Nu m-am descurcat niciodata cu fazele traumatice. Nici nu le stiu foarte bine, nici sa le numesc, nici ordinea lor. Soc, negare, negociere, durere, agresivitate, acceptare.
Negocierea, in special, pentru mine e un chin. N-am fost niciodata un bun negociator, oricat de mult am incercat sa ma educ. Nu renunt, daca am invatat ceva in acesti ani este ca a renunta este, intr-adevar, singurul mod in care poti pierde.
Nu pot sa negociez, mereu oscilez intre "vreau", "mi se cuvine", "sunt dispus sa ofer", "de ce sa renunt la asta", "nu e drept", "am sa te strivesc ca pe un vierme", "o sa ma tii minte", "sa sufere mama ta, nu a mea", "trebuie, trebuie sa fac asta", "nu se merita", "stiu ca pot", "e clar ca nu pot", "indiferent ce simt realitatea e asta", "nu e chiar asa, n-are cum sa fie asa", "trebuie sa mai gandesc", etc.
N-am stiut niciodata sa pierd. "Eleganta" acceptarii unei infrangeri mi se pare ceva strain. Rational imi dau seama cat de mult gresesc, dar afectiv nu pot renunta la dezamagirea dusa la extrem, de sentimentul ca am pierdut "totul" chiar cand e vorba de o prostie neinsemnata.
Rational, imi dau seama de energia pe care o consum inutil, pe care o irosesc in sentimente care nu imi aduc nimic bun. Urasc sa pierd, urasc sa nu am dreptate, totusi de cele mai multe ori cand se intampla asta nu reusesc sa schimb nimic in bine, raman blocat in ura, in agresivitate, reusesc de fiecare data sa transform totul in dispret, nu reusesc sa tin fruntea sus ci intorc spatele calculand planuri de razbunare.
Imi autojustific situatii pe care tot eu le provoc, spunandu-mi de fiecare data "aha, am avut dreptate la inceput", chiar si atunci cand imi dau seama caam determinat totul prin comportarea mea lipsita de viziune. Sufar de mania persecutiei, dar nu sunt resemnat. Retaliez, de fiecare data, (pasiv) agresiv, merg pana la extrem si distrug totul dupa principiul "daca eu nu am, n-o sa aiba nimeni".
Si nu reusesc sa scap de senzatia asta nenorocita ca sunt o victima, cand stiu ca nu e asa. Stiu ca de fiecare data cand am incercat, am reusit. Dar mi-e greu, al naibii de greu sa incerc, din cauza sentimentului ca mi se cuvine, fara efort.
Mi-e greu pana sa si recunosc asta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu