A hunter loves a bear

Trebuie sa va jucati cu asta. Trebuie. Cred ca e prima reclama care imi place cu adevarat.

http://www.youtube.com/tippexperience

Tristete contagioasa

Trist, asa cred ca pot sa descriu inceputul asta de toamna. Trist, tristete. Nu stiu daca a luat-o de la mine sau eu de la ea. O toamna fara zambete, vinovate sau nu. 

Poate tristetea e din "seriozitate". Este (trebuie!) o toamna serioasa, asta. Fara copilarii. 

Ma plimb singur, "acasa", si nu reusesc sa-mi amintesc decat minciuni, dezamagiri, singuratate. Vad adolescenti pe care ii stiam copii, vad riduri la cei pe care ii stiam adolescenti. Ma simt batran, si asa ii simt pe toti, si nu ii pot vedea cum sunt acum, ii vad cum ii vedeam acum multe toamne in urma. E reconfortant, imuabilul. (Anul trecut, pe vremea asta, vorbeam de inexorabil).  

Zilele astea m-am simtit... inconfortabil. In Septembrie. Cum spune Brenciu? "Vreau din nou linistea de cand toamna incepea" E aici, undeva, totusi nu pot s-o ating.   

Urasc viteza cu care trece acum timpul aici, vreau caldura dulce a toamnei, si ma simt rupt, decalat. Si e cu atat mai evidenta ruptura, cu cat toti din jur imi spun cat de greu trece timpul. Pentru mine trece prea repede, a trecut deja. 

E dureroasa, raceala din mine, stiu ca am nevoie de ea, mi-o accept, dar e dureroasa. Nu ma plang nimanui, nu am in ochii cui sa ma uit. Sunt obosit, sau poate slab, stiu ca ar trebui sa fiu rece doar acolo, nu si aici, dar nu pot, sau am uitat cum. Stiu cum sunt din afara, cand sunt asa, dar nu pot decat s-o spun - nu sunt asa. Si chiar daca ne plimbam, de mana, si eu nu sunt "aici", si nu stii unde sunt - sunt aici, te simt langa mine. Si chiar daca-mi vorbesti, si eu nu sunt "aici" - te ascult, sunt aici. Asta e cea mai dureroasa masca, din toate.

Toamna asta a inceput cu sfarsitul. A inceput cu cerul senin si aerul rece, care-mi aminteste de iarna. Cu fumul care se amesteca in masina cu linistea, cu prea multe amintiri. Cu tristetea ca a trecut toamna.

Poate cand ma intorc, peste trei saptamani n-o sa mai fie asa. Poate o sa fie cald, si dulce.

Fara nume, fara inceput si sfarsit

M isi tinea jurnalul de calatorie pe carti illustrate, pe care le trimitea acasa, unde nu le astepta nimeni. Le gasea asezate ordonat pe birou, impreuna cu restul corespondentei. Nu primea niciodata scrisori adevarate de la nimeni. Doar contracte trimise prin posta, facturi, reclame, si jurnalul pe care si-l trimitea singur. Uneori nu gasea ilustrate, si isi trimitea scrisori pe pagini rupte din agende sau pe foile cu antet ale hotelurilor in care statea.

Doamna P, care avea grija de casa in lipsa lui, incercase de cateva ori sa-l determine sa povesteasca cate ceva de prin locurile de unde-si scria. Apoi renuntase, si povestea doar femeilor cu care isi petrecea serile la discutii despre “bietul baiat” care e trist, mereu, si care “umbla lumea, cand are acasa tot ce-i trebuie”.

Erau oameni de treaba, doamna P si sotul ei, G, ii cunoscuse cand se mutase “definitiv” in casa de pe deal. Ii primise “la pachet”, fiindu-i vecini, si era multumit.

In serile pe care le petrecea acasa, cand nu avea pe nimeni in vizita, G isi facea de treaba prin curte, stiind ca gasea mereu la M ceva de baut – si apoi urmau nelipsitele povesti despre bunicii lui, pe care nu-I cunoscuse niciodata.

Nu mai fusese acasa de cateva luni, uneori il cuprindea o nostalgie care il facea sa zambeasca – pana la urma, acolo nu fusese niciodata “acasa”.

Acum, pe terasa aglomerata si galagioasa, ii era pur si simplu dor de linistea “dealului”. O fixa pe S fara sa-si dea seama, cu gandul la ce mai avea de reparat la casa. Daca ar fi ramas acolo mai mult de saptamana odata, ar fi fost terminata de mult. “Castelul”, cum il numisera prietenii, era o casa construita de bunicul lui acum vreo saizeci de ani, dintr-o pornire pe care nu si-o explica nimeni. O constructie ce nu-si avea locul in varful dealului, in mijlocul satului mic, de munte. Casa, parasita aproape zece ani, il asteptase intr-o stare jalnica, cu tencuiala cazuta si geamuri sparte, cu acoperisul gaurit, dar cu unele camere intacte, care sfidasera timpul. Gasise acolo, pline de praf, fotografii ale parintilor lui, tineri casatoriti, inconjurati de rude pe care nu le cunostea, imagini sterse ale bunicului purtand sapca si ochelari, rezemat de o masina veche, pe aleea din fata “castelului”, sau ale bunicii, cu rochii inflorate, in fata unor statui albe, de marmura.

Si jurnalul. Caiete intregi, scrisori si vederi illustrate. Stia povestea bunicului din ce auzise de la parinti si din ce-I mai povestea G. Stia de inchisoare, de Securitate si de calatoriile lui. Sia de moartea bunicii, de scandalurile din familie, si crescuse intr-o casa in care despre “bunicul” nu se vorbea niciodata. Acum, probabil, din jurnal si scrisori stia mai multe despre el decat stia toata familia la un loc.

Pe S o remarcase inca din aeroport. Ii atrasese atentia copilul galagios, si eforturile parintilor de a-l linisti. Apoi, cu o tresarire, o recunoscuse pe S, si odata cu imaginea ei venira senzatia apasatoare a trecutului, cu toate amintirile de atunci.  Cinci ani. Sperase ca ea sa nu-l vada, isi sransese umerii cu un gest inconstient si se pierduse in multimea de pe aeroport. Acum, trei zile mai tarziu, erau fata in fata la doua mese distanta, pe aceeasi terasa, in orasul superaglomerat. Care erau sansele sa se regaseasca asa, intre atatea zboruri, intre atatea hoteluri, atat de departe de casa? Singura lui amintire, dintr-o alta viata.

Ea il vazuse prima, de data asta, el n-o remarcase decat in momentul in care ea ii zambea si incerca sa-I atraga atentia, facandu-I semen cu manuta delicata a copilului pe care il tinea in brate. Ii raspunse la zambet, intrebandu-se daca ar trebui sa mearga sa ii salute. Si cum.

Isi aprinse o tigara, completa “S e casatorita, din nou” pe vederea pe care urma s-o trimita mai tarziu acasa. Inchise caietul gros din jurnalul bunicului si se ridica stingand tigara. Trebuia sa ii salute.

Pe S o cunoscuse pe cand lucra pentru avocati. Probabil se intersectasera de multe ori pe holurile cladirii, n-o remarcase niciodata. Ea il oprise intr-o seara in parcare, se prezentase si il invitase “la cina, la cafea, la orice”, invitatie pe care o acceptase oarecum jenat, nestiind cum sa refuze. Isi amintea, zambind, se simtise de-a dreptul “incoltit”, atunci. S era simpatica, si directa – voia sa se casatoreasca cu el, stia ca urmeaza sa plece doi ani “in state”, voia sa ajunga acolo, altfel nu stia cum. Stia ca are viza de mult, stia ca n-are ce problema sa fie cu ambasada, stia cand urma sa plece, era “o formalitate, si-atat”.

“Stiu ca n-ai pe nimeni – si daca totusi ai, te inteleg.” “Si de unde stii atat de multe despre mine?” M era amuzat, ii fusese simpatica S din primul moment, dincolo de jena initiala a insistentei ei, si fiecare effort pe care ea il facea pentru a-l convinge nu facea decat sa i-o apropie si mai mult.

“Imi promiti ca te gandesti?” Il facuse sa rada figura ei serioasa. “Uite, am si un contract, sa stii ca nu..” “Stii, eu nu promit nimic. Dar daca ai si un contract…” Stinsese tigara si se ridicase, facand un semn chelnerului catre nota de pe masa. “Va trebui sa te grabesti, totusi, Nu stiu ce stii tu, dare u plec in trei zile. Si va trebui sa te ocupi tu, de tot. Si sa nu stie nimeni, te rog. “

Ea avusese un gest neterminat, o imbratisare. Ii aseza o suvita in par, avea impresia ca o sa izbucneasca in plans. “Am sa… Sa stii…”. “Lasa. Fara rude, da?” M plecase zambind, pe atunci locuia in apartamentul mic din strada D. Adormise zambind, cu televizorul deschis, la o emisiune in care un cuplu de saizeci de ani isi cauta o casa de vacanta in Franta.

Jurnalurile bunicului aveau goluri evidente. Lipseau luni intregi, in care nu erau nici caiete, nici scrisori, nici vederi. Erau pagini rupte din caiete, si uneori insemnarile erau completate de fotografii. Era documentata constructia “castelului”, care in caiete se numea “Casa”, intotdeauna cu majuscula. Erau trecute fiecare piatra si fiacre sac de var, fiecare leu platit muncitorilor. Erau schite cu camerele sau cu mobila, numere de telefon ale electricienilor, chiar si numerele masinilor si orele la care descarcau materiale.

Gasise intr-un caiet o pagina din revista Cinema, cu un actor si familia lui, probabil, in fata unei vile impunatoare, avand in plan indepartat o fantana din marmura alba. M se apropiase de fereastra, si fantana era acolo, aceeasi marmura, aceeasi forma, in capatul drumului care urca catre casa. Lipsea doar masina de epoca a bunicului, asa cum o stia din fotografiile vechi.

Prima oara isi trimisese o vedere din Paris, acum patru ani. Trecand pe langa negrii care vindeau suveniruri pe strada – bratari si magneti si alte prostii – ii atrasese atentia imaginea alb-negru a turnului Eiffel, asa cum o stia dintr-o vedere din jurnal. O cumparase si o trimisese acasa, notand, in stilul bunicului, “29 oct. frig si ploaie marunta. Nu stiu cand revin” Imitase si semnatura caligrafica a bunicului, doar ca se trecuse pe el insusi la destinatar. Adresa era aceeasi.

Sotul lui S era diplomat. Pe fetita o chema Clara (ca pe bunica lui, dar S n-avea de unde sa stie asta) Era venit cu o comisie de la parlamentul European, plecasera zilele trecute din Bruxelles. “Stiu, mi s-a parut ca te vad in aeroport”. “Esti neschimbat” M se simtea stingher, jucandu-se cu bricheta grea, aurita. “Tut e-ai schimbat, S. Esti femeie.” “Ma faci batrana, deci…”

Isi amintea rasul ei, din serile pe care le petrecusera impreuna, in primele zile in camera de hotel. Il astepta seara, imbracata, sa manance “in oras”. La inceput amuzanta, a inceput sa-l agaseze insistenta cu care incerca sa aiba “grija de el”. Ii repetase de multe ori ca nu trebuie sa se simta datoare cu nimic, ca nu are nici o pretentie.

Dupa un timp, intimitatea lor fortata devenise apasatoare pentru M, obisnuit sa traiasca singur. Se certau des si din nimic, si totul a culminat cu mutarea ei. I-a lipsit cateva zile – se obisnuise – apoi a reintrat in rutina vietii “dinainte de S”. Pana in seara in care ea s-a intors, plangand, dupa ce n-o mai vazuse de aproape un an.

Repede, pana nu uit

In weekend mi-a fost frig - sambata seara, 16,5 grade. Sus, la Balea. Acum sunt acasa, din nou, la 31 de grade. 

Am plecat din Bucuresti sambata, pe la 2, si pe bordul masinii erau 38 de grade. Am stat in coloana, in Militari, si credeam ca nu se mai termina. Am urcat pe transfagarasan, care e plin de gropi si arata ca un drum comunal.  Era plin de oameni, nu ne-a venit sa credem, am mai fost acum 3 ani la mijlocul lui septembrie, cand era pustiu. Am intrat in tunel, la Balea, dupa ce am mers in coloana cam 20 de minute, ca in Militari. Probabil aceiasi oameni. Cort langa cort, gratar langa gratar, zona (care e superba, altfel) arata ca un balci. In tunel, in coloana, oamenii comunicau prin claxoane. 

Data trecuta cand am iesit din tunel, la Balea Lac era zapada de 30 de centimetri pe sosea, si ne-am intors pentru ca tractiunea spate nu se impaca cu asa ceva. Acum era doar aglomeratie. Am mancat ceva prea scump si fara gust, dar ne-a fost bine, pentru ca ne era frig. 

Am coborat spre Sibiu, unde drumul e la fel de frumos, si asfaltul e ca in palma (multumim, Clarckson & co.). Am scartait rotile in serpentine,pe intuneric, am trecut pe langa un peugeot iesit de pe sosea (pe care il trageau afara cu masina de interventii), si pe langa nelipsita gramada de oameni care filma operatiunea. 

Am ajuns in Sibiu (da, am ajuns in sfarsit in Sibiu), care mi-a placut din primul moment, pentru ca arata "altfel", inca de la intrare.  M-am claxonat cu o masina de Bucuresti, ca sa nu uitam de unde am plecat. 

Am stat la o pensiune ... modesta (pentru ca doar acolo am gasit loc) dar care s-a dovedit a fi ok, si cu niste oameni foarte misto. Nemti. Ne-am plimbat noaptea pe strazi, in liniste si racoare, cu un sentiment ca nu suntem in Romania. Am aflat si de ce era atat de aglomerat, era festival de rock, era plin de tricouri negre si motociclete (mi-a placut de ei). Printre rockeri, pinguini in tricouri mulate, cu ochelari de soare la 12 noaptea, la agatat. 

Noaptea cartilor deschise, librarie plina de oameni. 

Terase superaglomerate, cu prea putini chelneri. Mi-a lasat impresia ca i-a luat prin surprindere, ca in mod normal e gol pe acolo... 

Sentimentul de "in alta tara" s-a acutizat in momentul in care cineva a oprit inainte de trecerea de pietoni,sa ne lase sa trecem, fara ca noi sa fi coborat de pe trotuar. Si apoi cand am ajuns inapoi, la pensiunea care se chema "Pension" si unde in curtea interioara se vorbea nemteste. 

Aceeasi nemti care dimineata, cand am iesit la tigara, m-au salutat zambitori, cu "Morgen"-ul lor parca latrat, pe care l-am auzit prima oara in suburbiile Dusseldorf-ului.

Am urcat in "al doilea turn ca inaltime din Transilvania", de unde am fotografiat orasul, o Praga mai mica (cu altceva nu stiu cu ce sa-l compar) si mai neingrijita, plina de hartii si mucuri de tigari, de pet-uri si de doze de cola aruncate in iarba. Un oras frumos, in care m-am simtit foarte bine, dar care merita mai mult respect de la turisti.

Si mi-am zis - si asta e Romania, nu doar Bucurestiul sau doar moldova in care am crescut, cu orasele ei mici, muncitoresc-comuniste, fara arhitectura, fara zambete. Pana la urma suntem o tara frumoasa, pe care o condamn pe nedrept, pentru ca am cunoscut prea putin din ce e ea in realitate. 

Nu mai stiu ce am mai vazut... strazi cu piatra cubica bine asezata (cum ma miram ca am mai vazut doar in strainatate, si nu intelegeam de ce noi nu reusim. uite ca exista, dar nu in Bucuresti), parcari, (cineva ne-a intrebat unde se plateste parcarea - parcarea fiind gratuita), semne de circulatie pe asfalt(nu ascunse in copaci) si semafoare in centrul intersectiei. Si o limba romana pe care pana acum nu am mai auzit-o, care mi-a placut. 

Apoi valea Oltului, autostrada, logani sinucigasi, aglomeratie in Militari, 31 de grade in casa. 

Cine a facut regulile astea, pana la urma?

Spuneam acum trei ani - in Back (in black) - ca mi-e rusine cu mine, ca sunt las, ca am epuizat scuzele.

Imi amintesc ce traiam, dar e .. "indepartat". Nici acum, daca as incepe sa scriu, n-as fi foarte departe de ce spuneam atunci. Intr-un fel, atunci, asta facea parte dintr-un proces. Care s-a terminat bine, cu rezultatul scontat, m-am "impins" inainte.

 Nu mai simt nevoia sa dau vina pe nimeni, pentru ca ma simt singurul vinovat. Nu ma mai simt penibil, ma simt doar vinovat pentru ca am tinut capul in nisip atat de mult timp. Si e o vinovatie pe care intentionez sa o ascund dar sa nu o uit. Nu mai sunt reconciliant sau tolerant pentru ca nu am fost niciodata, dar sunt optimist si am sa ma relaxez. Sunt "rau" si asa am fost intotdeauna, si asa vreau sa fiu, indiferent cui nu-i convine chestia asta. Sunt nebun, dar stiu sa zambesc. 

Finalul articolului, daca l-as rescrie acum, ar fi oarecum similar. Nu stiu "cat" de optimist si de relaxat eram atunci, nu-mi amintesc. In dimineata asta, cand m-am trezit la ora 6, mi-am facut cafea si am ascultat EuropaFM, ca acum 5 sau 6 ani, nu ma simt nici relaxat nici optimist.

Simt doar dorinta sa ma razbun. Asa cum n-am mai simtit-o de mult. Imi simt maxilarul inclestat, si evit sa ma uit in oglinda, pentru ca nu vreau sa-mi vad privirea. O sa-mi atraga lumea atentia, oricum, in legatura cu ea. Stiu ca asta nu o sa aduca nimic bun, mi-e putin frica de momentul cand am sa recitesc astazi sau maine articolul asta, dar acum e singurul motor pe care mi-l mai recunosc. Vreau sa ma razbun. Vreau sa fac rau, ca sa ma pot simti bine. Impacat.

Probabil atunci n-a simtit foarte multa lume ca am incetat sa fiu tolerant. Nu imediat, cel putin. Acum lumea o sa fie probabil surprinsa, ca nu mai respect "regulile". Deja zambesc.

Probabil ca, pentru mine, doar asa se unesc punctele.

So fucking bad

Desprins

Stingheri, asta cred ca e cel mai bun cuvant. El isi aprinde tigara dupa tigara, si roteste din cand in cand paharul de bere, fara sa-l ridice de pe masa. Ea se joaca cu o suvita de par din spatele urechii, evita sa-l priveasca. Nu cred ca si-au vorbit, de cand suntem aici. Imi tin resperatia de fiecare data cand isi intalnesc privirile, dar e de fiecare data la fel, ea asteapta, el nu zice nimic, apoi isi reiau dansul stingher al privirilor separate.

Vara asta imi aminteste de una de acum cinci sau sase ani. Dintr-o alta lume. Sunt acelasi, ma simt acelasi. Totusi daca incerc sa-mi amintesc cine eram atunci nu reusesc nici un detaliu concret. Si e o senzatie definita de neincredere, aceeasi neincredere pe care as fi simtit-o atunci, daca m-as sti pe mine acum. Cred ca e vara in care am inceput prima oara sa scriu. Pentru ca de atunci am inceput de multe ori. Poate e un cerc ce trebuie inchis, si acum trebuie sa ma opresc, prima oara.

Se uita la mine, si cred ca supriza sa-mi intalneasca privirea o face sa ramana blocata asa. Zambesc si-mi zambeste schitat inapoi. El se uita spre mine, in lungul privirii ei, vreau sa stiu ce gandesc, fiecare, si nu simt nimic. Gol. E golul din mine sau din ei, dar oricum, nu conteaza.

Las banii pe masa, vreau sa plec, da, sigur e aceeasi vara, o singuratate desprinsa dintr-o alta poveste.

Conversatie, eu cu mine

fara sa retractez ce spuneam mai devreme, acum, in mijlocul unei conversatii, imi lipseste conversatia de care am nevoie. si nu-mi sunt suficient, sa acopar toata galagia din jur. poate ca da, e adevarat, se apropie momentul cand n-o sa mai suport toate mastile. ma intreb, totusi, pe riscul cui se va intampla asta?

Bine sau rau?

Ma simt bine inconjurat de oameni, imi place sa rad, sa glumesc, stiu sa ma cert, stiu sa injur, stiu sa mint, sa povestesc, sa intreb, sa ascult.

Totusi, cand pleaca toata lumea, imi place sa raman singur, cu mine. Cu visele sau fricile mele. Si imi dau seama cum par, din afara, cand zambesc uneori, asa, din senin, dar eu chiar ma amuz, singur. Si nu ma plictisesc niciodata.

Si da, cred ca ma simt mai bine singur. Si aici intrebarea, asta e bine sau rau?

Hai, alearga-ma, oboseste-ma :)

Am auzit asta, intamplator, azi. Cati ani au trecut? 5? Hai, instiga-ma, urmareste-ma :)

Nimic memorabil. Si mai sunt atatea de spus.

N-am cum s-o spun - n-am sa pot niciodata. O scriu - stiind ca n-ai s-o citesti niciodata.  O sa fie controversat, fiecare o sa inteleaga ce vrea, stiu, dar nu ma pot abtine.


Ok, am ajuns si aici. A trecut mult, putin? Nu stiu in ce sa-l masor. Stiam - ba chiar pot spune ca asteptam momentul asta - desi nu mi l-am dorit niciodata. Sunt putin surprins, si mi se intampla destul de rar. Ok, nu e nimic ce nu stiam, certitudinea vine doar cu o ridicare din umeri. N-am ajuns niciodata sa cred nimic, doar uitasem. Nu mi-au placut niciodata minciunile prost spuse, tocmai pentru gustul asta amar. Acum, ca stiu, ce facem? Tu? Ce-ai sa faci? Ai sa ma minti in continuare? Si... macar iti dai seama ca acum stiu? Ca nu mai e loc de minciuni sau de justificari?

Eu? Zi-mi, ce fac? Ma prefac ca nu v-am vazut? Mi-e frica de momentul cand o sa ne intalnim, din nou, fata in fata. Si sper sa nu fim singuri. Cel mai simplu, pentru toata lumea, ar fi sa fie si el.

Si, singuri sau nu, eu ce fac? Ma comport ca si cum nu stiu nimic? Ma comport ca si cum nu s-a schimbat nimic? Ma comport normal, pentru ca nu ma intereseaza mai mult decat ieri, acum doua saptamani sau acum patru luni? Da, probabil asa am sa fac ... si atunci ai sa-ti dai seama ca s-a schimbat ceva. Ai sa-ti dai seama, pentru ca nu ma (mai) pot preface, in fata ta. Nu stiu daca nu mai pot, sau nu mai vreau. Nu ma mai pot preface nici in fata lui, si o sa vedeti amandoi. Si atunci? Ce-o sa faceti?

Sunt putin amuzat, de situatia asta. Sunt tentat sa spun ca e greseala mea, totusi nu e vorba de nici o greseala. E normal. Tu ai ceva de aparat, eu nimic de pierdut. Totusi cred ca ai dus lucrurile putin prea departe, si aici e greseala ta. Ai avut ocazia sa alegi, de multe ori. Si ce ai ales a fost o greseala. Pentru ca - si sunt dispus sa pariez totul pe cartea asta - el n-o sa te mai vrea, cand eu am sa zic nu. Pentru ca n-ar mai avea nimic de castigat. Esti la mijloc.

Sunt cel mai greu de mintit om pe care l-ai cunoscut. "Cunoscut" doar pentru ca ne-a facut cineva cunostinta, altfel nu ai ajuns sa ma cunosti deloc. N-ai reusit sa treci peste standarde, tipare, istorie, povesti. Sa ma cunosti. Sunt convins ca amandoi regretati momentul cand ne-am cunoscut. Plus ca noi doi avem  istorie. El ti-a povestit vreodata ceva? Petru ca eu nu. Mie imi place sa fiu mintit, si poate tu te-ai fi descurcat, dar ai uitat - poate ati uitat amandoi - ca noi ne cunoastem "de-o viata". N-a avut nici o sansa. Sunt greu de mintit - si pentru el, imposibil.
 
Dar, pana la urma, nu s-a intampat nimic rau, nu? Nimeni nu e cu adevarat ranit, poate o sa ne privim un pic jenati, pentru un timp, dar nu e prima data. Tu ai sa dispari, noi o sa fim prieteni, din nou. Doar nu e prima data... Si in plus, ne-a fost bine. Nu stiu pentru tine cum a fost. Asta tu ar trebui sa imi spui. Eu, daca e sa trag linie, asta pot sa spun. A fost bine. 

Nu exceptional. Peste medie, oricum. 

Iti amintesti ce ti-am spus, prima oara cand ne-am vazut, impreuna, noi trei? Trebuie doar sa inveti sa minti mai bine. Cel putin dupa standardele mele. Mi-ai ras in fata, atunci. Trebuie sa merit o minciuna mai buna, mi-ai zis. Si pana la urma cine sunt eu? Mi-a placut, zambetul ala.


O sa-mi fie dor. O sa-mi fie dor de momentele cand realizam ca te astept, si ca mi-e dor. Si poate de zambetul tau, uneori. Atat. Restul se sterge, daca nu s-a sters deja. Nimic memorabil.

Sunt curios, cand o sa ne amintim, la cafea, despre tine, cine ai sa fii tu? Oricum, sunt curios cine o sa aiba primul curajul sa spuna povestea. Eu ar trebui, nu? In fond, erai a lui...

Nu, nu mi-e frica...

Nu mi-e frica - pentru ca n-are nimeni rabdare sa inteleaga, n-are nimeni rabdare sa citeasca pana la capat, printre randuri. Fiecare e preocupat sa-si extraga propria persoana din mine, fiecare e atent la ce l-ar putea leza, fiecare e pregatit sa ma contrazica sau sa fie de acord. Fiecare crede ca e vorba despre el.

Cat despre "suflet"... ce-o fi insemnand asta? Sufletul meu e "la vedere" aici si oriunde. Din "suflet" scriu fiecare cuvant, si sunt doar cuvinte pe care le pierd fara sens. Si e cea mai buna metoda de a-l tine ascuns - sufletul - asa, la vedere, pentru ca asa cum ma credeti toti cand mint, asa nu ma vede nimeni cand sunt autentic.

Uneori, e apasatoare singuratatea. La fel de bine ascunsa, in tot si toti ce ma inconjoara.

O papusa stricata, cu o fata de copil uratita de rautate.

Locuiam in chirie la acelasi proprietar, dar apartamentul era altul. Era mai mare, si era inainte de revolutie - mi-am dat seama dupa jaluzelele de la geamuri, care erau cele de la apartamentul meu de acasa. Din copilarie.

De afara veneau sunete de toamna. Copii care se jucau (in curtea scolii), caini si un post de radio, monoton si trist.

Patul in care dormeam era mare, si la mijloc avea noptiera, in care era o cutie. De care stiam, dar in care nu aveam voie sa umblu. Cutie din care am auzit o alarma de ceas - suna de trei ori, dupa care un copil razand, apoi doua voci in dialog, despre nu stiu ce. Mi-am imaginat in interior o papusa stricata, cu o fata de copil uratita de rautate. Apoi de la capat, alarma, rasetul de copil si dialogul celor doua voci. Mi-era frica sa opresc alarma, pentru ca trebuia sa umblu in noptiera, si stiam sigur ca nu am voie, plus ca urma sa ma prinda proprietarul ca am umblat acolo.

Am desfacut noptiera, capacul cutiei, in ea era o punga de plastic, de fapt un plic desfacut, de la un curier - cu interiorul negru, din care am scos un ceas desteptator. Ceasul, a carui alarma inca suna, stiam ca este un ceas de baie - rezistent la apa - si avea montata pe el o savoniera din sticla, cu brate de cupru. Nu stiam ce sa fac mai departe, in cutie mai erau lucruri, apoi -inevitabil- a venit proprietarul. Si nu era proprietarul, era un coleg de serviciu, care a zis ca vrea si el ceva din cutie, sa-i dam, sunt multe chestii acolo pe care oricum nu le folosim.

Am cautat mai departe, si am gasit o manusa rosie, de femeie, cu brat lung, care parea din catifea, dar la atingere s-a dovedit a fi o carpa negricioasa, montata ingenios pe un suport albastrui din carton.

Mirosea totul a levantica, si era racoare, ca in copilarie, ca in dormitorul parintilor mei, cu sifoniere mari si draperii albastre.

E atat de simplu...

Uneori ma faci sa par (sa-mi par chiar si mie) foarte rau, exagerat. Un... monstru.

Totusi... nu sunt asa. Cat de complicat pot sa fiu? Am si eu nevoie sa ma simt uneori .. zmeu. Toti avem nevoie, nu?

O fereastra in cer

Ieri seara fumam pe intuneric, in bucatarie, la geam. Afara, tot intuneric - deplin. Doar cantecul greierilor, fosnetul copacilor si sunetul stropitoarelor care uda gazonul.

Si s-a aprins o fereastra in cer - ca sa nu uit ca in fata mea, la nici o suta de metri, e un bloc de 10 etaje.

Cine esti?

Uneori ma surprind gandindu-ma la tine, si imi dau seama ca zambesc. Nu stiu cine esti, unde, la ce te gandesti acum. Mi-ar placea sa te iau in brate, acum - inchid ochii si nu ma gandesc la nimic - si as face asta de o suta de ori pe zi. Daca as putea face-o macar o data.

Nu stiu cine esti, dar poate te gandesti la mine - si ma surprind zambind.

Oarecum melancolic

Oboseala. Ca o depresie a corpului. Nu-mi amintesc sa fi fost vreodata atat de obosit, ca acum. Mi-e indiferent daca stau sau ma misc. Ma doare cand stau.
.
Sunt pe o directie gresita, si o simt. Fizic.
.
Nu mai inteleg vremea de afara. Nu e cald, totusi nu pot sa adorm. Ieri noapte m-am trezit de trei ori, o data de cald, de doua ori de la zgomotul ploii.
.
M-am bucurat ca un copil mancand o inghetata, azi. Nu-mi amintesc sa-mi fi placut inghetata, in copilarie. Am doar o amintire a unui aparat verde, de unde cumparam o inghetata "la cornet". O inghetata verde. Un ban de trei lei, cu un tractor si un soare, parca. 3 lei sau 30 de bani? Imi amintesc si momentul primului "tort" de inghetata, si cum nu intelegeam de ce ii spune lumea "tort" de inghetata. Era doar inghetata intr-o cutie de plastic. N-am inteles niciodata bucuria adultilor, cand au cumparat "tortul" de inghetata. Am resimtit doar bucuria primei sticle de pepsi de un litru, de plastic.Imi amintesc si momentul cand am pus rio de kiwi in sticla "de sticla" pentru ca nu se gasea la alimentara, si am cumparat de la un bar, unde trebuiau sa "predea sticla de plastic".
.
Nu-l mai inteleg pe pisic. Il vad ca imi spune in continuare lucruri si asteapta ceva de la mine, si apoi miauna frustrat. Nu-l mai inteleg, nu mai stiu sa-i raspund. Poate e vina mea, sau poate pentru ca nu mai e el copil.
.
De cand ma stiu, nu mi-a placut sa fiu atins. Totusi - poate e o conventie de care eu nu stiu - toti ma atingeti. Imi place si mie sa ating oamenii, uneori. Probabil de asta o faceti si voi.
.
Imi plac oamenii care misca varful nasului cand vorbesc.(Carora li se misca?) Astazi am vazut doi.
.
Astazi, cineva a stat atat de aproape, vorbind cu mine, incat ii simteam caldura. Am stat nemiscat, tinandu-mi respiratia, in gand, orice miscare ar fi fost o atingere nepotrivita. 
.
Cred ca ma odihnesc, e liniste si intuneric. Astazi, pe aleea din fata blocului, un caine dormita "in mijlocul strazii". Am urcat cu o roata pe trotuar, si l-am ocolit. M-am uitat in oglinda si se uita dupa mine. Am in congelator inghetata roz, alba si maro. Si un tort de inghetata de care nu ma ating.

Si cand au sa dispara toti?

Am citit undeva, odata, ca ne "schimbam" (innoim?) corpul, o data la 7 ani. Oase, muschi, stomac, ficat, toate noi. Inima noua. Nu stiu cat e de adevarat, dar daca e, inseamna ca sunt pe cale de a deveni un om nou, acum, la 28-29 de ani.

Si incercam sa ma "amintesc" mie, la 21, la 14, la 7. Dincolo de 16-17 ani, reusesc doar din fotografii sau din povesti. Imi amintesc ce faceam, imi amintesc locurile, imi amintesc prietenii, parintii, casa, mirosurile, bucuriile, disperarile, imi amintesc orice, dar nu pe "mine".

"Nu mai stii cat de slab erai?", "atunci, cand aveai parul lung", "te-ai inaltat dintr-o data", etc.

Cine sunt eu, sunt un "el / tu" din povestile lor?

Pe masura ce trece timpul, toti cei care ma stiu la 7, la 14 sau la 21 de ani (da, si mai departe, dar nu ma gandesc inca pana acolo...) dispar. Mor toti, in jurul meu, sau dispar, sau pleaca atat de departe incat devin ireali. Si atunci nu ma mai stie nimeni. Nu mai exist eu la 7 ani, in amintirea nimanui, poate doar in a mea - dar are asta vreo relevanta?

Si atunci... sa ma bucur? Acum, la 28-29 de ani, pe cale sa devin un nou "eu", sa ma bucur ca sunt inca oameni care ii stiu pe toti ceilalti "eu"?



Nu reusesc sa ma hotarasc daca si cum public posturile controversate, din urma. Prea multe discutii, lacrimi, etc. Nu stiu daca merita. Uite, ca sa ma tin de promisiune, public unul "neutru", de sambata dimineata. Pe care nu l-am mai publicat atunci pentru ca am regasit imediat aceeasi idee la altcineva. 

Caldura mare...

No more cookies for you, mr. ...