Connect the dots

Prin bun simt si responsabilitate

2009-07-04T10:01:00.003+03:00

Pe naiba.

Romania mai are mult pana sa creasca, si asta nu se va intampla niciodata prin bun simt si responsabilitate, ci prin amenzi. Pentru ca asa a crescut toata lumea.

Am masina. Multi incearca sa ma convinga, prin presa, ca sunt un monstru care polueaza, ar trebui sa folosesc mai mult transportul in comun, etc. Au dreptate, dar trebuie facuta o observatie, totusi. Decizia "finala" de a cumpara masina a fost luata intr-o dimineata ploioasa, asteptand 20 de minute un autobuz care urma sa fie irespirabil, cu picioarele intr-o balta de 20 centimetri. Inca mai merg cu transportul in comun, dar prefer masina, pentru ca am dreptul la confort, fizic sau psihic.

Si da, polueaza masina, dar asta nu inseamna ca sunt un monstru care distruge mediul. Pentru privilegiul confortului de care vorbesc, imi asum plata unor taxe. Inclusiv taxe "de mediu". Care taxe sunt multe si mari - le platesti cand cumperi masina, le platesti in pretul benzinei, le platesti in rovigneta, etc etc. Platesc aceste taxe pentru ca statul sa aiba grija de mediu. Daca se decide ca nu e suficient cat platesc, sa creasca taxa. Cand taxele de mediu (sau ce-or mai fi) vor creste atat de mult incat nu-mi voi mai permite masina, voi renunta. Pana atunci, sa nu va mai aud. In alte tari oamenii merg cu bicicleta sau metroul, pentru ca e prea scumpa masina personala. Si nu moare nimeni. Principiul pe care ne bazam, fiind organizati si nu traind in anarhie, este ca eu am grija de mine si statul de noi.

Si pentru ca tot vorbim de masina, mai am.

Lasand la o parte faptul ca mi-au furat 5 oglinzi si o emblema de pe masina (!!!) - pe care le-am cumparat pe toate noi (pentru ca, BOULE, daca mergi si o cumperi la un sfert de pret "din targ" e clar ca e furata de la altcineva...), lasand la o parte imposibilitatea de a circula confortabil din cauza aglomeratiei sau de a parca unde am nevoie (iarasi, suntem prea multi, ar trebui sa creasca taxele) sunt totusi unele chestii pentru care chiar nu exista explicatie.

Am fost de trei ori saptamana asta la magazinul Unirea. La parcare am platit 10 lei, in total, in medie 3 lei. Nu imi explic de ce vad masini de 10 ori mai scumpe decat a mea parcate aiurea pe trotuare sau blocand sensuri unice in jurul parcarii. Pentru 3 lei.

La fel, nu imi explic de ce la primul etaj al parcarii lumea se cearta si se claxoneaza, e o aglomeratie de nedescris si nici un loc liber cand la urmatorul etaj este liber. Si cand spun liber, inteleg prin asta maxim 10 locuri ocupate.

Hai, repetati in gand. Prin bun simt si responsabilitate.

Am nevoie de o palma

2009-06-16T21:54:00.002+03:00

Prieteneasca, dar care totusi sa lase o urma. Am un scop precis pentru care scriu asta, dar il voi tine pentru mine.

Imi analizez seara programul care imi spune ce-am facut in timpul zilei, si sunt relativ multumit. Pierd mai putin timp decat as fi crezut, lucrez la ceea ce trebuie si procentul de "fun" e la un nivel acceptabil.

Si totusi am sentimentul asta cretin ca "e o mare greseala". Descrierea perfecta e ca "merg repede, dar nu pe drumul care trebuie". Senzatia asta apasatoare ca "nu fac nimic". Nu ma astept sa vad imediat rezultate palpabile la ceea ce fac, stiu teoria. Totusi ma simt impotmolit, parca ma misc cu incetinitorul intr-un cosmar. Mi-am fixat scopuri, am bifat taskuri, m-am organizat in diverse moduri, submoduri, am respirat, am meditat, am facut tot ce stiam.

La sfarsitul zilei tot ce vad este ca pentru mine nu am facut nici un pas inainte, iar cei pentru care lucrez nu au avansat cu nimic. Simt ca ma complac, ma ascund in spatele minciunii ca daca sunt ocupat, inseamna ca merg inainte.

Sunt obosit, dar nu vreau sa ma odihnesc, nu pot, pentru ca stiu ca nu am de la ce ma odihni. Gresesc? E importanta si munca .. "de fundatie", chiar daca nu are un rezultat imediat, dar am nevoie de mai mult.

Sunt frustrat, pentru ca simt frustrarea celor din jur. Simt ca suntem o mare familie care ne-am resemnat. Voi va simtiti resemnati? Eu nu pot sa fac asa ceva, nu acum. De fapt, niciodata, cred ca ar fi pedeapsa maxima. Toate merg foarte prost, dar nu vreau sa ma resemnez.

As pleca, am senzatia ca nu mai aduc nici un plus. Dar nu vreau sa plec, vreau sa fac. Sa ne miscam inainte. M-am saturat sa muncesc mult, sa fiu obosit si "eficient" fara sa castige nimeni nimic.

Help?

Medie

2009-06-04T22:15:00.005+03:00

Andrei, te contrazic. (:)) De dragul discutiei, un angajat poate fi "mediu". Pentru un moment, si acela e momentul decisiv (pentru el, si pentru "managerul" lui).

Din experienta de pana acum, un om poate intra intr-o echipa in trei ipostaze(si aici generalizez, dar tot de dragul argumentarii) - poate fi lipsit de experienta, venit de pe o pozitie similara (ca nivel in raport cu echipa), sau in calitate de "expert".

Hai sa folosesc o metafora, mi-e mai usor... Si cum mi-a placut fizica ... e ca si cand ai turna apa dintr-un pahar (mic) in apa dintr-un vas mare. (Apa din pahar e noul angajat, cea din vasul mai mare e echipa, e clar, da?:)) Ele vor ajunge rapid la aceasi temperatura. Care temperatura ... e undeva intre cele doua.

Daca aduci un expert, vei ridica rapid "temperatura" echipei, dar el va avea ceva de pierdut in acest proces (timpul pentru a le explica celorlalti, acomodarea, etc.) Daca aduci un incepator, ceilalti il vor aduce in timp la nivelul lor (explica-i tu ce are de facut, fa tu pentru el - pana invata, etc.) Mai adauga aici factorii, prin excelenta umani, de genul: eu muncesc dublu si "astia" aduc pe unul care nu stie nimic. Sau, mai rau, "in loc sa-mi mareasca mie salariul aduc pe unul nou care nu prea are ce face", etc. Per ansamblu, echipa are ceva de pierdut - ori eficienta, ori "moral".

Echipele (din pacate) sufera de inertie - si e foarte important ce se intampla mai departe cu expertul sau "incepatorul" de care vorbesc. Ei pot continua sa "creasca" - ridicand nivelul echipei, sa stagneze sau sa "mearga in jos". Aici e punctul de medie de care vorbeam. La un moment dat "incepatorul" si expertul vor ajunge sa fie "egali" cu restul. Vor atinge media. Rolul managerului in acest moment e sa impulsioneze cresterea, si sa scape de cei care "cad" sub medie.

Cei care cad au un efect grav asupra performantei echipei - ei vor avea tendinta sa coboare "media" pentru a-si acoperi mediocritatea sau greselile. Si cred ca ii stim destul de bine (si aici e cel mai usor de facut un portret robot) - sunt cei care sunt mereu nemultumiti de "ce se intampla" si isi manifesta nemultumirea "la o tigara". Sunt cei care gasesc cel mai repede "vinovatii" dar sunt impotriva unui sistem de penalizare al greselilor (pentru ca "oricum nu se rezolva nimic") Ei vorbesc mereu despre "cum era odata" - si intotdeauna acest "odata" este delimitat de plecarea unei persoane care facea "treaba sa mearga" sau de aparitia unui eventual concurent care a "schimbat totul".

Uneori, cei care cad (sub medie) isi dau seama si incearca sa se redreseze. De cele mai multe ori, insa, e prea greu, si nu reusesc sa revina decat pentru putin timp. Apoi cad definitiv, si incearca sa isi acopere caderea prin mai multe discutii, mai multe explicatii, mai multa nemultumire.

Cei care cresc, daca sunt impulsionati si recompensati corect, pot deveni un exemplu. Pot deveni experti, pot deveni leaderi pentru ceilalti. Devin insa si tinta principala a atacurilor celorlalti, si aici este iar treaba unui manager sa asigure permanent cresterea mediei, pentru ca altfel "vedetele" vor pleca...

...

Revenind la cei care cad (sau au cazut)... vine momentul sa pleci (undeva unde poti sa cresti), pentru ca vei fi dat afara.

Intrebarile pentru mine, ca manager, sunt cum fac sa imi dau seama ca (sau cand) trebuie sa dau pe cineva afara si cum fac sa MA CONVING de asta.

Si, bineinteles, cum fac sa imi dau seama ca e mai bine sa plec, inainte sa fiu dat afara. ;)

Lumea de jos

2009-05-31T22:51:00.002+03:00

(Asta e un post din categoria "sunt putin nebun". You have been warned.)

Astazi cautam sub pat o jucarie de-a motanului. Asistat de personajul in cauza, cu ochii mari si mustatile arcuite, curios nevoie mare. N-am recuperat jucaria, pentru ca am realizat de cand n-am mai stat ... pe jos. Pe covor, terenul de joaca unde atatia ani am construit sosele, santiere, cazemate si altele pe care nu le mai stiu acum.

Proportiile s-au schimbat, e mai mult praf (sau poate atunci nu-l observam)(cred, totusi ca ar trebui sa investighez asta cu praful) dar senzatia e deosebita. N-am avut cu ce ma juca (in afara de motan, evident. El parea la fel de fericit de aceasta descoperire neasteptata...)

Am sfarsit prin a adormi, pe jos, simtindu-ma ca zambesc. (Sfidand inerentele "ai innebunit de tot", "te culci pe covor?!?", etc)

Nu m-am mai odihnit de mult atat de bine. Uneori, nebunia are partile ei frumoase .. ;)

Cum am descoperit apa calda

2009-05-25T22:49:00.000+03:00

Aseara, la 5 minute dupa ce am scris "Cam atat..." si am inchis calculatorul, mi-am dat seama ca totusi mai sunt atatea de spus. Aglomeratia de pe strazi, parcul Crangasi, gratarele de la scara blocului, soferii frustrati, locul meu de parcare, brelocul de 30 de euro, cum am jefuit a doua oara un magazin de paine. Stai, asta ultima e a lui Murakami. Acum sunt in bucatarie, si fara internet ca sa ma pot concentra...

De prima oara cand am pus piciorul in Bucuresti (in Gara de Nord, acum .. 10 ani?) orasul asta pentru mine a insemnat in primul rand - si mai mult decat orice altceva - aglomeratie. In timp a devenit o obsesie.

Am cunoscut Bucurestiul la volanul unei Dacii in care aveam si nu aveam incredere, dupa sute de kilometri de sosea libera, pe care eram doar eu si zgomotul motorului care acoperea Europa Fm, singurul post pe care il “prindeam” tot drumul. Biata masina fiind depasita (fizic si moral) nu aveam cu cine sa ma iau la intrecere, deci kilometru dupa kilometru eram doar eu, oboseala si gandurile. Soarele rasarea uneori la Adjud, uneori la Focsani, peisajul il steam pe de rost, de ganduri nu m-am plictisit niciodata.

Am inceput sa traiesc cu adevarat aici strain in aglomeratia ASE-ului (dupa alti patru ani intr-o facultate la fel de aglomerata, totusi niciodata asa…ostila), inghesuit in tramvaiul 32, dezorientat in metrou, pierdut in Romana sau Victoriei, nervos in Carrefour si in drum spre servici pe Mosilor.

Acasa mereu era altfel (am scris si depre asta, acum doi ani, cred) si dupa un timp am desoperit ca diferenta era ca acolo nu trebuia sa ma feresc de oameni pe strada. Incet, tot ce ma irita in Bucuresti (inghesuiala din tramvaie, oamenii cu privire tampa care nu te lasa sa cobori din metrou sau troleu, cei care te vaneaza cu carutul de cumparaturi printre rafuri) s-a redus la a te feri de oameni pe strada. Am dezvoltat o obsesie sufocanta (si da, stiu ca suna bolnav, asta sunt) pentru momentele cand trebuie sa ma feresc din fata unui adolescent cu ipodul in urechi pe care nu-l intereseaza pe cine „ia inainte”, sau cand trebuie sa ocolesc un pensionar care se opreste brusc in mijlocul trotuarului. I-am facut prosti, cretini, nesimtiti, animale, i-am urat din tot sufletul, am simtit nevoia sa ma razbun pentru santurile ramase neacoperite cu lunile sau pe masinile parcate aiurea pe trotuar.

Si intr-o zi - saptamana trecuta chiar - am ... descoperit apa calda. Suntem toti in aceeasi mizerie, suntem prea multi, e prea aglomerat. Nu ma vaneaza nimeni, pensionarul nu se opreste doar ca sa-l ocolesc eu, nu mi-a declarat nimeni MIE razboi. E adevarat ca e un razboi, dar de saptamana trecuta refuz sa mai lupt in el. (Nu mai stiu cine a spus, dintre cei pe care i-am cunoscut in clasa a 12-a la Filosofie, ca exista intotdeauna o alternativa –chiar si pentru un razboi la care esti obligat sa lupti - sinuciderea) (nu, nu vorbesc de sinucidere .. : ) ) (daca aveam net, paream mai inteligent acum, nu? ... as fi stiut cine a spus ca .. )

Si oricat de cretina pare revelatia asta (si da, realizez ca e cretina ... ok, poate puerila e un cuvant mai bun) de atunci imi tot repet ca nu e nimeni vinovat (cel putin nici unul dintre cei cu care ma inghesui pe strada). Probabil as gasi vinovatii (daca as fi interesat, dar nu sunt) intre cei care ne cheltuie banii si nu ne repara trotuarele si nici nu ne fac altele noi. Dar sa arati cu degetul e usor, cand nu esti dator sa gasesti solutii, si asta am invatat alta data.
....

Prima oara am vazut un gratar „intre blocuri” din tramvai, intr-o dimineata de joi (imediat lamuresc si aceasta zi precisa a saptamanii), in drum spre servici. M-am revoltat, si am continuat sa o fac, la fiecare „nou” gratar vazut la scara blocului sau pe marginea strazii, pana astazi la ora 8, cand am ajuns acasa (pe jos) de la servici.

Era joi, si stiu sigur asta, pentru ca m-am intrebat cum e posibil sa faci gratar joi dimineata, cat de iresponsabil, de lipsit de perspectiva, de ...gresit e asta. Si eram prost. De cand m-am mutat in Crangasi (de fapt, de cand m-am mutat in Crangasi si a „venit caldura”) am vazut gratare facute pe trotuar in fiecare sambata si duminica. Si am simtit repulsie, mila, condescendenta – si i-am facut prosti, am clatinat din cap, am ras de ei (singur si cu prietenii mei) si i-am recunoscut in campaniile Guerilla. Am fost mai aproape de adevar cand i-am invidiat, pentru cateva secunde, cu gandul la „cum era” acum cativa ani, la padure, la munte, la brazi, la foc, la ... libertate?

Si azi i-am inteles, si mi-au fost dragi ca niste prieteni, cu gratarul lor pe marginea trotuarului, cu bere si cu manele cu tot. I-am inteles, luni seara la ora 8, si m-as fi asezat langa ei, pentru portia mea de libertate. Mi-e dor.

Am zis ca sunt prost. Da, sunt prost, ca n-am inteles ca pot, si ca trebuie, ca vreau. De ce (sa) ma simt vinovat ca acum ma plimb cu bemveul si mi-e dor de mirosul de benzina si esapament de la dacie? De ce sa ma simt vinovat ca vreau sa ma duc la Neptun, nu la greci? Mi-e dor de libertatea aia marunta, mie dor de sentimentul ca „nu trebuie” nimic. Sa ma plimb prin oras, in pantofi, si sa ma pot aseza la gratar, in camasa. Orice ar spune asta despre mine.

Asta am regasit azi, libertatea sa vreau.

Long time, no see

2009-05-24T23:45:00.003+03:00

N-am mai scris de mult timp. De fapt am scris, doar n-am mai publicat.

Simt ca am cazut in anonimat (pentru mine, nu pentru voi) si mi-e din ce in ce mai greu sa ies din rutina (asta) cretina. Trebuie totusi sa o fac, pentru ca n-o va face nimeni pentru mine. Lucrurile merg prost (asta e o certitudine) - totusi nu gasesc dovezile concrete, ca sa pot face ceva. Merge prost, pur si simplu. Nimic fara rezolvare, totusi.

Am sa scriu acum un articol de "jurnal", ca sa pot trece la chestii mai serioase. Deci, notabil, pentru ultima perioada: (...)

Am fost la mare. "La noi", evident, un "la noi" de care n-o sa ma desparta nimeni, niciodata, indiferent de vehementa cu care se sustine necesitatea concediului "la greci". Duceti-va, va ajung din urma.

Am fost "la munte" .. prin pesteri, printr-o liniste ireala, printre oameni calmi si in locuri foarte frumoase.

Am realizat ca beau mai putina cafea, fara nici un efort. Am inlocuit-o cu "ness". (Tema de gandire...) De fumat,incep sa fumez la fel de mult ca "inainte", doar altfel. Nu regret ca m-am lasat de fumat, desi simt din ce in ce mai des acele momente in care mi-as aprinde o tigara. Eventual la volan,pe o autostrada din nordul europei ;).

Prea putini prieteni. Am (re)inceput sa ma simt confortabil printre necunoscuti, totusi. Cine stie, poate nu e totul pierdut iremediabil.

Am ascultat Led Zeppelin aseara, si m-a facut sa ma simt bine (fara sa ma simt deprimat, sau trist) (as fi fumat o tigara, totusi)

Avem un motan. Albastru (evident). Ne iubim, desi uneori ne cam luptam (teritorial). Cu varianta "n-am nimic cu tine, dar daca farfuria tot e sparta, acum, de ce n-am zornai cioburile inca 2 ore prin bucatarie?

Romanii traiesc doar prin comparatie (detaliez). Cred ca de aici mi se trage starea de "totul merge prost" de care vorbeam la inceput.

Regulile si legile sunt cele care ne franeaza progresul. Avem nevoie de "anarhie" (detaliez)

Incerc sa fiu cine nu sunt, si asta imi dauneaza mai mult decat rutina, cele 12 ore pe zi cat sunt plecat de acasa, caldura, etc. (da, da , am sa detaliez)

Cam atat...

Some devil

2009-03-04T15:09:00.002+02:00

Uneori simt nevoia sa fac rau cuiva.

Pe lista e toata lumea, doar prioritatile se schimba. Daca citesti asta, sunt sanse mari sa fim mai mult sau mai putin "apropiati", deci probabil ai avut de multe ori privilegiul sa fii primul pe lista.

Nu vreau sa fac rau fizic nimanui. Nu simt nevoia sa bat pe cineva, asta e alta poveste.

Vreau sa fac atat de rau cuiva, incat lumea sa se imparta in doua tabere. Vreau sa fie cei atat de socati incat sa nu stie cum sa reactioneze, si cei atat de socati incat sa ma admire in secret pentru ce am facut. Vreau sa se imparta mai departe in oameni care sa ma urasca, in oameni care sa ma evite, oameni pe care sa-i sperie ceea ce am facut, oameni care sa nu vrea sa mai auda niciodata de mine. Si oameni care sa ma admire in continuare - in secret.

Si tu. Tu, care sa te strangi si sa te faci mic(a), si sa nu poti riposta, si sa nu stii unde sa fugi. Sa simti ca nu mai poti, ca nu mai aer, sa simti ca mori, de ura, de rusine, de ciuda. Sa stii ca nu mai ai nici o speranta, sa simti ca totul e inutil de acum inainte. Sa vrei sa strigi si sa lovesti si sa nu mai ai forta, sa-ti inghiti lacrimile si sa iti strangi genunchii la piept, si sa nu mai vrei sa deschizi ochii. Sa incerci sa-ti imaginezi ca nu s-a intamplat nimic, ca nu e decat oneintelegere, sa te infurii si sa plangi din nou, sa tremuri de nervi.

Sa te uiti in jur sa vezi oamenii impartiti in mai multe categorii, in cei care te compatimesc, in cei care care te sustin, in cei indiferenti si in cei care zambesc vinovat, bucurandu-se de ceea ce ti se intampla. Oameni care ar fi vrut sa te calce in picioare inca de acum doua saptamani sau doi ani.

Si eu.

Si am ramas singuri.

2009-01-21T00:17:00.004+02:00

Cand mi-ai ocolit privirea, nu mi-a venit sa cred. Stiai ca vin.

Nu, nu vreau cafea, vreau sa te uiti la mine. Mi-e frica. Ar trebui sa fii inca suparata pe mine, sa fii amabila si indiferenta. Sa ies, sa fumez o tigara?

Mi-e frica de chestia asta. Am venit sa bem, sa radem si sa ne amintim de studentie. NU stiu de ce am trecut pe aici, nu stiu a cui a fost ideea, dar tu stiai. Stiai, pentru ca altfel n-ai avea coniac, n-ai asculta Silence, nu ne-ai da vin fiert si nu ne-ai scoate pe terasa blocului, sa ne uitam la lumini. Si nu, nu vreau sa urc, nu vreau sa ma uit la lumini. Le stiu mult prea bine.

- Duceti-va voi, n-am nici un chef.
- Hai ma, ce ai... Ai inceput? Ia-ti coniacul si hai pe terasa. Ia-mi si mie tigarile.

Acum te uiti, pentru ca ti-e la fel de frica. Ai parul desfacut, cea mai scurta fusta in care te-am vazut pana acum, si arati mai bine ca niciodata.

- Ce mai faci?
- Nu fac nimic... Nu stiu. La fel...
- Esti suparat?
- Pe tine?

Mirosi la fel. Esti la fel. Cand m-ai luat in brate am ramas fara aer.

- Esti suparat?
- Pe tine?

Nu vreau sa ramanem singuri, sunt prea multe de explicat. Nu-ti dau drumul. Iti simt respiratia pe gat, desi ti-e frica sa ma saruti. Daca ne vede cineva, nu mai am ce sa explic.

Si am ramas singuri.

Me gustas tu

2009-01-06T23:48:00.003+02:00

Nu m-am trezit inca, dar ma doare in continuare. Durere prosteasca, neinteleasa. Ma ustura ochii, intre lacrimi si somn.

Amortit, privesc tamp asfaltul crapat. Te simt langa mine, nu te-am mai privit, pentru ca mi-e frica. Astept sa ma sune, sa plec, sa te uit - si nu suna. Ei sunt o lume in care tu nu existi, nu stie nimeni de tine. E o lume cu Ea, unde ma simt Acasa.

Ai avut dreptate, nu te-am uitat. Sunt sigur ca nici tu.

Am visat cum am sa te intalnesc, si o sa ne privim peste niste hartii vechi, pline cu formule si numere. O sa ne amintim fiecare altceva, totusi o sa ne amintim aceleasi trei zile. Intr-o sala goala, doar pentru noi, intr-o banca de lemn, care nu-si are locul acolo. Cu aceiasi ochi negri si acelasi par moale, pe care nu am voie sa-l ating.

Nu stiu ce sa-ti mai spun. Ti-am dat numarul de telefon, si a fost o greseala, pentru ca stiu ca ai sa ma suni. Sper ca ai sa ma suni, o parte din mine spera ca ma iubesti. Acea parte din mine pe care o urasc. In lumea mea, tu n-ar trebui sa existi. Ar trebui sa fii o oarecare, o cunostinta. Si totusi ne-am iubit cateva minute, pe o melodie cu versuri cretine, intr-o limba ridicola. De atatea ori. Ti-a fost frica, si ai avut dreptate.

Cine incepe? Eu nu stiu ce sa spun. Are vreun rost sa-ti spun ca mi-a fost dor? Uite, eu nu am curaj - iar tu n-ai voie s-o spui, asa cum nici eu n-aveam, atunci. Nu stiu ce ne-am spus, cand am visat ca ne intalnim. Stiu doar ca ma uitam in ochii tai negri si imi aminteam mirosul de tei si caldura. Si cum asteptam sa sune telefonul.

Imi amintesc cum voiai sa vorbesti cu mine, si eu vroiam altceva. Pe altcineva, sa te uit, voiam sa fiu beat, sa nu stiu nimic. Nici acum nu te-as asculta, totusi imi amintesc. Imi amintesc cum ii impleteam parul lung, mirosind a tine, cum incercam sa o iau in brate ca sa te simt. Stiu ca nu ma mai vroiai, atunci, stiu ca vroiai doar sa imi spui ca o sa iti amintesti de mine si ca vrei sa nu te uit. Nu te uit.

Te vad in oglinda, in intuneric. Parul negru si umerii goi. Probabil esti ... simpla. Goala, in scaunul mare, cu parul negru pe spate, probabil nu te gandesti la mine. Daca m-as ridica si te-as mangaia pe par, sau te-as saruta pe gat si m-ai musca de ureche, ai fi doar un alt parfum, o alta amintire si o alta parere de rau. Daca te-as intalni, nu mi-ar parea rau dupa tine.

Cand m-au sunat, stiu ca plangeai. Stiu ca te-am luat in brate si ti-am zis ca nu se termina nimic. Stiam ca o sa-mi fie dor, dar mi-era mai usor sa te mint.

As vrea

2008-12-09T00:48:00.002+02:00

sa mergem undeva impreuna. La mare, sa ne fie frig impreuna. Intr-un bar prea plin, in care sa nu-mi aprind tigara de la tigara. Sa fugim de cunoscuti, sa razi de mine ca ma ascund.

Sa ramanem inzapeziti impreuna, sa-mi fie la fel de frica. Sa ne intoarcem de undeva, sa nu avem unde sa ne intoarcem impreuna. Sa trebuiasca sa ne despartim. Sa ne scriem prostii.

Sa ma chemi la tine, sa nu pot veni, sa nu am unde sa plec. Sa nu ma domini, sa fii moale, sa te ating si sa imi dai peste mana.

E al naibii de greu sa cresti mare. E prea tarziu acum sa schimb "vreau sa fug in lume" cu ceva legat de dragoste? De ce toata lumea are dreptul la o criza personala si eu nu?

sa fie deja primavara si sa ma fi intors din lume.

Nicaieri (Urme 4)

2008-11-13T23:57:00.006+02:00

Am cumparat doua bilete - din obisnuinta. Uneori ma surprind fixand telefonul din care i-am sters de mult numarul. Astept, dar nu mai reusesc sa-l fac sa sune - si ma amagesc ca ceea ce simt e doar dezamagire.

Ma scoate din sarite ca nu mai gasesc loc de parcare nicaieri. Cel mai tare ma scoate din sarite cretinul asta care ma dirijeaza pe locul "lui" de parcare, pentru cativa lei. Am ocolit de doua ori Sala Palatului, deja mi-e greata. Nu am realizat ca am cumparat doua bilete decat in momentul cand am dat click pe Ok. Prea tarziu.

Naiba sa-l ia pe asta, daca mai gesticuleaza o data, intru cu masina in el. N-o sa mi-o ridice nimeni acum noaptea din parcarea asociatiei nustiu care. E liber.

- Doua bilete, domnu'?

I-am intins unul si se uita la mine fara sa inteleaga. Nu am nevoie. Ia-l. Aoleu, ti-a tras clapa, iti dau douascinci pe el... I-al, n-am nevoie de bani. Iti dau... Ia-l, n-am nevoie de bani!

Adevarul e ca singuratatea vine cu avantajele ei. Fara bataie de cap. Singur, lipit de stalp, tigara de la tigara.

Loja e sus, in dreapta. Am stat de multe ori acolo, niciodata singur, pana acum. Ciudat cum nici prietenii nu mai sunt la fel... daca esti singur glumele nu mai sunt aceleasi, am inceput sa ocolesc locurile unde mergeam inainte impreuna. E prea complicat. Totusi aici e altfel, catifeaua veche imbacsita de praf, atat de familiara, nu a fost niciodata "a noastra". Aici m-am simtit mereu singur.

Urasc sa ma asez pe locul altcuiva, si urasc sa fie altcineva pe locul meu. Ma uit din nou la bilet, eu am 2. Ea e pe 1, si nu reusesc sa-mi amintesc daca era biletul meu sau eu aveam 2 si 3. Intotdeauna am stat pe 2. Intotdeauna l-am vrut pe 1.

Am un gol in stomac, un gol si o caldura pe care le uitasem de mult. Are parul negru si lung, si miroase dulce a Cashmere Mist. Iasomie sau bergamote. Niciodata n-am reusit sa invat numele unui parfum. Nu ma pot opri, ma uit la ea, stiu ca isi da seama, dar nu ma pot opri. Vreau sa imi trec mana prin parul ei, sa o miros. Au inceput sa cante de mult, si nu inteleg nimic. Intotdeauna mi-au placut serile de jazz, pentru singuratate - pentru cele doua ore in care eram doar pentru mine. S-a uitat la mine o singura data. Fara expresie, dar la mine. Cateva secunde, in care m-am uitat drept in ochii ei, fara sa pot spune nici macar un cuvant. Si apoi s-a intors catre scena. Acum, cand conduc, aud in continuare cantecul. "Stir it up". M-am urat, pentru ca sunt las, n-am stiut ce sa spun, si am incercat sa ma ridic, sa plec, sa fug.

M-a oprit fara nici un cuvant, fara ca macar sa se intoarca spre mine. M-a prins incet si m-a tras inapoi. M-am asezat, la fel de las, fara sa pot spune nimic. Jumatate de ora am visat, tinand-o de mana. Apoi s-a ridicat la fel de brusc, fara sa-mi dea drumul, si am iesit. N-am avut curajul sa intreb, doar am oprit-o in dreptul perdelei grele de catifea si am incercat s-o sarut. Mi-a zambit si m-a strans in brate, si am ramas cu fata in parul ei moale, in mirosul dulce de iasomie si bergamote.

Cand am iesit afara ploua, si s-a oprit pe treptele goale, uitandu-se la mine cu un zambet ironic. "Unde mergem", m-am auzit, fara sa gandesc, fara sa inteleg ce vreau sa spun. A ridicat din umeri. Am tras-o spre masina, ne-am urcat, si am privit-o asteptand un raspuns. Se uita inainte, fara nici un cuvant, si am plecat. Nicaieri.

Nu stiu cat am condus, imi amintesc doar un vis cu miros de iasomie si un concert de muzica clasica la radio. Ploaia deasa de noiembrie si strazile goale. Imi amintesc ca ma tinea de mana si simteam ca visez. Degete lungi care ma strangeau si cu care ma jucam, cu ochii inchisi. Imi amintesc becul galben din bord, volanul moale si mirosul acru de cauciuc ars. Cioburile marunte de sticla, gustul sangelui si locul gol de langa mine. Ochii negri si zambetul ironic.

- Nicaieri.

Despre ce conteaza, de fapt

2008-10-22T22:09:00.004+03:00

Acest "post" vrea sa fie o explicatie pentru acei oameni (din ce in ce mai multi) care ma intreaba daca nu muncesc prea mult, pentru prea putin.

Ideile mele "de afaceri" au fost mereu .. "trasnite". Si asta nu pentru ca au fost lucruri iesite din tipar (din pacate) sau pentru ca ar fi fost nemaipomeni de profitabile(daca stau bine sa ma gandesc.. nu au fost deloc profitabile). Ideile mele de afaceri au fost trasnite, in ochii altora, pentru ca nu au presupus niciodata castiguri senzationale obtinute cu investii minime sau fara munca. Pentru ca - la noi - o idee de afacere in care trebuie sa investesti bani (sau sa muncesti) e perceputa din start ca fiind proasta. Mai mult, eu am intrat mereu in defensiva cand am auzit despre "afaceri" din care poti castiga sume frumoase fara munca.

Eu am fost - si sunt in continuare - acel fraier care crede ca trebuie sa dai ca sa primesti ceva in schimb.

In timp ce voi ma intrebati de ce muncesc atat de mult - pentru atat de putin- eu ma intreb daca nu cumva muncesc prea putin. Sunt momente de criza (ca cel din care tocmai am iesit, care dureaza deja de multe saptamani) in care incep sa-mi pierd *increderea* in ceea ce mi se intampla si ma refugiez in nesiguranta si in "e vina altcuiva". Totusi imi revin. Daca e sa se intample ce e mai rau - so be it. Eu trebuie - si am sa merg mai departe pe drumul pe care sunt, pentru ca asta am ales, pentru ca asta vreau.

Da, stau 12 ore plecat de acasa. Da, ma enervez crunt la servici. Da, sunt foarte obosit. Da, fac prea mult pentru prea putin. Dar vreau. Nu ma bat cu pumnul in piept la nimeni pentru ceea ce fac, nu o fac pentru aprecierea nimanui. Nu o fac in special pentru bani - de aia nu ii cer pentru fiecare lucru in plus pe care il fac. Stiu ca uneori sunt acceptat doar pentru ca par fraier si dispus sa muncesc mai mult (decat sunt platit). Dar sunt dispus oricand sa te privesc in ochi si sa-ti spun ca imi place. Vreau sa fiu cel fraier care a muncit si nu a fost apreciat pe masura. Pentru mine asta inseamna mai mult decat 100 de euro in plus la sfarsitul lunii.

Mi se revolta stomacul cand imi amintesc de momentele cand ma uram pentru ca stateam pe un scaun doar pentru niste bani. Nu mi-am castigat intre timp independenta financiara, mi-am recastigat doar increderea in mine. (Multumesc pentru sustinere, Andrei, pentru ca nu stiu daca am facut-o pana acum. Promit ca data viitoare cand ne intersectam am sa o fac si personal) Imi recitesc periodic posturile din acea perioada si ma felicit mereu pentru titlul pe care l-am dat blogului, inainte de a sti ce urmaza sa scriu pe el.

Nu, acum nu sunt nici macar 1% antreprenor, dar am libertatea sa ma comport ca si cum as fi. Nu sunt nici leader, nici manager, desi cica sunt (sau ar trebui sa fiu) undeva intre. Fac acum pe bani ce pana acum am facut doar pentru ca mi se parea o idee buna. Nu o fac cu gandul la bani, o fac cu gandul sa iasa ceva din cele 12 ore in care stau la birou.

Nu am pretentia sa ma intelegi. Lasand "cocosismele" deoparte, nu am pretentia sa inteleaga nimeni ce fac acum. Sunt puncte pe care am sa le unesc undeva in viitor. Deocamdata am sa fiu fraierul care munceste prea mult si pe care nu-l intereseaza ce vorbeste lumea.

Despre Vasile

2008-10-21T23:51:00.002+03:00

sau

De ce sunt cainii fraieri cu diploma

Stii cum vin cainii (cu cat sunt mai mici, cu atat e gestul mai induiosator) sa isi stearga lacrimile de palma ta? Cu privirea care exprima ceva intre umilinta si zambet trist... Cum iti cauta nesiguri privirea, cum se lipesc de piciorul tau si se ascund de lumea din jur - si asteapta sa ii alungi?

Oricat de mult m-ar emotiona, e doar ceva invatat. Pentru ca - da, ce socant - oamenii i-au invatat sa faca asa. I-au invatat sa cerseasca mancare si atentie. I-au invatat ca sunt dependenti. Pentru ca tu sa te simti acum special, cand vine fericit si iti zambeste - cum numai cainii si *stapanii* lor stiu ca se poate.

Dar cel mai stupid e ca - dintr-un sentiment de vinovatie, probabil - nimeni nu recunoaste ca e asa. Ok, nu vreau sa fac filosofie - nu vreau sa vorbesc despre cum cainii sunt mereu fideli -bla bla - sau ca pisicile sunt niste prefacute - alt bla bla. Vreau sa vorbesc despre cum atunci cand intra in metrou oamenii cauta scaune libere. Ok, recunosc - vreau sa vorbesc despre faptul ca oamenii sunt convinsi ca rebuie sa (isi) negocieze salar(i)ul.

Suntem toti blocati intr-un mare automatism. Esti perfect convins ca trebuie sa faci un lucru pentru ca... si aici nu iti poti explica prea bine, dar stii sigur ca toata lumea face asa. Trebuie. Daca nu faci un anume ceva - esti gresit. Daca esti bun - esti prost. Daca esti rau - esti mincinos. Daca nu taci, te spun.

Pisicile mele sunt buni profesori (in ale filososfiei). Pisicile mele stiu ce e o pastila, stiu ca pastila e o conventie sociala, si o refuza cu obstinatie. Pisica mea gri (grasa si joviala) se lupta si protesteaza. Respinge violent pastila, zgarie si face scandal. Pisica mea neagra si introvertita zace lesinata pana ii infingi pastila printre dintii stransi, apoi te priveste sublim, se indeparteaza tacut si o scuipa un metru mai incolo. Te priveste satisfacuta si pleaca in treburile ei. Am deviat? Deloc. Ideea e ca oricum ai lua-o, ai dat banii de pomana pe nenorocita aia de pastila. Daca iti luai un caine, ii rupeai pastila si o amestecai intre oase sau granule (dupa buget) si nenorocitul era atat de fericit ca si-a primit portia inca puteai sa-l si otravesti.

Iar Vasile... Vasile e un calut de mare care rade tot timpul si da din maini ca bezmeticul. Toata lumea il place pe Vasile, dar asta nu-l apara din a fi abandonat cand nici nu se asteapta.

Si uite ca am reusit sa scriu un post politically correct, fara greseli de adresare directa. If anyone cares.

It's better to ask for forgiveness than to beg for permission

2008-10-16T20:41:00.004+03:00

Or... is it the other way around .. ?

Nu are nici o legatura cu "libertatea", nu are nici o legatura cu "responsabilitatile" sau "pozitia". Libertate ai atat de mult cat iti acorzi, responsabilitate - cat vrei... Iar pozitie... Hmm. La "pozitie" e putin mai complicat. Am fost tentat sa scriu ca pozitia e cea pe care vrei sa o ai, dar nu e chiar atat de simplu. Uneori nu ajunge sa vrei .. trebuie sa si poti (sa fii in stare, sa fii dispus, sa... ) Intotdeauna am fost agasat de cei care folosesc sintagme de genul "urci pe scara ierarhica pana la nivelul maxim de incompetenta" sau "those who don't know know how to do - teach". E prea multa frustrare in spatele afirmatiilor astea (desi exista si mult adevar) incat sa le pot accepta. Totusi uneori e nevoie de mai mult decat sa vrei.

Am realizat doua lucruri foarte importante (pentru mine) in ultimele zile. In primul rand constat ca inca am nevoie de validare din exterior. Ma plang in jur, la cine apuc, doar ca sa imi confirm ca am dreptate. Vreau sa stiu ca nu sunt singurul care cred ca... sau ca nu sunt singurul care vrea sa...

Pe de alta parte, ma simt fericit ca ma simt indeajuns de sigur incat sa nu am nevoie de validare. Sunt indeajuns de sigur pe mine incat sa spun "Da, nu suntem de acord, dar eu am dreptate".
Asta inseamna ca imi asum responsabilitatea, si asta ar trebui sa te faca sa te simti bine, pentru ca daca gresesc, eu am sa fiu cel nevoit sa... beg for forgiveness.

Sunt pregatit sa recunosc ca nu le stiu pe toate, si recunosc ca pun prea multe intrebari. (Nu se pune virgula inainte de "si", nu?) Ok, de cele mai multe ori pun intrebari proaste. Cer ajutor pentru multe lucruri pe care le pot face singur fara nici o problema... dar give me a break, vreau sa fiu si eu ajutat. Sa nu ma simt singur. Etc...

Si poate parea brutal... dar chiar nu ma intereseaza parerea nimanui. Am spus-o si o mai spun - we're not here to make friends. We're here to make money. Mai putin pentru noi, mai multi pentru ei. Am invatat atatea lectii de viata si de business in ultimele doua luni incat as putea sa ma retrag pentru urmatorii 10 ani intr-un post de ambalat biscuiti fara sa am nici un regret.

Sunt rau, scarba, lenes, cu doua fete, nesimtit, cum vrei tu sa-mi spui. Pe de alta parte, nu prea ar tebui sa ne intereseze asta, nu? Ai pozitia pe care o ai pentru ca vrei, poti... si ti-ai asumat responsabilitatea. Ai libertatea sa faci ce vrei...

Nu mai da vina pe mine pentru ca ti-e frica sa iei decizii. Nu te mai consola cu defectele mele, fa ce ai de facut, de aia esti unde esti. No one cares.

Castane si ochi albastri

2008-10-06T13:07:00.002+03:00

Nu se mai vad blocurile, doar dealurile si turla unei biserici - nici de ea nu sunt sigur, probabil doar mi-o imaginez pentru ca a fost (d)intotdeauna acolo. Acasa.

Langa mine o blonda se chinuie sa prinda pe telefon o bucata de cer. Eu vreau sa iau cu mine o bucata de toamna. O blonda cu ochi albastri, care zambeste frumos. O blonda preocupata de o agenda si un telefon, care zambeste frumos cand stabileste intalniri. Nu vreau sa scriu despre ea, vreau sa scriu despre cer, despre toamna si despre mine.

Voi nu ma credeti, dar toamna miroase altfel. Toamna se aude si se vede altfel - si asta porneste de aici, de Acasa. E un cer pe care n-o sa-l intelegeti niciodata, si un miros care nu e nicaieri - altundeva.

Miroase a toamna si mi-e dor. Mi-e dor sa ma plimb printre castane, sa ma intreb daca ma iubeste sau nu, sa-mi fie frig si sa ma uit cu frica la ceas. Mi-e dor sa ma ascund de prietenul ei sau de prietena mea, mi-e dor de NND (in visul meu...) si de balconul meu si de rasaritul de soare. Si de cine eram. Si de fetele care aveau prieteni pe care ii chema Bogdan.

Atunci toamna nu insemna moarte.

Ne-am schimbat masinile, casele si numerele de telefon. Probabil n-am sa mai ascult niciodata NND pe scaunul din dreapta intr-o dacie albastra din '96 si n-am sa mai impart cu nimeni un LM rosu pe banca din fata blocului. Si toamna nu va mai fi niciodata aceeasi.

Si totusi acasa era toamna - si castanele erau la locul lor. Si cerul era acelasi. Mai am nevoie doar de un zambet, o minciuna vinovata si sa nu mai moara nimeni.

Vreau sa vin toamna Acasa doar ca sa ne plimbam aiurea cu masinile prin oras si sa ne uitam dupa fetele de liceu (blonde cu ochi albastri). Sa vorbim prostii si sa ne intalnim noaptea in parc, la centrala, sa bem bere ieftina si cognac scump. Nu mai vreau biserici si cimitire.

Time and again

2008-09-03T23:09:00.003+03:00

Nu aniversez nimic, dar e timpul sa trag o linie. Au trecut patru luni de cand am plecat. Uneori uit, si atunci recitesc Marasm , si simt fiecare cuvant.

Am invatat in ultimele trei luni mai mult decat in ultimii trei ani. Curaj, fatarnicie, minciuna, spatele drept, prostie. Abtine-te! sa nu dai cu pumnul in masa, abtine-te! sa nu spui "pentru ca asa vreau eu". "Cine e vinovat pentru asta?" Eu am spus ... El a zis... "Cine trebuia sa rezolve asta?"

Sunt satul pana in gat de oameni care nu-si asuma responsabilitatea, nu vreau sa ma ransform incet incet in unul din ei. Din ce in ce mai des simt nevoia sa dau doua palme celui din fata mea si sa-i urlu "Esti un mincinos nesimtit si o stim amandoi".

Vreau sa tip si sa dau doua palme, si sa faca naibii lumea ce trebuie. Poftim - atitudine manageriala.

Din varf

2008-07-14T10:12:00.004+03:00

Lumea se vede intotdeauna mai bine de sus.

Si chiar daca e destul de greu de ajuns, merita.

Anunt angajare programator PHP Bucuresti

2008-07-02T13:05:00.005+03:00

Stiu ca multi dintre voi care ma cititi sunteti oarecum in domeniu. (si asta pentru ca am primit ceva mailuri cu oferte de angajare, colaborari, etc ... stiu ca multe din posturile mele aveau un aer usor disperat...)

Am nevoie de 2 programatori PHP BUNI(!!) in Bucuresti. PHP5, care sa inceapa sa lucreze imediat (din primele 10 minute .. ) pe un framework propriu (relativ simplu, credem noi).
Nu e vorba de o firma "de apartament", nu e un startup studentesc. Fara "ass in seat" (12 ore la servici fara sa faci nimic), fara ore suplimentare, fara prostii de genul "rezistenta la stress"( daca e stress e ceva in neregula - cineva e neserios si asta e usor de rezolvat).

Nu ne(!) intereseaza decat sa fie bun profesionist. (Pentru mine asta inseamna in primul seriozitate, apoi sa stie sa faca treaba.)

Mai multe detalii, pe mail.

Va rog, daca sunteti / cunoasteti (chiar si freelanceri, sau firma mica, desi .... ) adresa de mail e cea din profil.

Multumesc!

(si promit ca reiau scrisul pe blog, in ultimul timp chiar nu am reusit sa ma linistesc suficient cat sa ma apuc de scris...)

Despre calificare

2008-06-18T12:43:00.004+03:00

nu neaparat la campionatul european

Sunt multi cei care critica echipa nationala, ca a jucat prost, ca jucatorii s-au asteptat sa pierdem, ca au fost speriati, etc. Am crescut cu refrenele astea: "tipic romanesc", "s-au culcat pe-o ureche" - asta ca sa nu mai zic de eternele "ne-au nedreptatit arbitrii" si "am avut ghinion". Apoi sunt ocaziile de genul penalty-ului ratat de Mutu, care este, evident, singurul vinovat pentru ca nu ne-am calificat mai departe. Mutu a jucat prost, Mutu a gresit. Totusi, parca tot noi ne-am bucurat cu 10 minute mai devreme, cand Mutu baga un gol neasteptat.

Am fost dezamagit de cum a jucat Echipa aseara, totusi dezamagirea mai mare e alta. Sa nu ma injurati, dar asa suntem toti. Am fost dezamagit pentru ca m-am recunoscut. Si am recunoscut pe multi din prietenii mei, am recunoscut colegii de servici, am recunoscut familia si vecinii, pe toti i-am recunoscut. Suntem toti la fel, si insasi faptul ca ne aratam unii pe altii cu degetul si suntem vesnic dezamagiti de cel de alaturi - si gata sa criticam - e una din simptome. Nu stiu daca altii (nemti, olandezi, francezi) sunt altfel, daca s-au nascut destepti si harnici, si nici nu prea ma intereseaza. Poate doar ca valoare de exemplu, dar nici asa.

Daca e ceva care am invatat ca imi face rau e sa nu-mi recunosc greselile si punctele slabe, sa ma mint singur. Asa ca incerc sa n-o mai fac. Si sunt nevoit sa ma vad asa cum sunt, in realitate - stiu prea putine si nu sunt dispus la prea mult efort sa invat, nu sunt destul de indraznet, nu sunt destul de ambitios, zambesc prea putin, sunt prea pesimist, etc. Sunt superficial. E foarte greu sa recunosc lucrurile astea, dar am invatat ca trebuie, altfel e si mai rau.

Fara exceptie, ma astept ca lucrurile sa-mi vina pe tava. Si am descoperit ca nu se intampla mai niciodata asa. Iar urmarea logica a fost sa ma auto-conving ca sunt ghinionist. Si apoi a fost mult mai simplu sa-mi explic de ce nu merg lucurile - am ghinion. Nu stiu de ce, dar asa am fost mai toti conditionati, de scoala, de parinti. Ne-au fost oferite prea multe pe tava, si am fost indoctrinati ca suntem cei mai destepti, si cei mai buni, si asta fara un suport solid. Si nu suntem pregatiti sa intelegem ca nu e asa, suntem comuni, suntem la fel ca cel de alaturi, diferenta o face munca. Sau curajul. Sau perseverenta.

Am facut efortul (nici eu nu stiu de ce) sa urmaresc mai multe meciuri ... si din toate, ale noastre mi s-au parut cele mai slabe (imi pare rau, dar chiar cred asta). Mi-au ramas in minte unele scene definitorii - un jucator care se ridica de jos, dupa ce a fost faultat, ca sa urmareasca mingea mai departe; o echipa care alearga pana in ultima secunda ca sa "mai dea un gol" chiar daca avea avantaj clar. Echipe care au jucat chiar daca nu aveau un castig imediat (cum ar fi Olanda, in meciul cu noi).

Uita-te in jurul tau, si recunoaste ca toti suntem la fel. Colegii tai, care nu muncesc la 100%, angajatii tai, care asteapta salarul si ar sta degeaba toata ziua (daca ar putea), seful tau - care nu face ce trebuie si apoi da vina pe tine; vecini care nu arunca gunoiul unde trebuie, soferi care nu respecta legea, copii care nu invata, mame carora nu le pasa - toti suntem la fel. Si chiar daca nu recunosti, si tu esti asa.

Ai sa fii jignit, ai sa zici ca vorbesc prostii, ca generalizez, ca nu e adevarat, ca daca asa sunt eu nu e neaparat ca si tu sa fii. Dar fii sincer cu tine, azi ai intrat in teren si ai jucat fotbal asteptand sa castigi, sau ai venit cu speranta ca "ceilalti" o vor lasa "moale" si poate lucrurile se vor rezolva de la sine? Esti pregatit sa dai vina pe altcineva, si sa-ti gasesti scuze?

Cum invatam sa ne fie frica

2008-06-18T11:56:00.004+03:00

Lipsesc de mult timp, stiu ... am sa fac putina filosofie, si apoi ma intorc sa va povestesc despre mine.

Am scris de mai multe ori despre asta, si sunt sigur ca voi mai scrie. Sunt adeptul filosofiei (?) prin care viata se explica intre doua mari notiuni: dorinta si frica. Tot ceea ce facem e condus fie de o dorinta, de a obtine un rezultat, fie de frica - frica de ceea ce se va intampla daca nu actionam.

In cele mai multe cazuri, frica e cea care decide.

Aplaud si invidiez pe cei care contrazic asta - cei care lupta pentru ce isi doresc, care au visuri, care nu inventariaza in fiecare dimineata lucrurile de care ar trebui sa se teama; totusi sunt convins ca undeva in subsolul acestor dorinte, la baza tuturor listelor, planurilor si scopurilor pe care le au scrise, sta frica.

Poate e modul meu de a privi lucrurile, poate sunt un negativist, un pesimist, sau cum vreti sa-mi spuneti. Dar cred ca motorul vietii este frica. Multi spun ca "motorul" nostru e dorinta de a atinge o "stare de bine" - pe care sa o numesti confort, fericire, libertate, sau oricum altfel. Eu totusi cred (si ma las convins din ce in ce mai tare) ca de fapt este exact pe dos. Tot ceea ce facem are ca scop sa ne indepartam de ceea ce "ne face rau".

Atunci cand imi scriu lista de scopuri, sau cand imi spun rugaciunea de seara - ce imi doresc? Sanatate, casa, bani, masina, concediu, recolte bogate, sa ma iubeasca cutare. Oare nu imi doresc de fapt sa nu mai fiu bolnav, sa nu mai traiesc intr-o garsoniera infecta, sa nu mai fiu nevoit sa cer si sa imprumut, sa nu ma mai ingramadesc in tramvaie prea aglomerate, sa nu mai fiu atat de obosit, sa nu mai sufar pentru ca ea iubeste pe altul?

Aud foarte des in ultimul timp teoria cu angajatii care avanseaza pana la nivelul lor maxim de incompetenta. (Si sunt de acord cu ea.) Eu sunt sigur ca exista o teorie similara, prin care noi toti avansam pana la nivelul "cel mai scazut" al fricii. Nu stiu daca stiti povestea cu gainile si puiul de vultur (nu vreau sa o povestesc aici), dar puii de vultur vor zbura mereu - iar gainile vor ramane mereu in curte, pentru ca le e frica. Vulturilor le e frica de conditia de gaini, iar gainilor le e frica sa paraseasca curtea care reprezinta securitate. Niciodata nu vei convinge o gaina sa zboare, pentru ca pur si simplu nu o intereseaza. Daca se va simti amenintata, va zbura totusi, atat cat sa se salveze.

Multi (si cand spun multi, ma gandesc la majoritatea) nu vor sa recunoasca in ruptul capului ca le e frica. Si ma refer aici la fricile de baza, cea de batranete, de moarte, de saracie, etc. Totusi, la toti ne e frica, doar ca la unii mai putin. Si ei sunt cei care ajung mai departe. Cel mai simplu mod de a afla de ce ti-e frica e sa scoti lista cu ceea ce iti doresti si sa o citesti cu atentie. Iar daca nu ai o lista cu ce iti doresti inseamna ca ti-e frica sa te privesti in oglinda.

O pisica neagra

2008-06-02T22:08:00.004+03:00

Am vazut multe locuri, impresionante. Domul din Koln, spre exemplu, este exact expresia a ceea ce a insemnat Germania pentru mine, ceva mare, si complex, impunator, langa care te simti.. un nimic.

Am vazut Rinul, dar n-am ajuns la Lorelei. E ciudat, cu cateva saptamani in urma am inceput sa recitesc "Acea fata frumoasa" si acum, cand m-am intors, "povestea" ajunge exact in Koln .. in locuri de unde tocmai am plecat.

NU pot sa descriu starea pe care o am (de aia nici nu am scris nimic pana acum, am sperat ca sentimentele se vor "aseza", dar a trecut o saptamana, si in loc sa fie mai bine, parca e mai rau) dupa cele cateva zile petrecute acolo. Am spus mereu ca nu vreau sa ies din tara pentru ca imi va face rau, si am avut dreptate.

Editia din "Acea fata frumoasa" pe care o citesc are bun de tipar 1975 (si nu sunt sigur daca e prima). Acum 33 de ani (!!!) Radu Tudoran noteaza, despre circulatia din Germania: "fara sa-si ambaleze motoarele, fara claxoane si fara scrasnete de frane." Ce spune asta despre noi, daca acum (cel putin) 33 de ani, mergand acolo, cineva observa lipsa claxoanelor, a scrasnetelor de frana si a motoarelor ambalate ??? Cate masini erau acum 33 de ani, in Bucuresti, cati "corporatisti" nesimtiti (care aparent sunt sursa tuturor relelor...), cati "colorati" care luau carnetul pe "spaga" cati "parveniti" cu GIPURi, cati "poponeti cu lamborghini" ?? Si totusi... cand plecai, simteai lipsa claxoanelor si a franelor violente... Hmm. Ma opresc aici, ma abtin de la comentarii. De fapt, un singur comentariu.. nu avem nici o sansa, niciodata, oricat de mult ne-am ascunde in jurul unor minciuni puerile.

Nu vreau sa scriu despre cum noi suntem intr-un fel sau altul. Sa nu ma judecati daca asta e tonul, dar asta simt.. vreau doar sa scriu tot ce-mi amintesc, asa cum imi amintesc. Eu sunt oricum un "exagerat".

Simtul penibilului il am dus la extrem, mi se face rusine cand vad (chiar si la televizor) pe cineva care se face de ras, nu ma pot uita, simt ca trebuie "sa schimb canalul". Asta e sentimentul pe care l-am avut in aeroport la Baneasa cand am vazut cum se ingramadeste lumea la iesire, sau la urcarea in autobuz, nici nu mai spun la urcarea in avion, cand am fost "luat pe sus", impins, lovit cu genti, etc. Nu a fost nimic neobisnuit, trec in fiecare zi prin asta la metrou sau la tramvai, sunt obisnuit si am invatat si eu sa dau din coate. Sa nu dati ochii peste cap, dar erau nemti care stateau linistiti, in spate, si asteaptau sa treaca "puhoiul".

Am fost socat de negrul impecabil al asfaltului cand am aterizat, in Germania. Apoi am fost fascinat de cum se ingramadeau aceiasi oameni de mai devreme la controlul pasapoartelor. Ramasi ultimii, in spate, am remarcat, la un moment dat (stiu, sunt un nesimtit) "Uite-i pe romanii nostri cum se ingramadesc, sa nu piarda randul" si am fost taxat cu o privire ucigatoare din partea cuiva. Recunosc, ma simtisem in siguranta, credeam ca in spate, la capatul "randului" ramasesera doar "straini". Sunt un nesimtit, imi vorbesc de rau pe cei de un sange cu mine, ma simt superior, si tocmai prin asta - nu sunt.

Am fost fascinat de peisajul autostrazii, apoi mi-am dat seama ca nu ma fascina relieful (care e, cu indulgenta spus, insipid) ci mai degraba faptul ca marginile autostrazii erau ingrijite. (Atat asfaltul cat si iarba, tufele, sau ce mai era acolo, imaginea e stearsa, a ramas doar senzatia de confort. Am sa mai vorbesc de confort.) Am ajuns intr-un orasel si intr-un cartier unde era atat de liniste incat am simtit ca imi vine sa plang. Imi vine sa plang si acum, cand scriu. Mi-a venit sa plang cand mi-au zambit primii doi oameni (necunoscuti) pe care i-am intalnit, acolo, pe stradutele mici. Nu un salut, un zambet schitat.

Am inceput sa simt cu adevarat socul cand am iesit cu masina pe strazi, si nu era aglomerat (era chiar opusul aglomeratiei, dar asta e de inteles pentru un oras mic). Asta nu schimba insa cu nimic faptul ca se circula atat de calm incat m-am simtit inconfortabil, ciudat. Confortabil, sa nu te preseze nimeni, cand nu esti foarte hotarat, sa ai loc unde sa parchezi daca ai nevoie, sa nu trebuiasca sa te feresti de gropi. Sa poti lasa GPS ul pornit in masina, in parbriz, si sa pleci timp de 10 minute. Da, stiu, sunt un exagerat. Am intrat intr-un Real, atunci in prima zi .. la fel de anost ca un magazin de la noi. Asta m-a facut sa cred ca din punctul asta de vedere, suntem la fel, dar m-am inselat. Ajung si la magazine, mai tarziu.

Psihic si fizic am fost alt om acolo. M-am trezit in fiecare zi la ora 6 dimineata, pe lumina, am facut eforturi sa mai dorm, pana la 8 macar. Si m-am culcat destul de tarziu, dupa zile pline, cu sute de kilometri si stress - dar fara sa pot spune ca sunt "mort de oboseala". A fost o exeprienta ciudata, cea a zilei care tine de la 6 pana aproape de 11 seara. Lumina care aici imi lipseste. Despre mancare, nu pot sa scriu obiectiv. Nu am mancat "in oras", am mancat "in casa". Doar cuvinte de lauda, altceva ce o sa-mi lipseasca aici.

Nu are rost sa povestesc tot ce am vazut si ce am facut ... ideea e ca ficare suta de kilometri si fiecare ora si zi in plus imi consolida ideea asta de "confort" pe care o regaseam in toate in jurul meu. In curatenie, in ordine, in liniste, in calm. Acelasi calm pe o sosea ingusta, de tara, ca si pe autostrada in mijlocul unui blocaj care tinea pe 7 kilometri.

Am cumparat doua camasi intr-un magazin mare si aglomerat (urasc magazinele, urasc sa cumpar haine). Mi s-a parut atat de natural sa aleg ceva ce imi place, undeva unde nu te impinge nimeni ca sa isi faca loc printre rafturi, unde oamenii isi cer scuze inainte de a se intampla ceva, facandu-ti loc sa treci (si nu cu politetea exagerata a americanilor, nu fals, ci .. implicat), unde nu iti smulge nimeni haina la care te uiti din mana, unde am putut sta 10 minute in fata unei camasi ca sa ma pot hotara (in ritmul meu, asa gresit cum sunt eu) fara sa simt ca incomodez pe cineva si fara sa ma simt un ciudat.

Am stat jumatate de ora pe o banca intr-o intersectie foarte circulata si am inceput la un moment dat sa remarcam ca nu se aud claxoane, si nu miroase a fum de esapament. Am remarcat copacii si verde-le de pe strada si de pe trotuare, si cladirile frumoase. Si oamenii linistiti. Oameni care aveau grija sa te evite, care se uitau cand mergeau, si erau atenti sa nu te loveasca cu bicicleta pe care mergeau (!!!!) sau .. eu stiu, caruciorul de cumparaturi.

Nu am vazut pe nimeni sa se certe la casele de marcat (nu intelegeam mai nimic din ce se vorbea, dar iti dai seama ca totusi vanzatoarele lor sunt foarte amabile) Pe de alta parte, sunt povestile cu casieritele care trec de mai multe ori acelasi produs pe bon, daca nu esti atent, ca sa poata fura marfa din magazin. Povesti pe care le cred, mai ales ca sunt din sursa sigura, din familie, si pt ca e vorba de casierite ne-nemtoaice. Stiu, sunt nesimtit.

Am fost intr-un magazin de electrice si electronice, un mediagalaxy de-al nostru, dar in care toate televizoarele aveau telecomanda si puteai sa le incerci, in care erau aparate de aer conditionat care functionau (am povestit ce am patit eu cand voiam sa-mi cumpar AC la noi, anul trecut?), unde erau esspressoare (de bucatarie, nu profesionale) care functionau, cu pahare de plastic si diferite pachete de cafea alaturi, ca sa poti incerca !!!!! Compara asta cu sentimentul de umilinta pe care il ai cand te trateaza de sus un barbos nespalat de 35 de ani , care mai mult ca sigur nu a terminat liceul, dupa cum vorbeste, intr-un magazin din Bucuresti, in momentul cand il intrebi detaliile tehnice (care nu sunt afisate) pentru un produs.

M-am simtit bine pe autostrada ascultand la radio melodiile din topurile "europene" pe care le ascult pe "radio" online, la BBC Radio1, melodii pe care nu le-am auzit niciodata la noi, pe kiss sau 21. M-am simtit bine cand am vazut ca in parc sub leagane, tobogane sau altele de gen este cauciuc pentru ca eventual copilul sa nu cada pe ciment (idiotilor!!!). M-am simtit mic intr-un parc construit acum (cati?) ani de Hitler, parc in care aleile largi erau de zgura (atat de curat cum nu am vazut decat pe terenuri de tenis, la televizor, evident) si incadrau straturi de flori care pareau desenate. E coplesitor, sentimentul de ordine si de curatenie - nu stiu cum sa il descriu.

Ceea ce m-a facut sa ma simt cu adevarat deprimat a fost imaginea celor trei iepuri care se jucau in iarba intr-un sens giratoriu, in oras. !!! Incearca sa iti imaginezi, o intersectie circulata, un oras in mijlocul caruia - intre atat de multe nivele de asfalt sub si deasupra pamantului - trei iepuri topaie pe gazonul dintr-un sens giratoriu. Pentru mine ala a fost momentul cand mi-a parut rau ca urmaza sa ma intorc in Bucuresti. Am stiut tot timpul ca asa o sa se intample, si s-a intamplat. Apoi am mers prin parc prin iarba proaspat cosita, am fotografiat lebede si rate care treceau nepasatoare pe langa tine, pe alei (acum sunt sigur ca povestile cu tigani care mancau lebede in Austria sunt reale. Atat timp cat am vazut lebada la 1 metru de mine, intr-un parc public, si ea nu fugea nicaieri, fiind obisnuita cu oamenii ... ) Am vazut in parc "telefoane" radio autonome, alimentate cu panouri solare, de la care puteai alerta pompierii despre incendii (asta am inteles din ce era desenat pe ele... banuiala mea este ca scopul real e protectia lebedelor... mai in gluma, mai in serios, nemtii n-au fost pregatiti , si probabil in continuare nu sunt, pentru "noi").

Am fost si in Olanda, unde mi s-a parut ciudat - strazi pustii si hartii aruncate pe jos. Si totul parca mai ..."mic". La fel de liniste totusi, si un aer atat de curat incat nu-mi venea sa cred. S-ar putea sa aiba legatura cu faptul ca pe strada erau sute de bicilete, si doar trei masini. Am spus ca n-am vazut in 1500 de kilometri decat trei sau patru suv-uri? Si ca erau pe autostrada, si 2 din ele probabil tractau rulote? Am vazut multe locuri, impresionante. Domul din Koln, spre exemplu, este exact expresia a ceea ce a insemnat Germania pentru mine, ceva mare, si complex, impunator, langa care te simti.. un nimic.

Drumul de intoarcere l-am facut pe sosea. 1500 de kilometri de autostrada, in care simti cum mergi spre est. Germania, apoi Austira si Ungaria, exact asa cum mi s-a spus, fac o trecere treptata spre tot ceea ce inseamna "Est". Insa nimic nu te pregateste de ceea ce te asteapta odata ce ai trecut granita, in Romania (pentru ca e singura granita pe care am trecut-o, noi suntem inca delimitati - "dincolo" nici nu mai stii cand treci dintr-o tara in alta) Nimic nu te pregateste pentru gropi, pentru aglomeratie, pentru claxoane si flashuri de faruri, pentru manevre fara semnalizari, pentru rovignete inexistente, pentru functionari plictisiti si nesimtiti, galagie, poluare si nesimtire. Ramai doar cu amintirea unor iepuri care topaie linistiti intr-o intersectie.

Oricum, am adus o parte din starea de bine acasa cu mine. O "pisica" neagra, ce altceva...

Domestic

2008-05-13T04:06:00.002+03:00

A domestici, domesticesc, vb. IV. Tranz. - A obişnui un animal sălbatic să trăiască alături de oameni (spre a le aduce anumite foloase); a îmblânzi. ♦ Fig. A face să devină sau a deveni mai potolit, mai sociabil. DEX

In urma cu 2 ani, pe 14 mai 2006, ma trezeam in ultima mea duminica "fara servici". Atunci nu auzisem niciodata de "insomnia de duminica noapte" sau de "monday morning heart attack". Atunci aveam doar sentimente amestecate, de neputinta si parere de rau, simteam ca fac o greseala si in acelasi timp ma simteam incapabil sa mai iau o decizie, pentru mine. Acum, cand scriu, e 4 dimineata - deci maine e azi.. azi 4 mai 2008. Maine e ultima mea zi de servici, la firma unde am lucrat ca programator in ultimii doi ani. Demisia mi-am dat-o saptamana trecuta, si am si scris despre asta.

In acesti doi ani lucrul pe care l-am facut cel mai bine a fost sa ma plang. M-am plans de conditii, de program, de colegi, de sefi, de salar, de orele nepotrivite. De mine am inceput sa ma plang mai recent - cand am inceput sa ma trezesc (la realitate). Pentru ca singurul "vinovat" sunt eu.

Ce am mai facut bine in ultimii doi ani a fost sa-mi distrez prietenii si cunoscutii cu povestile de la servici (sunt sigur ca ma recunoasteti- eu sunt vesnicul nemultumit care barfeste pe toata lumea). Am inceput prin a-mi amuza prietenii cu ciudateniile unor oameni si situatii si am sfarsit prin a scrie cateva capitole dintr-o carte. Tragica pentru mine, comica pentru oricine altcineva. Dar cel mai important este ca ea exista - sau ma rog, doar cateva capitole, pentru moment.

Acum doi ani eram ferm pe pozitia ca "e o prostie sa fii angajat". "Sa fii angajat" e cel mai rau lucru care ti se poate intampla. Mi-e frica sa ma gandesc la faptul ca aceasta idee pe care am avut-o si pe care (mi-)am repetat-o obsesiv a influentat foarte mult toata aceasta perioada. Poate totul ar fi fost altfel daca eu nu m-as fi simtit invins inca de cand am intrat pentru prima oara acolo.

Pentru ca am re-inceput sa cred, in momentul cand am luat hotararea ca voi pleca, am inceput sa primesc "oferte". "Oferte" pe care le-am refuzat sistematic. Am ales sa incerc una din ocaziile ce mi s-au oferit pentru ca se apropie foarte mult de ceea ce imi doresc. Bineinteles, dupa ce am ales, au aparut alte si alte ocazii. Poate mai bune. Nu stiu daca firma in care urmeaza sa incerc sa lucrez e cu ceva mai buna decat cea din care am plecat, nu stiu daca oamenii sunt altfel. Stiu insa sigur ca eu sunt altfel.

Acum doi, trei ani incercam sa demonstrez tuturor ca eu am dreptate; eu, cel care incercam sa fac ceva pe cont propriu, eu care nu eram angajat, care nu aveam carte de munca, care nu plateam CAS, care aveam probleme cu politia, cu primaria, cu asociatia. Eu cel care nu aveam bani de concedii, care nu aveam prime si nici nu-mi dadea nimeni zile libere. Acum, angajat fiind, cred si mai tare in ceea ce spuneam atunci.

Eu sunt facut sa fiu liber. Ultimii doi ani au fost o incercare de a ma domestici. Si asta nu se va intampla niciodata. Chiar daca sunt si voi mai fi angajat, nu voi avea NICIODATA un stapan. Nu vreau sa spun, acum, nimic despre nimeni. Voi spune in timp.

Fa compromisuri cu orice altceva, dar nu renunta NICIODATA la libertate.

Cred ca se numeste ... "sa te simti bine"

2008-05-09T14:33:00.003+03:00

De cand m-am trezit am stiut ca asta o sa fie o zi .. nu stiu cum sa-i spun. Asa ca ma simt ... nu stiu cum sa spun.

Hai sa zicem doar ca sunt la a doua cafea (dulce) si al saselea episod din Friends.

I miss my friends.

Demisia

2008-05-02T11:43:00.005+03:00

Intr-o vineri - cum altfel - pentru ca vinerea a fost mereu cea mai grea zi, aici, la servici.

Ma simt ca un hot. Mereu mi-am imaginat ca voi demisiona la nervi, dupa o cearta, nemultumit. Am scris si rescris demisia, am printat-o si am aruncat-o la cos de mai multe ori. Mi-am imaginat o demisie in stilul Sterian, cu o poveste in spate. Pentru ca poveste exista, si sunt sigur ca ar fi fost interesant de citit. Am reusit sa ma abtin, totusi, de fiecare data. M-am abtinut pentru ca majoritatea deciziilor pe care le-am luat la nervi s-au dovedit a fi ... nu tocmai fericite.

Ma simt ca un hot. Pentru ca adresat personal si "la rece", asa cum l-am spus, "Eu plec" nu are in spate nici o poveste. E doar ceva neasteptat si neinteles. Poate banuit, dar sigur neinteles. Si totusi nu vreau sa reprosez nimic nimanui. Explicatia e simpla si sincera, asa cum e spusa "Nu vreau sa mai fiu programator, am sa fac marketing de acum inainte .. " si totusi suna fals. E "adevarul adevarat", dar totusi ascunde atat de multa frustrare, atat de multa nemultumire, atatia nervi, certuri, reprosuri nespuse. Si nodul in gat. Nu vreau sa plec cu scandal, pentru ca (desi imi sta in caracter) am fost "educat" ca nu e bine asa. Cel mai important motiv pentru care nu vreau sa fac nici un repros este ca am invatat ca nu pot reprosa nimanui o greseala care imi apartine. Supararea, nervii si nodul in gat sunt doar vina mea, pentru ca ceea ce se intampla e responsabilitatea mea, consecinta deciziilor pe care le-am luat. Sper ca deciziile pe care le iau acum vor avea consecinte mai placute.

O decizie neasteptata si neinteleasa mai ales din motive financiare probabil, pentru ca acum aveam salariul atat de mare.. nu? Nu. Pentru ca banii nu sunt totul, si nu m-am umilit niciodata pentru bani, si nici nu am de gand. Plec cu toate greutatile mai departe, ezitant, cu multe intrebari, dar sigur ca va fi mai bine.

Sunt recunoscator pentru perioada (2 ani, la zi- de cand am venit pana in ultma zi) pe care am petrecut-o aici. Recunoscator pentru tot ce am invatat. Nu intru in amanunte.

M-am simtit ca un hot. Dar acum, ca emotia inerenta a trecut, cand foaia cu titlul "Demisie" (scris cu 16 si bold) nu mai e pe birou, ma simt bine. Eliberat, chiar daca mi-e putin frica de ce urmeaza. M-am simtit usor vinovat, la reactia bulversata de neincredere " ... de tot ??!?", pentru ca de cateva ori (mai mult sau mai putin) am simtit ca am un loc aici. Prea tarziu, si prea putin.

Urmeaza multe schimbari, si ma simt ca la mare cand ma arunc prima oara in valuri. Fericit.

Si ca sa fie totul aici - 2 ani:
http://derelictblogger.blogspot.com/2006/05/din-nou-degeaba.html
http://derelictblogger.blogspot.com/2006/07/greu.html
http://derelictblogger.blogspot.com/2006/07/vineri.html
http://derelictblogger.blogspot.com/2006/07/zile.html
http://derelictblogger.blogspot.com/2006/08/birou-vs-ibiza.html
http://derelictblogger.blogspot.com/2006/11/stare-de.html
http://derelictblogger.blogspot.com/2006/12/luni.html
http://derelictblogger.blogspot.com/2007/05/disociat.html
http://derelictblogger.blogspot.com/2007/05/un-mai-tarziu.html
http://derelictblogger.blogspot.com/2007/07/marasm.html
http://derelictblogger.blogspot.com/2007/08/unde-sunt-eu.html
http://derelictblogger.blogspot.com/2007/09/catching-up-with-well-life.html
http://derelictblogger.blogspot.com/2007/10/vreau-doar-sa-fiu-lasat-in-pace.html
http://derelictblogger.blogspot.com/2007/10/welcome-frustration.html
http://derelictblogger.blogspot.com/2007/11/project-management.html
http://derelictblogger.blogspot.com/2008/03/programator-i.html
http://derelictblogger.blogspot.com/2008/03/mereu-pregatit-sa-ma-apar.html
http://derelictblogger.blogspot.com/2008/04/focus-si-pasivitate.html

Manageriale (2)

2008-04-30T16:51:00.003+03:00

Micromanagement

Micromanagementul e un semn al co-dependentei (nu stiu daca acest cuvant exista in limba romana - deci nu stiu daca am scris corect... ) si al nesigurantei care definesc relatia intre un angajat si un manager prost. Pornind de la aceleasi experiente personale, descriu si dau cateva exemple...

Micromanagement de tipul "asa lucram noi". Ma refer aici la momentele in care inertia "organizatiei" este atat de mare, incat se recurge la metode "vechi" pentru a se rezolva absolut orice problema care apare. Pana si schimbarile se fac tot folosind metode vechi.

"Ce faci aici?"
"Pai, rezolv cutare lucru."
"Cum?"
"Asa, prin cutare metoda, etc"
"Pai nu e bine"
"De ce?"
"Noi nu am facut niciodata asa ceva. " si eterna continuare: "Fa asa(vechea solutie)! Asa e bine."

In aceeasi categorie intra eternele indicatii de tipul "Butonul asta trebuie sa fie mereu in partea dreapta" "De ce trebuie?" "Pentru ca noi asa am facut intotdeauna" Exceptand cazurile in care nevoia de standardizare este cu adevarat importanta (se creaza confuzie, lipseste claritatea, etc ) solutiile de genul asta duc la plafonare, la invechire si in final la lipsa de competitivitate. Mai ales in domeniul in care lucrez, cel al informaticii, al web-ului si internet-ului in particular. "Industria" se devolta - dar organizatia "ramane in urma" aplicand aceleasi solutii invechite. "Psihologia organizatiei" - definita de cea a angajatilor - cedeaza in fata fricii de necunoscut. Se gasesc tot felul de scuze - tehnologiile noi nu sunt sigure, metodele noi nu sunt suficient testate. Si chiar manifestari bizare prin care firma incearca sa convinga clientii ca "e imposibil".

Un alt exemplu de management prost e cel in care angajatul nu e lasat sa-si faca treaba, fiind hartuit cu schimbari minore pentru a satisface un "standard" uneori prea putin important in momentul respectiv. O situatie ipotetica (incerc sa dau un exemplu general, mai usor de urmarit decat ceva ..informatic)

Manager: "Trebuie sa construim o masina, cat mai repede posibil"
Angajat: "Ce fel de masina? Ce model? Cate locuri? Cate .. "
M: "Lasa asta acum !! Seful cel mare vrea in doua zile o masina care sa mearga! Detaliile le rezolvam dupa"
A: (oftand :) ) "Ok"
M: "Cat dureaza sa avem un prim prototip al masinii care sa functioneze, fara detalii?"
A: "Pai.. cam 2 zile..."
M: "Mult... Treci imediat la lucru."

A doua zi:
M: "Cum stam, nu e gata inca?"
A: "Pai .. in 3 ore termin. Masina are 4 roti, si merge. Trebuie sa-i mai pun volanul si .. "
M: "Poftim!?! Pai nu e vopsita! Nu are emblema! Nu are seria inscriptionata pe motor, si nici tapiterie in culoarea de care am discutat!!"
A: "Pai n-am discutat ca trebuie sa mearga si apoi deta.."
M: (Vizibil iritat de incompetenta crasa a angajatului) - "Nu ne putem prezenta cu o masina fara emblema, si fara seria pe motor."
A: "Ok, ma apuc de emblema, atunci".

Dupa 2 ore:
M: "Cum stam, e gata? Deja suntem in intarziere!!"
A: "Cum, intarziere? Am zis doua zile .. "
M: "Pai deja e aproape sfarsitul celei de-a doua zi.. "
A: "Da dar ieri.. "
M: "CE E ASTA? ASTA E EMBLEMA? Nu ne putem prezenta cu asa ceva. Nici culoarea nu e buna. "
A: "Pai .. cum sa le schimb?"
M: "Nu stiu, dar asa nu e bine".

Dupa (alte) 2 ore:
M: "Nu nici asa nu e bine"

Dupa (alte) 3 ore:
M: "Nu nici asa nu e bine"

Dupa ..
M: "Nu, nici asa nu e bine!!" "Of, trebuie sa fac totul singur. Pune aici o linie, aici un cerc, aici culoarea mai deschisa, aici mai inchisa."
A: "Pai ca sa pun aici un cerc mai imi trebuie 2 ore... "
M: "Hai, repede, ca suntem in intarziere"

A treia zi:
M: "E gata?"
A: "Am terminat emblema, si culoarea. Mai am de pus volanul si .. "
M: "Pai cum, nu functioneaza? Credeam ca e gata. Trebuia sa facem o demonstratie ieri!!"
A: "Pai am zis 2 zile - fara detalii, si deja una am perdut-o cu emblema si .. "
M: "AAAA ce naiba chiar trebuie sa am grija de fiecare amanunt, doar am zis de la inceput ca ne trebuie ceva functional, detaliile la sfarsit..."

etc etc (da, stiu ca povestioara asta arata cat de frustrat sunt, dar asta e, nu ma mai pot ascunde la nesfarsit :)) )

Micromanagementul duce la "supraincarcarea" ambelor parti - managerul se ocupa de toate detaliile, angajatul este obligat sa lucreze intr-un ritm si intr-un fel in care nu este eficient. Cauza principala este faptul ca managerii se feresc sa angajeze oameni mai "buni" decat ei - din diverse motive(toate gresite) . Spun "principala" pentru ca exista intotdeauna posibilitatea ca oamenii sa nu faca"ce trebuie" din alte motive, nu doar pentru ca "nu stiu". Oamenii trebuie sa stie intotdeauna exact Ce trebuie sa faca - nu neaparat Cum. Frustrarile unui angajat care este mereu atentionat ca nu face lucrurile cum i s-a spus (metoda proprie poate sa fie mai buna, dar sa nu fie inteleasa de nimeni, din lipsa de cunostinte... ) sau care este intrerupt mereu din activitati pentru a rezolva probleme marunte si mai putin "importante" duce mai mereu la "obedienta malitioasa" - va face tot ce i se spune, chiar daca isi da seama ca face lucrurile gresit, doar pentru a avea satisfactia ca "eram sigur ca nu e bine asa". Micro-managerul va fi din ce in ce mai ostil fata de angajat pentru ca isi da seama ca a gresit - si isi da seama ca angajatul stia asta - si se creaza un cerc vicios. Care nu poate fi incheiat decat prin demisie sau concediere.

Si nu in ultimul rand, vreau sa vorbesc depre managementul de tip "agricol" (explic imediat). Unii manageri au impresia ca oamenii lucreaza (singuri sau in echipa) dupa modelul agricol: 1 tractor ara un camp in 2 zile, deci 2 tractoare ara campul intr-o singura zi. Ceea ce in cele mai multe cazuri este profund gresit. Din disperare sau lipsa de experienta, un manager va pune doi sau mai multi oameni sa lucreze la un proiect pentru a-l termina mai repede. Uneori insa efectul este contrar - timpul creste direct proportional cu numarul de membri noi in echipa: se adauga timp pentru cunoasterea detaliilor proiectului, impartirea sarcinilor, acomodarea echipei, etc. Mai mult chiar - noii membri ai echipei vor face greseli pe care unul din cei cu experienta va trebui sa le repare - pierzand mult timp, evident. Apoi apar frictiuni intre membrii echipei - cei "rapizi" sunt nemultumiti de ritmul in care sunt siliti sa lucreze, cei mai inceti sunt frustrati de sacrificiile pe care le fac, sau de reprosurile (mai mult sau mai putin evidente) colegilor. Ambele categorii insa vor avea la un moment dat un "dusman" comun - pe tine, managerul agricultor.

Acum ma opresc, dar nu am terminat inca, sper sa mai gasesc timp si rabdare pentru restul exemplelor "asa nu" pe care le-am dunat in timp ..