Ceva

In continuarea unei idei de acum doua zile, toti vrem "ceva". Cuvintele  pe care le folosim sunt reprezentari, simboluri - "ceva" este o reprezentare a acelui ceva pe care ni-l dorim.

Si acest "ceva" e un simbol tare periculos - in calitatea lui de pronume nehotarat poate insemna "un lucru oarecare, orice", dar in acelasi timp "un lucru important, valoros".

"Sa se intample ceva frumos". "Vreau si eu ceva bani". "Sa pot face ceva frumos". Vreau ceva. Am nevoie de ceva.

Creatori ai simbolului "ceva", suntem in acelasi timp creatori ai ceva-ului pe care il simbolizeaza. Alegem constient daca vrem "un lucru oarecare", sau "un lucru important, valoros". Sunt prea atent la limbaj, probabil, dar aud foarte des "sunt pus in fata unei alegeri". Fals. M-am (te-ai) pus in fata unei alegeri.

De mic m-am intrebat, mergand pe carari, drumuri sau sosele din ce in ce mai moderne, cine a fost primul care a mers pe acolo. De ce cararea/drumul/soseaua serpuieste asa. Ce a ocolit el, acel creator? De ce nu e drept, de la A la B. Era ceva (sic!) care trebuia ocolit, la un moment dat?, pentru ca acum acolo nu e nimic... Si daca nu era, de ce acest drum sinuos? Si daca era, si acum nu mai e, asta nu inseamna ca nu trebuia ocolit, trebuia sters cu totul, inca de atunci?

Pe o campie de un, altadata, verde imaculat (ce imagine..) cineva a deschis un drum de la A la B. O cale abia schitata, pe care au intarit-o alti si alti pasi, pana a ajuns "drumul" de la A la B. Si era simplu, ajungi in punctul A, vrei in punctul B, drumul se deschidea in fata. Nicio alegere.

Apoi cineva a gasit (inventat?) un punct C (poate intermediar pentru drumul spre B, poate o destinatie cu totul diferita), si s-a desprins din drumul cunoscut, apoi altcineva a ajuns acolo si a zis la stanga e B, la dreapta e C.

Nu esti pus in fata niciunei alegeri. Te pui in fata unei alegeri. Alegi daca ai nevoie sa alegi. Daca nu stii unde vrei sa mergi, oricare drum e bun, asa se spune, nu? Daca stii unde vrei sa ajungi, alegerea e inexistenta, ba chiar e posibil sa nici nu observi drumul care se deschide in alta directie.

Despre asta vorbesc. Vrei ceva. Dar ce vrei? "Un lucru oarecare, orice?" sau "Un lucru important, valoros"?

Alege ceva.

Letting go

Nu m-am descurcat niciodata cu fazele traumatice. Nici nu le stiu foarte bine, nici sa le numesc, nici ordinea lor. Soc, negare, negociere, durere, agresivitate, acceptare.

Negocierea, in special, pentru mine e un chin. N-am fost niciodata un bun negociator, oricat de mult am incercat sa ma educ. Nu renunt, daca am invatat ceva in acesti ani este ca a renunta este, intr-adevar, singurul mod in care poti pierde.

Nu pot sa negociez, mereu oscilez intre "vreau", "mi se cuvine", "sunt dispus sa ofer", "de ce sa renunt la asta", "nu e drept", "am sa te strivesc ca pe un vierme", "o sa ma tii minte", "sa sufere mama ta, nu a mea", "trebuie, trebuie sa fac asta", "nu se merita", "stiu ca pot", "e clar ca nu pot", "indiferent ce simt realitatea e asta", "nu e chiar asa, n-are cum sa fie asa", "trebuie sa mai gandesc", etc.

N-am stiut niciodata sa pierd. "Eleganta" acceptarii unei infrangeri mi se pare ceva strain. Rational imi dau seama cat de mult gresesc, dar afectiv nu pot renunta la dezamagirea dusa la extrem, de sentimentul ca am pierdut "totul" chiar cand e vorba de o prostie neinsemnata.

Rational, imi dau seama de energia pe care o consum inutil, pe care o irosesc in sentimente care nu imi aduc nimic bun. Urasc sa pierd, urasc sa nu am dreptate, totusi de cele mai multe ori cand se intampla asta nu reusesc sa schimb nimic in bine, raman blocat in ura, in agresivitate, reusesc de fiecare data sa transform totul in dispret, nu reusesc sa tin fruntea sus ci intorc spatele calculand planuri de razbunare.

Imi autojustific situatii pe care tot eu le provoc, spunandu-mi de fiecare data "aha, am avut dreptate la inceput", chiar si atunci cand imi dau seama caam determinat totul prin comportarea mea lipsita de viziune. Sufar de mania persecutiei, dar nu sunt resemnat. Retaliez, de fiecare data, (pasiv) agresiv, merg pana la extrem si distrug totul dupa principiul "daca eu nu am, n-o sa aiba nimeni".

Si nu reusesc sa scap de senzatia asta nenorocita ca sunt o victima, cand stiu ca nu e asa. Stiu ca de fiecare data cand am incercat, am reusit. Dar mi-e greu, al naibii de greu sa incerc, din cauza sentimentului ca mi se cuvine, fara efort.

Mi-e greu pana sa si recunosc asta.

Mai mult da, mai mult nu

Am pe cineva care-mi pune periodic cate o intrebare dificila. Apoi, dupa o secunda, ma intreaba "Da, Nu?". Fara timp de gandire.

Cum pot sa-i explic ca raspunsul e "Da, dar.." ? Sau "Nu, dar..." Sau "Cred ca da" ?

Nu pot. Dar incerc, de fiecare data, sa fac asa. Sa-i explic, ca e gri, nu e alb sau negru. Niciodata nu e alb sau negru. Si-mi spune, de fiecare data - ba e, e alb, sau negru, e da sau e nu. Si-l urasc, pentru ca stiu ca are dreptate, si ma uraste pentru ca nu sunt in stare sa accept asta.

Rational, il "inving" de fiecare data. Ii explic nuantele, ii dau exemple, ii amintesc situatii din trecut in care datele "problemei" s-au schimbat din mers, ii prezint atatea si atatea scenarii posibile. Si renunta, si mi-e ciuda pe el - am nevoie ca macar o data sa nu renunte. Macar o data sa imi spuna "nu" pana la final, sa ma lase sa-mi epuizez toate "rationalizarile" si sa recunosc ca e "da" sau e "nu". E o victorie cu gust amar, de fiecare data, pentru ca am castigat, dar stiu ca de fapt am pierdut.

Mereu am pledat teoria unui singur "da" si a celor multi "nu, dar..". A unicului "bine" si a multiplelor "rele". Pus in fata unei anume situatii stiu clar ca e o singura decizie "buna". Dar atat de multe decizii mai putin bune, si care deschid atat de multe posibilitati alternative. Viitorul e incert in momentul in care spui "da, dar", sau "nu, totusi...". Calea "buna", acel unic lucru "corect" pe care "trebuie" sa-l faci presupune mereu atat de multe sacrificii, incat rezultatul paleste, de fiecare data, in fata acelor multe posibilitati pe care le deschide "ar trebui sa fac asta, totusi, daca ma gandesc ca... ".

"Inima" simte de fiecare data ce e bine si ce e rau. Inima stie, si spune. Spune direct, fara ocolisuri, pentru ca asta e rolul ei, sa arate directia. Inima nu calculeaza, nu analizeaza, nu pune nimic in balanta. Asta e rolul mintii. In cazul ideal, inima spune "da" sau "nu", si mintea spune cum sa ajungi la "da" si cum sa ajungi la "nu". Ce sa faci, ce sa spui, cum sa rezolvi ce apare pe parcurs. Am mai spus-o si o mai spun, inima iti spune ce sa faci, mintea iti spune cum. Si nu invers. Invers, mintea o sa plimbe deciziile in zona gri, o sa calculeze si o sa puna in balanta la infinit. Si o sa spuna mereu "e mai mult da, dar".

Ma uit in fiecare dimineata in oglinda, si ma intreb "Da, Nu?". Fara timp de gandire. Si sper ca am sa am curajul sa zic "da" sau "nu", una din zilele astea.

Daca ajuta...

Buna ziua, Ma iertati ca va deranjez .Vin cu rugamintea la d-voastra sa scrieti un articol pe blogul d-voastra si sa distribuiti mai departe pe facebook despre mama mea, Gabriela Tudorache care este foarte bolnava . Este diagnosticata cu meningiom , o tumoare cerebrala care i-a afectat vederea si trebuie sa se opereze cat mai repede la o clinica din Germania unde ni se cere 35 000 EUR plus cheltuieli de cazare si transport . Viata si vederea ei depind de aceasta operatie , iar mie si fratelui meu ne este foarte greu sa o vedem cum indura zilnic cumplitele dureri de cap si ametelile .Timpul nu ne permite sa asteptam si va rugam sa scrieti un articol despre cazul ei . Mai multe detali le gasiti pe http://gabrielatudorache.blogspot.com/. Sau ne puteti contacta la nr de tel. 0724342082. Va rugam , daca sunteti de acord sa ne lasati si un raspuns . Va multumesc din inima pentru sprijinul acordat. dumitru_gabriela31@yahoo.com

Miroase a cearta

Mereu am avut aceasta indoiala perfida - ca nu ma pot adapta la o lume a "afacerilor". Si asta pentru ca sunt un sentimental, pentru ca m-a revoltat "nedreptatea". Mereu m-am considerat un neadaptat, si am dispretuit pe cei care fac salturi in "lantul trofic", fara sa priveasca inapoi, fara sa-i intereseze pe cine "omoara" in cursa spre un "succes" oarecare.

Treptat, am reusit sa accept ca si eu am facut (sau fac) acelasi lucru in mod curent, gasindu-mi de fiecare data scuze sau explicatii pentru fiecare moment in care ma blocheaza intrebarea "e corect asa"?

Treptat, am reusit sa accept ca e o lume de caprioare si lupi. Sau caprioare si vanatori, cum vrem s-o spunem. Da, intotdeauna exista cineva cu un avantaj nedrept. (Creatorul caprioarei nu s-a gandit niciodata la praful de pusca?) Da, intotdeauna exista cineva care manuieste sforile pentru ca poate. Da, intotdeauna cineva o sa ramana in spate intr-o balta de sange.

...

Am citit mult, pe vremuri, despre "ecologia deciziilor". La final, dupa ce aceasta noua "cunoastere" s-a asezat peste tot ce stiam pana atunci, am ajuns inevitabil la concluzia ca asta e o mare prostie. Nu exista decizii "ecologice". In orice stare-de-fapt, orice decizie este intr-un fel sau altul ne-ecologica.

Nu exista o decizie "buna". Poate suna cinic.

Pentru ca am sa am mereu pregatita intrebarea - Buna pentru cine?

Exista mereu decizii bune pentru tine. Bune pentru mine.

Fie ca e alb-negru sau in tonuri-de-gri, orice situatie e un echilibru. Echilibrul se mentine doar in absenta fortelor exterioare. Cum ai luat o decizie, cum s-a inclinat balanta. Si apoi trebuie sa construiesti, sa adaugi ceva in partea care pierde. Sau cel putin asa am simtit eu mereu.

Iau aceasta decizie, eu castig, tu pierzi, dar trebuie sa pun ceva in locul de unde ai pierdut tu ceva. Trebuie sa repar, trebuie sa "dreg" ce-am stricat. Sa restabilesc un echilibru. Dar pentru ce, din moment ce chiar eu am fost cel care l-a stricat?

...

Cand eram mic, am ratat "Bambi". Nu stiu de ce sau cum, dar nu l-am vazut niciodata, de la "cap la coada". Sau poate l-am vazut, dar nu l-am inregistrat. Sau poate mi-a parut prea trist, si l-am uitat.

Da, suntem o lume de caprioare si vanatori. Poate ma vanezi de foame, si atunci asa e "firesc". Poate te vanez din placere, si atunci e "nedrept". Nedrept pentru cine? Pentru mine e o placere, pentru tine ...

M-a revoltat intotdeauna "nedreptatea" afacerilor. "N-am sa pot face niciodata asta" a fost de multe ori o minciuna in care nici eu n-am crezut. "Ce dracu am facut?!" a fost de multe ori un epitaf. La fel ca "N-ar fi trebuit sa fac asta, dar acum e prea tarziu".

Ma revolta inegalitatea de forte. Ma revolta "circumstantele" nefavorabile. Ma revolta puterea folosita de dragul demonstratiei. Ma revolta vanatoarea ca sport, ma revolta trofeele.

Dar am invatat sa accept.

Caprioara nu are nici o sansa, pana la urma, nici in fata lupului (oare lupii vaneaza caprioare?) nici in fata vanatorului. Oricat m-ar revolta, caprioara o sa moara pana la urma, si nu va ramane nici macar amintirea ei. Firesc sau nu, se intampla, si trebuie sa accept asta. E alegerea mea daca vreau sa fiu caprioara sau vanator, e alegerea mea sa justific pusca prin "trebuie" sau fuga de vanator prin "nu vreau sa ma transform in asa ceva".

Totusi ce ma revolta cel mai mult, din toata povestea asta fara cap si coada, este momentul cand caprioara moare cu gatul rupt pentru ca n-a vazut prapastia, fiind prea ocupata sa priveasca cu frica in stanga si-n dreapta, in fuga nebuna, pazindu-se de lupi care nu-i dau nici o atentie.

Prostia, asta mi se pare dezavantajul suprem.