Astazi ma gandeam, prins intr-o intalnire interminabila, cat de greu trece timpul, si cat de usor il pierd. Si as fi vrut sa fiu la birou, pentru ca aveam alte lucruri de facut. Si la birou, daca as fi fost -mi-am dat imediat seama- m-as fi gandit cat de greu trece timpul si cum as fi vrut sa fiu in alta parte, facand altceva, pentru ca din toate lucrurile pe care le am de facut, nu vreau sa fac niciunul. si ma plictiesesc.
Imi vine din ce in ce mai greu sa ma concentrez pe ceva. Imi pierd foarte repede interesul, si totusi sunt interesat de atat de multe lucruri. Nu stiu de unde "lehamitea" asta, uneori. Enervant.
28 martie 2014
27 martie 2014
I was missing Prague so much
Ieri dimineata mi-am aprins o tigara de foi, afara, in "curte". Soare dar frig, zgomot de vrabii dar si de masini grabite. Gustul si mirosul m-au transportant undeva in Praga, acum multi ani. N-as fi vrut sa ma intorc in timp atunci, dar as fi dat orice sa fiu acolo. Cum a spus femeia de sus, de la cetate, I was missing Prague so much.
16 ianuarie 2014
connect the dots
Cineva mi-a spus ieri ca viata nu e o repetitie. E "the real thing". Ma uit in trecut, si nu inteleg nimic.
18 noiembrie 2013
Zgomot
As fi vrut sa scriu ceva despre tirania lui "trebuie". Mi-am pierdut ideea.
..
Sunt atat de multe lucruri pe care nu reusesc sa le fac. Le simt ca pe niste soapte, in jurul meu, la orice pas, pe care le aud mereu, neintrerupt. Doar ca atunci cand ma opresc si incerc sa le ascult, nu mai sunt acolo. Nu mai aud nimic.
Si in linistea asta, care in mod normal ar trebui sa imi spuna ca defapt nu era nimic acolo - poate doar imaginatia mea - vad(simt?) lipsa vocii prin care sa-mi spun ce am de facut. Si simt golul de care nu reusesc sa scap, senzatia asta cretina ca lipseste ceva.
Ma uit atent, respir cu grija, doar-doar voi auzi o frantura de sunet, voi prinde o culeare, o umbra "de ceva". Si nu e nimic, niciodata. E liniste, alb. Ca o foaie curata scuipata afara de o imprimanta isterica, pe care o intorci pe ambele fete si ramai perplex, pentru ca te asteptai la cu totul altceva.
Poate nu pun eu intrebarile care trebuie. Sau poate (imi) pun prea multe intrebari, si n-am suficienta rabdare sa ascult linistea.
..
As vrea sa ghicesc ceva, orice, si nu-mi vine nimic in minte. M-a saturat sa ma intorc in trecut, nu mai e nimic acolo, am intors totul pe toate fetele de prea multe ori, nu sunt raspunsurile acolo. Prezentul e linistea asta. "Sa vina furtuna!" tot tip. Si ascult. Si e liniste.
Si imi spun ca poate asta si ar trebui sa fie. Poate mi-am castigat-o. Poate mi-am urat vocile pana le-am redus la soapte, si apoi la nimic. Poate nimicul e raspunsul la intrebarile mele de altadata. Si totusi nu pare a fi un raspuns, sau daca e, nu pare a fi un raspuns bun.
Nu mi-a fost niciodata frica de liniste, asa cum nu mi-am fost de singuratate. Sau cel putin asta mi-am zis tot timpul, si poate ca m-am mintit. Pentru ca n-am stat niciodata suficient de mult singur, in liniste, ca sa pot trage cu adevarat concluzia asta. Poate ca e doar o parere prea buna pe care o am despre mine. Poate ca e doar o minciuna "alba", menita sa-mi mentina increderea in mine insumi. Si atunci de ce nu mi-o mentine?
Oare in toate acele nopti in care am adormit greu, cu castile pe urechi, ma minteam singur cand spuneam ca as putea si fara? Si oare acum, cand adorm in liniste absoluta, ma mint singur cand imi repet ca nu-mi doresc muzica de atunci?
..
Mi se pare ca am uitat de mine. Intr-un mod nou, care nu-mi dau seama daca e mai bun sau mai rau decat cele in care o faceam inainte. Imi tot amintesc linistea dintr-o dimineata pe mare, si ma simt la fel, pierdut acolo intre apa si cer, auzind doar galagia din mine. Si-mi doresc o alta noapte pe mare, pe furtuna, cu sampanie si Robbie Williams cantand despre tinerete, cu galagia vantului, a ploii si valurilor.
Si zgomotul din mine.
..
Sunt atat de multe lucruri pe care nu reusesc sa le fac. Le simt ca pe niste soapte, in jurul meu, la orice pas, pe care le aud mereu, neintrerupt. Doar ca atunci cand ma opresc si incerc sa le ascult, nu mai sunt acolo. Nu mai aud nimic.
Si in linistea asta, care in mod normal ar trebui sa imi spuna ca defapt nu era nimic acolo - poate doar imaginatia mea - vad(simt?) lipsa vocii prin care sa-mi spun ce am de facut. Si simt golul de care nu reusesc sa scap, senzatia asta cretina ca lipseste ceva.
Ma uit atent, respir cu grija, doar-doar voi auzi o frantura de sunet, voi prinde o culeare, o umbra "de ceva". Si nu e nimic, niciodata. E liniste, alb. Ca o foaie curata scuipata afara de o imprimanta isterica, pe care o intorci pe ambele fete si ramai perplex, pentru ca te asteptai la cu totul altceva.
Poate nu pun eu intrebarile care trebuie. Sau poate (imi) pun prea multe intrebari, si n-am suficienta rabdare sa ascult linistea.
..
As vrea sa ghicesc ceva, orice, si nu-mi vine nimic in minte. M-a saturat sa ma intorc in trecut, nu mai e nimic acolo, am intors totul pe toate fetele de prea multe ori, nu sunt raspunsurile acolo. Prezentul e linistea asta. "Sa vina furtuna!" tot tip. Si ascult. Si e liniste.
Si imi spun ca poate asta si ar trebui sa fie. Poate mi-am castigat-o. Poate mi-am urat vocile pana le-am redus la soapte, si apoi la nimic. Poate nimicul e raspunsul la intrebarile mele de altadata. Si totusi nu pare a fi un raspuns, sau daca e, nu pare a fi un raspuns bun.
Nu mi-a fost niciodata frica de liniste, asa cum nu mi-am fost de singuratate. Sau cel putin asta mi-am zis tot timpul, si poate ca m-am mintit. Pentru ca n-am stat niciodata suficient de mult singur, in liniste, ca sa pot trage cu adevarat concluzia asta. Poate ca e doar o parere prea buna pe care o am despre mine. Poate ca e doar o minciuna "alba", menita sa-mi mentina increderea in mine insumi. Si atunci de ce nu mi-o mentine?
Oare in toate acele nopti in care am adormit greu, cu castile pe urechi, ma minteam singur cand spuneam ca as putea si fara? Si oare acum, cand adorm in liniste absoluta, ma mint singur cand imi repet ca nu-mi doresc muzica de atunci?
..
Mi se pare ca am uitat de mine. Intr-un mod nou, care nu-mi dau seama daca e mai bun sau mai rau decat cele in care o faceam inainte. Imi tot amintesc linistea dintr-o dimineata pe mare, si ma simt la fel, pierdut acolo intre apa si cer, auzind doar galagia din mine. Si-mi doresc o alta noapte pe mare, pe furtuna, cu sampanie si Robbie Williams cantand despre tinerete, cu galagia vantului, a ploii si valurilor.
Si zgomotul din mine.
17 noiembrie 2013
Ei, eu
Zilele astea m-am uitat in urma, la personajele mele. "In urma", despre asta e vorba.
Ma intrebam ce s-a intamplat cu ei, tot timpul asta. I-am trecut in revista, rapid, fara sa fiu prea atent la vreunul in parte. As fi crezut ca au ramas intr-o animatie suspendata, in mijlocul unui gest, in mijlocul unei fraze, cu o lacrima incremenita in coltul ochiului.
Dar nu e asa. Au mers mai departe. I-am regasit putin distanti, mi-i amintesc vag, nu stiu ei pe mine cum. Atunci le cautam un viitor, acum trebuie sa-mi fac timp sa-mi povesteasca fiecare despre el. Ce-au facut, intre timp, si cu cine. Si de ce. De ce erau in mijlocul frazei acelea, de unde lacrima? Nu mai stiu. Mai conteaza?
Undeva, intr-o cutie postala ramasa inchisa de ani de zile s-au adunat multe carti postale ilustrate povestind zile si locuri, pe care trebuie sa le iau la rand, sa incerc sa pun povestea cap la cap. Au curs multe lacrimi, si poate s-au auzit multe hohote de ras despre care n-are cum sa-mi mai povesteasca nimeni.
In acelasi timp ma intreb, n-ar fi mai simplu, oare, sa-i las in pace, sa-si vada de vietile lor, sa nu-i mai intreb, sa nu-mi mai marturiseasca nimic? Poate e mai bine asa, au avut suficient de mult timp sa-si faca alta viata decat cea pe care le-o imaginasem eu. Da, EU i-am creat, dar acum, dupa atata timp in care au ramas abandonati, mai am vreun drept asupra lor? Mai am dreptul sa-i aduc inapoi intr-o poveste care poate nu mai e de mult a lor? Sa-i supar din nou, cand ei sunt fericiti, sa-i aduc pe un drum de pe care au iesit demult?
N-ar fi mai usor (sau mai bine) sa vorbesc despre altcineva? Care e datoria mea, acum? Am vreuna? Am vreo greseala de reparat, vreo datorie fata de ei?
Sau datoria mea e fata de cei care asteapta sa traiasca de acum inainte?
Ma intrebam ce s-a intamplat cu ei, tot timpul asta. I-am trecut in revista, rapid, fara sa fiu prea atent la vreunul in parte. As fi crezut ca au ramas intr-o animatie suspendata, in mijlocul unui gest, in mijlocul unei fraze, cu o lacrima incremenita in coltul ochiului.
Dar nu e asa. Au mers mai departe. I-am regasit putin distanti, mi-i amintesc vag, nu stiu ei pe mine cum. Atunci le cautam un viitor, acum trebuie sa-mi fac timp sa-mi povesteasca fiecare despre el. Ce-au facut, intre timp, si cu cine. Si de ce. De ce erau in mijlocul frazei acelea, de unde lacrima? Nu mai stiu. Mai conteaza?
Undeva, intr-o cutie postala ramasa inchisa de ani de zile s-au adunat multe carti postale ilustrate povestind zile si locuri, pe care trebuie sa le iau la rand, sa incerc sa pun povestea cap la cap. Au curs multe lacrimi, si poate s-au auzit multe hohote de ras despre care n-are cum sa-mi mai povesteasca nimeni.
In acelasi timp ma intreb, n-ar fi mai simplu, oare, sa-i las in pace, sa-si vada de vietile lor, sa nu-i mai intreb, sa nu-mi mai marturiseasca nimic? Poate e mai bine asa, au avut suficient de mult timp sa-si faca alta viata decat cea pe care le-o imaginasem eu. Da, EU i-am creat, dar acum, dupa atata timp in care au ramas abandonati, mai am vreun drept asupra lor? Mai am dreptul sa-i aduc inapoi intr-o poveste care poate nu mai e de mult a lor? Sa-i supar din nou, cand ei sunt fericiti, sa-i aduc pe un drum de pe care au iesit demult?
N-ar fi mai usor (sau mai bine) sa vorbesc despre altcineva? Care e datoria mea, acum? Am vreuna? Am vreo greseala de reparat, vreo datorie fata de ei?
Sau datoria mea e fata de cei care asteapta sa traiasca de acum inainte?
05 octombrie 2013
Sunt acelasi
Mereu aici, la fel cum ma stii.
In acelasi loc, departe de unde eram atunci. Spunand altceva, gandind la fel. Ascultand altceva, dansand pe aceeasi muzica.
Vreau altceva, imi doresc acelasi lucruri. Acelasi lucru. Aceleasi. Acelasi.
Cointreau, Glenfiddich, Courvoisier, poftind la vinul despre care spuneam in 2009, stiind ca l-am baut in 2005 si era din 2001.
In acelasi nor de fum, ascultand aceeasi melodie la nesfarsit.
N-o sa ma(i) uit(i) niciodata. Toata viata ai sa ti-o raportezi la mine. Ai sa incerci sa ma uiti - si incercarea o sa-ti aduca aminte de mine. Pentru ca suntem acelasi. Aceleasi. Aceiasi.
Da, n-o sa ma uiti niciodata. Am sa fiu tot timpul cu tine. Ai sa fii tot timpul cu mine. Parte din tine. Parte din mine.
Si stii ca e suficient sa faci tu primul pas. E atat de usor.
Mi-e. Ti-e. E atat de greu.
In acelasi loc, departe de unde eram atunci. Spunand altceva, gandind la fel. Ascultand altceva, dansand pe aceeasi muzica.
Vreau altceva, imi doresc acelasi lucruri. Acelasi lucru. Aceleasi. Acelasi.
Cointreau, Glenfiddich, Courvoisier, poftind la vinul despre care spuneam in 2009, stiind ca l-am baut in 2005 si era din 2001.
In acelasi nor de fum, ascultand aceeasi melodie la nesfarsit.
N-o sa ma(i) uit(i) niciodata. Toata viata ai sa ti-o raportezi la mine. Ai sa incerci sa ma uiti - si incercarea o sa-ti aduca aminte de mine. Pentru ca suntem acelasi. Aceleasi. Aceiasi.
Da, n-o sa ma uiti niciodata. Am sa fiu tot timpul cu tine. Ai sa fii tot timpul cu mine. Parte din tine. Parte din mine.
Si stii ca e suficient sa faci tu primul pas. E atat de usor.
Mi-e. Ti-e. E atat de greu.
14 martie 2013
Principii
In "vremuri grele" toti renunta la principii. Numai ca trebuie sa ai mereu grija la ce principii renunti.
Poti renunta intotdeauna la principiile artificiale, pe care le-ai stabilit de-alungul drumului - si am sa exemplific cu "am prea multa experienta (studii, diplome, etc) ca sa mai fac asa ceva". "Da, stiu sa fac asta, am timp, dar n-o so fec din principiu, nu sunt platit pentru asta".
Nu trebuie niciodata sa renunti la principiile morale. Nimic nu justifica minciuna, lenea si hotia.
Asa, de principiu.
Poti renunta intotdeauna la principiile artificiale, pe care le-ai stabilit de-alungul drumului - si am sa exemplific cu "am prea multa experienta (studii, diplome, etc) ca sa mai fac asa ceva". "Da, stiu sa fac asta, am timp, dar n-o so fec din principiu, nu sunt platit pentru asta".
Nu trebuie niciodata sa renunti la principiile morale. Nimic nu justifica minciuna, lenea si hotia.
Asa, de principiu.
Sa nu urasti
cred ca era una din cele 10 porunci, pe care biserica le-a inlocuit, intre timp.
Si mai cred ca era "sa iubesti". Ura (si mi-e atat de draga si mie..) e cel mai distructiv sentiment. Urasti ceva, pe cineva... si de fapt urasti ceea ce faci sau te urasti pe tine. Pentru ca nu exista altceva, sau altcineva. Esti doar tu, cu alegerile tale, cu ceea ce faci, cu cei langa care esti. Tu, si atat. Trebuie sa iubesti lucrurile pe care le-ai facut, sa te iubesti pe tine pentru ca te ai, si esti tot ce ai. Ei, ele, ceilalti, nu conteaza.
Vorbeam ieri de schimbare. Nu ura duce la schimbare, nu situatia in sine e vinovata, nu el/ea sunt vinovati. A venit timpul, nu-l pierde urand, nu-l pierde infuriindu-te, nu te revolta in fata a ceea ce ti se ofera.
Daca nu intelegi din lucrurile simple, sau daca nu-ti asculti intuitia, semnele devin din ce in ce mai evidente, "trasul de maneca" devine din ce in ce mai puternic. Nu ura faptul ca "trasul de maneca" a ajuns pana la urma sa fie o palma peste obraz. Ai nevoie de ea. Asculta-ti inima si fa ceea ce iti spune de mult ca trebuie sa faci, si nu mai lasa mintea sa te umple de frica. Ce astepti? Palma pe obraz sa se transforme in ... ce?
Deschide ochii si uita-te in jur, uita-te inainte, nu doar inapoi. Trage aer in piept si spune ok, m-am convins. Trebuie.
Si mai cred ca era "sa iubesti". Ura (si mi-e atat de draga si mie..) e cel mai distructiv sentiment. Urasti ceva, pe cineva... si de fapt urasti ceea ce faci sau te urasti pe tine. Pentru ca nu exista altceva, sau altcineva. Esti doar tu, cu alegerile tale, cu ceea ce faci, cu cei langa care esti. Tu, si atat. Trebuie sa iubesti lucrurile pe care le-ai facut, sa te iubesti pe tine pentru ca te ai, si esti tot ce ai. Ei, ele, ceilalti, nu conteaza.
Vorbeam ieri de schimbare. Nu ura duce la schimbare, nu situatia in sine e vinovata, nu el/ea sunt vinovati. A venit timpul, nu-l pierde urand, nu-l pierde infuriindu-te, nu te revolta in fata a ceea ce ti se ofera.
Daca nu intelegi din lucrurile simple, sau daca nu-ti asculti intuitia, semnele devin din ce in ce mai evidente, "trasul de maneca" devine din ce in ce mai puternic. Nu ura faptul ca "trasul de maneca" a ajuns pana la urma sa fie o palma peste obraz. Ai nevoie de ea. Asculta-ti inima si fa ceea ce iti spune de mult ca trebuie sa faci, si nu mai lasa mintea sa te umple de frica. Ce astepti? Palma pe obraz sa se transforme in ... ce?
Deschide ochii si uita-te in jur, uita-te inainte, nu doar inapoi. Trage aer in piept si spune ok, m-am convins. Trebuie.
13 martie 2013
Schimbare
In primul rand, iti doresti ceva. Incep sa apara semnele schimbarii, se creaza din nimic noul drum, cel care te duce spre ceea ce iti doresti. Numai ca multa lume intoarce spatele acestui drum, il ocoleste, il evita, nu si-l doreste. Pentru ca intotdeauna, cand iti doresti ceva, apar sentimentele negative - esti frustrat ca nu ai, esti dezamagit cand iti dai seama ca nu ai avut pana acum, sau ca nu ai reusit sa obtii pana acum. Si asta nu e tot - incep sa apara "greutatile". E normal, cand iti doresti ceva, sa existe un efort, ori nimeni nu vrea sa accepte asta. Cea mai mare parte a efortului necesar nici macar nu e al tau, lucrurile se vor schimba, oportunitatile vor aparea, una dupa alta, pana vei putea obtine ceea ce iti doresti. Doar ca, pentru asta, va trebui sa faci alegeri, sa iei decizii, sa incerci, sa faci, sa schimbi. Pentru ca e normal, e un drum nou. Drumul care te duce la ceea ce iti doresti. Si e greu sa schimbi, e greu sa faci o alegere pe care n-ai facut-o niciodata, e greu sa iei o decizie grea, e greu sa faci ce n-ai facut pana acum. Schimbarea e grea.
Niciodata n-am inteles de ce oamenii nu vad asta, e atat de simplu, atat de clar. In momentul in care iti doresti ceva - fie un lucru, fie o situatie, fie orice - iti doresti automat o schimbare. Nu iti poti dori o schimbare fara sa existe o schimbare. E o aberatie. Apare dorinta - apare posibilitatea - trebuie sa faci ce trebuie sa faci ca sa aungi acolo.
Niciodata n-am inteles de ce oamenii nu vad asta, e atat de simplu, atat de clar. In momentul in care iti doresti ceva - fie un lucru, fie o situatie, fie orice - iti doresti automat o schimbare. Nu iti poti dori o schimbare fara sa existe o schimbare. E o aberatie. Apare dorinta - apare posibilitatea - trebuie sa faci ce trebuie sa faci ca sa aungi acolo.
12 martie 2013
Fatalist
Cred in destin. Nu cred in conotatia negativa a cuvantului "fatalist". Eu sunt un fatalist, dar unul care crede intr-un destin pozitiv, bun, fericit. Cel putin pentru mine.
Cred ca toti avem o "menire", un "fel" de a fi, un "viitor" al nostru. Pe de alta parte, nu cred ca toata lumea isi va "implini" menirea, va trai in felul predestinat, nu-si va implini viitorul doar pentru ca asa "ii este dat".
De multe ori am glumit spunand ca simt ca sunt nascut pentru lux, pentru viata relaxata, pentru lipsa de griji, pentru casa mare, pentru masina buna, numai ca tot trag trag dar nu-mi iese, si ca pana la urma "cineva acolo sus" o sa se plictiseasca si o sa zica "hai, frate, ca asta nu e in stare, hai, sa castige la loto si gata". si va pocni din degete si atunci intr-un final voi avea si casele si masinile si luxul.
Uneori oamenii sunt niste intrusi in circumstantele vietii lor. Nelalocul lor. Eu, care sunt predestinat pentru o viata in lux, lucrez si am un salariu. Altii sunt "plini de bani" dar "le e scris" sa fie niste mediocri. Si pana la urma lucrurile se aseaza "cum trebuie".
Eu nu-mi fac griji legate de viitorul meu. Tocmai pentru ca sunt un "fatalist". Stiu sigur ca va fi cum imi doresc.
Altii, in jurul meu, au "mai multi bani" sau diverse pe care eu nu le am. Dar sunt niste impostori, si in adancul sufletului se tem, pentru ca stiu si ei asta. Nu e locul lor, nu se simt bine. Se tem ca vor pierde, se tem mereu de ceva, se agita, se consuma. Si se chinuie sa adune, sa faca, cu orice pret.
Mi s-a reprosat de multe ori ca fac prea putin, ca ar trebui sa ma agit, ca ar trebui sa fac aia si cealalta.
Eu cred ca n-are rost sa ma stresez sau sa ma chinui, pentru ca drumul e acolo, si simt ca sunt pe el. Exact asa cum gandeam acum cativa ani cand am scris prima oara pe blogul asta, nu are sens sa ma agit sa ghicesc drumul, ci doar sa ma bucur de el, si sa zambesc cand ma uit in urma cum s-a construit el, punct cu punct.
Timp este!
Cred ca toti avem o "menire", un "fel" de a fi, un "viitor" al nostru. Pe de alta parte, nu cred ca toata lumea isi va "implini" menirea, va trai in felul predestinat, nu-si va implini viitorul doar pentru ca asa "ii este dat".
De multe ori am glumit spunand ca simt ca sunt nascut pentru lux, pentru viata relaxata, pentru lipsa de griji, pentru casa mare, pentru masina buna, numai ca tot trag trag dar nu-mi iese, si ca pana la urma "cineva acolo sus" o sa se plictiseasca si o sa zica "hai, frate, ca asta nu e in stare, hai, sa castige la loto si gata". si va pocni din degete si atunci intr-un final voi avea si casele si masinile si luxul.
Uneori oamenii sunt niste intrusi in circumstantele vietii lor. Nelalocul lor. Eu, care sunt predestinat pentru o viata in lux, lucrez si am un salariu. Altii sunt "plini de bani" dar "le e scris" sa fie niste mediocri. Si pana la urma lucrurile se aseaza "cum trebuie".
Eu nu-mi fac griji legate de viitorul meu. Tocmai pentru ca sunt un "fatalist". Stiu sigur ca va fi cum imi doresc.
Altii, in jurul meu, au "mai multi bani" sau diverse pe care eu nu le am. Dar sunt niste impostori, si in adancul sufletului se tem, pentru ca stiu si ei asta. Nu e locul lor, nu se simt bine. Se tem ca vor pierde, se tem mereu de ceva, se agita, se consuma. Si se chinuie sa adune, sa faca, cu orice pret.
Mi s-a reprosat de multe ori ca fac prea putin, ca ar trebui sa ma agit, ca ar trebui sa fac aia si cealalta.
Eu cred ca n-are rost sa ma stresez sau sa ma chinui, pentru ca drumul e acolo, si simt ca sunt pe el. Exact asa cum gandeam acum cativa ani cand am scris prima oara pe blogul asta, nu are sens sa ma agit sa ghicesc drumul, ci doar sa ma bucur de el, si sa zambesc cand ma uit in urma cum s-a construit el, punct cu punct.
Timp este!
25 februarie 2013
Pentru ca mi-e frica de mine
M-ai intrebat de ce nu mai scriu. M-am intrebat de ce nu mai scriu.
Pentru ca nu mai pot. Pentru ca nu mai simt nevoia. Pentru ca nu mai vreau. Pentru ca nu mai am cand. Pentru ca nu mai stiu cum. Pentru ca nu mai stiu ce. Pentru ca nu mai stiu de ce. Pentru ca nu mai am ce. Pentru ca nu mai am de ce. Pentru ca nu mai am de ce?!
Te-am folosit, stii? Te-am folosit si te-am aruncat, cand n-am mai avut nevoie de tine. Sau cel putin asta am crezut, ca nu mai am nevoie de tine. Si atunci lipsa asta? De unde e?
Stii ce-am descoperit intre timp? Ca pot scrie fara sa ma uit la taste. Am descoperit fara sa-mi dau seama, certandu-ma cu cineva, uitandu-ma in ochii lui, in timp ce scriam. Am zambit. Inseamna ceva? Nu. Pentru tine nu inseamna nimic, pentru mine inseamna ceva. Am mai descoperit ca pot scrie ignorand durerea din piept. La tine care e opusul fluturilor in stomac? Nu stiu daca au venit la pachet. Ca si atatea altele, m-am trezit cu ele aici. Acum scriu disociat. Scriu ignorand durerea-din-piept-opusul-fluturilor-din-stomac, si uitandu-ma direct in ecran. Parca scrie altcineva.
De atunci nu mai reusesc sa mai scriu. Eu-cel-care-citeste isi pierde rabdarea. Eu-cel-care-scrie scriu prea incet pentru eu-cel-care-citeste. Ne injuram unul pe altul printre dinti, si ne vedem fiecare de treaba lui. Eu-cel-care-citeste citesc din ce in ce mai mult - aproape uitasem cum e. Iar eu-cel-care-scrie scriu din ce in ce mai putin. Pentru ca adevarul e ca am mai scris. Dar putin. Si rar.
Rar si apasat, am scris de atatea ori, si am vazut aparand una dupa alta literele, nu te mai vreau. Nu mai esti cum erai, nu mai sunt cine eram. Am inceput sa o cred si eu. Ca de atatea ori inainte, realitatea s-a schimbat, cu o bataie de inima, si tu nu ai mai fost cum erai, si eu nu am mai fost cine eram. Si acum asta e realitatea. Pentru amandoi.
Intr-o zi am scris ceva care m-a facut sa tresar. Despre cum se schimba realitatea. Despre momentul cand iti simti inima batand. Stii senzatia? O bataie. E una in plus, sau una in minus? Nu stiu. Stiu doar ca s-a schimbat ceva. Si mi-e frica. Pentru ca scriam uitandu-ma la taste, invaluit de fum, cu paharul de vin in care fusese whiskey.
Poate nu e asa. Poate nu te-am folosit si nu te-am auncat. Poate nu se termina asa.
Sau poate totusi te-am folosit, si acum simt ca se apropie din nou momentul cand voi avea nevoie, din nou, de tine. Poate asta e durerea-din-piept-opusul-fluturilor-din-stomac.
Poate de asta te urasc acum, pentru ca stiu cine esti. Stiu de ce am nevoie de tine. De ce am scris te urasc? Chiar te urasc? Nu cred. Poate ca da. Da, te urasc. Te urasc pentru ca nu mai esti cine erai, pentru ca nu mai sunt cine eram. Sau pentru ca eu nu m-am schimbat, si tu da. Pana la urma, cine s-a schimbat, eu sau tu?
Mie mi-e frica de schimbare. Sper sa nu fiu eu cel care s-a schimbat, pentru ca asta inseamna ca sunt capabil de schimbare, si nu stiu daca sunt pregatit sa accept asta. Nicio scuza, schimbare dupa schimbare.
Adevarul e ca mi-ar placea s-o luam de la capat. Ne-a fost greu, sincer nu cred ca as mai reusi acum sa trec prin toate. Poate am imbatranit, poate doar am vazut ca se poate altfel. Poate mi-e lene. Poate mi-e frica. Si cred ca nici tu n-ai mai putea. Prea mult cinism. Al meu, al tau, nici nu stiu.
Sunt dispus s-o luam de la capat. Tigarile sunt aceleasi, durerea-din-piept-opusul-fluturilor-din-stomac o stiu de mult, nu e o noutate. Si pot face un efort sa ma uit in continuare la taste. Acasa barul e plin. Ma culc la fel de tarziu, ma trezesc la fel de devreme.
Surprinde-ma. Si nu ma mai intreba de ce. Pentru ca nu mai ai de ce - stii de ce.
Pentru ca mi-e frica de tine.
Pentru ca nu mai pot. Pentru ca nu mai simt nevoia. Pentru ca nu mai vreau. Pentru ca nu mai am cand. Pentru ca nu mai stiu cum. Pentru ca nu mai stiu ce. Pentru ca nu mai stiu de ce. Pentru ca nu mai am ce. Pentru ca nu mai am de ce. Pentru ca nu mai am de ce?!
Te-am folosit, stii? Te-am folosit si te-am aruncat, cand n-am mai avut nevoie de tine. Sau cel putin asta am crezut, ca nu mai am nevoie de tine. Si atunci lipsa asta? De unde e?
Stii ce-am descoperit intre timp? Ca pot scrie fara sa ma uit la taste. Am descoperit fara sa-mi dau seama, certandu-ma cu cineva, uitandu-ma in ochii lui, in timp ce scriam. Am zambit. Inseamna ceva? Nu. Pentru tine nu inseamna nimic, pentru mine inseamna ceva. Am mai descoperit ca pot scrie ignorand durerea din piept. La tine care e opusul fluturilor in stomac? Nu stiu daca au venit la pachet. Ca si atatea altele, m-am trezit cu ele aici. Acum scriu disociat. Scriu ignorand durerea-din-piept-opusul-fluturilor-din-stomac, si uitandu-ma direct in ecran. Parca scrie altcineva.
De atunci nu mai reusesc sa mai scriu. Eu-cel-care-citeste isi pierde rabdarea. Eu-cel-care-scrie scriu prea incet pentru eu-cel-care-citeste. Ne injuram unul pe altul printre dinti, si ne vedem fiecare de treaba lui. Eu-cel-care-citeste citesc din ce in ce mai mult - aproape uitasem cum e. Iar eu-cel-care-scrie scriu din ce in ce mai putin. Pentru ca adevarul e ca am mai scris. Dar putin. Si rar.
Rar si apasat, am scris de atatea ori, si am vazut aparand una dupa alta literele, nu te mai vreau. Nu mai esti cum erai, nu mai sunt cine eram. Am inceput sa o cred si eu. Ca de atatea ori inainte, realitatea s-a schimbat, cu o bataie de inima, si tu nu ai mai fost cum erai, si eu nu am mai fost cine eram. Si acum asta e realitatea. Pentru amandoi.
Intr-o zi am scris ceva care m-a facut sa tresar. Despre cum se schimba realitatea. Despre momentul cand iti simti inima batand. Stii senzatia? O bataie. E una in plus, sau una in minus? Nu stiu. Stiu doar ca s-a schimbat ceva. Si mi-e frica. Pentru ca scriam uitandu-ma la taste, invaluit de fum, cu paharul de vin in care fusese whiskey.
Poate nu e asa. Poate nu te-am folosit si nu te-am auncat. Poate nu se termina asa.
Sau poate totusi te-am folosit, si acum simt ca se apropie din nou momentul cand voi avea nevoie, din nou, de tine. Poate asta e durerea-din-piept-opusul-fluturilor-din-stomac.
Poate de asta te urasc acum, pentru ca stiu cine esti. Stiu de ce am nevoie de tine. De ce am scris te urasc? Chiar te urasc? Nu cred. Poate ca da. Da, te urasc. Te urasc pentru ca nu mai esti cine erai, pentru ca nu mai sunt cine eram. Sau pentru ca eu nu m-am schimbat, si tu da. Pana la urma, cine s-a schimbat, eu sau tu?
Mie mi-e frica de schimbare. Sper sa nu fiu eu cel care s-a schimbat, pentru ca asta inseamna ca sunt capabil de schimbare, si nu stiu daca sunt pregatit sa accept asta. Nicio scuza, schimbare dupa schimbare.
Adevarul e ca mi-ar placea s-o luam de la capat. Ne-a fost greu, sincer nu cred ca as mai reusi acum sa trec prin toate. Poate am imbatranit, poate doar am vazut ca se poate altfel. Poate mi-e lene. Poate mi-e frica. Si cred ca nici tu n-ai mai putea. Prea mult cinism. Al meu, al tau, nici nu stiu.
Sunt dispus s-o luam de la capat. Tigarile sunt aceleasi, durerea-din-piept-opusul-fluturilor-din-stomac o stiu de mult, nu e o noutate. Si pot face un efort sa ma uit in continuare la taste. Acasa barul e plin. Ma culc la fel de tarziu, ma trezesc la fel de devreme.
Surprinde-ma. Si nu ma mai intreba de ce. Pentru ca nu mai ai de ce - stii de ce.
Pentru ca mi-e frica de tine.
17 decembrie 2012
Prin stratul gros de zapada (Urme 7)
Conduc deja de prea mult timp. Ma ustura ochii de la fumul de tigara, si de la alb. N-am mai vazut de mult atat de multa zapada. Masina serpuieste ezitant pe drumul inghetat, serpentina dupa serpentina. Clipesc rar, apasat, mi-e somn, mi-e frica, vreau acasa. Inca Departe, dincolo de munti.
E frig, si zapada a inghetat de mult. Am ajuns greu la copac, e si el inghetat. Sub gheata si scoarta groasa, ii simt linistea. Am alunecat de cateva ori, am cazut, am reusit. De aici de sus vad casuta mica de lemn. Singura la care nu se vede nici o miscare. Singura din care iarna asta n-a iesit nici un fuior de fum. Singura. A mea. Simt ghearele cum imi aluneca pe gheata fina de pe scoarta copacului. Nu mai pot sta aici, vantul e din ce in ce mai puternic. O sa ma duc la casa, totusi.
Cand cobor geamul, miroase a iarna. A brazi. A casa. Mai e putin si ajung. Trebuie.
E departe, dar trebuie sa ajung. Ferestrele sunt acoperite de la zapada viscolita, dar imi gasesc un loc sa-l astept. O sa vina. Trebuie.
http://derelictblogger.blogspot.ro/2007/02/nr-9.html
http://derelictblogger.blogspot.ro/2008/11/nicaieri-urme-4.html
http://derelictblogger.blogspot.ro/2007/04/urme-3.html
http://derelictblogger.blogspot.ro/2007/01/urme.html
http://derelictblogger.blogspot.ro/2007/01/cand.html
http://derelictblogger.blogspot.ro/2006/07/cum-o-sa-fie-cand.html
E frig, si zapada a inghetat de mult. Am ajuns greu la copac, e si el inghetat. Sub gheata si scoarta groasa, ii simt linistea. Am alunecat de cateva ori, am cazut, am reusit. De aici de sus vad casuta mica de lemn. Singura la care nu se vede nici o miscare. Singura din care iarna asta n-a iesit nici un fuior de fum. Singura. A mea. Simt ghearele cum imi aluneca pe gheata fina de pe scoarta copacului. Nu mai pot sta aici, vantul e din ce in ce mai puternic. O sa ma duc la casa, totusi.
Cand cobor geamul, miroase a iarna. A brazi. A casa. Mai e putin si ajung. Trebuie.
E departe, dar trebuie sa ajung. Ferestrele sunt acoperite de la zapada viscolita, dar imi gasesc un loc sa-l astept. O sa vina. Trebuie.
http://derelictblogger.blogspot.ro/2007/02/nr-9.html
http://derelictblogger.blogspot.ro/2008/11/nicaieri-urme-4.html
http://derelictblogger.blogspot.ro/2007/04/urme-3.html
http://derelictblogger.blogspot.ro/2007/01/urme.html
http://derelictblogger.blogspot.ro/2007/01/cand.html
http://derelictblogger.blogspot.ro/2006/07/cum-o-sa-fie-cand.html
12 iulie 2012
Intre cinic si fatalist
Defetist. Asta e cuvantul pe care il cautam. (Poate in scris imi iese mai usor.)
Da, imi place sa-mi arunc gandurile, uneori cu rautate. Dezinvolt, spun ce vreau, ce ma intereseaza, chiar daca stiu ca asta lasa uneori oamenii cu sprancenele ridicate. Da, imi place sa sfidez. Uneori poate doar "mi-ar placea sa sfidez". Dar nu despre asta vorbeam.
Si nici despre fatalism. Da, ridic din umeri de multe ori. Da, merg uneori inainte pentru ca "asa trebuie". Da, ma blochez pe un drum, pentru ca "asta e". Dar nu e vorba de fatalism. Nu cred in destin, pentru ca am vazut cum mi l-am schimbat de multe ori, intr-o fractiune de secunda.
Defetist. Asta e cuvantul pe care il cautam. Nu stiu cum am ajuns sa ma descrie. Omul cauzelor pierdute. Omul ridicarii din umeri. A lipsei de incredere.
Stiu ca nu e bine. Stiu ca ar putea fi altfel. Declar, cinic. Vad ca ar putea fi altfel. Ma entuziasmez. Ma "dezumflu" - mi se pare, fatalist, ca e totul inaccesibil, ca nu mi-e dat sa-mi fie mai bine.
Iar in final, ridic din umeri, invins. Fara ca macar sa fi incercat. Dar daca as fi...? Nu, nu cred ca ar fi mers!
Da, imi place sa-mi arunc gandurile, uneori cu rautate. Dezinvolt, spun ce vreau, ce ma intereseaza, chiar daca stiu ca asta lasa uneori oamenii cu sprancenele ridicate. Da, imi place sa sfidez. Uneori poate doar "mi-ar placea sa sfidez". Dar nu despre asta vorbeam.
Si nici despre fatalism. Da, ridic din umeri de multe ori. Da, merg uneori inainte pentru ca "asa trebuie". Da, ma blochez pe un drum, pentru ca "asta e". Dar nu e vorba de fatalism. Nu cred in destin, pentru ca am vazut cum mi l-am schimbat de multe ori, intr-o fractiune de secunda.
Defetist. Asta e cuvantul pe care il cautam. Nu stiu cum am ajuns sa ma descrie. Omul cauzelor pierdute. Omul ridicarii din umeri. A lipsei de incredere.
Stiu ca nu e bine. Stiu ca ar putea fi altfel. Declar, cinic. Vad ca ar putea fi altfel. Ma entuziasmez. Ma "dezumflu" - mi se pare, fatalist, ca e totul inaccesibil, ca nu mi-e dat sa-mi fie mai bine.
Iar in final, ridic din umeri, invins. Fara ca macar sa fi incercat. Dar daca as fi...? Nu, nu cred ca ar fi mers!
03 iulie 2012
Inutilitate
Zilele trecute am urmarit, timp de cateva minute, o furnica. Ducea un "ceva" mai mare decat ea, undeva, intr-o directie numai de ea stiuta. In primele minute am urmarit agitatia ei contempland tema (atat de clasica) inutilitatii - "te-as putea strivi intr-un singur gest". Da. Cu un gest, te-as strivi, n-ar mai ramane nimic din agitatia ta, nici macar o amintire. Poate doar o "urma" de feromoni sau cine-stie-ce-alte-substante care le-ar da de stire altor furnici ca acolo s-a intamplat o tragedie, si ca nu e o zona sigura pentru ele. Poate nici macar atat.
Apoi am ales totusi sa ma intreb daca eu as putea face asta. Sa trag, sa imping, sa ridic, sa trag din nou, fara sorti de izbanda, un "ceva" care se urneste cu greu din loc, printre atatea obstacole. O lupta furioasa -ma intrebam daca furnica emite feromoni de frustrare- cu ceva ce mie unuia mi se parea inutil. Un om n-ar putea face niciodata asa ceva, m-am gandit. Trebuie sa lipseasca ratiunea pentru a te putea inhama la asa ceva. Trebuie sa lipseasca emotia. Nu poti incepe sau continua un asemenea lucru, in prezenta unui dram de constienta. E o lupta pierduta din start. Trebuie sa fii un "animal inferior" ca sa poti face asa ceva.
Apoi am simtit imboldul sa o ajut. M-am intrebat cum as putea face asta, n-am stiut sa-mi raspund. I-am netezit drumul, la cativa milimetri in fata, a avansat cu viteza, apoi la urmatorul obstacol munca a inceput din nou, de la capat. Am netezit mai departe, acelasi scenariu - cativa milimetri parcursi in viteza, apoi chinul, acelasi, fara sorti de izbanda, daca e sa ma intrebi pe mine. Ce chestie inutila, mi-am zis, filosofic. As putea sa-i netezesc drumul toata ziua, la infinit poate. As putea? Nu. Nu gasesc nici un motiv rational sa particip la chinul asta. Plus ca e foarte frustrant, e o tampenie, singura nu s-ar putea descurca. Practic ar fi lupta mea, nu a ei. "Eu" sunt atat de important.
Apoi m-am intrebat daca nu cumva, netezind drumul, mai mult o incurc. Poate nu e directia buna. Poate o "dirijez", involuntar, in directia opusa. Poate transform un drum de cateva minute intr-un ocol de o zi.
Am urmarit-o invartindu-se in cerc, rostogolind, impingand, tragand, ridicand. N-am omorat-o, n-am mai ajutat-o. Nici nu m-am mai uitat, dupa ceva timp.
Eram atotputernic, in acel mic univers - putere de viata si de moarte, puterea de a ajuta, puterea de a schimba. Atat de multa putere. Si totusi n-am facut nimic, eram inutil.
Apoi am ales totusi sa ma intreb daca eu as putea face asta. Sa trag, sa imping, sa ridic, sa trag din nou, fara sorti de izbanda, un "ceva" care se urneste cu greu din loc, printre atatea obstacole. O lupta furioasa -ma intrebam daca furnica emite feromoni de frustrare- cu ceva ce mie unuia mi se parea inutil. Un om n-ar putea face niciodata asa ceva, m-am gandit. Trebuie sa lipseasca ratiunea pentru a te putea inhama la asa ceva. Trebuie sa lipseasca emotia. Nu poti incepe sau continua un asemenea lucru, in prezenta unui dram de constienta. E o lupta pierduta din start. Trebuie sa fii un "animal inferior" ca sa poti face asa ceva.
Apoi am simtit imboldul sa o ajut. M-am intrebat cum as putea face asta, n-am stiut sa-mi raspund. I-am netezit drumul, la cativa milimetri in fata, a avansat cu viteza, apoi la urmatorul obstacol munca a inceput din nou, de la capat. Am netezit mai departe, acelasi scenariu - cativa milimetri parcursi in viteza, apoi chinul, acelasi, fara sorti de izbanda, daca e sa ma intrebi pe mine. Ce chestie inutila, mi-am zis, filosofic. As putea sa-i netezesc drumul toata ziua, la infinit poate. As putea? Nu. Nu gasesc nici un motiv rational sa particip la chinul asta. Plus ca e foarte frustrant, e o tampenie, singura nu s-ar putea descurca. Practic ar fi lupta mea, nu a ei. "Eu" sunt atat de important.
Apoi m-am intrebat daca nu cumva, netezind drumul, mai mult o incurc. Poate nu e directia buna. Poate o "dirijez", involuntar, in directia opusa. Poate transform un drum de cateva minute intr-un ocol de o zi.
Am urmarit-o invartindu-se in cerc, rostogolind, impingand, tragand, ridicand. N-am omorat-o, n-am mai ajutat-o. Nici nu m-am mai uitat, dupa ceva timp.
Eram atotputernic, in acel mic univers - putere de viata si de moarte, puterea de a ajuta, puterea de a schimba. Atat de multa putere. Si totusi n-am facut nimic, eram inutil.
19 iunie 2012
Nu conteaza nimic
Acum doua saptamani eram, in mijlocul noptii, in mijlocul marii. O noapte cu luna plina, o lumina ciudata, o lumina cenusie. In dreapta, o jumatate de mare luminata de luna, in stanga o jumatate de mare de o culoare nedefinita. Cenusie. In stanga, din cand in cand, distingeam delfinii care ne conduceau nicaieri. Ii vedeam ca niste umbre, aparand din valuri, cu tipetele lor ciudate si cu pufaitul care se confunda cu valurile sparte de barca.
Peste cateva ore, cand rasarea soarele, marea se linistise. Delfinii conduceau alte barci nicaieri, in timp ce noi incercam sa prindem putinul vant ramas, ca sa ne intoarcem acasa. Linistea de acolo nu cred ca o pot regasi nicaieri altundeva. Fluturatul usor al velelor, sunetul apei. Am crezut dintotdeauna ca stiu sunetul linistii, doar atunci l-am descoperit.
Au fost cateva momente in care am simtit cu adevarat ca nu conteaza nimic. In nici un caz nu conteaza ce a fost, poate doar ce urmeaza.
Urme de fericire.
Peste cateva ore, cand rasarea soarele, marea se linistise. Delfinii conduceau alte barci nicaieri, in timp ce noi incercam sa prindem putinul vant ramas, ca sa ne intoarcem acasa. Linistea de acolo nu cred ca o pot regasi nicaieri altundeva. Fluturatul usor al velelor, sunetul apei. Am crezut dintotdeauna ca stiu sunetul linistii, doar atunci l-am descoperit.
Au fost cateva momente in care am simtit cu adevarat ca nu conteaza nimic. In nici un caz nu conteaza ce a fost, poate doar ce urmeaza.
Urme de fericire.
Stare de fapt
Halucinant, ideea din spatele acestei insemnari mi-a venit intr-un vis. Un pom, infrunzit, cu un mar. Un singur mar, prea mare pentru a putea fi sustinut de ramurile pomului. Care a inceput sa cada. Cu incetinitorul. Si n-a mai ajuns niciodata jos, inexplicabil.Si m-am trezit gandindu-ma, Dumnezeule!, totul e in miscare, mereu, totul se schimba, nu exista nimic sigur, nici o certitudine, nici o "Stare de fapt". Privind o "stare de fapt", privim un mar in cadere libera, blocand undeva timpul. Si marul sta suspendat, la o distanta nedefinita. Relevant?
Descriem o "stare de fapt". Aratam si explicam "cum stau lucrurile".
Totusi realizez (si poate e o lectie pe care trebuia s-o invat mai demult) ca lucrurile nu "stau", niciodata. O "stare de fapt" e irelevanta.
Ar trebui sa descriem mereu ce se intampla, nu cum stau lucrurile acum. Ce ar putea sa se intample. Ce ar trebui sa se intample. Cum ar trebui.
Si cel mai important (si poate asta am vut sa-mi spun cu visul) e ca starea de fapt nu conteaza. Prezentul e complet lipsit de importanta. Pentru ca e doar un moment in timp, o clipa. Dintr-o atat de vasta miscare.
Descriem o "stare de fapt". Aratam si explicam "cum stau lucrurile".
Totusi realizez (si poate e o lectie pe care trebuia s-o invat mai demult) ca lucrurile nu "stau", niciodata. O "stare de fapt" e irelevanta.
Ar trebui sa descriem mereu ce se intampla, nu cum stau lucrurile acum. Ce ar putea sa se intample. Ce ar trebui sa se intample. Cum ar trebui.
Si cel mai important (si poate asta am vut sa-mi spun cu visul) e ca starea de fapt nu conteaza. Prezentul e complet lipsit de importanta. Pentru ca e doar un moment in timp, o clipa. Dintr-o atat de vasta miscare.
25 aprilie 2012
Ceva
In continuarea unei idei de acum doua zile, toti vrem "ceva". Cuvintele pe care le folosim sunt reprezentari, simboluri - "ceva" este o reprezentare a acelui ceva pe care ni-l dorim.
Si acest "ceva" e un simbol tare periculos - in calitatea lui de pronume nehotarat poate insemna "un lucru oarecare, orice", dar in acelasi timp "un lucru important, valoros".
"Sa se intample ceva frumos". "Vreau si eu ceva bani". "Sa pot face ceva frumos". Vreau ceva. Am nevoie de ceva.
Creatori ai simbolului "ceva", suntem in acelasi timp creatori ai ceva-ului pe care il simbolizeaza. Alegem constient daca vrem "un lucru oarecare", sau "un lucru important, valoros". Sunt prea atent la limbaj, probabil, dar aud foarte des "sunt pus in fata unei alegeri". Fals. M-am (te-ai) pus in fata unei alegeri.
De mic m-am intrebat, mergand pe carari, drumuri sau sosele din ce in ce mai moderne, cine a fost primul care a mers pe acolo. De ce cararea/drumul/soseaua serpuieste asa. Ce a ocolit el, acel creator? De ce nu e drept, de la A la B. Era ceva (sic!) care trebuia ocolit, la un moment dat?, pentru ca acum acolo nu e nimic... Si daca nu era, de ce acest drum sinuos? Si daca era, si acum nu mai e, asta nu inseamna ca nu trebuia ocolit, trebuia sters cu totul, inca de atunci?
Pe o campie de un, altadata, verde imaculat (ce imagine..) cineva a deschis un drum de la A la B. O cale abia schitata, pe care au intarit-o alti si alti pasi, pana a ajuns "drumul" de la A la B. Si era simplu, ajungi in punctul A, vrei in punctul B, drumul se deschidea in fata. Nicio alegere.
Apoi cineva a gasit (inventat?) un punct C (poate intermediar pentru drumul spre B, poate o destinatie cu totul diferita), si s-a desprins din drumul cunoscut, apoi altcineva a ajuns acolo si a zis la stanga e B, la dreapta e C.
Nu esti pus in fata niciunei alegeri. Te pui in fata unei alegeri. Alegi daca ai nevoie sa alegi. Daca nu stii unde vrei sa mergi, oricare drum e bun, asa se spune, nu? Daca stii unde vrei sa ajungi, alegerea e inexistenta, ba chiar e posibil sa nici nu observi drumul care se deschide in alta directie.
Despre asta vorbesc. Vrei ceva. Dar ce vrei? "Un lucru oarecare, orice?" sau "Un lucru important, valoros"?
Alege ceva.
Si acest "ceva" e un simbol tare periculos - in calitatea lui de pronume nehotarat poate insemna "un lucru oarecare, orice", dar in acelasi timp "un lucru important, valoros".
"Sa se intample ceva frumos". "Vreau si eu ceva bani". "Sa pot face ceva frumos". Vreau ceva. Am nevoie de ceva.
Creatori ai simbolului "ceva", suntem in acelasi timp creatori ai ceva-ului pe care il simbolizeaza. Alegem constient daca vrem "un lucru oarecare", sau "un lucru important, valoros". Sunt prea atent la limbaj, probabil, dar aud foarte des "sunt pus in fata unei alegeri". Fals. M-am (te-ai) pus in fata unei alegeri.
De mic m-am intrebat, mergand pe carari, drumuri sau sosele din ce in ce mai moderne, cine a fost primul care a mers pe acolo. De ce cararea/drumul/soseaua serpuieste asa. Ce a ocolit el, acel creator? De ce nu e drept, de la A la B. Era ceva (sic!) care trebuia ocolit, la un moment dat?, pentru ca acum acolo nu e nimic... Si daca nu era, de ce acest drum sinuos? Si daca era, si acum nu mai e, asta nu inseamna ca nu trebuia ocolit, trebuia sters cu totul, inca de atunci?
Pe o campie de un, altadata, verde imaculat (ce imagine..) cineva a deschis un drum de la A la B. O cale abia schitata, pe care au intarit-o alti si alti pasi, pana a ajuns "drumul" de la A la B. Si era simplu, ajungi in punctul A, vrei in punctul B, drumul se deschidea in fata. Nicio alegere.
Apoi cineva a gasit (inventat?) un punct C (poate intermediar pentru drumul spre B, poate o destinatie cu totul diferita), si s-a desprins din drumul cunoscut, apoi altcineva a ajuns acolo si a zis la stanga e B, la dreapta e C.
Nu esti pus in fata niciunei alegeri. Te pui in fata unei alegeri. Alegi daca ai nevoie sa alegi. Daca nu stii unde vrei sa mergi, oricare drum e bun, asa se spune, nu? Daca stii unde vrei sa ajungi, alegerea e inexistenta, ba chiar e posibil sa nici nu observi drumul care se deschide in alta directie.
Despre asta vorbesc. Vrei ceva. Dar ce vrei? "Un lucru oarecare, orice?" sau "Un lucru important, valoros"?
Alege ceva.
24 aprilie 2012
Letting go
Nu m-am descurcat niciodata cu fazele traumatice. Nici nu le stiu foarte bine, nici sa le numesc, nici ordinea lor. Soc, negare, negociere, durere, agresivitate, acceptare.
Negocierea, in special, pentru mine e un chin. N-am fost niciodata un bun negociator, oricat de mult am incercat sa ma educ. Nu renunt, daca am invatat ceva in acesti ani este ca a renunta este, intr-adevar, singurul mod in care poti pierde.
Nu pot sa negociez, mereu oscilez intre "vreau", "mi se cuvine", "sunt dispus sa ofer", "de ce sa renunt la asta", "nu e drept", "am sa te strivesc ca pe un vierme", "o sa ma tii minte", "sa sufere mama ta, nu a mea", "trebuie, trebuie sa fac asta", "nu se merita", "stiu ca pot", "e clar ca nu pot", "indiferent ce simt realitatea e asta", "nu e chiar asa, n-are cum sa fie asa", "trebuie sa mai gandesc", etc.
N-am stiut niciodata sa pierd. "Eleganta" acceptarii unei infrangeri mi se pare ceva strain. Rational imi dau seama cat de mult gresesc, dar afectiv nu pot renunta la dezamagirea dusa la extrem, de sentimentul ca am pierdut "totul" chiar cand e vorba de o prostie neinsemnata.
Rational, imi dau seama de energia pe care o consum inutil, pe care o irosesc in sentimente care nu imi aduc nimic bun. Urasc sa pierd, urasc sa nu am dreptate, totusi de cele mai multe ori cand se intampla asta nu reusesc sa schimb nimic in bine, raman blocat in ura, in agresivitate, reusesc de fiecare data sa transform totul in dispret, nu reusesc sa tin fruntea sus ci intorc spatele calculand planuri de razbunare.
Imi autojustific situatii pe care tot eu le provoc, spunandu-mi de fiecare data "aha, am avut dreptate la inceput", chiar si atunci cand imi dau seama caam determinat totul prin comportarea mea lipsita de viziune. Sufar de mania persecutiei, dar nu sunt resemnat. Retaliez, de fiecare data, (pasiv) agresiv, merg pana la extrem si distrug totul dupa principiul "daca eu nu am, n-o sa aiba nimeni".
Si nu reusesc sa scap de senzatia asta nenorocita ca sunt o victima, cand stiu ca nu e asa. Stiu ca de fiecare data cand am incercat, am reusit. Dar mi-e greu, al naibii de greu sa incerc, din cauza sentimentului ca mi se cuvine, fara efort.
Mi-e greu pana sa si recunosc asta.
Negocierea, in special, pentru mine e un chin. N-am fost niciodata un bun negociator, oricat de mult am incercat sa ma educ. Nu renunt, daca am invatat ceva in acesti ani este ca a renunta este, intr-adevar, singurul mod in care poti pierde.
Nu pot sa negociez, mereu oscilez intre "vreau", "mi se cuvine", "sunt dispus sa ofer", "de ce sa renunt la asta", "nu e drept", "am sa te strivesc ca pe un vierme", "o sa ma tii minte", "sa sufere mama ta, nu a mea", "trebuie, trebuie sa fac asta", "nu se merita", "stiu ca pot", "e clar ca nu pot", "indiferent ce simt realitatea e asta", "nu e chiar asa, n-are cum sa fie asa", "trebuie sa mai gandesc", etc.
N-am stiut niciodata sa pierd. "Eleganta" acceptarii unei infrangeri mi se pare ceva strain. Rational imi dau seama cat de mult gresesc, dar afectiv nu pot renunta la dezamagirea dusa la extrem, de sentimentul ca am pierdut "totul" chiar cand e vorba de o prostie neinsemnata.
Rational, imi dau seama de energia pe care o consum inutil, pe care o irosesc in sentimente care nu imi aduc nimic bun. Urasc sa pierd, urasc sa nu am dreptate, totusi de cele mai multe ori cand se intampla asta nu reusesc sa schimb nimic in bine, raman blocat in ura, in agresivitate, reusesc de fiecare data sa transform totul in dispret, nu reusesc sa tin fruntea sus ci intorc spatele calculand planuri de razbunare.
Imi autojustific situatii pe care tot eu le provoc, spunandu-mi de fiecare data "aha, am avut dreptate la inceput", chiar si atunci cand imi dau seama caam determinat totul prin comportarea mea lipsita de viziune. Sufar de mania persecutiei, dar nu sunt resemnat. Retaliez, de fiecare data, (pasiv) agresiv, merg pana la extrem si distrug totul dupa principiul "daca eu nu am, n-o sa aiba nimeni".
Si nu reusesc sa scap de senzatia asta nenorocita ca sunt o victima, cand stiu ca nu e asa. Stiu ca de fiecare data cand am incercat, am reusit. Dar mi-e greu, al naibii de greu sa incerc, din cauza sentimentului ca mi se cuvine, fara efort.
Mi-e greu pana sa si recunosc asta.
23 aprilie 2012
Mai mult da, mai mult nu
Am pe cineva care-mi pune periodic cate o intrebare dificila. Apoi, dupa o secunda, ma intreaba "Da, Nu?". Fara timp de gandire.
Cum pot sa-i explic ca raspunsul e "Da, dar.." ? Sau "Nu, dar..." Sau "Cred ca da" ?
Nu pot. Dar incerc, de fiecare data, sa fac asa. Sa-i explic, ca e gri, nu e alb sau negru. Niciodata nu e alb sau negru. Si-mi spune, de fiecare data - ba e, e alb, sau negru, e da sau e nu. Si-l urasc, pentru ca stiu ca are dreptate, si ma uraste pentru ca nu sunt in stare sa accept asta.
Rational, il "inving" de fiecare data. Ii explic nuantele, ii dau exemple, ii amintesc situatii din trecut in care datele "problemei" s-au schimbat din mers, ii prezint atatea si atatea scenarii posibile. Si renunta, si mi-e ciuda pe el - am nevoie ca macar o data sa nu renunte. Macar o data sa imi spuna "nu" pana la final, sa ma lase sa-mi epuizez toate "rationalizarile" si sa recunosc ca e "da" sau e "nu". E o victorie cu gust amar, de fiecare data, pentru ca am castigat, dar stiu ca de fapt am pierdut.
Mereu am pledat teoria unui singur "da" si a celor multi "nu, dar..". A unicului "bine" si a multiplelor "rele". Pus in fata unei anume situatii stiu clar ca e o singura decizie "buna". Dar atat de multe decizii mai putin bune, si care deschid atat de multe posibilitati alternative. Viitorul e incert in momentul in care spui "da, dar", sau "nu, totusi...". Calea "buna", acel unic lucru "corect" pe care "trebuie" sa-l faci presupune mereu atat de multe sacrificii, incat rezultatul paleste, de fiecare data, in fata acelor multe posibilitati pe care le deschide "ar trebui sa fac asta, totusi, daca ma gandesc ca... ".
"Inima" simte de fiecare data ce e bine si ce e rau. Inima stie, si spune. Spune direct, fara ocolisuri, pentru ca asta e rolul ei, sa arate directia. Inima nu calculeaza, nu analizeaza, nu pune nimic in balanta. Asta e rolul mintii. In cazul ideal, inima spune "da" sau "nu", si mintea spune cum sa ajungi la "da" si cum sa ajungi la "nu". Ce sa faci, ce sa spui, cum sa rezolvi ce apare pe parcurs. Am mai spus-o si o mai spun, inima iti spune ce sa faci, mintea iti spune cum. Si nu invers. Invers, mintea o sa plimbe deciziile in zona gri, o sa calculeze si o sa puna in balanta la infinit. Si o sa spuna mereu "e mai mult da, dar".
Ma uit in fiecare dimineata in oglinda, si ma intreb "Da, Nu?". Fara timp de gandire. Si sper ca am sa am curajul sa zic "da" sau "nu", una din zilele astea.
Cum pot sa-i explic ca raspunsul e "Da, dar.." ? Sau "Nu, dar..." Sau "Cred ca da" ?
Nu pot. Dar incerc, de fiecare data, sa fac asa. Sa-i explic, ca e gri, nu e alb sau negru. Niciodata nu e alb sau negru. Si-mi spune, de fiecare data - ba e, e alb, sau negru, e da sau e nu. Si-l urasc, pentru ca stiu ca are dreptate, si ma uraste pentru ca nu sunt in stare sa accept asta.
Rational, il "inving" de fiecare data. Ii explic nuantele, ii dau exemple, ii amintesc situatii din trecut in care datele "problemei" s-au schimbat din mers, ii prezint atatea si atatea scenarii posibile. Si renunta, si mi-e ciuda pe el - am nevoie ca macar o data sa nu renunte. Macar o data sa imi spuna "nu" pana la final, sa ma lase sa-mi epuizez toate "rationalizarile" si sa recunosc ca e "da" sau e "nu". E o victorie cu gust amar, de fiecare data, pentru ca am castigat, dar stiu ca de fapt am pierdut.
Mereu am pledat teoria unui singur "da" si a celor multi "nu, dar..". A unicului "bine" si a multiplelor "rele". Pus in fata unei anume situatii stiu clar ca e o singura decizie "buna". Dar atat de multe decizii mai putin bune, si care deschid atat de multe posibilitati alternative. Viitorul e incert in momentul in care spui "da, dar", sau "nu, totusi...". Calea "buna", acel unic lucru "corect" pe care "trebuie" sa-l faci presupune mereu atat de multe sacrificii, incat rezultatul paleste, de fiecare data, in fata acelor multe posibilitati pe care le deschide "ar trebui sa fac asta, totusi, daca ma gandesc ca... ".
"Inima" simte de fiecare data ce e bine si ce e rau. Inima stie, si spune. Spune direct, fara ocolisuri, pentru ca asta e rolul ei, sa arate directia. Inima nu calculeaza, nu analizeaza, nu pune nimic in balanta. Asta e rolul mintii. In cazul ideal, inima spune "da" sau "nu", si mintea spune cum sa ajungi la "da" si cum sa ajungi la "nu". Ce sa faci, ce sa spui, cum sa rezolvi ce apare pe parcurs. Am mai spus-o si o mai spun, inima iti spune ce sa faci, mintea iti spune cum. Si nu invers. Invers, mintea o sa plimbe deciziile in zona gri, o sa calculeze si o sa puna in balanta la infinit. Si o sa spuna mereu "e mai mult da, dar".
Ma uit in fiecare dimineata in oglinda, si ma intreb "Da, Nu?". Fara timp de gandire. Si sper ca am sa am curajul sa zic "da" sau "nu", una din zilele astea.
21 aprilie 2012
Daca ajuta...
Buna ziua, Ma iertati ca va deranjez .Vin cu rugamintea la d-voastra sa scrieti un articol pe blogul d-voastra si sa distribuiti mai departe pe facebook despre mama mea, Gabriela Tudorache care este foarte bolnava . Este diagnosticata cu meningiom , o tumoare cerebrala care i-a afectat vederea si trebuie sa se opereze cat mai repede la o clinica din Germania unde ni se cere 35 000 EUR plus cheltuieli de cazare si transport . Viata si vederea ei depind de aceasta operatie , iar mie si fratelui meu ne este foarte greu sa o vedem cum indura zilnic cumplitele dureri de cap si ametelile .Timpul nu ne permite sa asteptam si va rugam sa scrieti un articol despre cazul ei . Mai multe detali le gasiti pe http://gabrielatudorache.blogspot.com/. Sau ne puteti contacta la nr de tel. 0724342082. Va rugam , daca sunteti de acord sa ne lasati si un raspuns . Va multumesc din inima pentru sprijinul acordat. dumitru_gabriela31@yahoo.com
Abonați-vă la:
Postări (Atom)