29 iulie 2014

Atunci?

Acum 7 ani, zilele astea, scriam Marasm. Nu pun link, nu vreau sa-l citesti. Astazi l-as putea rescrie, nu din memorie, ci pentru ca asa ma simt.

L-am recitit astazi, si oricum as incerca, nu reusesc sa ma ascund de mine, mi se pare o prostie. E absurd, ca dupa 7 ani, sa ma simt la fel, sa nu fi evoluat, sa nu se fi schimbat nimic.

Realitatea e ca lucrurile s-au schimbat, am evoluat, am mai mult din toate. EU insa sunt tot acolo, si oricat as incerca sa ma conving ca nu e asa, sunt inca acolo pentru ca asa m-am obsinuit, si mi-e frica sa nu mai fiu eu. EU.

Nu inteleg prea clar de ce mi-e asa frica. Stiu sigur ca am putere asupra lucrurilor, asupra mea si asupra celorlalti, mi-o confirm mie cu gesturi subtile. Atunci?

02 aprilie 2014

All sins forgiven

Cand incerci sa inoti impotriva curentului. Pentru ceva timp reusesti, apoi iti dai seama ca nici macar sa ramai unde erai nu se poate. In cel mai rau caz incetinesti, in cel mai bun caz mergi din ce in ce mai repede. Orice-ar fi, nu te poti intoarce.

28 martie 2014

enervant

Astazi ma gandeam, prins intr-o intalnire interminabila, cat de greu trece timpul, si cat de usor il pierd. Si as fi vrut sa fiu la birou, pentru ca aveam alte lucruri de facut. Si la birou, daca as fi fost -mi-am dat imediat seama- m-as fi gandit cat de greu trece timpul si cum as fi vrut sa fiu in alta parte, facand altceva, pentru ca din toate lucrurile pe care le am de facut, nu vreau sa fac niciunul. si ma plictiesesc.

Imi vine din ce in ce mai greu sa ma concentrez pe ceva. Imi pierd foarte repede interesul, si totusi sunt interesat de atat de multe lucruri. Nu stiu de unde "lehamitea" asta, uneori. Enervant.

27 martie 2014

I was missing Prague so much

Ieri dimineata mi-am aprins o tigara de foi, afara, in "curte". Soare dar frig, zgomot de vrabii dar si de masini grabite. Gustul si mirosul m-au transportant undeva in Praga, acum multi ani. N-as fi vrut sa ma intorc in timp atunci, dar as fi dat orice sa fiu acolo. Cum a spus femeia de sus, de la cetate, I was missing Prague so much.

16 ianuarie 2014

connect the dots

Cineva mi-a spus ieri ca viata nu e o repetitie. E "the real thing". Ma uit in trecut, si nu inteleg nimic.

18 noiembrie 2013

Zgomot

As fi vrut sa scriu ceva despre tirania lui "trebuie". Mi-am pierdut ideea.

..

Sunt atat de multe lucruri pe care nu reusesc sa le fac. Le simt ca pe niste soapte, in jurul meu, la orice pas, pe care le aud mereu, neintrerupt. Doar ca atunci cand ma opresc si incerc sa le ascult, nu mai sunt acolo. Nu mai aud nimic.

Si in linistea asta, care in mod normal ar trebui sa imi spuna ca defapt nu era nimic acolo - poate doar imaginatia mea - vad(simt?) lipsa vocii prin care sa-mi spun ce am de facut. Si simt golul de care nu reusesc sa scap, senzatia asta cretina ca lipseste ceva.

Ma uit atent, respir cu grija, doar-doar voi auzi o frantura de sunet, voi prinde o culeare, o umbra "de ceva". Si nu e nimic, niciodata. E liniste, alb. Ca o foaie curata scuipata afara de o imprimanta isterica, pe care o intorci pe ambele fete si ramai perplex, pentru ca te asteptai la cu totul altceva.

Poate nu pun eu intrebarile care trebuie. Sau poate (imi) pun prea multe intrebari, si n-am suficienta rabdare sa ascult linistea.

..

As vrea sa ghicesc ceva, orice, si nu-mi vine nimic in minte. M-a saturat sa ma intorc in trecut, nu mai e nimic acolo, am intors totul pe toate fetele de prea multe ori, nu sunt raspunsurile acolo. Prezentul e linistea asta. "Sa vina furtuna!" tot tip. Si ascult. Si e liniste.

Si imi spun ca poate asta si ar trebui sa fie. Poate mi-am castigat-o. Poate mi-am urat vocile pana le-am redus la soapte, si apoi la nimic. Poate nimicul e raspunsul la intrebarile mele de altadata. Si totusi nu pare a fi un raspuns, sau daca e, nu pare a fi un raspuns bun.

Nu mi-a fost niciodata frica de liniste, asa cum nu mi-am fost de singuratate. Sau cel putin asta mi-am zis tot timpul, si poate ca m-am mintit. Pentru ca n-am stat niciodata suficient de mult singur, in liniste, ca sa pot trage cu adevarat concluzia asta. Poate ca e doar o parere prea buna pe care o am despre mine. Poate ca e doar o minciuna "alba", menita sa-mi mentina increderea in mine insumi. Si atunci de ce nu mi-o mentine?

Oare in toate acele nopti in care am adormit greu, cu castile pe urechi,  ma minteam singur cand spuneam ca as putea si fara? Si oare acum, cand adorm in liniste absoluta, ma mint singur cand imi repet ca nu-mi doresc muzica de atunci?

..

Mi se pare ca am uitat de mine. Intr-un mod nou, care nu-mi dau seama daca e mai bun sau mai rau decat cele in care o faceam inainte. Imi tot amintesc linistea dintr-o dimineata pe mare, si ma simt la fel, pierdut acolo intre apa si cer, auzind doar galagia din mine. Si-mi doresc o alta noapte pe mare, pe furtuna, cu sampanie si Robbie Williams cantand despre tinerete, cu galagia vantului, a ploii si valurilor.

Si zgomotul din mine.


17 noiembrie 2013

Ei, eu

Zilele astea m-am uitat in urma, la personajele mele. "In urma", despre asta e vorba.

Ma intrebam ce s-a intamplat cu ei, tot timpul asta. I-am trecut in revista, rapid, fara sa fiu prea atent la vreunul in parte. As fi crezut ca au ramas intr-o animatie suspendata, in mijlocul unui gest, in mijlocul unei fraze, cu o lacrima incremenita in coltul ochiului.

Dar nu e asa. Au mers mai departe. I-am regasit putin distanti, mi-i amintesc vag, nu stiu ei pe mine cum. Atunci le cautam un viitor, acum trebuie sa-mi fac timp sa-mi povesteasca fiecare despre el. Ce-au facut, intre timp, si cu cine. Si de ce. De ce erau in mijlocul frazei acelea, de unde lacrima? Nu mai stiu. Mai conteaza?

Undeva, intr-o cutie postala ramasa inchisa de ani de zile s-au adunat multe carti postale ilustrate povestind zile si locuri, pe care trebuie sa le iau la rand, sa incerc sa pun povestea cap la cap. Au curs multe lacrimi, si poate s-au auzit multe hohote de ras despre care n-are cum sa-mi mai povesteasca nimeni.

In acelasi timp ma intreb, n-ar fi mai simplu, oare, sa-i las in pace, sa-si vada de vietile lor, sa nu-i mai intreb, sa nu-mi mai marturiseasca nimic? Poate e mai bine asa, au avut suficient de mult timp sa-si faca alta viata decat cea pe care le-o imaginasem eu. Da, EU i-am creat, dar acum, dupa atata timp in care au ramas abandonati, mai am vreun drept asupra lor? Mai am dreptul sa-i aduc inapoi intr-o poveste care poate nu mai e de mult a lor? Sa-i supar din nou, cand ei sunt fericiti, sa-i aduc pe un drum de pe care au iesit demult?

N-ar fi mai usor (sau mai bine) sa vorbesc despre altcineva? Care e datoria mea, acum? Am vreuna? Am vreo greseala de reparat, vreo datorie fata de ei?

Sau datoria mea e fata de cei care asteapta sa traiasca de acum inainte?