02 octombrie 2018

Iluminare si Paranoia

Ieri, in timp spre conduceam spre birou, mi-am dat seama ca pe masura ce mergeam timpul pana la destinatie crestea, in loc sa scada. Cand plecasem de acasa aveam de facut 45 de minute. Plecasem de 10 minute, si mai aveam de facut 54 de minute. In orasul asta nu se respecta nici legile fizicii.

Ascult Plesu, Minima Moralia, o carte despre etica - intr-un contrast fantastic cu ce se intampla peste tot in jurul meu. Nedemolabila complezenta - asa spune Plesu. Functionam intr-o nedemolabila complezenta. Traim [...] într-o lume a carei principala dezordine risca sa fie faptul ca toti membrii ei se simt moralmente in ordine sau ca toti resimt dezordinea proprie drept neglijabila. 

Mie mi se pare ca aici se traieste anesteziat. Oamenii nu numai ca nu isi dau seama ca nu e in regula ce se intampla, ce li se intampla - dar mai mult, majoritatea cred ca nu isi mai dau seama de nimic. Unii incearca, dar prea putini, prea putin. Marea majoritate nu stie ce face, nu stie de ce.

Vad in jurul meu din ce in ce mai des turme de oameni. Care nu mai au motive, nu isi mai explica de mult nimic. Muta aer dintr-o parte in alta, il respira cu gura deschisa, mereu intr-o stare de precautie impletita cu neincredere si cu acel concept fantastic pe care l-am invatat in copilarie - "mania persecutiei".

Semne clare de paranoia. Neincredere continua, mania persecutiei, completata din plin cu megalomanie - mania grandorii - pe care am ajuns sa o vad in orice om cu care interactionez. Astazi orice tanar de 18 ani are experienta de viata mai mare ca a parintilor nostri, orice analfabet e filosof si orice zidar e programator. Semne clare de boala, pe care nu le vede nimeni. Sau cine le vede, le ignora, sau le zambeste, ridicand din umeri. Sau si mai rau, frecandu-si lacom mainile. O tara de maniaco-depresivi e profitabila pentru multi.

Aici - orice ar insemna acest aici, spatiul si timpul pe care il ocup eu, zilele astea - drumul spre iluminare se supune acelorasi legi distorsionate dupa care functioneaza si traficul. Pe masura ce mergi, timpul pana la destinatie creste, nu scade. Si cu cat mergi mai repede, cu atat risti sa nu mai ajungi niciodata.

29 septembrie 2018

Capitolul 2, in care nu stii ca esti prizonier

1. La vest apare un munte

2. Prizonier

Din cladirea de sticla unde lucra M, in majoritatea timpului se vedea un Bucuresti diferit. In primul rand, era un Bucuresti foarte verde. Adevaratul Bucuresti era ascuns undeva in departare, dincolo de un lac, dincolo de un parc care, vazut de sus, parea o mica padure. De fapt, chiar era o mica padure - doar ca o padure a unor copaci speriati, tinuti prizonieri intre betoane.

In departare, linia orizontului era intrerupta din loc in loc de cele cateva cladiri mai inalte ale orasului. Mult gri inform, din care se ridica din cand in cand o mica idee de sticla. Undeva in spate se profila Casa poporului - si Catedrala, care evolua zilnic si se apropia incet, insistand sa creasca mai mare si mai inutila cu fiecare zi.

In ziua aceea, drumul pana la birou fusese - parca - mai lung ca oricand. Sa conduci in Bucuresti nu e niciodata un lucru simplu - si nici placut - mai ales cand te duci spre serviciu, dimineata. Dar e cu atat mai complicat si neplacut cand tocmai ti-a vorbit o pisica, in gand, dupa ce ai vazut un munte care a aparut din senin. "Tehnic vorbind, dintr-un nor", se gandi M, in timp ce claxona nervos un taximetrist care blocase intersectia.

Bucurestiul e un oras pervers, care te atrage, te amageste, iti da sa incerci orice vrei - pana devii dependent. Si, in final, prizonier. Ca in versurile de la Hotel California, orasul e programat sa te primeasca, cu gust dulceag de sampanie scumpa si sunet difuz, de petrecere decadenta. Majoritatea oamenilor de aici traiesc un chin - si se vede cu ochiul liber. Atunci cand au venit aici, erau calatori, vanatori, in cautare de ceva, poate un refugiu, poate un loc sa se ascunda - sau poate o viata mai buna.  Unii dintre ei au ajuns "acasa". Dar marea majoritate sunt doar prizonieri - si nici macar nu isi dau seama. Si Bucurestiul stie asta, si se strange in jurul lor, zi de zi, ii tine captivi, le asalteaza simturile pana le desfiinteaza cu totul, ii incoloneaza in directii inutile si ii hraneste la liber cu agresivitate si nihilism.

E greu sa iti dai seama ca esti prizonier, in Bucuresti. Fiecare strada e strajuita de cladiri din ce in ce mai inalte, dupa care nu ai ce sa mai vezi. Pana si mesajele de ajutor cu "Priveste cerul" au fost de mult acoperite de straturile de cenusa de la esapamentul sutelor de mii de masini care circula fara rost. Oamenii au uitat ca undeva in departare, dupa cladiri, exista si altceva. Au uitat - iar sansele sa-si aminteasca sunt mai slabe cu fiecare zi. Clipa dupa clipa, paianjenul gigant isi tese panza in jurul lor. Iar celor care, din inertie, vor sa mai plece - nu le este nimic interzis. Dar le este din ce in ce mai greu.

Drumurile care leaga Bucurestiul de lumea reala sunt din ce in ce mai aglomerate. Si, cu fiecare clipa care trece, paianjenul tese si tese. Vrei sa scapi? La munte, la mare? Acasa? Poti, dar o sa te coste. O sa te coste timp in care o sa vezi doar masinile - aceleasi - pe care le vezi si in coloanele din drum spre birou, si o sa respiri - aceleasi - noxe de la masinile care au facut rar-ul cu spaga. Iar daca insisti, o sa te coste din ce in ce mai mult, pana o sa te coste chiar viata, pe una din soselele prea aglomerate de soferi cu mintile hranite cu agresivitate si fum de diesel. Daca insisti sa pleci, pana la urma vei deveni o carcasa uscata, mumificata undeva pe panza cu fire subtiri de asfalt, din mijlocul careia capitala europeana - cu cefalotorace si abdomen nesegmentat - rade stirb, tusind din cand in cand de la noxe.

Si totusi, din loc in loc, Bucurestiul permite cate o cladire inalta, de unde poti vedea pana departe. Dar si de aici, de sus, orizontul se strange cu fiecare zi, ascuns de noxele rosiatice care plutesc peste tot. Tutusi, pentru cei care sunt dispusi sa plateasca pretul, exista speranta sa vada ca orasul se termina undeva. Dincolo, este ceva. Inca mai este ce era "inainte". Pretul e greu de platit. Paianjenul nu face afaceri proaste. Pentru fiecare om pe care il pierde, inghite mii. Castelele inalte te atrag cu mirajul orizonturilor nemarginite - cand defapt sunt doar pereti din ce in ce mai inalti. Geamuri mari, prin care nu ajungi sa te uiti niciodata, fiind prea concentrat in ecranele mici. Iar cand te uiti, uiti sa privesti departe, privesti in jos, la aglomeratie. Iar uneori te vezi reflectat in geam, si nu mai vrei sa privesti la nimic.

M statea acum in fata geamului inalt, din castelul de sticla, uitandu-se neincrezator spre munte. Pentru ca da, era un munte acolo unde ieri, cand plecase, nu era decat linia orizontului, neintrerupta. Un munte frumos, parca desenat, cu creasta acoperita de zapada. Da, vreau sa merg, gandi M, si il trecu un fior.

In spatele lui se auzi notificarea de la email. Si inca una. Si inca una. M stranse din din dinti, si se aseza pe scaun, cu spatele la geam. Prizonier.









17 iulie 2018

O poveste greu de citit

In fata unei foi albe, uneori ai ceva de spus, alteori nimic, oricat ai incerca. Uneori e simplu, cuvintele vin de la sine. Cand nu se intampla asta, totusi, e foarte complicat, pentru ca ai de ales - ori scrii ceva, orice, ca sa bifezi o zi, ori pur si simplu nu faci nimic. Ascunzi foaia, si speri ca maine o sa fie mai bine. Si ce se intampla cand totusi scrii - pentru ca uneori arunci pur si simplu tot, nu ramane nimic - atunci "se pune" ca ai scris ceva, sau nu? Conteaza actiunea, sau rezultatul (inexistent)? 

Pe masura ce trece timpul imi dau seama ca si in viata e la fel. Zi dupa zi. Ori ai ceva de spus, ori nu, zilele trec, iar la final, nu stiu dupa ce se judeca rezultatul. Sunt zile cand am ceva de spus (si am senzatia inconfortabila ca sunt cam rare) - si sunt zile cand, daca pun ceva pe foaie, o pun doar datorita disciplinei. Si de cele mai multe ori sunt doar aberatii... pana la final nu-mi ramane decat sa-mi iau ziua, sa o strang in pumn si sa o arunc in uitare. Sau, si mai rau, sa ramana undeva aruncata, mazgalita neinteligibil. 

La un moment dat am descoperit (am constientizat) ca am o doza neasteptata de disciplina. Am avut puterea, cand mi-am propus cate ceva, sa duc la capat, sa rezist, sa nu cedez drumului usor, etc.  In acelasi timp, e limitata - uneori sunt pus in fata unor actiuni care mi se par inutile, sau - fac o concesie - a caror utilitate nu mi-e foarte clara, sau evidenta. Si atunci nu ma pot convinge deloc sa merg mai departe. Nu pot. E o forta pe care n-am doborat-o niciodata. Sau, si mai grav, fac ceva doar "de dragul de a face" - o expresie a carei ironii am descoperit-o nu de mult - stiind ca n-o sa iasa nimic, intr-un autosabotaj de manual. 

Adun din ce in ce mai multe zile desenate cu linii absurde, forme necunoscute schitate cu dungi ingrosate, pisici si braduti care decoreaza un relief inexistent. Zile mototolite si aruncate la gunoi, sau parasite pe un colt de birou - doar ca sa fie aruncate mai tarziu, la o curatenie mai atenta. Scot, in fiecare dimineata, o foaie noua - dintr-un dulapul inchis, unde nu vad cate mai sunt. Incerc sa scriu, pe apucate, cate o propozitie, o fraza, poate un paragraf - si sa pastrez cat mai multe din ele, sa nu arunc chiar tot. Nu prea iese nimic - o poveste greu de citit. 


05 aprilie 2018

Prea departe


Orasul asta arata mai bine, asa, vazut de sus. Pare mai curat, mai putin aglomerat. Si cosmopolit, un oras plin de viata. Mai ales acum, cand e atat de frumos afara. Asa era si anul trecut, pe vremea asta, atunci, cand a inceput totul.

Isi intoarse privirea spre monitor, dar degeaba, nu se putea concentra la nimic. In birou e liniste – desi in fundal se aud, sters, vocile celor din sales, agitatia si ritmul infundat al muzicii house, pe care n-o mai suporta.  

M-am saturat, nu mai vreau. Nu mai pot.

Tranti nervos mouseul si ridica de pe birou obiectul mic, stralucitor, de care nu se mai despartise de anul trecut. Ii aducea aminte de ea.
a
Nu m-a mai chemat, nu m-a mai cautat. Si asa mi-a zis, o sa vorbim, o sa ne auzim. Si nimic. Poate ar fi trebuit sa mai fac eu, sa mai zic eu... Dar am incercat. Ce sa-i mai zic?

Isi arunca iar privirea afara, pe geamul mare de sticla. Un oras impersonal, pe care nu-l mai simtea de mult acasa. Acasa. Realitatea e ca nu mai voia acasa. Voia acolo, inapoi, langa ea. Liber, departe.

Nu mai vreau, nu mai pot..

Vocea stridenta il facu sa tresara, si scapa din mana insigna mica, cu logoul firmei imprimat auriu pe negru.

P, e gata raportul? Trebuie sa-l trimitem celor din sucursale...

01 aprilie 2018

Ultimul martor al acelui oras

Am mai trecut de cateva ori pe acolo, dar nu m-am mai oprit niciodata, de atunci.

Astazi da. Am parcat pe partea cealalta a strazii. Si am intrat in carturesti gandindu-ma ca o sa cumpar o carte, nu o agenda. Am cumparat doua carti,  nicio agenda. Am citit si o povestire de murakami, in picioare, printre rafturi. N-am mai citit demult murakami - nici nu stiu daca au ai aparut la noi carti de el sau nu.

Imi aduc aminte multe momente din ziua aceea. Stiu ca era zapada - era februarie, cred. Nu-mi amintesc cum am cumparat agenda. Mai important, nu-mi amintesc cum am ajuns acolo, cum am parcat, sau ce am facut mai departe.

Imi amintesc cum ma simteam, si imi doresc sa nu-mi fi amintit. Am mai fost furios de multe ori, de atunci, dar n-am mai urat niciodata la fel de mult ca in ziua aceea. A fost o zi buna, atunci. O zi in care am trecut mai departe, cumparand o agenda.

Acolo, pe strada, pe un perete sta scris "Suntem ultimii martori ai acestui oras".

Martor incomod.

13 octombrie 2017

Calatorului ii sta bine cu drumul

4 August 2017

Cand eram copil, inainte sa incep scoala, pe la 5-6 ani, bunica'miu ma ducea la gara, sa vedem trenurile. Mergeam cu bicicleta lui, pe care montase un scaunel special de copii - pe care ma urca el, pentru ca nu reuseam singur. Ne opream mai intai in parc, de unde el isi lua o tuica - ori pentru ca era prea cald, ori prea frig, ori pentru ca il durea capul sau vreo masea. Era un parc frumos, renumit (ni se spunea noua) in toata Moldova, cu alei strajuite de castani, cu lac si barcute, unde mi-am petrecut mare parte a copilariei. Si apoi, peste drum, ajungeam in gara. Imi placeau trenurile, aveau un farmec aparte, uriasi dormitand cu pufaituri misterioase. Inchid ochii si sunt inca vii - mirosul de catran, impiegatii incruntati, imbracati corect la uniforma, transpirati in caldura nebuna a unor zile de august de dinainte de revolutie.

In gara noastra, nod feroviar important al vremurilor interbelice, exista un tren special. Special pentru ca era mereu garat pe o "linie moarta", si care, atunci cand se pregatea de plecare, era intors printr-o manevra complicata, care dura cateva zeci de minute, si care presupunea un drum de cativa kilometri in afara orasului. Trenul asta era special si pentru mine - din cand in cand, ne urcam toti trei in el (eu, bunicu' si bicicleta), si plecam trasi de o locomotiva galagioasa pe aburi. Am multe amintiri cu acest tren, si toate legate de Bunicu' Tramvai - asa ii spuneam eu, pentru ca dupa cateva paharele de tuica incepea sa fredoneze Du'ma acasa mai tramvai, o romanta din tineretile lui, dinaintea razboiului (razboi in care a luptat "la geniu", trimis in linia intai la cotul Donului, pentru ca se incurcase cu nevasta unui maistru de la arsenal). Prin oras, bunicu Tramvai era doar Ilioiu', asa ii spuneau ceilalti - si cunostea pe multi in oras, ca fusese directorul fabricii de zahar, pus de comunisti, prin 47. Tot comunistii l-au exclus mai tarziu, crezand ca fusese legionar... dar astea sunt alte povesti.  Important e ca impiegatii il lasau sa urce in tren (sau, cine stie, poate le dadea si lor de'o tuica) cu bicicleta si copil, iar uneori stateau la povesti, povesti fascinante, cum rareori am mai auzit de atunci, despre razboi, gari nestiute din Baragan sau - mai pe soptite - bancuri cu Ceausescu.
Atunci au inceput sa-mi placa trenurile, si ne-am iubit mult... in fiecare an, mergeam cu ai mei la mare, cu trenul, o noapte intreaga - ma trezeau cand ajungeam la Cernavoda, sa vad Dunarea, si mirosul ala de vagon incins se amesteca cu aerul sarat care anunta concediul. In vacantele copilariei am invatat sa iubesc si marea, orizont la fel de indepartat, in sufletul meu, ca orice destinatie a trenurilor pe care le vedeam plecand fara mine - si nu stiam unde.
Eu m-am nascut in aceeasi zi ca Bunicu' Tramvai, pe 26 Septembrie (dar la vreo 70 de ani diferenta) - si mama mereu imi spunea, obidita, ca i-am mostenit dorul de duca. Pentru ca Bunicu mereu pleca undeva - stiam toti ca pleaca, nu stiam intotdeauna pentru cat timp sau unde. Nu stiu daca e adevarat, sau poate chiar ea mi-a bagat asta in cap - dar mie chiar mi-au placut drumurile. Am stat mult pe drumuri pana acum, cu trenuri, masini, in barci purtate de furtuni pe marea de care m-am indragostit nebun, si cu avioane care m-au dus peste ocean, mai departe decat as fi visat vreodata in copilarie. In locuri pe care nu mi le imaginam niciodata atunci, in gara mea mica, de provincie.
Dar ce-am urat, intotdeauna, au fost plecarile, clipa aceea scurta - dar care parca nu se mai termina - in care simti cum pleaca trenul. Nu mi-au placut niciodata despartirile, momentul ala gol, cand simti ca ramai singur, indiferent daca pleci sau esti lasat in urma, pe peron.
Bogdan spune mereu ca inceputurile si sfarsiturile sunt cele mai frumoase. Il contrazic - se mai intampla, ne stim de'o viata - sfarsiturile sunt grele, goale, reci, cu noduri in gat, nostalgii si regrete. O parte din mine n-ar vrea sa plece nicaieri, niciodata.
Si totusi, m-am obisnuit cu plecarile. Cealalta parte din mine n-are niciodata stare. Chiar daca de fiecare data e greu, si parca mereu mai greu ca data trecuta, calatorului ii sta bine cu drumul.
Asa ca plec. Nu stiu unde, si nu stiu pentru cat timp.
Ma sui intr-un tren despre care nu stiu nimic (sau prea putin). Poate e ca trenul meu special, care o sa ma aduca inapoi, dupa o plimbare absurda si inutila. Dar, cel mai probabil, n-o sa mai treaca vreodata prin gara asta frumoasa. Trenul asta nou imi pare cam neingrijit, iar impiegatii sunt cam scortosi si au priviri hoate.. dar am mai vazut ca ei, si nu mi-a fost niciodata frica de oameni.  Mie, daca mi-e frica de ceva, mi-e frica de mine. Poate n-o sa-mi placa unde ma duce, poate n-o sa-mi placa cu el, si o sa cobor repede, intr-o gara necunoscuta, asteptand unul mai bun. Nu stiu ce o sa se intample, nu stiu incotro pleaca, dar stiu ca trebuie sa urc, si trebuie s-o fac acum, nu-mi da pace gandul ca-l las sa plece fara mine.
O sa-mi fie dor de voi, imi sunteti dragi. Sper ca in timpul asta m-ati iubit mai mult decat m-ati urat, si poate v-am ajutat, cu ce-am reusit, sa va fie mai bine ca inainte. Mi-am luat la revedere de la multi oameni, si le-am zis mereu ca daca vor avea nevoie de ceva, sa ma intrebe si pe mine. Daca voi putea, vreodata, sa va ajut cu ceva, o sa aveti mereu cum sa ma gasiti. Si chiar daca n-aveti nevoie - ca aveti tot ce va trebuie, norocosilor, trebuie doar sa aveti curajul si inspiratia sa folositi tot ce stiti - cand va aduceti vreodata aminte de mine, dati-mi un semn.

Nu-mi pare rau pentru ce n-am facut bine (sau la timp, sau deloc), ca timpul trece si greselile se uita. O sa le uitati si voi pe-ale mele, iar daca n-o sa puteti, asta e, accept si reprosurile. Imi pare rau, uneori, poate trebuia si puteam sa fac mai mult, dar acum e prea tarziu pentru asta. Si imi mai pare rau ca n-am avut inspiratia sa ascund in contract, pe undeva, un paragraf nevinovat care dupa plecare sa-mi dea voie sa trec sa vad pisicile - dar ma bazez pe faptul ca o sa ma primiti. Am fost eu pe aici si inainte sa lucrez cu voi, poate o sa ma primiti si dupa...
Scriu mailul asta si ma gandesc ca poate n-o sa-l trimit. Poate nu acum. Sau poate o sa il trimit, si apoi o sa va zic, cu un zambet incurcat, ca nu mai plec, sa-l uitati, sa va prefaceti ca nu l-ati primit. Cine stie. Dar pana atunci, locomotiva a fluierat, impiegatul cu zambet siret imi face semne grabite sa urc, si mi-e cam frica - ca stiu de unde plec, dar nu stiu unde ma duc.
O sa va scriu, de pe unde ajung.         

26 septembrie 2017

Eu, el

N-am scris niciodata de ziua mea, si scriu de ceva timp. Nu stiu de ce, si nici nu-mi amintesc sa fi avut vreodata intentia, ca acum.

Imi amintesc cand am scris despre moarte, in parfum de femeie, atunci era inainte de ziua mea, o zi pe care nu-mi amintesc sa o fi asteptat vreodata cu deosebita emotie. Eram intr-un mall pustiu, in Timisoara, un strain singur. Ma aveam doar pe mine si fricile mele - si cum ma citesc acolo, asa am fost mereu, pierdut intre dorinta si frica. Mereu a fost asa, de cand ma stiu.

Am avut mereu privilegiul (norocul?) de a fi inconjurat de oameni fantastici. Oameni care m-au tinut de mana cand aveam nevoie, care m-au impins de la spate, care m-au tinut in brate, mi-au dat peste mana cand faceam vreo greseala - si care m-au lasat sa plang atunci cand aveam nevoie. Oameni carora n-am sa stiu niciodata sa le spun multumesc, sunt prea timid pentru asta.

Cel mai des, insa, l-am avut langa mine pe celalalt eu. Un ins dubios, cu privire piezisa, pe care n-am ajuns niciodata sa-l cunosc cu adevarat, de care de cele mai multe ori mi-e frica, dar pe care stiu ca pot conta oricand - stiu ca e acolo. Ma asteapta mereu - rareori cu o vorba buna, de cele mai multe ori nemultumit si reclacitrant, cu tot felul de idei, care de care mai nenorocite.

Omului asta ii datorez multe, si bune si rele - iar intre noi s-a legat o intelegere nescrisa (pana acum). El vine cu ideea, eu nu refuz (mi-e frica de el), si ne aruncam inainte. Dar ma bazez pe el sa ne tina la suprafata, sa mai faca un pas cand eu nu mai pot, sa taca atunci cand eu plang (sau rad), sa se opreasca cand e deajuns. Si nu m-a dezamagit niciodata. Uneori il admir, are scopuri nobile. De cele mai multe ori il dispretuiesc, si imi vine sa ii strig ca e un oarecare, ca si mine, un chip de lut, un nimeni. Ne certam cu zilele - si sincer nu stiu de ce se mai oboseste, pentru ca pana la urma eu n-am niciodata dreptate. Isi duce crucea, cu mine, si in putinele mele momente de sinceritate, ii sunt recunoscator. Nu m-a parasit niciodata.

Eu nu prea il caut - apare din cand in cand, mai ales in momentele mele de singuratate. Bodogane si vorbeste prostii (de obicei il evit), uneori tace si el, ne uitam amandoi prin parbriz, inainte, fiecare cu gandurile lui. Atunci mi-e cel mai teama de el, cand tace.

Si totusi il caut, uneori. De cele mai multe ori il caut sa-i reprosez ca ne-a bagat intr-o mare mizerie. ca nu a gandit bine. Ca nu se poate, ca un idiot.

Vreau sa-i spun doar atat, am mai trecut un an, nici eu nu stiu cand s-a dus, el sunt sigur ca n-are idee. Sa incercam sa ne bucuram impreuna de ce a fost. Pentru ca nu stiu in ce ne-a bagat de data asta, dar usor n-o sa fie.