27 august 2007

Back (in black?)

M-am intors de la mare. M-am intors relaxat, optimist, cu chef de munca, cu niste (trei) idei (bune), cu incredere in mine si in ce am sa fac, reconciliant si (mai) tolerant.

M-am intors ieri la ora 5 si imi vine sa rad cand imi dau seama ca pana astazi la 12 am ramas doar cu ideile (si increderea in mine, dar despre asta, putina rabdare). Restul...sunt undeva in locul de parcare inexistent, in aglomeratie, in aerul conditionat (de care am avut nevoie ca sa dorm omeneste), in scandalul de dimineata al vecinilor - care cascau gura la cel care se certa cu primaria - care ii ridica masina, in zgomotul basculantelor de la santierul de alaturi si al cainilor care latrau incercand sa acopere orice alt zgomot. Asta fara sa mentionez nimic despre oameni. (Apropiati sau nu.) (Nu, n-am sa mentionez nimic despre nimeni.)

Titlul acestei insemnari era initial "Intre gandire pozitiva si optimism" si era inceputa pe telefon, pe plaja, cu gandul de a prinde "frumusetea momentului". Spuneam ca nu mai am de gand sa permit nimanui sa-mi fure optimismul, cheful de munca, increderea in mine, etc etc. Nemaifiind cazul, am sters insemnarea din telefon, si .. i'm back.

Nu ma plang. Faptul ca am realizat cat de slab sunt (am devenit) a fost o palma destul de puternica incat sa-mi dau seama cat de "jos" am ajuns. Nu stiu cand am devenit las, nu-mi aduc aminte cand am decis sa ma las mintit, pacalit, furat. Nu stiu cand am decis ca nu ma mai intereseaza cum arat. Nu stiu cand am uitat ce inseamna sa fiu optimist. nu stiu cand am uitat sa iubesc.

In aceste 5 ore, am ajuns la concluzia ca mi s-a spus de prea multe ori ca sunt "rau". Undeva am cedat, si am inceput sa ma aliniez. Am ascuns "raul" si am pus o masca de intelegator, de tact, de om care face "ce trebuie". N-am fost niciodata bogat dar nici nu m-am considerat -niciodata- sarac. Acum ma simt sarac. Am facut mereu ce am vrut si am fost ambitios si am avut tot ce am vrut. Acum nu fac nimic, doar sper sa "se intample ceva", merg mereu mai incet ca sa las pe altcineva in fata, nu imi cer dreptul si m-am invatat sa .. accept. Uneori, prea revoltat de ceea ce se intampla cu mine reactionez exagerat, speriindu-i pe cei din jur. Am devenit un complexat care urla la vanzatoare cand mi se pare ca nu mi se da destula atentie.

Imi este (din ce in ce mai) rusine cu mine. Dau vina pe cei din jur care ma mint cu nerusinare. Dau vina pe cei care ma manipuleaza, ma indeamna, ma condamna, rad cu mine sau imi plang de mila. Dau vina pe trecut, pe o conjunctura neplacuta. Adevarul e ca am devenit las, ca mi-a fost mai usor sa ma mint singur. Am infipt capul adanc in nisip si (inca) astept "sa se intample ceva". Palma de care vorbeam mai sus la asta se refera, la faptul ca mi-am dat seama ca nu se va intampla nimic, oricat de mult voi ignora ... evidenta.

Mi-am batut joc de mine intr-un fel cum nu credeam ca se poate. Cand ma intreaba cineva "DE CE NU FACI " mi se strange sufletul de frica. Nu pot sa explic de ce nu pot. Nu mai stiu nici macar sa ma mint. Am folosit atatea scuze incat cred ca le-am epuizat pe toate. Pur si simplu nu mai stiu ce sa spun. Imi dau seama ca oricine se uita la mine vede un las cu gura mare, care spune ca "va face" si ca "poate sa faca" dar care gaseste tot felul de scuze. "De ce nu faci ?" "De ce nu faci ?" Cu fiecare zi care trece si ma indeparteaza din ce in ce mai tare de ceea ce am zis ca "voi face" ma simt din ce in ce mai slab, caut din ce in ce mai multe scuze, ma ascund din ce in ce mai adanc.

Poate a fost o lectie pe care a trebuit sa o invat mai bine acum, decat mai tarziu. Poate e mai bine sa iti pierzi increderea si respectul de sine si sa realizezi asta la 26 de ani decat la 36, sau 46. Am fost unul dintre cei destepti, am fost unul dintre cei descurcareti, norocosi, fericiti. Voi fi din nou.

Am spus mai sus ca am ramas doar cu ideile si increderea in mine. Am ramas cu ele dar am si castigat ceva - vreau sa fiu destept, descurcaret, norocos, fericit. Am acasa o bucata de hartie galbena pe care scrie "cand ai sa ajungi acolo sus .." si care imi aduce aminte de momente cand altii credeau in mine, cand ma simteam puternic, destept, descurcaret, norocos, fericit.

Nu mai simt nevoia sa dau vina pe nimeni, pentru ca ma simt singurul vinovat. Nu ma mai simt penibil, ma simt doar vinovat pentru ca am tinut capul in nisip atat de mult timp. Si e o vinovatie pe care intentionez sa o ascund dar sa nu o uit. Nu mai sunt reconciliant sau tolerant pentru ca nu am fost niciodata, dar sunt optimist si am sa ma relaxez. Sunt "rau" si asa am fost intotdeauna, si asa vreau sa fiu, indiferent cui nu-i convine chestia asta. Sunt nebun, dar stiu sa zambesc.

Poate astazi am mai unit doua puncte.

3 comentarii:

Alexandru Ilie spunea...

Cat de aproape de ceea ce am gandit/trait si eu pana de curand. Capul sus!

Luigi spunea...

"..Spuneam ca nu mai am de gand sa permit nimanui sa-mi fure optimismul, cheful de munca, increderea in mine, etc etc. Nemaifiind cazul, am sters insemnarea din telefon.."
Text parca rupt din gura mea. Cand citesc asta nu ma pot imagina decat pe mine zicand-o.
Capul sus, tot raul e spre bine.

O sa bag blogu' in primele 3
favorite. :)

derelict spunea...

Multumesc pentru incurajari ...

Si da, sunt sigur ca toti trecem prin momentele astea... Si am zis - Mai bine mai devreme decat mai tarziu...acum inca am timp sa schimb multe...