Defetist. Asta e cuvantul pe care il cautam. (Poate in scris imi iese mai usor.)
Da, imi place sa-mi arunc gandurile, uneori cu rautate. Dezinvolt, spun ce vreau, ce ma intereseaza, chiar daca stiu ca asta lasa uneori oamenii cu sprancenele ridicate. Da, imi place sa sfidez. Uneori poate doar "mi-ar placea sa sfidez". Dar nu despre asta vorbeam.
Si nici despre fatalism. Da, ridic din umeri de multe ori. Da, merg uneori inainte pentru ca "asa trebuie". Da, ma blochez pe un drum, pentru ca "asta e". Dar nu e vorba de fatalism. Nu cred in destin, pentru ca am vazut cum mi l-am schimbat de multe ori, intr-o fractiune de secunda.
Defetist. Asta e cuvantul pe care il cautam. Nu stiu cum am ajuns sa ma descrie. Omul cauzelor pierdute. Omul ridicarii din umeri. A lipsei de incredere.
Stiu ca nu e bine. Stiu ca ar putea fi altfel. Declar, cinic. Vad ca ar putea fi altfel. Ma entuziasmez. Ma "dezumflu" - mi se pare, fatalist, ca e totul inaccesibil, ca nu mi-e dat sa-mi fie mai bine.
Iar in final, ridic din umeri, invins. Fara ca macar sa fi incercat. Dar daca as fi...? Nu, nu cred ca ar fi mers!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu