Lasa-ma

Am citit atat de mult despre cauza si efect, in "domeniul" "dezvoltarii personale", incat as fi in stare sa scriu singur o mica enciclopedie a lucrurilor care ar trebui sau nu facute. Dar adevarul, dureros, e ca nu "stii" cu adevarat, pana nu doare. 


Adevarul e ca (imi vine sa rad, tocmai ma pregatesc sa "declar" un adevar absolut) dincolo de combinatia complicata de chimie, biologie, energie, suflet sau ce-o mai fi, suntem niste animale tare simple. Sigur, avem cu totii potentialul sa fim foarte complicati. Sigur, unii din noi tot ne demonstreaza asta, "ajungand", "devenind", "fiind", "facand". Majoritatea, insa, suntem noi, vitele la pascut. Ne trezim dimineata, mergem agale la "ses", pastem linistiti, apoi agale spre staul sa rumegam contempland un perete, pana adormim. Pentru ca maine e o noua zi. 

Robi ai obisnuintei, majoritatea suntem si sclavi ai compromisului. Zei in micul nostru univers personal, suntem fire de praf in ochii altora. Si ne recunoastem asta, oricat de greu ar fi sa o acceptam, prin inca un compromis, si inca unul.

Sunt surprins si ma simt inconfortabil cand imi dau seama ca cineva are asteptari de la mine. Cand imi dau seama ca cineva vede in mine ca pot mai mult decat fac, ca pot fi mai mult decat sunt. Si incerc din toate puterile sa-i demonstrez ca greseste. Ca nu pot, ca nu sunt. Si reusesc, de fiecare data. Si ma simt bine - "ti-am zis ca nu pot". Pana la urma, orice victorie e importanta.

Cineva asteapta de la mine o schimbare. Oricine, orice schimbare. Ma lupt sa demonstrez ca nu se poate. Ca "asta e". Si castig, castig de fiecare data. Zeu, in universul meu, pot obtine tot ce vreau, pot face tot ce vreau, si asta si fac, pentru ca nu vreau nimic. Vreau doar sa vina maine, singura deosebire dintre mine si orice alta vita fiind ca uneori imi licare speranta ca maine pasunea va fi mai bogata. Probabil toti au fost la fel, la un moment dat, acum s-au linistit, in fiecare zi aceeasi pasune, in fiecare zi la fel. Astept si eu momentul cand o sa dispara si speranta, si visele, atunci o sa fie si mai usor.

Daca imi spune cineva ca pe alt drum e alta pasune, probabil mai bogata, nu pot sa-i raspund decat ca e posibil ca celalalt drum sa duca nicaieri, si eu n-am sa am ce rumega, diseara. SI insista, da, dar e posibil sa fie alta pasune, ce am de pierdut? Totul.

Micul meu univers se duce dracului, daca eu demonstrez atat de simplu ca zece, douazeci de ani am "sustinut" o minciuna".

Ce-mi ceri, sa recunosc ca pana acum toata viata mea a fost o minciuna? Sa recunosc ca ani de zile am facut greseala dupa greseala? Sa recunosc ca toate compromisurile de pana acum mi-au anulat tot curajul, m-au invatat doar sa obtin cel mai bun comporomis?

Imi ceri sa fac o schimbare? Cum pot sa fac o schimbare? Cum pot sa demonstrez ca e posibil sa fac o schimbare atat de mica, si sa schimb "totul" in bine? Cum sa demonstrez ca alt drum e drumul cel bun? Drumul pe care sunt e rau, stiu, dar e al meu, cum sa renunt la el?

Cum te astepti sa recunosc ca gresesc, cine crezi ca sunt eu, sa pot face asa ceva? Asta o pot face foarte putini, cei "alesi", cei puternici, cei speciali. Uita-te la mine!

Cum te astepti sa cred ca merit asa ceva? Am primit atatea lucruri bune, am avut atatea sanse, as fi putut face atatea lucruri. Le-am ratat, au trecut vremurile alea. Gata, nu mai pot face nimic acum, e prea tarziu. Drumul asta e singurul pe care il mai am. E rau, dar e al meu, merg inainte pe el. N-am ce face altceva, nu pot, nu se poate, e prea tarziu, e prea greu, nu e de mine, n-am putere, nu sunt in stare, sunt prea prost, sunt prea slab, n-am suficienta energie, n-am ce trebuie pentru asa ceva. Eu sunt o vita, nu sunt special.

Lasa-ma in pace, sa rumeg, peretele asta n-o fi asa interesant, dar il stiu, ma simt bine aici in staulul meu. Ce e dupa perete e pentru altii. Eu am viata mea.