Prin stratul gros de zapada (Urme 7)

Conduc deja de prea mult timp. Ma ustura ochii de la fumul de tigara, si de la alb. N-am mai vazut de mult atat de multa zapada. Masina serpuieste ezitant pe drumul inghetat, serpentina dupa serpentina. Clipesc rar, apasat, mi-e somn, mi-e frica, vreau acasa. Inca Departe, dincolo de munti.


E frig, si zapada a inghetat de mult. Am ajuns greu la copac, e si el inghetat. Sub gheata si scoarta groasa, ii simt linistea. Am alunecat de cateva ori, am cazut, am reusit. De aici de sus vad casuta mica de lemn. Singura la care nu se vede nici o miscare. Singura din care iarna asta n-a iesit nici un fuior de fum. Singura. A mea. Simt ghearele cum imi aluneca pe gheata fina de pe scoarta copacului. Nu mai pot sta aici, vantul e din ce in ce mai puternic. O sa ma duc la casa, totusi.


Cand cobor geamul, miroase a iarna. A brazi. A casa. Mai e putin si ajung. Trebuie.


E departe, dar trebuie sa ajung. Ferestrele sunt acoperite de la zapada viscolita, dar imi gasesc un loc sa-l astept. O sa vina. Trebuie.

http://derelictblogger.blogspot.ro/2007/02/nr-9.html
http://derelictblogger.blogspot.ro/2008/11/nicaieri-urme-4.html
http://derelictblogger.blogspot.ro/2007/04/urme-3.html
http://derelictblogger.blogspot.ro/2007/01/urme.html
http://derelictblogger.blogspot.ro/2007/01/cand.html
http://derelictblogger.blogspot.ro/2006/07/cum-o-sa-fie-cand.html

Intre cinic si fatalist

Defetist. Asta e cuvantul pe care il cautam. (Poate in scris imi iese mai usor.)

Da, imi place sa-mi arunc gandurile, uneori cu rautate. Dezinvolt, spun ce vreau, ce ma intereseaza, chiar daca stiu ca asta lasa uneori oamenii cu sprancenele ridicate. Da, imi place sa sfidez. Uneori poate doar "mi-ar placea sa sfidez". Dar nu despre asta vorbeam.

Si nici despre fatalism. Da, ridic din umeri de multe ori. Da, merg uneori inainte pentru ca "asa trebuie". Da, ma blochez pe un drum, pentru ca "asta e". Dar nu e vorba de fatalism. Nu cred in destin, pentru ca am vazut cum mi l-am schimbat de multe ori, intr-o fractiune de secunda.

Defetist. Asta e cuvantul pe care il cautam. Nu stiu cum am ajuns sa ma descrie. Omul cauzelor pierdute. Omul ridicarii din umeri. A lipsei de incredere.

Stiu ca nu e bine. Stiu ca ar putea fi altfel. Declar, cinic. Vad ca ar putea fi altfel. Ma entuziasmez. Ma "dezumflu" - mi se pare, fatalist, ca e totul inaccesibil, ca nu mi-e dat sa-mi fie mai bine.

Iar in final, ridic din umeri, invins. Fara ca macar sa fi incercat. Dar daca as fi...? Nu, nu cred ca ar fi mers!

Inutilitate

Zilele trecute am urmarit, timp de cateva minute, o furnica. Ducea un "ceva" mai mare decat ea, undeva, intr-o directie numai de ea stiuta. In primele minute am urmarit agitatia ei contempland tema (atat de clasica) inutilitatii - "te-as putea strivi intr-un singur gest". Da. Cu un gest, te-as strivi, n-ar mai ramane nimic din agitatia ta, nici macar o amintire. Poate doar o "urma" de feromoni sau cine-stie-ce-alte-substante care le-ar da de stire altor furnici ca acolo s-a intamplat o tragedie, si ca nu e o zona sigura pentru ele. Poate nici macar atat.

Apoi am ales totusi sa ma intreb daca eu as putea face asta. Sa trag, sa imping, sa ridic, sa trag din nou, fara sorti de izbanda, un "ceva" care se urneste cu greu din loc, printre atatea obstacole. O lupta furioasa -ma intrebam daca furnica emite feromoni de frustrare- cu ceva ce mie unuia mi se parea inutil. Un om n-ar putea face niciodata asa ceva, m-am gandit. Trebuie sa lipseasca ratiunea pentru a te putea inhama la asa ceva. Trebuie sa lipseasca emotia. Nu poti incepe sau continua un asemenea lucru, in prezenta unui dram de constienta. E o lupta pierduta din start. Trebuie sa fii un "animal inferior" ca sa poti face asa ceva.

Apoi am simtit imboldul sa o ajut. M-am intrebat cum as putea face asta, n-am stiut sa-mi raspund. I-am netezit drumul, la cativa milimetri in fata, a avansat cu viteza, apoi la urmatorul obstacol munca a inceput din nou, de la capat. Am netezit mai departe, acelasi scenariu - cativa milimetri parcursi in viteza, apoi chinul, acelasi, fara sorti de izbanda, daca e sa ma intrebi pe mine. Ce chestie inutila, mi-am zis, filosofic. As putea sa-i netezesc drumul toata ziua, la infinit poate. As putea? Nu. Nu gasesc nici un motiv rational sa particip la chinul asta. Plus ca e foarte frustrant, e o tampenie, singura nu s-ar putea descurca. Practic ar fi lupta mea, nu a ei. "Eu" sunt atat de important.

Apoi m-am intrebat daca nu cumva, netezind drumul, mai mult o incurc. Poate nu e directia buna. Poate o "dirijez", involuntar, in directia opusa. Poate transform un drum de cateva minute intr-un ocol de o zi.

Am urmarit-o invartindu-se in cerc, rostogolind, impingand, tragand, ridicand. N-am omorat-o, n-am mai ajutat-o. Nici nu m-am mai uitat, dupa ceva timp.

Eram atotputernic, in acel mic univers - putere de viata si de moarte, puterea de a ajuta, puterea de a schimba. Atat de multa putere. Si totusi n-am facut nimic, eram inutil.

Nu conteaza nimic

Acum doua saptamani eram, in mijlocul noptii, in mijlocul marii. O noapte cu luna plina, o lumina ciudata, o lumina cenusie. In dreapta, o jumatate de mare luminata de luna, in stanga o jumatate de mare   de o culoare nedefinita. Cenusie. In stanga, din cand in cand, distingeam delfinii care ne conduceau nicaieri. Ii vedeam ca niste umbre, aparand din valuri, cu tipetele lor ciudate si cu pufaitul care se confunda cu valurile sparte de barca.

Peste cateva ore, cand rasarea soarele, marea se linistise. Delfinii conduceau alte barci nicaieri, in timp ce noi incercam sa prindem putinul vant ramas, ca sa ne intoarcem acasa. Linistea de acolo nu cred ca o pot regasi nicaieri altundeva. Fluturatul usor al velelor, sunetul apei. Am crezut dintotdeauna ca stiu sunetul linistii, doar atunci l-am descoperit.

Au fost cateva momente in care am simtit cu adevarat ca nu conteaza nimic. In nici un caz nu conteaza ce a fost, poate doar ce urmeaza.

Urme de fericire.

Stare de fapt

Halucinant, ideea din spatele acestei insemnari mi-a venit intr-un vis. Un pom, infrunzit, cu un mar. Un singur mar, prea mare pentru a putea fi sustinut de ramurile pomului. Care a inceput sa cada. Cu incetinitorul. Si n-a mai ajuns niciodata jos, inexplicabil.Si m-am trezit gandindu-ma, Dumnezeule!, totul e in miscare, mereu, totul se schimba, nu exista nimic sigur, nici o certitudine, nici o "Stare de fapt". Privind o "stare de fapt", privim un mar in cadere libera, blocand undeva timpul. Si marul sta suspendat, la o distanta nedefinita. Relevant? 

Descriem  o "stare de fapt". Aratam si explicam "cum stau lucrurile".

Totusi realizez (si poate e o lectie pe care trebuia s-o invat mai demult) ca lucrurile nu "stau", niciodata. O "stare de fapt" e irelevanta.

Ar trebui sa descriem mereu ce se intampla, nu cum stau lucrurile acum. Ce ar putea sa se intample. Ce ar trebui sa se intample. Cum ar trebui.

Si cel mai important (si poate asta am vut sa-mi spun cu visul) e ca starea de fapt nu conteaza. Prezentul e complet lipsit de importanta. Pentru ca e doar un moment in timp, o clipa. Dintr-o atat de vasta miscare.

Ceva

In continuarea unei idei de acum doua zile, toti vrem "ceva". Cuvintele  pe care le folosim sunt reprezentari, simboluri - "ceva" este o reprezentare a acelui ceva pe care ni-l dorim.

Si acest "ceva" e un simbol tare periculos - in calitatea lui de pronume nehotarat poate insemna "un lucru oarecare, orice", dar in acelasi timp "un lucru important, valoros".

"Sa se intample ceva frumos". "Vreau si eu ceva bani". "Sa pot face ceva frumos". Vreau ceva. Am nevoie de ceva.

Creatori ai simbolului "ceva", suntem in acelasi timp creatori ai ceva-ului pe care il simbolizeaza. Alegem constient daca vrem "un lucru oarecare", sau "un lucru important, valoros". Sunt prea atent la limbaj, probabil, dar aud foarte des "sunt pus in fata unei alegeri". Fals. M-am (te-ai) pus in fata unei alegeri.

De mic m-am intrebat, mergand pe carari, drumuri sau sosele din ce in ce mai moderne, cine a fost primul care a mers pe acolo. De ce cararea/drumul/soseaua serpuieste asa. Ce a ocolit el, acel creator? De ce nu e drept, de la A la B. Era ceva (sic!) care trebuia ocolit, la un moment dat?, pentru ca acum acolo nu e nimic... Si daca nu era, de ce acest drum sinuos? Si daca era, si acum nu mai e, asta nu inseamna ca nu trebuia ocolit, trebuia sters cu totul, inca de atunci?

Pe o campie de un, altadata, verde imaculat (ce imagine..) cineva a deschis un drum de la A la B. O cale abia schitata, pe care au intarit-o alti si alti pasi, pana a ajuns "drumul" de la A la B. Si era simplu, ajungi in punctul A, vrei in punctul B, drumul se deschidea in fata. Nicio alegere.

Apoi cineva a gasit (inventat?) un punct C (poate intermediar pentru drumul spre B, poate o destinatie cu totul diferita), si s-a desprins din drumul cunoscut, apoi altcineva a ajuns acolo si a zis la stanga e B, la dreapta e C.

Nu esti pus in fata niciunei alegeri. Te pui in fata unei alegeri. Alegi daca ai nevoie sa alegi. Daca nu stii unde vrei sa mergi, oricare drum e bun, asa se spune, nu? Daca stii unde vrei sa ajungi, alegerea e inexistenta, ba chiar e posibil sa nici nu observi drumul care se deschide in alta directie.

Despre asta vorbesc. Vrei ceva. Dar ce vrei? "Un lucru oarecare, orice?" sau "Un lucru important, valoros"?

Alege ceva.

Letting go

Nu m-am descurcat niciodata cu fazele traumatice. Nici nu le stiu foarte bine, nici sa le numesc, nici ordinea lor. Soc, negare, negociere, durere, agresivitate, acceptare.

Negocierea, in special, pentru mine e un chin. N-am fost niciodata un bun negociator, oricat de mult am incercat sa ma educ. Nu renunt, daca am invatat ceva in acesti ani este ca a renunta este, intr-adevar, singurul mod in care poti pierde.

Nu pot sa negociez, mereu oscilez intre "vreau", "mi se cuvine", "sunt dispus sa ofer", "de ce sa renunt la asta", "nu e drept", "am sa te strivesc ca pe un vierme", "o sa ma tii minte", "sa sufere mama ta, nu a mea", "trebuie, trebuie sa fac asta", "nu se merita", "stiu ca pot", "e clar ca nu pot", "indiferent ce simt realitatea e asta", "nu e chiar asa, n-are cum sa fie asa", "trebuie sa mai gandesc", etc.

N-am stiut niciodata sa pierd. "Eleganta" acceptarii unei infrangeri mi se pare ceva strain. Rational imi dau seama cat de mult gresesc, dar afectiv nu pot renunta la dezamagirea dusa la extrem, de sentimentul ca am pierdut "totul" chiar cand e vorba de o prostie neinsemnata.

Rational, imi dau seama de energia pe care o consum inutil, pe care o irosesc in sentimente care nu imi aduc nimic bun. Urasc sa pierd, urasc sa nu am dreptate, totusi de cele mai multe ori cand se intampla asta nu reusesc sa schimb nimic in bine, raman blocat in ura, in agresivitate, reusesc de fiecare data sa transform totul in dispret, nu reusesc sa tin fruntea sus ci intorc spatele calculand planuri de razbunare.

Imi autojustific situatii pe care tot eu le provoc, spunandu-mi de fiecare data "aha, am avut dreptate la inceput", chiar si atunci cand imi dau seama caam determinat totul prin comportarea mea lipsita de viziune. Sufar de mania persecutiei, dar nu sunt resemnat. Retaliez, de fiecare data, (pasiv) agresiv, merg pana la extrem si distrug totul dupa principiul "daca eu nu am, n-o sa aiba nimeni".

Si nu reusesc sa scap de senzatia asta nenorocita ca sunt o victima, cand stiu ca nu e asa. Stiu ca de fiecare data cand am incercat, am reusit. Dar mi-e greu, al naibii de greu sa incerc, din cauza sentimentului ca mi se cuvine, fara efort.

Mi-e greu pana sa si recunosc asta.

Mai mult da, mai mult nu

Am pe cineva care-mi pune periodic cate o intrebare dificila. Apoi, dupa o secunda, ma intreaba "Da, Nu?". Fara timp de gandire.

Cum pot sa-i explic ca raspunsul e "Da, dar.." ? Sau "Nu, dar..." Sau "Cred ca da" ?

Nu pot. Dar incerc, de fiecare data, sa fac asa. Sa-i explic, ca e gri, nu e alb sau negru. Niciodata nu e alb sau negru. Si-mi spune, de fiecare data - ba e, e alb, sau negru, e da sau e nu. Si-l urasc, pentru ca stiu ca are dreptate, si ma uraste pentru ca nu sunt in stare sa accept asta.

Rational, il "inving" de fiecare data. Ii explic nuantele, ii dau exemple, ii amintesc situatii din trecut in care datele "problemei" s-au schimbat din mers, ii prezint atatea si atatea scenarii posibile. Si renunta, si mi-e ciuda pe el - am nevoie ca macar o data sa nu renunte. Macar o data sa imi spuna "nu" pana la final, sa ma lase sa-mi epuizez toate "rationalizarile" si sa recunosc ca e "da" sau e "nu". E o victorie cu gust amar, de fiecare data, pentru ca am castigat, dar stiu ca de fapt am pierdut.

Mereu am pledat teoria unui singur "da" si a celor multi "nu, dar..". A unicului "bine" si a multiplelor "rele". Pus in fata unei anume situatii stiu clar ca e o singura decizie "buna". Dar atat de multe decizii mai putin bune, si care deschid atat de multe posibilitati alternative. Viitorul e incert in momentul in care spui "da, dar", sau "nu, totusi...". Calea "buna", acel unic lucru "corect" pe care "trebuie" sa-l faci presupune mereu atat de multe sacrificii, incat rezultatul paleste, de fiecare data, in fata acelor multe posibilitati pe care le deschide "ar trebui sa fac asta, totusi, daca ma gandesc ca... ".

"Inima" simte de fiecare data ce e bine si ce e rau. Inima stie, si spune. Spune direct, fara ocolisuri, pentru ca asta e rolul ei, sa arate directia. Inima nu calculeaza, nu analizeaza, nu pune nimic in balanta. Asta e rolul mintii. In cazul ideal, inima spune "da" sau "nu", si mintea spune cum sa ajungi la "da" si cum sa ajungi la "nu". Ce sa faci, ce sa spui, cum sa rezolvi ce apare pe parcurs. Am mai spus-o si o mai spun, inima iti spune ce sa faci, mintea iti spune cum. Si nu invers. Invers, mintea o sa plimbe deciziile in zona gri, o sa calculeze si o sa puna in balanta la infinit. Si o sa spuna mereu "e mai mult da, dar".

Ma uit in fiecare dimineata in oglinda, si ma intreb "Da, Nu?". Fara timp de gandire. Si sper ca am sa am curajul sa zic "da" sau "nu", una din zilele astea.

Daca ajuta...

Buna ziua, Ma iertati ca va deranjez .Vin cu rugamintea la d-voastra sa scrieti un articol pe blogul d-voastra si sa distribuiti mai departe pe facebook despre mama mea, Gabriela Tudorache care este foarte bolnava . Este diagnosticata cu meningiom , o tumoare cerebrala care i-a afectat vederea si trebuie sa se opereze cat mai repede la o clinica din Germania unde ni se cere 35 000 EUR plus cheltuieli de cazare si transport . Viata si vederea ei depind de aceasta operatie , iar mie si fratelui meu ne este foarte greu sa o vedem cum indura zilnic cumplitele dureri de cap si ametelile .Timpul nu ne permite sa asteptam si va rugam sa scrieti un articol despre cazul ei . Mai multe detali le gasiti pe http://gabrielatudorache.blogspot.com/. Sau ne puteti contacta la nr de tel. 0724342082. Va rugam , daca sunteti de acord sa ne lasati si un raspuns . Va multumesc din inima pentru sprijinul acordat. dumitru_gabriela31@yahoo.com

Miroase a cearta

Mereu am avut aceasta indoiala perfida - ca nu ma pot adapta la o lume a "afacerilor". Si asta pentru ca sunt un sentimental, pentru ca m-a revoltat "nedreptatea". Mereu m-am considerat un neadaptat, si am dispretuit pe cei care fac salturi in "lantul trofic", fara sa priveasca inapoi, fara sa-i intereseze pe cine "omoara" in cursa spre un "succes" oarecare.

Treptat, am reusit sa accept ca si eu am facut (sau fac) acelasi lucru in mod curent, gasindu-mi de fiecare data scuze sau explicatii pentru fiecare moment in care ma blocheaza intrebarea "e corect asa"?

Treptat, am reusit sa accept ca e o lume de caprioare si lupi. Sau caprioare si vanatori, cum vrem s-o spunem. Da, intotdeauna exista cineva cu un avantaj nedrept. (Creatorul caprioarei nu s-a gandit niciodata la praful de pusca?) Da, intotdeauna exista cineva care manuieste sforile pentru ca poate. Da, intotdeauna cineva o sa ramana in spate intr-o balta de sange.

...

Am citit mult, pe vremuri, despre "ecologia deciziilor". La final, dupa ce aceasta noua "cunoastere" s-a asezat peste tot ce stiam pana atunci, am ajuns inevitabil la concluzia ca asta e o mare prostie. Nu exista decizii "ecologice". In orice stare-de-fapt, orice decizie este intr-un fel sau altul ne-ecologica.

Nu exista o decizie "buna". Poate suna cinic.

Pentru ca am sa am mereu pregatita intrebarea - Buna pentru cine?

Exista mereu decizii bune pentru tine. Bune pentru mine.

Fie ca e alb-negru sau in tonuri-de-gri, orice situatie e un echilibru. Echilibrul se mentine doar in absenta fortelor exterioare. Cum ai luat o decizie, cum s-a inclinat balanta. Si apoi trebuie sa construiesti, sa adaugi ceva in partea care pierde. Sau cel putin asa am simtit eu mereu.

Iau aceasta decizie, eu castig, tu pierzi, dar trebuie sa pun ceva in locul de unde ai pierdut tu ceva. Trebuie sa repar, trebuie sa "dreg" ce-am stricat. Sa restabilesc un echilibru. Dar pentru ce, din moment ce chiar eu am fost cel care l-a stricat?

...

Cand eram mic, am ratat "Bambi". Nu stiu de ce sau cum, dar nu l-am vazut niciodata, de la "cap la coada". Sau poate l-am vazut, dar nu l-am inregistrat. Sau poate mi-a parut prea trist, si l-am uitat.

Da, suntem o lume de caprioare si vanatori. Poate ma vanezi de foame, si atunci asa e "firesc". Poate te vanez din placere, si atunci e "nedrept". Nedrept pentru cine? Pentru mine e o placere, pentru tine ...

M-a revoltat intotdeauna "nedreptatea" afacerilor. "N-am sa pot face niciodata asta" a fost de multe ori o minciuna in care nici eu n-am crezut. "Ce dracu am facut?!" a fost de multe ori un epitaf. La fel ca "N-ar fi trebuit sa fac asta, dar acum e prea tarziu".

Ma revolta inegalitatea de forte. Ma revolta "circumstantele" nefavorabile. Ma revolta puterea folosita de dragul demonstratiei. Ma revolta vanatoarea ca sport, ma revolta trofeele.

Dar am invatat sa accept.

Caprioara nu are nici o sansa, pana la urma, nici in fata lupului (oare lupii vaneaza caprioare?) nici in fata vanatorului. Oricat m-ar revolta, caprioara o sa moara pana la urma, si nu va ramane nici macar amintirea ei. Firesc sau nu, se intampla, si trebuie sa accept asta. E alegerea mea daca vreau sa fiu caprioara sau vanator, e alegerea mea sa justific pusca prin "trebuie" sau fuga de vanator prin "nu vreau sa ma transform in asa ceva".

Totusi ce ma revolta cel mai mult, din toata povestea asta fara cap si coada, este momentul cand caprioara moare cu gatul rupt pentru ca n-a vazut prapastia, fiind prea ocupata sa priveasca cu frica in stanga si-n dreapta, in fuga nebuna, pazindu-se de lupi care nu-i dau nici o atentie.

Prostia, asta mi se pare dezavantajul suprem.

Iresponsabil

Am dat undeva peste un text simpatic, nu mai stiu unde si sub ce forma, dar am retinut ideea, ma reprezinta atat de bine. Probabil nu doar pe mine.

Cand eram mic, voiam sa cresc mare, sa pot face tot ce vreau. Acum sunt mare, si as vrea sa fiu iar copil, sa pot face tot ce vreau. 




Libertate

Poate parea ciudat, dar pentru mine confortul libertatii are o legatura paradoxala cu intrebarile si raspunsurile. Nu stiu cat de matur sunt acum, dar undeva, in procesul maturizarii mele, am devenit omul care trebuie sa aiba toate raspunsurile. Ma lupt de ceva timp cu asta, am pierdut batalie dupa batalie, acum am senzatia ca pierd razboiul.

Mereu mi-am dorit control, mereu mi-am dorit sa fiu cel care decide, mereu am vrut (si vreau in continuare) sa fiu centrul universului meu. Cred ca pana aici semanam, nu? Te identifici. Vreau sa fiu cel care hotaraste, vreau sa fiu cel care stabileste directia, care conduce, care determina, care alege. Totusi m-am saturat sa raspund la intrebari.

In orice pact cu diavolul, se spune, exista acel paragraf pe care nu-l citeste nimeni, acea "prevedere" de care ne dam seama mult prea tarziu. Ca in orice "ai grija ce-ti doresti", exista mereu ceva la care nu ne-am gandit, care ne explodeaza in fata. Exista mereu o greseala, exista mereu un regret. Cu "maturitatea" mea de acum, nu cred ca e un paragraf ascuns. Cred ca e chiar primul paragraf, scris cu litere mari, poate chiar singurul paragraf. Dar alegem constient sa-l ignoram. Eu unul asta am facut.

Da, am ales, la un moment dat, sa fiu un "revoltat". Sa vreau sa "schimb". Sa decid. Sa nu fiu oaie. Sa controlez, sa conduc. Sa fiu independent.

In acelasi timp am ales sa ignor ca traim intr-un univers al dependentei. Am ales o minciuna. Nu pot si nu voi putea fi niciodata independent. Pot doar alege de care parte a dependentei traiesc.


Sfarsitul copilariei

Cine sunt eu? Sunt dependent? De cineva, de ceva? Sau sunt obiectul dependentei? Ceva depinde de mine, cineva depinde de mine?

Am ales sa fiu independent, liber.  M-am ales cu dependenta de mine. Niste oameni depind de mine. Viitorul unor lucuri depinde de mine. Ce se intampla maine cu ei, cu ele, cu noi - depinde de mine.

Imi aduc bine aminte sfarsitul copilariei. Momentul cand am iesit in fata. Momentul cand am aratat cu degetul, nepoliticos dar eficient, directia. Drogul energiei care s-a concentrat in spatele meu, in directia privirii mele, in mine. Puterea imensa pe care am simtit-o. Zambetul. Confortul.

Drogul, ca orice drog, m-a facut dependent. Am vrut mereu, si vreau in continuare mai mult. Puterea e acolo, din ce in ce mai mare. Zambetul s-a sters, confortul e o amintire placuta.

Pentru ca am ales sa ignor ca muntele pe care vreau sa il mut o sa intrebe mereu "unde?", "cat?", "cum?", "cand?", "e bine asa?", "si acum?".

Cand eram mic, am visat, impreuna cu ceilalti, la "lampa lui aladin". Ce, tu n-ai facut-o? Nu ti-ai dorit sa ai un mic daemon de fum, langa tine, care sa-ti indeplineasca toate dorintele? Povestea asta e scrisa chiar de acel daemon, care e un mic diavol. Sau poate cel mai mare. Povestea asta e o minciuna bine elaborata. Te face sa-ti doresti nu numai indeplinirea tuturor dorintelor (sa gasesti lampa), dar intr-un mod pervers si insidios te face sa-ti doresti sa n-o pierzi niciodata.

O minciuna elaborata. Dupa ce a iesit din "lampa", micul daemon nu mai intra inapoi, niciodata. E mereu langa tine. In tine. Iti doresti ceva, daemonul de fum e gata sa-ti indeplineasca dorinta. Nu conteaza niciodata "ce" sau "de ce" vrei. Orice.

Doar ca trebuie sa-i spui cum, sa-i spui cand, sa-i spui unde, sa-i spui daca e bine. Si nu se opreste niciodata din intrebat. "Si acum, stapane, ce-ti mai doresti? Ce umeaza?". Si nu poti sa-i comanzi sa intre in lampa si sa te lase naibii in pace. E singura dorinta pe care nu ti-o poate indeplini. Chiar daca ar vrea.


Iresponsabil

Am crescut mare, si am decis sa fac un pas in fata, sa-mi asum dorinitele - stiind ca trebuie sa-mi asum responsabilitatea. Mi-am dorit, mi-am asumat responsabilitatea. Acum vreau sa se opreasca.

Sa fii din nou copil, asta e singura dorinta pe care nu ti-o poate indeplini nimeni.

Lasa-ma

Am citit atat de mult despre cauza si efect, in "domeniul" "dezvoltarii personale", incat as fi in stare sa scriu singur o mica enciclopedie a lucrurilor care ar trebui sau nu facute. Dar adevarul, dureros, e ca nu "stii" cu adevarat, pana nu doare. 


Adevarul e ca (imi vine sa rad, tocmai ma pregatesc sa "declar" un adevar absolut) dincolo de combinatia complicata de chimie, biologie, energie, suflet sau ce-o mai fi, suntem niste animale tare simple. Sigur, avem cu totii potentialul sa fim foarte complicati. Sigur, unii din noi tot ne demonstreaza asta, "ajungand", "devenind", "fiind", "facand". Majoritatea, insa, suntem noi, vitele la pascut. Ne trezim dimineata, mergem agale la "ses", pastem linistiti, apoi agale spre staul sa rumegam contempland un perete, pana adormim. Pentru ca maine e o noua zi. 

Robi ai obisnuintei, majoritatea suntem si sclavi ai compromisului. Zei in micul nostru univers personal, suntem fire de praf in ochii altora. Si ne recunoastem asta, oricat de greu ar fi sa o acceptam, prin inca un compromis, si inca unul.

Sunt surprins si ma simt inconfortabil cand imi dau seama ca cineva are asteptari de la mine. Cand imi dau seama ca cineva vede in mine ca pot mai mult decat fac, ca pot fi mai mult decat sunt. Si incerc din toate puterile sa-i demonstrez ca greseste. Ca nu pot, ca nu sunt. Si reusesc, de fiecare data. Si ma simt bine - "ti-am zis ca nu pot". Pana la urma, orice victorie e importanta.

Cineva asteapta de la mine o schimbare. Oricine, orice schimbare. Ma lupt sa demonstrez ca nu se poate. Ca "asta e". Si castig, castig de fiecare data. Zeu, in universul meu, pot obtine tot ce vreau, pot face tot ce vreau, si asta si fac, pentru ca nu vreau nimic. Vreau doar sa vina maine, singura deosebire dintre mine si orice alta vita fiind ca uneori imi licare speranta ca maine pasunea va fi mai bogata. Probabil toti au fost la fel, la un moment dat, acum s-au linistit, in fiecare zi aceeasi pasune, in fiecare zi la fel. Astept si eu momentul cand o sa dispara si speranta, si visele, atunci o sa fie si mai usor.

Daca imi spune cineva ca pe alt drum e alta pasune, probabil mai bogata, nu pot sa-i raspund decat ca e posibil ca celalalt drum sa duca nicaieri, si eu n-am sa am ce rumega, diseara. SI insista, da, dar e posibil sa fie alta pasune, ce am de pierdut? Totul.

Micul meu univers se duce dracului, daca eu demonstrez atat de simplu ca zece, douazeci de ani am "sustinut" o minciuna".

Ce-mi ceri, sa recunosc ca pana acum toata viata mea a fost o minciuna? Sa recunosc ca ani de zile am facut greseala dupa greseala? Sa recunosc ca toate compromisurile de pana acum mi-au anulat tot curajul, m-au invatat doar sa obtin cel mai bun comporomis?

Imi ceri sa fac o schimbare? Cum pot sa fac o schimbare? Cum pot sa demonstrez ca e posibil sa fac o schimbare atat de mica, si sa schimb "totul" in bine? Cum sa demonstrez ca alt drum e drumul cel bun? Drumul pe care sunt e rau, stiu, dar e al meu, cum sa renunt la el?

Cum te astepti sa recunosc ca gresesc, cine crezi ca sunt eu, sa pot face asa ceva? Asta o pot face foarte putini, cei "alesi", cei puternici, cei speciali. Uita-te la mine!

Cum te astepti sa cred ca merit asa ceva? Am primit atatea lucruri bune, am avut atatea sanse, as fi putut face atatea lucruri. Le-am ratat, au trecut vremurile alea. Gata, nu mai pot face nimic acum, e prea tarziu. Drumul asta e singurul pe care il mai am. E rau, dar e al meu, merg inainte pe el. N-am ce face altceva, nu pot, nu se poate, e prea tarziu, e prea greu, nu e de mine, n-am putere, nu sunt in stare, sunt prea prost, sunt prea slab, n-am suficienta energie, n-am ce trebuie pentru asa ceva. Eu sunt o vita, nu sunt special.

Lasa-ma in pace, sa rumeg, peretele asta n-o fi asa interesant, dar il stiu, ma simt bine aici in staulul meu. Ce e dupa perete e pentru altii. Eu am viata mea.

Asa ceva nu mi se poate intampla Mie (1)

Un pumn de idei, pe care il tot scuturam si apoi ascultam atent, si care nu imi mai spunea nimic nou. Asa ca am deschis pumnul, si am lasat ideile sa plece, libere. Fiti ingaduitori, sunt primele lor momente de libertate.

Intr-o discutie despre capitale europene, incercam, zilele trecute, sa-mi sustin punctul de vedere cum ca cel mai bun mod de a cunoaste lucrurile (locurile) este mersul "la pas", uneori mai grabit, alteori asezat si atent.


L-am sustinut, cum fac de obicei, cu mintea impartita "in multe". Intr-o discutie, eu asta fac, ma impart in mai multi. Cel care explica, cel care teoretizeaza "in background", cel care exemplifica (uneori nereusit), cel care asculta si inregistreaza pentru "mai tarziu". Si eternul psihotic, cel care interpreteaza in timp real toate modurile in care sunt "atacat","dispretuit","mintit", "inselat" si puteti completa cu oricate alte semne-anxietati indicatoare ale faptului ingrijorator ca "sufar de mania persecutiei" (cum imi spunea mama pe vremuri) sau ale dragei mele tulburari paranoide (un scurt rezumat aici). 

Pe scurt, mie asa imi place sa "vizitez" un oras - merg fara vreun plan, fara sa ma interesez care sunt "obiectivele", de cele mai multe ori "dus" de multimea strazii. Sigur, mereu exista "obiective" atat de importante incat "trebuie" bifate. Dar pe cele mai multe le cunosc incidental, "trezindu-ma" in fata unei cladiri care pare vag cunoscuta, fara sa stiu exact ce este, cum am ajuns acolo, sau cum sa o "caut", mai tarziu. Urasc rezumatele (foto, video sau povestite) atat de caracteristice "turistilor" - am fost la, am vazut cutare, poza asta e de la, etc. Raspund cu "nu, nu m-a interesat", intr-un mod "detasat" si "superior", cand sunt intrebat "ai fost la muzeul cutare?", sau "cum adica n-ai vazut cutare?!".  

Genul asta de comportament pare a fi de multe ori catalogat ca "interesant" sau "da, e si asta ceva", in momentul in care prezint argumentele (cel in care cred cel mai mult fiind "am vazut lucruri pe care nu le-a vazut nici un turist") dar consensul general, de obicei, este "mda, simpatic, dar cum sa te duci in x si sa nu vezi y si z, inacceptabil!". Majoritatea ("ceilalti", sic!, pentru ca am cunoscut si multi care-mi seamana) aproba ganditori, in timp ce eu ridic din umeri (superior, sic!).

Ca urmare a ultimei discutii de acest gen, teoreticianul din mine a pus cap la cap informatiile adunate de cel care are ca unic scop sa-i asculte pe ceilalti sa sa inregistereze ce spun ei (interesant sau nu), si impreuna cu cel care se ocupa de metafore si comparatii (pentru exemplificari ale teoriilor proprii) au ajuns, ridicand din sprancene, la o concluzie (intrebare) interesanta. Cea despre care incerc de jumatate de ora sa povestesc aici.

Marea majoritate a oamenilor planifica atent o excursie, uneori cu mult timp inainte de a pleca. Se documenteaza din multiple surse. Citesc ghiduri turistice consacrate, unde subliniaza si indoaie colturi de pagina. Citesc bloguri ale unor ilustri necunoscuti. Intreaba toti prietenii, rudele, colegii ba chiar si necunoscuti, daca o permite conversatia. Schimba valuta din timp, urmaresc siteurile meteorologice, impacheteaza atent bagajul. Cei mai scrupulosi se documenteaza cu mijloacele de transport, mai nou parcug trasee pe google streetview (pana la nivelul la care cunosc in amanunt totul, inca inainte de a ajunge "la fata locului).  

La nivelul imediat urmator sunt cei care cumpara un ghid si instaleaza o aplicatie de iphone, coboara din avion, cauta primul "macdonalds" si incep (atat de mult o urasc..) conversatia "deci ce facem?". Pentru ca rareori ei sunt singuri, urmeaza o atenta negociere a traseelor, in urma careia rezulta un plan destul de precar, de cele mai multe ori respectat doar pe jumatate, in urma impulsurilor de moment (uite, aici scrie ca e pe-aproape biserica cutare, hai si acolo si "mai vedem noi").

Si eu. De cele mai multe ori imbracat nepotrivit pentru vremea de afara, mereu in cautarea unui bancomat sau schimb valutar cand mi-e foame, neatent si (deci) mereu intrebandu-ma daca n-am mai trecut pe aici mai devreme, ratand "obiective" pentru ca sunt cu ochii peste acoperisuri uitandu-ma dupa vreun reper zarit vag de acum zece strazi in urma. Incercand mereu sa inteleg la ce ma uit, incapabil sa pozitionez ceva pe harta pentru ca nu stiu unde sunt sau cum am ajuns acolo.

La intoarcere, comparand albumele foto, cei din prima categorie pot rescrie ghidul turistic pe care l-au urmat cu sfintenie. Cei din a doua au un vag regret ca sunt cateva locuri pe care le-au ratat din lipsa de timp, sau pentru ca au pierdut cam mult timp pentru ceva "mai putin important", dar "a fost misto, pana la urma".

Si eu. Cu prea putine fotografii "de aratat" dar cu multe amintiri care nu spun nimic nimanui altcuiva. Da, e simpatic ca am mancat intr-un "impinge tava" parizian in care printre scaune si mese circulau porumbei, dar sa nu fi "bifat" disneyland-ul?! "Uite, in aceste 100 de fotografii este vizita mea la "Invalides", exterior 10 cadre, interior cu toate exponatele importante, eu langa tunuri, eu langa mormant, etc. Ai fost? Da, am fost, dar n-am intrat la mormantul lui Napoleon si nici n-am 10 poze cu el, pentru ca, desi stiam ca e acolo, n-am mai ajuns sa-l vad - am nimerit in cealalta basilica unde m-am asezat sa ma odihnesc, ca umblam deja de 6 ore, si au inceput sa se adune unii si a inceput o repetitie pentru un concert de camera la care am fost singurul spectator pana m-a dat afara (amabil) un nene care zicea ca nu e deschis publicului. Uite aici sunt 45 de fotografii cu fiecare mormant din Pantheon, ai fost? Bai, am fost, dar am iesit repede pentru ca prin geamurile mici se auzea o galagie fantastica si eram foarte curios, pana m-am prins eu ca ma uit la pendulul lui focault, afara se adunase un grup foarte mare de studenti care demonstrau impotriva unei reforme a legii invatamantului, mi-a povestit unul din ei cu care am fumat doua tigari impreuna, pe trepte, depre ce legi absurde se promulga in ultima vreme.
Pompidou, 20 de fotografii. Ai fost? Da, am fost o data seara cand pe afara se alergau niste sobolani cat pisicile, si inca o data ziua dar n-am stat foarte mult, am preferat sa intru la Brancusi, unde am dat peste un roman tare simpatic care le povestea la niste francezi care vizitau despre experienta lui ca sculptor in Romania. Da, atelierul lui Brancusi e exact langa Pompidou, aici de unde ai tu fotografii cu magazine si restaurante. Mda, si nu prea am ce fotografii sa-ti arat, dar pot sa-ti povestesc cum am intrat la intamplare intr-un magazin din cartierul latin, sa cumpar un cadou pentru un prieten si am dat peste o frantuzoaica care era vanzatoare si care era casatorita cu un roman si cu care am stat 10 minute de vorba. Despre chinezoaica pe care am fotografiat-o din 10 pozitii la moulin rouge (nu, cu mine n-am nici o poza acolo), pentru ca nu era deloc multumita, si voia sa aiba ce arata acasa, si era singura pentru ca prietenii ei plecasera nustiuunde, despre frantuzoaica foarte incantata careia i-am cerut audioghidul in franceza si nu engleza, despre americanul de langa louvru (where is this palais thing), despre chelnerul care a alergat dupa mine la o terasa de cartier sa-mi multumeasca ca i-am lasat bacsis 50 de centi desi "le servis est compris, mess".

Si aceeasi poveste, pentru toate locurile pe unde am fost.

Si acum intrebarea, pentru cei care nu s-au plictisint citind prima parte.

Oare nu e asta modul in care-mi traiesc si viata? Si oare nu e unul gresit? 

Oare nu e gresit, sa merg asa, fara un plan concret? Oare nu ar trebui sa fiu in prima categorie, sa fie totul planificat atent, de la a la z, cu ore exacte, cu trasee exacte, sa fie totul bine documentat? La final, as avea un album aproape perfect de aratat. Sigur, nu poti fi peste tot, dar ai luat cu tine majoritatea lucrurilor importante pe care le-ai fi putut bifa intr-un timp pana la urma limitat. Sunt lucruri importante, pe care nu trebuie sa le ratezi, sunt si "chestii misto" la care renunti, pentru ca evident sa fotografiezi gioconda la  Louvru este intotdeauna mai important decat o discutie comica cu un american confuz, langa statia de metrou "Palais". Sigur, nu prea conteaza cum am ajuns de la A la B, dar pana la urma in "album" apar obiectivele, nu drumul dintre ele, nu?

Sau macar in a doua categorie, o planificare minima cand nu e prea tarziu, ce imi ofera sansa totusi sa nu ratez prea multe. Si imi lasa si timp sa "ma pierd pe o strada". Dar nu prea mult, bineinteles.

Oare e mai bine asa, sa plec singur, "de nebun", in timp ce toti ceilalti bifeaza obiectiv dupa obiectiv?

Conteaza, pana la urma, povestile astea? Conteaza A-ul si B-ul, sau cum ai petrecut timpul, in definitiv atat de scurt, ca sa ajungi de la A la B? Mi-e frica, pe masura ce trece timpul, ca am din ce in ce mai multe povesti despre drumuri, si din ce in ce mai puntine obiective vizitate.

Si povesti care ma impresioneaza doar pe mine.

Incapacitate

Corporatistul din mine

sau

Eu-am-intotdeauna-dreptate si colegele ei de birou

sau

Nemaipomenitele aventuri ale lui Nu-Se-Mai-Poate-Asa

1. Scurt istoric

La un moment nu-foarte-clar-cu-ceva-timp-in-urma, undeva in mine cineva a fondat o mica afacere. Despre acest moment istoric nu se stie prea mult - din amintiri se povesteste ca era un mic birou nu foarte elegant, putin dezordonat, in care deseori era vazut intrand-si-iesind un personaj destul de sters, greu de incadrat in vreo categorie aparte, despre care nimeni nu stia mai nimic. A aparut o firma la strada, pe care nimeni nu-si mai aminteste ce scria, apoi relatarile devin din ce in ce mai confuze. Unii zic ca totul a ramas in paragina, s-a asternut praful si uitarea (de fapt, nimeni nu e in stare sa spuna nici macar unde s-au intamplat toate astea), altii in schimb vin cu o poveste mult mai interesanta. Din relatarile unui apropiat (care, evident, doreste sa ramana anonim) firma era a unui personaj autosuficient care mai nou era foarte mandru ca este "patron". Exista (verificate si din alte surse) relatari despre diatribe patetice impotriva sistemului capitalist (altii zic comunist, de aici si atatea confuzii) sau a "statutului" de angajat. Se distinge mai ales o poveste despre o intalnire "de afaceri" in care personajul nostru, fata in fata cu povestitorul, si-a pus satisfacut picioarele pe biroul cam subred si a declarat ca el este un "om cu un plan".

Personajul (fara nume, deocamdata), cu sau fara un plan, s-a gasit la un moment dat in postura nu tocmai fericita de a se asocia pentru cresterea capitalului. Nu se stie exact la ce capital aspira - poate financiar, sau poate de imagine, cert este ca hotararea a fost luata mai ales dupa ce a aflat din diverse surse, mai mult sau mai putin de incredere, ca asociatul unic este responsabil in nume personal pentru actiunile firmei.  Automat, aceasta situatie a fost incadrata la "nu se mai poate asa" si in scurt timp, dupa semnarea catorva hartii, firma a inceput incet, incet sa se schimbe. Primul nou asociat, ales pe spranceana, a venit cu ceva banuti, care au fost repede contabilizati si, cu ridicari satisfacute din sprancene, s-a hotarat ca planul trebuie "putin ajustat, acum avem mijloace financiare". Nimeni nu stie exact de unde venea acest capital, au fost discutii despre mosteniri dubioase sau contracte cu statul, toate infirmate printr-o declaratie de presa. Banii erau cinsiti, si munciti!, totul este la vedere, verificabil si  demonstrabil. Apoi a aparut un nou asociat - si aici apare prima relatare mai mult sau mai putin clara despre activitatea firmei. Acest nou asociat, pe nume "Trebuie sa se faca", avea un rol foarte clar - sa convinga diversi oameni de diverse lucruri care, evident, trebuiau sa se faca. Pe masura ce diversi oameni acceptau aceasta idee, lucrurile au inceput, din nou, sa se schimbe. Fondatorul a hotarat ca nu se mai poate asa, "trebuie-sa-se-faca" a hotarat ca trebuie sa se faca ceva, si amandoi l-au convins pe omul cu banii ca trebuie mai mult. El a acceptat, ridicand din umeri, dar a zis ca nu mai e dispus sa munceasca de unul singur, si ca are nevoie macar de o secretara. Ceilalti au protestat vehement, de secretara avem nevie acum?!, plus ca daca e sa fie o secretara, trebuie sa fie macar trei secretare, nu e corect ca doar unul din noi sa aiba secretara!  Omul-cu-banii (pe care ceilalti il poreclisera in secret omul-cu-munca) a acceptat o solutie de compromis - se va angaja o contabila, care va fi si secretara, oficial pentru el, neofical pentru toata lumea.

Pentru aceasta pozitie a fost aleasa domnisoara eu-am-intotdeauna-dreptate. Despre cum a ajuns domnisoara sa lucreze in firma, nu se stie prea mult - si nici nu ar fi elegant sa se povesteasca tot ce se stie, pentru ca intre timp "eu am intotdeauna dreptate" a devenit o doamna respectabila, asezata, la-casa-ei.  Eu-am-intotdeauna-dreptate era o bruneta draguta, cu ochi albastri, eleganta-dar-nu-foarte-sofisticata, alintata de prieteni si cunoscuti "nu-pot-acum-am-treaba". Si pe buna dreptate, au descoperit cei trei antreprenori dupa scurt timp, cand au fost nevoiti sa angajeze inca trei persoane care sa faca treaba domnisoarei "eu-am-intotdeauna-dreptate". Nici despre aceste angajari nu se stie foarte mult, cert este ca presa-de-scandal a povestit diverse lucruri care nu faceau multa cinste nici antreprenorilor nostri si nici celor trei studente blonde care au ocupat aceste pozitii.

Un lucru e cert. De-alungul timpului s-au facut din ce in ce mai multe consilii, unele de taina, altele intitulate sedinte - sau mai pompos "adunari ale asociatilor" - la care se hotara mai mereu ca nu se mai poate asa si ca trebuie sa se faca ceva. Au trecut ani de crestere economica, ani de criza, inundatii spectaculoase si schimbari de guverne, si firma a iesit din atentia publica. Cum n-are rost sa contestam singura relatare pe care o avem in acest moment, firma este acum o mare corporatie, cu sediul intr-o cladire-de-sticla, departe de atentia presei,in care s-au schimbat de mult ierarhiile.

Omul-cu-bani (sau omul-cu-munca, depinde cum vrei sa-i spui), este acum seful-cel-mare, are biroul lui la ultimul etaj, doua secretare si multe masini scumpe (de lux, ar putea spune unii).  Trebuie-sa-se-faca-ceva nu face nimic, el doar vorbeste la telefon. Incearca mereu, in discutiile cu ceilalti, sa pastreze o aparenta umila, desi toata lumea ii critica pe ascuns apucaturile de mare mogul, cat despre omul cu planul nu se mai stie nimic. Nu-se-mai-poate-asa, pentru ca asa i-a si ramas numele, este un personaj controversat, pe care nimeni nu l-a intalnit fata in fata (in afara, bineinteles, de asociatii sai, de domnisoara am-intotdeauna-dreptate si de cele trei studente blonde, cu care se zvoneste ca a fost casatorit, pe rand - sau in acelasi timp, dupa opinia multor povestitori)

La fel de cert este ca, departe de urechile lui "trebuie sa se faca ceva" (desi unii zic ca el este defapt artizanul intregii povesti) si ale omului-cu-bani (despre care se spune ca este sustinatorul secret) s-a nascut mai intai un zvon, apoi o legenda de'adreptul profetica despre momentul in care nu-se-mai-poate-asa va prelua (mai mult sau mai putin agresiv) conducerea. In pauzele de tigara, ba chiar in visele unora dintre angajati, nu-se-mai-poate-asa apare profetic, conducand o masina sport (sau chiar un patruoripatru, pentru cei mai conservatori), cu care intra pana in holul cladirii-de-sticla, devastand birourile receptionerelor-blonde-cu-ochi-verzi-tocuri-cui-si-fuste-mini, si, coborand victorios, declara ca nu se mai poate asa.

Omul celor 1000 de sanse

Revin.

Square 1