Principii

In "vremuri grele" toti renunta la principii. Numai ca trebuie sa ai mereu grija la ce principii renunti.

Poti renunta intotdeauna la principiile artificiale, pe care le-ai stabilit de-alungul drumului - si am sa exemplific cu "am prea multa experienta (studii, diplome, etc) ca sa mai fac asa ceva". "Da, stiu sa fac asta, am timp, dar n-o so fec din principiu, nu sunt platit pentru asta".

Nu trebuie niciodata sa renunti la principiile morale. Nimic nu justifica minciuna, lenea si hotia.

Asa, de principiu.

Sa nu urasti

cred ca era una din cele 10 porunci, pe care biserica le-a inlocuit, intre timp.

Si mai cred ca era "sa iubesti". Ura (si mi-e atat de draga si mie..) e cel mai distructiv sentiment. Urasti ceva, pe cineva... si de fapt urasti ceea ce faci sau te urasti pe tine. Pentru ca nu exista altceva, sau altcineva. Esti doar tu, cu alegerile tale, cu ceea ce faci, cu cei langa care esti. Tu, si atat. Trebuie sa iubesti lucrurile pe care le-ai facut, sa te iubesti pe tine pentru ca te ai, si esti tot ce ai. Ei, ele, ceilalti, nu conteaza.

Vorbeam ieri de schimbare. Nu ura duce la schimbare, nu situatia in sine e vinovata, nu el/ea sunt vinovati. A venit timpul, nu-l pierde urand, nu-l pierde infuriindu-te, nu te revolta in fata a ceea ce ti se ofera.

Daca nu intelegi din lucrurile simple, sau daca nu-ti asculti intuitia, semnele devin din ce in ce mai evidente, "trasul de maneca" devine din ce in ce mai puternic. Nu ura faptul ca "trasul de maneca" a ajuns pana la urma sa fie o palma peste obraz. Ai nevoie de ea. Asculta-ti inima si fa ceea ce iti spune de mult ca trebuie sa faci, si nu mai lasa mintea sa te umple de frica. Ce astepti? Palma pe obraz sa se transforme in ... ce?

Deschide ochii si uita-te in jur, uita-te inainte, nu doar inapoi. Trage aer in piept si spune ok, m-am convins. Trebuie.

Schimbare

In primul rand, iti doresti ceva. Incep sa apara semnele schimbarii, se creaza din nimic noul drum, cel care te duce spre ceea ce iti doresti. Numai ca multa lume intoarce spatele acestui drum, il ocoleste, il evita, nu si-l doreste. Pentru ca intotdeauna, cand iti doresti ceva, apar sentimentele negative - esti frustrat ca nu ai, esti dezamagit cand iti dai seama ca nu ai avut pana acum, sau ca nu ai reusit sa obtii pana acum. Si asta nu e tot - incep sa apara "greutatile". E normal, cand iti doresti ceva, sa existe un efort, ori nimeni nu vrea sa accepte asta. Cea mai mare parte a efortului necesar nici macar nu e al tau, lucrurile se vor schimba, oportunitatile vor aparea, una dupa alta, pana vei putea obtine ceea ce iti doresti. Doar ca, pentru asta, va trebui sa faci alegeri, sa iei decizii, sa incerci, sa faci, sa schimbi. Pentru ca e normal, e un drum nou. Drumul care te duce la ceea ce iti doresti. Si e greu sa schimbi, e greu sa faci o alegere pe care n-ai facut-o niciodata, e greu sa iei o decizie grea, e greu sa faci ce n-ai facut pana acum. Schimbarea e grea.

Niciodata n-am inteles de ce oamenii nu vad asta, e atat de simplu, atat de clar. In momentul in care iti doresti ceva - fie un lucru, fie o situatie, fie orice - iti doresti automat o schimbare. Nu iti poti dori o schimbare fara sa existe o schimbare. E o aberatie. Apare dorinta - apare posibilitatea - trebuie sa faci ce trebuie sa faci ca sa aungi acolo.

Fatalist

Cred in destin. Nu cred in conotatia negativa a cuvantului "fatalist". Eu sunt un fatalist, dar unul care crede intr-un destin pozitiv, bun, fericit. Cel putin pentru mine.

Cred ca toti avem o "menire", un "fel" de a fi, un "viitor" al nostru. Pe de alta parte, nu cred ca toata lumea isi va "implini" menirea, va trai in felul predestinat, nu-si va implini viitorul doar pentru ca asa "ii este dat".

De multe ori am glumit spunand ca simt ca sunt nascut pentru lux, pentru viata relaxata, pentru lipsa de griji, pentru casa mare, pentru masina buna, numai ca tot trag trag dar nu-mi iese, si ca pana la urma "cineva acolo sus" o sa se plictiseasca si o sa zica "hai, frate, ca asta nu e in stare, hai, sa castige la loto si gata". si va pocni din degete si atunci intr-un final voi avea si casele si masinile si luxul.

Uneori oamenii sunt niste intrusi in circumstantele vietii lor. Nelalocul lor. Eu, care sunt predestinat pentru o viata in lux, lucrez si am un salariu. Altii sunt "plini de bani" dar "le e scris" sa fie niste mediocri. Si pana la urma lucrurile se aseaza "cum trebuie".

Eu nu-mi fac griji legate de viitorul meu. Tocmai pentru ca sunt un "fatalist". Stiu sigur ca va fi cum imi doresc.

Altii, in jurul meu, au "mai multi bani" sau diverse pe care eu nu le am. Dar sunt niste impostori, si in adancul sufletului se tem, pentru ca stiu si ei asta. Nu e locul lor, nu se simt bine. Se tem ca vor pierde, se tem mereu de ceva, se agita, se consuma. Si se chinuie sa adune, sa faca, cu orice pret.

Mi s-a reprosat de multe ori ca fac prea putin, ca ar trebui sa ma agit, ca ar trebui sa fac aia si cealalta.

Eu cred ca n-are rost sa ma stresez sau sa ma chinui, pentru ca drumul e acolo, si simt ca sunt pe el. Exact asa cum gandeam acum cativa ani cand am scris prima oara pe blogul asta, nu are sens sa ma agit sa ghicesc drumul, ci doar sa ma bucur de el, si sa zambesc cand ma uit in urma cum s-a construit el, punct cu punct.

Timp este!

Pentru ca mi-e frica de mine

M-ai intrebat de ce nu mai scriu. M-am intrebat de ce nu mai scriu.

Pentru ca nu mai pot. Pentru ca nu mai simt nevoia. Pentru ca nu mai vreau. Pentru ca nu mai am cand. Pentru ca nu mai stiu cum. Pentru ca nu mai stiu ce. Pentru ca nu mai stiu de ce. Pentru ca nu mai am ce. Pentru ca nu mai am de ce. Pentru ca nu mai am de ce?!

Te-am folosit, stii? Te-am folosit si te-am aruncat, cand n-am mai avut nevoie de tine. Sau cel putin asta am crezut, ca nu mai am nevoie de tine. Si atunci lipsa asta? De unde e?

Stii ce-am descoperit intre timp? Ca pot scrie fara sa ma uit la taste. Am descoperit fara sa-mi dau seama, certandu-ma cu cineva, uitandu-ma in ochii lui, in timp ce scriam. Am zambit. Inseamna ceva? Nu. Pentru tine nu inseamna nimic, pentru mine inseamna ceva. Am mai descoperit ca pot scrie ignorand durerea din piept. La tine care e opusul fluturilor in stomac? Nu stiu daca au venit la pachet. Ca si atatea altele, m-am trezit cu ele aici. Acum scriu disociat. Scriu ignorand durerea-din-piept-opusul-fluturilor-din-stomac, si uitandu-ma direct in ecran. Parca scrie altcineva.

De atunci nu mai reusesc sa mai scriu. Eu-cel-care-citeste isi pierde rabdarea. Eu-cel-care-scrie scriu prea incet pentru eu-cel-care-citeste. Ne injuram unul pe altul printre dinti, si ne vedem fiecare de treaba lui. Eu-cel-care-citeste citesc din ce in ce mai mult - aproape uitasem cum e. Iar eu-cel-care-scrie scriu din ce in ce mai putin. Pentru ca adevarul e ca am mai scris. Dar putin. Si rar.

Rar si apasat, am scris de atatea ori, si am vazut aparand una dupa alta literele, nu te mai vreau. Nu mai esti cum erai, nu mai sunt cine eram. Am inceput sa o cred si eu. Ca de atatea ori inainte, realitatea s-a schimbat, cu o bataie de inima, si tu nu ai mai fost cum erai, si eu nu am mai fost cine eram. Si acum asta e realitatea. Pentru amandoi.

Intr-o zi am scris ceva care m-a facut sa tresar. Despre cum se schimba realitatea. Despre momentul cand iti simti inima batand. Stii senzatia? O bataie. E una in plus, sau una in minus? Nu stiu. Stiu doar ca s-a schimbat ceva. Si mi-e frica. Pentru ca scriam uitandu-ma la taste, invaluit de fum, cu paharul de vin in care fusese whiskey.

Poate nu e asa. Poate nu te-am folosit si nu te-am auncat. Poate nu se termina asa.

Sau poate totusi te-am folosit, si acum simt ca se apropie din nou momentul cand voi avea nevoie, din nou, de tine. Poate asta e durerea-din-piept-opusul-fluturilor-din-stomac.

Poate de asta te urasc acum, pentru ca stiu cine esti. Stiu de ce am nevoie de tine. De ce am scris te urasc? Chiar te urasc? Nu cred. Poate ca da. Da, te urasc. Te urasc pentru ca nu mai esti cine erai, pentru ca nu mai sunt cine eram. Sau pentru ca eu nu m-am schimbat, si tu da. Pana la urma, cine s-a schimbat, eu sau tu?

Mie mi-e frica de schimbare. Sper sa nu fiu eu cel care s-a schimbat, pentru ca asta inseamna ca sunt capabil de schimbare, si nu stiu daca sunt pregatit sa accept asta. Nicio scuza, schimbare dupa schimbare.

Adevarul e ca mi-ar placea s-o luam de la capat. Ne-a fost greu, sincer nu cred ca as mai reusi acum sa trec prin toate. Poate am imbatranit, poate doar am vazut ca se poate altfel. Poate mi-e lene. Poate mi-e frica. Si cred ca nici tu n-ai mai putea. Prea mult cinism. Al meu, al tau, nici nu stiu.

Sunt dispus s-o luam de la capat. Tigarile sunt aceleasi, durerea-din-piept-opusul-fluturilor-din-stomac o stiu de mult, nu e o noutate. Si pot face un efort sa ma uit in continuare la taste. Acasa barul e plin. Ma culc la fel de tarziu, ma trezesc la fel de devreme.

Surprinde-ma. Si nu ma mai intreba de ce. Pentru ca nu mai ai de ce - stii de ce.

Pentru ca mi-e frica de tine.

Prin stratul gros de zapada (Urme 7)

Conduc deja de prea mult timp. Ma ustura ochii de la fumul de tigara, si de la alb. N-am mai vazut de mult atat de multa zapada. Masina serpuieste ezitant pe drumul inghetat, serpentina dupa serpentina. Clipesc rar, apasat, mi-e somn, mi-e frica, vreau acasa. Inca Departe, dincolo de munti.


E frig, si zapada a inghetat de mult. Am ajuns greu la copac, e si el inghetat. Sub gheata si scoarta groasa, ii simt linistea. Am alunecat de cateva ori, am cazut, am reusit. De aici de sus vad casuta mica de lemn. Singura la care nu se vede nici o miscare. Singura din care iarna asta n-a iesit nici un fuior de fum. Singura. A mea. Simt ghearele cum imi aluneca pe gheata fina de pe scoarta copacului. Nu mai pot sta aici, vantul e din ce in ce mai puternic. O sa ma duc la casa, totusi.


Cand cobor geamul, miroase a iarna. A brazi. A casa. Mai e putin si ajung. Trebuie.


E departe, dar trebuie sa ajung. Ferestrele sunt acoperite de la zapada viscolita, dar imi gasesc un loc sa-l astept. O sa vina. Trebuie.

http://derelictblogger.blogspot.ro/2007/02/nr-9.html
http://derelictblogger.blogspot.ro/2008/11/nicaieri-urme-4.html
http://derelictblogger.blogspot.ro/2007/04/urme-3.html
http://derelictblogger.blogspot.ro/2007/01/urme.html
http://derelictblogger.blogspot.ro/2007/01/cand.html
http://derelictblogger.blogspot.ro/2006/07/cum-o-sa-fie-cand.html

Intre cinic si fatalist

Defetist. Asta e cuvantul pe care il cautam. (Poate in scris imi iese mai usor.)

Da, imi place sa-mi arunc gandurile, uneori cu rautate. Dezinvolt, spun ce vreau, ce ma intereseaza, chiar daca stiu ca asta lasa uneori oamenii cu sprancenele ridicate. Da, imi place sa sfidez. Uneori poate doar "mi-ar placea sa sfidez". Dar nu despre asta vorbeam.

Si nici despre fatalism. Da, ridic din umeri de multe ori. Da, merg uneori inainte pentru ca "asa trebuie". Da, ma blochez pe un drum, pentru ca "asta e". Dar nu e vorba de fatalism. Nu cred in destin, pentru ca am vazut cum mi l-am schimbat de multe ori, intr-o fractiune de secunda.

Defetist. Asta e cuvantul pe care il cautam. Nu stiu cum am ajuns sa ma descrie. Omul cauzelor pierdute. Omul ridicarii din umeri. A lipsei de incredere.

Stiu ca nu e bine. Stiu ca ar putea fi altfel. Declar, cinic. Vad ca ar putea fi altfel. Ma entuziasmez. Ma "dezumflu" - mi se pare, fatalist, ca e totul inaccesibil, ca nu mi-e dat sa-mi fie mai bine.

Iar in final, ridic din umeri, invins. Fara ca macar sa fi incercat. Dar daca as fi...? Nu, nu cred ca ar fi mers!

Inutilitate

Zilele trecute am urmarit, timp de cateva minute, o furnica. Ducea un "ceva" mai mare decat ea, undeva, intr-o directie numai de ea stiuta. In primele minute am urmarit agitatia ei contempland tema (atat de clasica) inutilitatii - "te-as putea strivi intr-un singur gest". Da. Cu un gest, te-as strivi, n-ar mai ramane nimic din agitatia ta, nici macar o amintire. Poate doar o "urma" de feromoni sau cine-stie-ce-alte-substante care le-ar da de stire altor furnici ca acolo s-a intamplat o tragedie, si ca nu e o zona sigura pentru ele. Poate nici macar atat.

Apoi am ales totusi sa ma intreb daca eu as putea face asta. Sa trag, sa imping, sa ridic, sa trag din nou, fara sorti de izbanda, un "ceva" care se urneste cu greu din loc, printre atatea obstacole. O lupta furioasa -ma intrebam daca furnica emite feromoni de frustrare- cu ceva ce mie unuia mi se parea inutil. Un om n-ar putea face niciodata asa ceva, m-am gandit. Trebuie sa lipseasca ratiunea pentru a te putea inhama la asa ceva. Trebuie sa lipseasca emotia. Nu poti incepe sau continua un asemenea lucru, in prezenta unui dram de constienta. E o lupta pierduta din start. Trebuie sa fii un "animal inferior" ca sa poti face asa ceva.

Apoi am simtit imboldul sa o ajut. M-am intrebat cum as putea face asta, n-am stiut sa-mi raspund. I-am netezit drumul, la cativa milimetri in fata, a avansat cu viteza, apoi la urmatorul obstacol munca a inceput din nou, de la capat. Am netezit mai departe, acelasi scenariu - cativa milimetri parcursi in viteza, apoi chinul, acelasi, fara sorti de izbanda, daca e sa ma intrebi pe mine. Ce chestie inutila, mi-am zis, filosofic. As putea sa-i netezesc drumul toata ziua, la infinit poate. As putea? Nu. Nu gasesc nici un motiv rational sa particip la chinul asta. Plus ca e foarte frustrant, e o tampenie, singura nu s-ar putea descurca. Practic ar fi lupta mea, nu a ei. "Eu" sunt atat de important.

Apoi m-am intrebat daca nu cumva, netezind drumul, mai mult o incurc. Poate nu e directia buna. Poate o "dirijez", involuntar, in directia opusa. Poate transform un drum de cateva minute intr-un ocol de o zi.

Am urmarit-o invartindu-se in cerc, rostogolind, impingand, tragand, ridicand. N-am omorat-o, n-am mai ajutat-o. Nici nu m-am mai uitat, dupa ceva timp.

Eram atotputernic, in acel mic univers - putere de viata si de moarte, puterea de a ajuta, puterea de a schimba. Atat de multa putere. Si totusi n-am facut nimic, eram inutil.