10 martie 2012

Asa ceva nu mi se poate intampla Mie (1)

Un pumn de idei, pe care il tot scuturam si apoi ascultam atent, si care nu imi mai spunea nimic nou. Asa ca am deschis pumnul, si am lasat ideile sa plece, libere. Fiti ingaduitori, sunt primele lor momente de libertate.

Intr-o discutie despre capitale europene, incercam, zilele trecute, sa-mi sustin punctul de vedere cum ca cel mai bun mod de a cunoaste lucrurile (locurile) este mersul "la pas", uneori mai grabit, alteori asezat si atent.


L-am sustinut, cum fac de obicei, cu mintea impartita "in multe". Intr-o discutie, eu asta fac, ma impart in mai multi. Cel care explica, cel care teoretizeaza "in background", cel care exemplifica (uneori nereusit), cel care asculta si inregistreaza pentru "mai tarziu". Si eternul psihotic, cel care interpreteaza in timp real toate modurile in care sunt "atacat","dispretuit","mintit", "inselat" si puteti completa cu oricate alte semne-anxietati indicatoare ale faptului ingrijorator ca "sufar de mania persecutiei" (cum imi spunea mama pe vremuri) sau ale dragei mele tulburari paranoide (un scurt rezumat aici). 

Pe scurt, mie asa imi place sa "vizitez" un oras - merg fara vreun plan, fara sa ma interesez care sunt "obiectivele", de cele mai multe ori "dus" de multimea strazii. Sigur, mereu exista "obiective" atat de importante incat "trebuie" bifate. Dar pe cele mai multe le cunosc incidental, "trezindu-ma" in fata unei cladiri care pare vag cunoscuta, fara sa stiu exact ce este, cum am ajuns acolo, sau cum sa o "caut", mai tarziu. Urasc rezumatele (foto, video sau povestite) atat de caracteristice "turistilor" - am fost la, am vazut cutare, poza asta e de la, etc. Raspund cu "nu, nu m-a interesat", intr-un mod "detasat" si "superior", cand sunt intrebat "ai fost la muzeul cutare?", sau "cum adica n-ai vazut cutare?!".  

Genul asta de comportament pare a fi de multe ori catalogat ca "interesant" sau "da, e si asta ceva", in momentul in care prezint argumentele (cel in care cred cel mai mult fiind "am vazut lucruri pe care nu le-a vazut nici un turist") dar consensul general, de obicei, este "mda, simpatic, dar cum sa te duci in x si sa nu vezi y si z, inacceptabil!". Majoritatea ("ceilalti", sic!, pentru ca am cunoscut si multi care-mi seamana) aproba ganditori, in timp ce eu ridic din umeri (superior, sic!).

Ca urmare a ultimei discutii de acest gen, teoreticianul din mine a pus cap la cap informatiile adunate de cel care are ca unic scop sa-i asculte pe ceilalti sa sa inregistereze ce spun ei (interesant sau nu), si impreuna cu cel care se ocupa de metafore si comparatii (pentru exemplificari ale teoriilor proprii) au ajuns, ridicand din sprancene, la o concluzie (intrebare) interesanta. Cea despre care incerc de jumatate de ora sa povestesc aici.

Marea majoritate a oamenilor planifica atent o excursie, uneori cu mult timp inainte de a pleca. Se documenteaza din multiple surse. Citesc ghiduri turistice consacrate, unde subliniaza si indoaie colturi de pagina. Citesc bloguri ale unor ilustri necunoscuti. Intreaba toti prietenii, rudele, colegii ba chiar si necunoscuti, daca o permite conversatia. Schimba valuta din timp, urmaresc siteurile meteorologice, impacheteaza atent bagajul. Cei mai scrupulosi se documenteaza cu mijloacele de transport, mai nou parcug trasee pe google streetview (pana la nivelul la care cunosc in amanunt totul, inca inainte de a ajunge "la fata locului).  

La nivelul imediat urmator sunt cei care cumpara un ghid si instaleaza o aplicatie de iphone, coboara din avion, cauta primul "macdonalds" si incep (atat de mult o urasc..) conversatia "deci ce facem?". Pentru ca rareori ei sunt singuri, urmeaza o atenta negociere a traseelor, in urma careia rezulta un plan destul de precar, de cele mai multe ori respectat doar pe jumatate, in urma impulsurilor de moment (uite, aici scrie ca e pe-aproape biserica cutare, hai si acolo si "mai vedem noi").

Si eu. De cele mai multe ori imbracat nepotrivit pentru vremea de afara, mereu in cautarea unui bancomat sau schimb valutar cand mi-e foame, neatent si (deci) mereu intrebandu-ma daca n-am mai trecut pe aici mai devreme, ratand "obiective" pentru ca sunt cu ochii peste acoperisuri uitandu-ma dupa vreun reper zarit vag de acum zece strazi in urma. Incercand mereu sa inteleg la ce ma uit, incapabil sa pozitionez ceva pe harta pentru ca nu stiu unde sunt sau cum am ajuns acolo.

La intoarcere, comparand albumele foto, cei din prima categorie pot rescrie ghidul turistic pe care l-au urmat cu sfintenie. Cei din a doua au un vag regret ca sunt cateva locuri pe care le-au ratat din lipsa de timp, sau pentru ca au pierdut cam mult timp pentru ceva "mai putin important", dar "a fost misto, pana la urma".

Si eu. Cu prea putine fotografii "de aratat" dar cu multe amintiri care nu spun nimic nimanui altcuiva. Da, e simpatic ca am mancat intr-un "impinge tava" parizian in care printre scaune si mese circulau porumbei, dar sa nu fi "bifat" disneyland-ul?! "Uite, in aceste 100 de fotografii este vizita mea la "Invalides", exterior 10 cadre, interior cu toate exponatele importante, eu langa tunuri, eu langa mormant, etc. Ai fost? Da, am fost, dar n-am intrat la mormantul lui Napoleon si nici n-am 10 poze cu el, pentru ca, desi stiam ca e acolo, n-am mai ajuns sa-l vad - am nimerit in cealalta basilica unde m-am asezat sa ma odihnesc, ca umblam deja de 6 ore, si au inceput sa se adune unii si a inceput o repetitie pentru un concert de camera la care am fost singurul spectator pana m-a dat afara (amabil) un nene care zicea ca nu e deschis publicului. Uite aici sunt 45 de fotografii cu fiecare mormant din Pantheon, ai fost? Bai, am fost, dar am iesit repede pentru ca prin geamurile mici se auzea o galagie fantastica si eram foarte curios, pana m-am prins eu ca ma uit la pendulul lui focault, afara se adunase un grup foarte mare de studenti care demonstrau impotriva unei reforme a legii invatamantului, mi-a povestit unul din ei cu care am fumat doua tigari impreuna, pe trepte, depre ce legi absurde se promulga in ultima vreme.
Pompidou, 20 de fotografii. Ai fost? Da, am fost o data seara cand pe afara se alergau niste sobolani cat pisicile, si inca o data ziua dar n-am stat foarte mult, am preferat sa intru la Brancusi, unde am dat peste un roman tare simpatic care le povestea la niste francezi care vizitau despre experienta lui ca sculptor in Romania. Da, atelierul lui Brancusi e exact langa Pompidou, aici de unde ai tu fotografii cu magazine si restaurante. Mda, si nu prea am ce fotografii sa-ti arat, dar pot sa-ti povestesc cum am intrat la intamplare intr-un magazin din cartierul latin, sa cumpar un cadou pentru un prieten si am dat peste o frantuzoaica care era vanzatoare si care era casatorita cu un roman si cu care am stat 10 minute de vorba. Despre chinezoaica pe care am fotografiat-o din 10 pozitii la moulin rouge (nu, cu mine n-am nici o poza acolo), pentru ca nu era deloc multumita, si voia sa aiba ce arata acasa, si era singura pentru ca prietenii ei plecasera nustiuunde, despre frantuzoaica foarte incantata careia i-am cerut audioghidul in franceza si nu engleza, despre americanul de langa louvru (where is this palais thing), despre chelnerul care a alergat dupa mine la o terasa de cartier sa-mi multumeasca ca i-am lasat bacsis 50 de centi desi "le servis est compris, mess".

Si aceeasi poveste, pentru toate locurile pe unde am fost.

Si acum intrebarea, pentru cei care nu s-au plictisint citind prima parte.


Oare nu e asta modul in care-mi traiesc si viata? Si oare nu e unul gresit? 


Oare nu e gresit, sa merg asa, fara un plan concret? Oare nu ar trebui sa fiu in prima categorie, sa fie totul planificat atent, de la a la z, cu ore exacte, cu trasee exacte, sa fie totul bine documentat? La final, as avea un album aproape perfect de aratat. Sigur, nu poti fi peste tot, dar ai luat cu tine majoritatea lucrurilor importante pe care le-ai fi putut bifa intr-un timp pana la urma limitat. Sunt lucruri importante, pe care nu trebuie sa le ratezi, sunt si "chestii misto" la care renunti, pentru ca evident sa fotografiezi gioconda la  Louvru este intotdeauna mai important decat o discutie comica cu un american confuz, langa statia de metrou "Palais". Sigur, nu prea conteaza cum am ajuns de la A la B, dar pana la urma in "album" apar obiectivele, nu drumul dintre ele, nu?

Sau macar in a doua categorie, o planificare minima cand nu e prea tarziu, ce imi ofera sansa totusi sa nu ratez prea multe. Si imi lasa si timp sa "ma pierd pe o strada". Dar nu prea mult, bineinteles.

Oare e mai bine asa, sa plec singur, "de nebun", in timp ce toti ceilalti bifeaza obiectiv dupa obiectiv?

Conteaza, pana la urma, povestile astea? Conteaza A-ul si B-ul, sau cum ai petrecut timpul, in definitiv atat de scurt, ca sa ajungi de la A la B? Mi-e frica, pe masura ce trece timpul, ca am din ce in ce mai multe povesti despre drumuri, si din ce in ce mai puntine obiective vizitate.

Si povesti care ma impresioneaza doar pe mine.










Niciun comentariu: