XP-ul nu are drivere pentru el.

Rezolvarea clasica la aceasta problema este clasica optiune F6 din timpul setupului, si adaugarea de drivere pentru SATA - aceasta functioneaza doar de pe discheta pentru Windows XP. Cum laptopul nu are floppy ( si usb floppy - urile sunt destul de rare la noi) ca sa nu mai spun ca driverele pentru hardul Hitachi sunt destul de greu de gasit, exista o solutie prin crearea de Slipstream de drivere pe un CD nou de windows. Nu recomand aceasta solutie si nu o descriu pentru ca nu sustin piratarea de sisteme de operare.

Solutia pe care am folosit-o si pe care am sa o descriu in continuare este trecerea hardului SATA in mod IDE, pentru a fi recunoscut de catre setup-ul de Windows XP. Acest lucru nu este posibil in prima faza pentru ca versiunea de BIOS instalata pe laptop la cumpararea acestuia nu permite modul IDE pentru hdd.

Pasii care trebuie urmati sunt:

1. Download update de bios de pe situl producatorului. Link aici. La sectiunea Bios for MS Windows XP alegeti din drop down prima optiune - Bios.V1.1 Downloadati fisierul ISO si scrieti imaginea pe un cd.

2. Imaginea este 'bootabila', contine update de BIOS ( flash pentru BIOS) pentru mai multe versiuni de ACER. Bootati de pe CD, alegeti din lista respectiva optiunea corespunzatoare pentru ACER 5320 si se va efectua updateul de bios. Atentie, trebuie sa aveti bateria incarcata cu mai mult de 3% si de preferabil ca Notebookul sa fie in priza in momentul rularii updateului de BIOS. Acest procedeu este relativ simplu dar daca este intrerupt rezultatul e grav.

3. Dupa terminarea upateului de BIOS, la restart, intrati in BIOS ( tasta F2) si alegeti
pentru SATA MODE optiunea IDE. Salvati setarile, restart si setupul de Windows XP va recunoaste acum hardul.

Din nou, va rog, atentie in momentul updateului de BIOS sa nu ramana calculatorul fara curent.

Ca observatie, cumparati calculatoarele cu sisteme de operare deja instalate, sau sisteme de operare licentiate. Chiar daca exista o diferenta de pret, avantajele o justifica. Pentru notebookurile cu sistem windows preinstalat exista preinstalate si drivere custom pentru versiunile respective, ceea ce duce la economii in baterie sau performante crescute. Nu in ultimul rand, la versiunile licentiate aveti updateurile de securitate fara bataie de cap. Asta ca sa nu mai vorbim de faptul ca e legal :).

Daca aveti nelamuriri in legatura cu unul sau mai multi pasi, nu reusiti sa rezolvati problema si vreti ajutor sau vreti o versiune licentiata de sistem de operare la un pret bun :) , ma puteti contacta la adresa din profil - derelictblogger@gmail.com.

Sper ca acest post sa lamureasca pe cineva, pentru ca am vazut ca sunt multi care cauta o rezolvare pentru aceasta problema.

Suflet

Un prieten imi spune ca pentru a reusi in viata -pentru a avea succes- e nevoie sa profiti de fiecare oportunitate care apare, fara ezitare. Fara frica, fara "dar daca" - oportunitatile sunt create special pentru tine, orice ocazie este un pas inainte. Chiar si un esec, chiar si o greseala pe care o faci e un pas inainte.

Sunt de acord, dar il contrazic. Daca accepti fiecare oportunitate exista riscul sa cazi in extrema cealalta - sa nu termini niciodata nimic, incepand mereu altceva. Fiecare lucru inceput pe care il abandonezi pentru altceva e ca o piatra legata de picior. De fiecare data cand vei incepe ceva undeva in mintea ta va fi ideea ca s-ar putea sa nu termini niciodata, pentru ca asta s-a intamplat deja. De fiecare data cand esti in situatia de a abandona, e simplu sa o faci, pentru ca ai abandonat deja de multe ori. Abandonul e cel mai dureros esec.


Reformulam - trebuie sa iti asculti instinctul. Cand ti se ofera o anume oportunitate, cand te afli in fata unei decizii, trebuie sa-ti asculti instinctul. Cand cunosti un om, cand auzi o noua idee de afacere, cand cineva iti cere un imprumut. Nu vei face neaparat cea mai buna alegere pe moment, dar vei face cea mai buna alegere pentru tine. Poate vei refuza o afacere fenomenala, care te-ar fi imbogatit dar te-ar fi tinut departe de familie. Poate ai refuzat sa angajezi un profesionist dar care s-ar fi dovedit neloial sau necinstit.

Si aici sunt de acord. El ii spune instinct, pentru mine e suflet, nu stiu cum ii spui tu. Este esenta a ceea ce sunt, a ceea ce simt, a ceea ce cred. Acea parte din mine care stie exact ce imi doresc, care stie ce imi place si ce nu, pe cine iubesc si cine ma supara, care stie cine sunt si cine vreau sa fiu.

Suflet - acea parte din mine care imi vorbeste prin vocea numita instinct si care imi spune ce trebuie sa aleg, ce decizie trebuie sa iau ca sa fiu eu. Ce decizie ma va duce mai departe pe drumul spre cine vreau sa devin, si ce decizie ma va indeparta de acest drum. Pentru ca sufletul e mereu sincer, nu tine cont de nici o constrangere sociala, si nu ii e frica niciodata, de nimic.

Instinctul e acea voce care urla in mine in fiecare zi in care imi calc sufletul in picioare, care imi spune ca ar trebui sa fiu in alta parte, nu aici, care imi spune ca ar trebui sa fac altceva, nu asta. Nu vreau sa scriu o poezie aici - dar sufletul meu e bolnav, ca un caine lovit de prea multe ori care schioapata cu ochii in lacrimi, resemnat, asteptand mereu alta lovitura. Nu il ascult, pentru ca mi-e rusine de ceea ce imi spune, pentru ca mi-e frica de ceea ce ma pune sa fac, pentru ca stiu ca are dreptate. Ma ascund, si nu am unde sa ma mai ascund.

Cum am ajuns aici? Nu mi-am ascultat instinctul. Am ascultat ce au spus altii, nu ce a spus el. Am acordat mai multa incredere spuselor unui strain decat la ceea ce am simtit. Apoi am simtit nevoia sa-mi apar alegerea, pentru ca e greu sa recunosti ca gresesti. (Nu?) Am tacut atunci cand sufletul meu s-a revoltat la ceea ce se spunea si apoi a trebuit sa ridic din umeri si sa ma conving ca nu puteam spune nimic. Am ezitat (prea mult) atunci cand instinctul imi spunea ca asta trebuie sa faci, acum! si apoi mi-am gasit o scuza, pentru ca trebuia sa-mi explic ceea ce am facut. Am ascultat de altii, care si-au ascultat propriile lor dorinte si care au urmat propriile lor planuri, in care eu, normal, nu faceam decat figuratie, asa cum ei ar fi trebuit sa faca in ale mele.


Sunt multe de spus, si poate am sa-mi gasesc cuvintele pentru toate, dar sfarsitul aici e unul fericit. Un prieten il pierzi, atunci cand nu il asculti si nu il respecti, atunci cand il minti si cand te folosesti de el. Instinctul insa e mereu aici pentru mine - chiar daca l-am ignorat, nu l-am pierdut si nu mi-l pot pierde.


Straine, nu-ti vinde sufletul pentru bani, sau pentru orice altceva. Nu-ti vinde sufletul pentru nimic in lume - pentru ca va fi mereu langa tine, sa-ti reproseze ce ai facut. Asculta-ti instinctul, indiferent ce iti spune sa faci, pentru ca el nu tine niciodata cont de cine e "sef", de cine "are bani" sau de "gura lumii".

Esti cine vrei, esti pe drumul cel bun? Ai langa tine pe cine iti doresti, esti sincer cu ei, faci tot ce poti pentru a obtine ce vrei?

Esti sincer?

om contra Om

Tot ceea ce facem, ce spunem, ce gandim sunt imagini ale cautarii binelui. Propriu.

Oamenii, atat de diferiti, sunt la fel prin aceasta dorinta continua de "bine". Confort, placere, fericire, siguranta, succes, aventura -cuvinte dupa care se ascunde un simplu "ma simt bine". Invidie, barfa, vina aruncata, razbunare, violenta - "ma simt mai bine acum".

Mereu inconjurati de familie, prieteni, dusmani, colegi, necunoscuti - suntem singuri in fata alegerii binelui propriu. Sfatuiti din toate partile, aratati cu degetul sau priviti condescendent, binele nostru e un bun public, parerile ieftine ale celorlalti devin litera de lege, din "vreau" te transformi in "as fi putut sa". In final, esti nevoit sa te aliezi cu unii sau altii in sustinearea unui bine comun, pentru ca singur ti-e din ce in ce mai greu sa mergi inainte; "l'esprit de corps" te pastreaza pe calea aleasa de altii. Nu mai esti singur - ai o siguranta si un confort care acum inseamna ca ti-e "bine". Si totusi tu ai pornit de la aventura si succes...


Spune-i celui de langa tine ca vrei sa fii bogat.

Daca e sarac - iti va rade in fata, si va gasi zeci de motive pentru care nu ai sa reusesti. Mai mult, va gasi motive pentru care nu e bine sa fii bogat, si va desfiinta pe toti cei bogati pe care ii cunoaste. De ce? Pentru ca el nu este bogat, si nu are incredere ca poate reusi. Isi doreste asta, dar nu stie cum, si faptul ca tu ai putea reusi il doare mai mult decat propriul insucces, pentru ca e o dubla infrangere - el nu stie cum, dar altcineva a reusit.
Daca e bogat - te va intreba cum, si cat de repede. Te va intreba daca nu poate participa, in ideea de a castiga si el ceva. Te va intreba cum ti-a venit ideea si ce alte idei mai ai. Te va intreba cum te poate ajuta, iti va spune de ce si de cine sa te feresti.

Toti cei saraci gandesc in felul asta?? Si toti cei bogati sunt pozitivi ?? La un moment dat probabil ca nu, dar legile firesti ale vietii restabilesc automat echilibrul, saracii se imbogatesc, bancherii deprimati se sinucid...

Spune-i celui de langa tine ca vrei sa fii pictor, spune-i ca vrei sa ajungi director, spune-i ca vrei sa deschizi o firma, spune-i ce vrei sa faci. Daca primul lucru pe care il face este sa rada - poate ar fi mai bine sa nu-i mai spui nimic niciodata.

Mai mult ca sigur va avea ceva de spus - poate fi o parere gratuita, "nu cred ca merge", sau un sfat bun - "cunosc pe cineva care a facut chestia asta, sa-ti spun ce a patit". Avem nevoie de sfaturi si de pareri - pentru ca asa ne verificam parerile si ideile proprii. Totusi nu avem nevoie de oameni care sa ne slabeasca increderea in noi.

Ei sunt cei care au nevoie de noi. Atunci cand eu am o idee si cineva o omoara, aste e un succes pentru el. A avut dreptate. Nu mai simte frica de faptul ca cineva i-o poate lua inainte, nu mai simte dezamagirea ca altcineva are, el nu. E bine.

Cauta oamenii care iti iau visurile in serios - altfel vei ajunge un las, intre lasi. Vei ajunge la fel ca "ceilalti", incercand sa demonstrezi tuturor ce greu a fost si de ce nu ai reusit. Poti sa ai idei bune sau idei proaste, nici una nu merita insa sa fie luata in gluma. Cauta oamenii care sunt ceea ce vrei sa devii - pentru ca poti invata ceva de la ei, si fereste-te mereu de ceilalti, care vor incerca sa-ti demonstreze mereu cate ceva.

Oamenii bogati, fericiti, maturi, responsabili, oamenii "de succes" vor incerca rareori sa te convinga ca ei au dreptate. Vor incerca sa te sfatuiasca, sau sa te intrebe, sa afle mai mult, si vor fi bucurosi sa-ti dea un sfat, dar nu vor incerca sa te convinga, pentru ca ei nu au nevoie de confirmari din exterior. Oamenii care reusesc pe termen lung sunt siguri pe ei, stiu ce vor, si nu au nevoie sa demonstreze nimic, pentru ca au facut-o deja.

Inca ceva - proverbul spune ca "cine se aseamana se aduna". Merita o completare totusi - in sensul ca incepi sa semeni cu cine te aduni. Oricat de curajos sau ambitios ai fi, daca traiesti intr-un mediu in care esti criticat si ridiculizat de fiecare data cand ai o idee sau exprimi o dorinta, pana la urma vei ajunge sa asociezi ideile si dorintele cu suferinta si frica de critica va deveni mai puternica decat dorinta naturala de a fi mai bun...

Si atunci singura solutie pe care o vad e sa iti alegi cu grija de la cine accepti sfaturi, si pe cine lasi sa iti bata joc de visele si dorintele tale. Alege-i pe cei care au facut, pe cei care stiu, nu pe cei care iti pot demonstra de ce nu se poate. Avem prea putin timp ca sa il irosim cu acesti oameni ...