Pentru maine

Daca ne-am cunoaste, ti-as trimite o scrisoare. Scrisa cu stiloul, pe o foaie ingalbenita de timp, din cele pe care le am in birou, uitate de zece ani. Ti-as scrie despre mine cel de-atunci, si despre mine cel de-acum. Te-as intreba despre tine cel (cea?) de-atunci, si despre tine cel (cea?) de acum.

Ti-as scrie o poveste frumoasa de dragoste cu mici razboaie, cu fericire si zambete dar si cu suparari. Un drum incalcit, care m-a (ne-a?) dus in cele mai neasteptate locuri, cu cei mai neasteptati oameni, intamplari insiruite pe multe pagini albe si uitate de timp.

Ti-as spune ca macar de acum inainte, daca n-ai facut-o pana acum, sa tii un jurnal. Sa-ti notezi acolo gandurile, intamplarile, si mai presus de toate, emotiile. Hartia n-are cum sa le tina minte, dar tu ai sa le stii, din cuvinte, ai sa citesti si o sa iti apara lacrimi in colturile ochilor, si ai sa razi si ai sa ti le stergi, putin rusinat. Ai sa-ti amintesti lucruri pe care nu ti le-ai mai amintit niciodata, ai sa traiesti ce ai trait si atunci, cu mai multa inima ca atunci. Ai sa vezi cum tristetea se transforma in nostalgie, cum supararile de atunci o sa fie un zambet si-un "doamne ce greu mi-a fost" - si o sa-ti fie si mai usor, atunci in trecut.

Pentru ca "timp" nu exista, suntem aici si acum. Si daca acum iti amintesti cu nostalgie si dragoste despre acolo si atunci in trecut, in aici si acum din trecut ti-e mai usor sa mergi inainte. Si sa scrii si sa citesti, pagina dupa pagina, o poveste frumoasa.  

Si ti-as spune sa te lasi condus de inima, ca doar ea stie unde vrei cu adevarat sa ajungi, si sa-ti folosesti mintea doar pentru ce e ea cu adevarat, un instrument care rezolva ce-i dai sa rezolve. Lasa inima sa-i puna intrebarile, si ai sa ai raspunsurile de care ai nevoie. Intreaba-ti inima "unde?", si las-o pe ea sa intrebe mintea "cum?". Si bucura-te ca ai ajuns acolo, si intoarce pagina si scrie de azi bucuria de maine, gandindu-te la nodul din gat pe care ai sa-l ai cand ai sa citesti, peste ani, ca sa fii si mai fericit atunci. Pentru ca nu exista nici azi, nici maine, nici ieri, este aici si acum.

N-am unde sa-ti trimit scrisoarea asta, dar primeste-o, oriunde ai fi. Fii fericit azi, ca sa fii si ieri si maine. Si traieste azi, nu exista nici maine, nici ieri.

Il pleure dans ma coeur, comme il pleut sur la ville

Inca putin

Oh well, the devil makes us sin

It's unfortunate that when we feel a storm, 
we can roll ourselves over 'cause we're uncomfortable

And I once left town, when the leaves turned brown

Uitate pe hard, printre exceluri si oferte de pret

Prima oara? Prima oara a fost intr-o seara cand se intalnisera, din intamplare, intr-o cafenea. El era singur, ca de obicei, cu laptopul si cafeaua. Ea impreuna cu doi barbati si o fata - un double date, se gandise el cand ii vazuse intrand.

Era schimbata, n-o mai vazuse de cateva luni, din primavara - ce repede trece timpul, se gandi, mai am 6 luni si plec - si ii recunoscuse mai intai vocea, in momentul in care trecusera pe langa el. Ea nu-l vazuse, nici n-avea cum. O blonda cu un ras cam strident, un barbat in costum - cam trecut, sper ca nu e cu el - cu privire plictisita si un tanar in jeansi si camasa, razand la aceeasi gluma cu blonda. Iar ea... ea era schimbata. Intr-o rochie albastra, lunga, cu o bluza alba, desfacuta in fata, un zambet amuzat si oarecum distant, o ea pe care nu o cunoscuse pana acum. Se asezasera la o masa din fata, ea langa par-grizonat, fata in fata cu blonda.

M isi comanda inca o cafea, si aprinse o tigara. Se uita la ceas, tocmai se hotarase sa plece, venirea ei il surprinsese.. O tigara si atat.

Mai erau doar doua mese ocupate, un cuplu de tineri - care nu stiu cum nimerisera aici, nu era genul de atmosfera care sa atraga pe cineva sub 20 de ani - si doi barbati care nu schimbasera mai mult de trei cuvinte de cand intrasera, fiecare absorbit in propriile conversatii la telefonul mobil.

Venea de cateva luni in cafeneaua asta, in fiecare seara, o alesese tocmai pentru ca aproape niciodata nu erau mai mult de 2 messe ocupate. In seara asta, ca o exceptie, cei patru faceau o galagie care ii alertase pana si pe chelneri, care schimbau fete plictisite dupa bar. Erau un cuplu, Deb si Mike, amandoi “college drop-outs”, deschideau si inchideau localul, in fiecare zi. Ajunsese sa ii cunoasca destul de bine, prea des martor la certuri conjugale terminate de fiecare data cu imbratisari furate dupa barul inalt.

Inca o tigara.

S isi pastrase zambetul de la inceput, ii privea pe cei de la masa usor amuzata, vorbind rar, si fumand tigara dupa tigara. Tanarul din fata era in mod evident interesant de bonda, iar par-grizonat nu parea in largul lui, mereu cu privirea catre televizor sau catre celelalte mese. M ii prinsese deja de cateva ori privirea, ceea ce il facuse sa nu se mai intoarca.

Nu e un duble-date, cel putin asta e sigur - M se surprinse usurat de aceasta constatare. Desi nu era si nu fusese niciodata a lui, era mereu gelos cand o vedea pe S cu cineva, sau cand surprindea privirile altor barbati. Plus ca par-grizonat nu i s-ar fi potrivit, ea era inca un copil... Asa o privise mereu, ca pe un copil, si acum o vedea prima oara femeie.

Se uita din nou la ceas. Nu se putea hotari, curiozitatea era prea mare. Ar putea merge sa o salute, iesind. Ar putea sa-i trimita un sms haios, se gandise deja la cateva variante. Ar putea sa-l roage pe Mike sa faca o scena ca in filme, sa le trimita o sampanie la masa, The gentelman in the corner says hi. Sau ar putea sa plece, pur si simplu, ea nu-l vazuse. Il vazuse, oare, si il ignorase complet? Ce motiv ar fi avut? Cine erau oamenii astia, poate niste prieteni, poate era un “date”, pana la urma, un double-date aranjat de blonda sau de pustiul in jeansi. M realiza ca nu mai stia nimic despre ea. Dupa ce ea se mutase din camera de hotel se mai vazusera doar de doua ori, o perioada vorbisera aproape zilnic la telefon, nimicuri, ea isi inchiriase un studio - cam departe, dar cartierul era ok - apoi un two-bedroom, isi gasise o room-mate, o bulgaroaica care aducea mereu barbati in casa, se certasera, apoi o romanca care venise cu frate’su, demisia de la primul job, interviul pentru al doilea, angajarea o sarbatorisera impreuna, primul business lunch, prima relatie "de aici"- fratele colegei de apartement, un porc, a trebuit sa ii dau pe amandoi afara, ti-am zis de la inceput ca e o idee proasta, da, bine ca le stii tu pe toate; a doua relatie, ar trebui sa ma mut cu el?, nu, e o idee proasta, da, era o idee proasta, bine ca nu m-am dus, al treilea job, al treilea job in trei luni?, da seful era un porc, m-a inchis in birou si voia sa sarbatorim impreuna cresterea mea de salariu, daca sunt capabila s-o castig, si apoi.. apoi nimic. Mai vorbisera o data sau de doua ori, stia ca acum lucreaza la un birou de avocatura - ai grija, avocatii sunt niste porci, da, tu ar trebui sa stii cel mai bine, nu? - si cam atat.

S arata foarte bine in rochia albastra, mulata - nu se potrivea cu locul in care iesisera. Dupa ce renuntase la bluza alba cu care intrase, rochia ii punea in evidenta sanii, care erau - M zambi.  Par-grizonat era si el imbracat intr-un costum care arata destul de scump. Blonda in schimb parea ieftina, cu totul - de la bluza prea decoltata pana la rasul strident, iar pustul in blugi care se cam ametise deja nu-si mai retinea privirile lungi in decolteul ei. S ii aruncase cateva priviri de-a dreptul dezgustate, la un moment dat, ceea ce il facuse pe M sa zambeasca si sa ii faca un semn lui Mike pentru inca o cafea. Deci pustiul nu era o cunostinta de-a ei, probabil blonda era. Colega de apartament, probabil. Si era un double date, probabil. Colega il adusese pe pusti pentru ea, si pe par-grizonat pentru S. Totusi, S parea ca il cunoaste, din modul in care isi vorbeau uneori, scurt si oarecum complice. Era frumoasa, si M se intreba - ce e sentimentul asta, gelozie, ce e?

Intr-un final S il vazuse. Plictisita, isi scosese telefonul - verificase mailul probabil - dupa care privise in jur. M zambi, incurcat, nu stia ce ar fi trebuit sa faca. Ea ii spuse ceva, de neinteles, zambind cu ochii mari, Apoi se intoarse catre par-grizonat si schimbara cateva replici, par-grizonat se uita la el aproband - sau parca a fost un salut? - M se simti prost, trebuia sa fi plecat, a fost o idee proasta. Isi aprinse o tigara privind-o pe S cum vorbea, cu un zambet de plastic, cu blonda si pustiul in jeansi care deja parea ametit in toata regula. Pustiul se uita la el si ii facu semn cu mana - Hi there, come on, come sit with us! M ii zambi si privi jenat in jur, tinerii se sarutau la masa iar cei doi barbati vorbeau in continuare la telefon, doar Deb il privea amuzat de dupa bar. Nehotarat, privi catre laptopul deschis de pe masa, si se simti usurat cand o vazu pe S ridicandu-se. Schita un zambet catre pusti, care insa isi pierduse deja interesul, undeva intre decoletul si rasetele blondei de langa el.

Se ridica in momentul cand S ajunse langa masa. Deja ii simtea parfumul, acelasi.

-Buna.
-Buna..

-Esti de mult aici?
-De cand ati venit. De mai devreme, de fapt..

-Si de ce n-ai zis nimic? Doamne, ma lasi sa mor langa astia?
-Pai...

E frumoasa, e mai frumoasa decat am vazut-o vreodata. S il privea amuzata.

-Hai, ma iei in brate? Ma pupi? Cum facem, deja devine ciudat...
-Nu stiam daca e aproppriate...
-Hai, lasa-ma cu prostiile, si nu vorbi in englezisme cu mine, stii ca nu sunt asa...

M o imbratisa. Ii simti mirosul parului si sanii tari apasandu-l pe piept. O vazuse o data goala, cand stateau impreuna. o scena cretina, el intra in camera, ea iesea de la dus, ii taiase rasuflarea si ramasese asa, cu usa intredeschisa, fara sa poata reactiona. Ea bufnise in ras - Hai, ce faci, vrei sa ma arati la tot hotelul? El intrase, incurcat, se asezase pe pat cu spatele la ea, mormaind o scuza. Ea rase in continuare - Hai, trebuia sa se intample si asta la un moment dat, nu? stai linistit. In urmatoarele doua nopti isi gasise scuze pentru a nu dormi acolo, si o suna de fiecare data cand urca. Il urmarea imaginea ei, goala, se excita in secunda cand o vedea, chiar si imbracata in hainele largi cu care il obisnuise s-o vada in camera de hotel. In a treia seara ajunsese mult dupa miezul noptii si adormise spre dimineata, simtindu-i respiratia in spatele lui, in pat, gandindu-se sa se intoarca si s-o trezeasca, s-o dezbrace si s-o muste de fiecare centimetru pe care-l ratase privirea cu doua zile inainte.

-Hai, da-mi drumul acum, sa nu devina innapropriate. Radea, si era frumoasa, machiata discret si cu parul intins peste umeri, cu zambetul asta larg, si cu expresia amuzata. Hai, ma inviti la masa, sau nu?

M rase si el. - Da, te invit, daca te lasa lumea sa stai.

-Ma lasa, ma lasa. Ce bei aici, tot cafea?
-Da, sunt cu masina.
-Hm, eu chiar simt nevoia sa beau ceva, dar n-am cum, cu astia.

Se uita distrata spre bar, si el ii urma privirea. Mike se uita deja spre ei, si porni spre masa in secunda cand M ii confirma cu o miscare scurta din cap.

-So what can i get you?
-Well, nothing now, but if he’s willing to wait, maybe a drink, later on..

Mike il privi amuzat. - So maybe this is the lucky night and i’ll get to serve you a drink after all.
M ridica din umeri.
-‘Kay, i’ll come back...

-Deci? Ma astepti?
-Sincer, nu vreau sa..
-Termina. Nu cred ca mai stam.

Arunca o privire spre masa unde par-grizonat se juca plictisit cu ceasca de cafea in timp ce blonda, care era deja lipita de pustiul-in-blugi, radea la fel de strident.

-Da, nu cred ca mai stam foarte mult. Zece, douazeci de minute. Mi-ar placea sa mai stau cu tine, mi-a fost dor.

M ii privea buzele, in timp ce ea vorbea. Isi aduse aminte de gustul lor sarat, pe care il furase, oarecum, la imbratisarea lor de despartire. Se imbratisasera dupa o ezitare, el vrand sa-i dea drumul imediat, ea retinandu-l si strangandu-l mai tare. Izbucnise in plans, ii simtise mai intai respiratia intretaiata, apoi din ce in ce mai apasata, si apoi se trezise sarutand-o pe ochii inlacrimati, apoi pe obraji si din ce in ce mai aproape, pe buze, pe rand pe cea de sus si pe cea de jos, si iar, si iar, excitat si gata sa planga si el, in acelasi timp. Ea ii raspunsese la sarut, pentru o secunda, iar apoi fugise fara sa mai spuna nimic.

-Hai, zi ceva, ce te uiti asa? Ce am?
-N-ai nimic. Ma uit, pur si simplu. Esti frumoasa.
 S zambi.

-Si tu te tii bine. Iti merge, vad.
-Mai am sase luni.
-Stiu, in decembrie pleci.
-Ai tinut tu minte asta.
-Da, mereu ma gandeam...

Privirea ii aluneca pe langa el, pierduta undeva pe peretele din spate. Lui ii venea s-o atinga, sa-i aduca parul in fata, peste umeri, sa-i stranga lobul urechii, s-o muste de gat. Ce dracu fac, se gandi, numai de asta n-am nevoie acum.

-De ce razi?

M tresari.

-Ma gandeam.
-La ce?
-Nimic...
-Nimic, da stiu. Imi amintesc. Nu te-ai schimbat.
-Tu da.
-In rau?
-Nu, din contra. Pari mult mai matura, asa.
-Asa cum? Am imbatranit? S izbucni in ras. Voia s-o muste de buze, s-o stranga de par si s-o sarute pana o simtea ca ramane fara aer.
-Cine sunt?
-E complicat...
-Ok..
-Nu serios, e complicat, iti povestesc, dar acum ar trebui sa ma intorc. Le spun ca ar trebui sa plec, si plecam, si tu ma astepti si in zece minute sunt inapoi, ok?

Ar fi simplu. Spun ca n-am cum sa mai stau, ca trebuie sa plec, sa ma intalnesc cu cineva pe care l-am asteptat si m-a anuntat ca intarzie si ne intalnim in alta parte.

- Ok, te astept.

M o urmari pana se intoarse la masa, privindu-i conturul desenat perfect de rochia stramta. Sanii aia perfecti, parul ud, adus peste un umar, in fata, linia taliei, pielea fina, ca de copil. Zambetul ei, goala, privirea intrebatoare, Hai, ce faci, vrei sa ma arati la tot hotelul?

Se asezase la masa, cu telefonul si poseta mica in mana, discutie scurta apoi se ridicara toti, pustiul-in-blugi iesi cu mana pe fundul blondei, par-grizonat plati direct la bar si apoi se opri cu ea la masa lui. M se ridica si intinse mana, incurcat.

-William, nice meeting you.
-Glad to ..
-Well, we’re leaving now but maybe next time? Par-grizonat privea nerabadtor inspre usa, de unde se auzeau hohotele de ras ale blondinei.
-Yeah, next time.

Ea ii facu din ochi pe furis, si plecara, cu aceleasi replici scurte, schimbate fara sa se priveasca.

M se aseza si deschise laptopul, apoi il inchise la loc.

Mike veni catre masa cu un zambet larg.

-So, what will it be? Are you waiting?
-Yep. Seems I am.
-So would I.
-Yeah, keep saying things like that and tonight will end in another fight with...
-No way, Deb and I, we’re already betting whether you’ll leave together tonight.

Unde plecase? Era cu el? PLecase cu el, spre casa lor, ii spune o minciuna frumoasa si mai intarzie o ora in oras? Incerca sa-si aduca aminte cine nu mai sunase, el sau ea? Cine renuntase, el sau ea?

-If she’s coming back...
-She will. Mike ii zambi complice. Of course she will. So, what will it be?
- I don’t know, give me something, rum-and-coke, or..
- No way. You get something that’s saying you’re coming home with me tonight. I’ll get you a scotch. No way I'm losing this over rum-and-coke.

M simti cum il cuprinde sentimentul atat de familiar, nesiguranta aia cretina, pe care o ura atat de mult. Ce dracu fac. Privi telefonul, nici un email nou. Trecu prin mailurile mai vechi, arunca telefonul inapoi pe masa. Aprinse o tigara, lua paharul pe care Mike il adusese, il mirosi. Nu mai bause nimic de cat, doua, trei saptamani? Inainte bea in fiecare seara, singur, in camera. Isi aminti cum incercasera sa se imbete impreuna, intr-o noapte, uitandu-se la un episod din Sex and the city. La un moment dat ea incepuse sa topaie in pat, cu sticla de whiskey in mana, tipand ca e beata si ca vrea sa faca nebunii in seara asta. Adormisera cu televizorul deschis, fara nici o nebunie.

....

S trase scaunul cu un gest energic, el nu apucase nici sa se ridice, s-o salute.
-Dumnezeule, ce nebunie. Cea mai cretina cina pe care am avut-o de.. Nu. Cred ca e cea mai cretina de pana acum. Zambetul i se transforma intr-un hohot de ras. Isi arunca parul dupa umeri, privindu-l.

Da, e frumoasa. O femeie frumoasa.

....

S facuse deja doi pasi spre iesire, asezandusi parul. Mike strangea atent paharele de pe masa, si ii zambi lui M, complice.

- Told you the scotch will work...

Where does this road lead, after all?

Connecting the dots

Asta e clipul cu care am inceput eu sa scriu pe blog in 2005. Acelasi clip cu care am re-inceput sa scriu pe blog, in 2006.

De unde am luat titlul blogului. Discursul care m-a facut sa plang, atunci, si care ma face sa plang si acum.

La care ma mai uit, din cand in cand, si care imi aduce aminte, din cand in cand, cat de important e drumul pana "acolo".

Parfum de femeie

Ma gandeam, dimineata, in avion, ca mi-ar parea rau sa mor. Nu stiu daca mi-e frica - dar mi-ar parea rau.

In doua saptamani implinesc 30 de ani. Am o senzatie ciudata, intelectuala, ca "ar trebui" sa trag un fel de linie, sa fac un calcul, sa vad ce e inainte si dupa. Nu simt nevoia s-o fac, totusi. Poate nu sunt suficient de matur pentru asa ceva.

Adevarul e ca imi place viata mea de pana acum. Mi-a placut atunci, imi place si acum. Aveti dreptate, si nu mi-e rusine s-o recunosc, toti cei care imi spuneti ca ma alint si/sau ma plang prea mult.

Am facut o mie de lucruri, am fost in o mie de locuri, am cunoscut o mie de oameni. Am facut tot ce mi-am dorit sa fac, am sentimentul ca daca a ramas ceva de care nu-mi aduc aminte acum (si deci nu e chiar important) oricum e pe cale sa se intample.

Simt ca am fost de ambele parti, mereu, sau la limita intre ele - si nu stiu cum sa explic asta. Simt ca am fost mereu intr-o lume intre lumi, una in care realitatea se muleaza dupa dorintele mele (exprimate prea timid, de cele mai multe ori) si una cu o realitate rautacioasa, care mi-a dat mereu fiori pe spate. Ca am fost mereu urmarit de "ghinion", asta in timp ce la o privire mai atenta, mi se intampla exact ce-mi rdoream, pana la urma.

Stiu ca am multe povesti de spus. Si stiu ca inca sunt in mijlocul unei povesti foarte frumoase. Din care se scriu, aproape singure, alte si alte povesti, la fel de frumoase. Sunt convins ca urmeaza unele foarte misto, le intuiesc prezenta asa cum simti mirosul unui parfum fin, care nu vine de nicaieri. De la femeia frumoasa ai carei pasi ii urmezi, care e inaintea ta cu doua minute. Dupa primul colt, pe urmatoarea strada la drepata, nu ajungi s-o vezi niciodata, doar stii ca a fost acolo si o urmezi fascinat, nestiind unde te duce.

Nu sunt curios in legatura cu ce urmeaza. Poate putin, recunosc... Dar e o curiozitate calma. Ca in seara de Craciun, cand tii cadoul in mana, dar nu l-ai desfacut inca. Nu stii ce e, doar ca o zambesti peste doua minute.

Cel mai curios sunt in legatura cu oamenii. Sa-i descopar pe cei de acum, sa-i cunosc pe cei care urmeaza. Sa-i descifrez, sa-i citesc, sa le inteleg povestea, sa le-o spun mai departe. Sa schimb la intamplare foile intre ele, sa treaca pagini din povestea lor in a mea, si invers.

Imi pare rau pentru raul pe care l-am purtat cu mine, si pe care l-am impartit altora. Imi pare rau pentru raul pe care il am acum cu mine, care-si asteapta randul. Nu stiu de unde vine, stiu ca e al meu, sunt impacat cu asta. Pentru ca stiu ca pot sa iubesc, pentru ca stiu ca am ce sa pun in celalalt taler, balanta pentru mine ramane mereu intr-un echilibru - precar.

Mi-a placut mereu mai mult sa privesc decat sa fac. Am ratat multe in secunda cand am tras mana inapoi, sau am lasat gesturi sau fraze la jumatate de drum. Mi-a placut sa ascult, desi imi place sa vorbesc foarte mult. Intre doua lumi, imi place sa fiu singur, inconjurat de o mare de oameni. Ma simt bine, acum.

In continuare, vreau. Imi doresc. Mi-ar placea sa. Si asta imi da o stare de liniste, mult deasupra insatisfactiei ca in continuare nu am, imi lipseste, nu-mi place ca. Daca am invatat ceva, asta am invatat. Sa vreau. Sa imi doresc, sa imi placa. Dincolo de toate cate s-au intamplat, cu asta ma laud. Cu ce am vrut, cu ce mi-am dorit, cu ce mi-a placut sa.

Uneori intentia chiar e mai importanta decat rezultatul. Materializarea e uneori tarzie, chiar daca e imediata. Iubirea e in dorinta, nu in posesiune. Imi place sa iubesc. Sentimentul ca sunt iubit imi da o stare inconfortabila, de lipsa.

Am fost de mute ori acuzat de defetism. M-am acuzat si singur, de foarte multe ori. Am fost acuzat de multe ori de lipsa curajului, de lipsa deciziei, de lipsa directiei, de nehotarare, de faptul ca nu realizez ce am sa pierd daca. Ridic in continuare din umeri, Asa este. Asta nu schimba nimic, totusi. Da, sunt un dominator, imi place sa provoc lucrurile, nu sa le fac. Da, sunt las, sunt nehotarat, sunt cum vreti voi sa-mi spuneti ca sunt. Ajung unde vreau sa ajung, fac ce vreau sa fac, obtin ce vreau sa obtin. Sunt eu.

Nu stiu ce urmeaza, dar astept, uneori cu inima stransa, uneori cu zambetul larg, uneori mirosind a parfum, alteori intr-un somn din care pare ca nu am sa ma mai trezesc niciodata. Si visez, in culori, ce urmeaza sa se intample, uneori conducand visul, alteori lasandu-l sa mearga in voie. Uneori ma trezesc zambind, alteori incruntat. Mereu urmeaza altceva, balanta ramane mereu in echilibru precar.

Pana cand, poate dupa urmatorul colt, sau la urmatoarea strada la dreapta, o sa ma suprinda o femeie frumoasa, asteptandu-ma cu bratele deschise. Am s-o strang tare, in mine, pana mi se imprima in piele mirosul parfumului ei.

In seara asta am alt avion. Ne intalnim maine, intr-un vis mai frumos.

Por lo que más tú quieras

A bag of fuckin' bricks

Nu-mi aduc aminte sa-l fi semnat, pactul. Totusi, tot ce-mi doresc am, tot ce vreau se intampla.
Si sufletul mi-e in iad.

Fara inceput... (3)

-N-am stiut unde sa ma duc...
-ce s-a intamplat?
-am...

M isi aprinse o tigara. Urmari fumul care se ridica usor, pana ii intersecta privirea,
pierduta undeva dincolo de fereastra. Parea imbatranita.

-zi-mi
-nu.. Nu stiu. Nu stiu de ce-am venit.

-bem o cafea?
-aici?
-aici, jos, cum vrei.

M simti nevoia s-o stranga in brate. -zi-mi, sun dupa o cafea?
-nu, lasa.

-pot sa fac un ness, daca vrei. Oricum, e la fel de scump, si la fel de prost. S privi
plicurile aliniate atent, pe masuta, intr-o forma abstracta. Patru de ness, doua de zahar.

Ii inflori un zambet, -stii cand...

Se ridica si-si lipi fruntea de fereastra inalta, privind in intunericul de afara. -mai suporti
camera asta?

M stinse tigara. -o mai suport. Deci?

-Deci ce? Ti-am zis, nu stiu de ce-am venit.
-de cafea intrebam

-da, lasa, fac eu. Ramase nemiscata, cu fruntea lipita de geam.

M se ridica, privind imaginea reflectata in geam. De la doi pasi distanta, ii simtea
mirosul parfumului. Ea se intoarse, lacrimile ii curgeau pe obraz, il lua in brate cu un
gest nehotarat.

-zi-mi.
-prostii. Ma strangi in brate? Nu te-am mai vazut de un an.
-zi-mi

S se indrepta incet, isi lipi obrazul de al lui. il saruta usor, ii simti gustul sarat al
lacrimilor.

-vreau acasa.

M zambi fara sa vrea, ea apasase butonul cu un gest reflex, fara sa verifice daca e apa in fierbator. Ca inainte. Se uita in oglinda, strambandu-se, trecandu-si mana prin par.
Ca inainte.

-zi-mi tu. Ti-a fost dor de mine?
- mi -a fost.
- am vazut...
- ce-ai vazut?

Ea se stramba. -n-ai dat nici macar un telefon.
-n-am dat.
-mie mi-a fost dor.
-nici tu n-ai sunat.

Il lua iar in brate, cu fata lipita de umarul lui. -trebuia sa suni tu...

-eu?! Ignora sunetul telefonului, iritat. Eu sa sun?

-hai, raspunde. Nu s-a schimbat nimic, vad

-Zi-mi, eu sa sun?

Se uitau amandoi in fereastra. Ea, o expresie pierduta, el cu maxilarul incordat, in
sunetul strident al telefonului.


-Hai, zi-mi de ce-ai venit.
-n-am stiut unde altundeva sa ma duc.
-ai mai zis asta. Ce s-a intamplat?

-ne-am...
-care ne? Esti cu el?
-da, sunt. Am fost. Nu stiu.

-si ai venit aici?
-n-am
-da, n-ai stiut unde altundeva sa te duci. Ai uitat, nu?

Ea se intinse si turna apa in pahare.

-n-am uitat nimic.
-si totusi te-ai gandit ca te poti intoarce, pur si simplu.

-da, vreau sa ma intorc, pur si simplu.

- tu chiar ma crezi prost, nu, nu s-a schimbat nimic.

-te rog..

-ma rogi ce? Ma rogi sa ma prefac ca nu s-a intamplat nimic? Vii dupa un an, si nu s-a
intamplat nimic. Vii dupa un an in care ai fost cu el, si eu ce-ar trebui sa fac?

-opreste-te, de ce faci asa?

- te rog, pleaca.

-nu vreau sa plec. Te rog, ia-ma in brate.

-pleaca, sau plec eu.

-nu, te rog, de ce faci asa?

Liniste. Sunt prost daca accept chestia asta. Sunt prost. Nu am cum sa dau inapoi,
acum.

- stii ce, ai dreptate, probabil a fost o idee proasta sa vin aici. Ma gandeam ca te-ai
schimbat, ca ti-a trecut. Ma gandeam ca ti-a trecut.

-ce sa-mi treaca?

- nu stiu, nervii tai de atunci, supararea, ce a fost cu tine.

Ce-a fost cu mine.

-cu mine a fost ca m-ai mintit. Cu mine a fost ca m-ai luat de prost, un an de zile. Cu
mine a fost..

-hai sa

-sa ce, sa ne oprim, nu? Sa uitam, sa ne prefacem ca nu e nimic. Ca n-a fost nimic.
Sa ne prefacem ca nu v-am prins impreuna, sa ne prefacem ca nu m-ai mintit, ca n-ai
negat, ca

-te rog

-da, ma rogi. M-ainrugat sa te cred, sa te iert, ti-a parut rau, apoi nu ti-a parut rau, apoi

-imi pare rau.

-ca ce?

-imi pare rau c-am plecat, atunci.

-a, iti pare rau c-ai plecat, nu pentru ce-ai facut. Iti pare rau ca n-ai reusit sa ma
convingi, sa ce? Ca m-am prins pana la urma, sau de ce?

Telefonul incepu sa sune din nou. Ea se intoarse spre geam, o lacrima ii curse usor, pe
obraz.

-da..nu pot acum..te sun eu. Inchise telefonul si il arunca pe pat.

-si, zi-mi, de ce v-ati certat?
-nu stiu. Tu ai mai vorbit cu el?

-nu-mi vine sa cred. Ai venit aici sa ma intrebi de el?

-doamne, cum esti. Nu, n-am venit sa te intreb. Am venit..

-nu, n-am mai vorbit cu el. Oricum poti sa stai linistita, nici inainte nu vorbeam, n-a stiut
niciodata nimic,

-ba stie

-stie daca i-ai spus tu.

-i-am zis.

M isi aprinse o tigara. Ultima din pachet, pe care il stranse cu un gest neterminat.

-nu trebuia sa-i zici nimic. De aia v-ati certat?

- nu , nu de aia. ce crezi.

- stii, mi-a parut rau cand ai plecat. mi-a parut rau, si am simtit ca a plecat o parte din mine. ce dracu fac. am vrut sa te sun. de multe ori. dar nu pot sa uit.

- n-a trecut suficient timp? ce dracu, e o prostie.
- suficient? suficient timp pentru tine sa stai cu el, si sa va certati? suficent pentru ce. suficient cat sa-mi dau seama ca n-a meritat sa mai incerci macar o data?
-n-am
- nici macar o data. n-ai vrut sa justifici nimic, n-ai vrut sa aperi nimic. ai plecat. nu credeam, stii? ma asteptam sa

S incepu sa planga, lacrimile ii curgeau pe obraji.
-Ai...

-sa te justifici? tu? nu! tu erai indreptatita, nu? n-aveam nici un amestec in viata ta. eram .. ce dracu eram eu pentru tine, atunci?

- te rog..

- Ce eram, zi?! Tu aveai viata ta. Erai libera, tu! Si eu? Un prost... care...

- Te rog!!

- Pleaca. Pleaca inapoi la el, daca l-ai ales. Pleca la cine stii tu, traieste, libera, cum vrei tu.


Ce dracu fac, nu mai pot sa dau inapoi, acum. O iubesc. 

Intrebarea nu e de ce nu mai scriu, ci de ce nu mai public

Am multe... Pe care din ele?

Prima oara nu remarcasem ca ai ochii verzi
(In)certitudine
Ai disparut pur si simplu
3 de (Postare fara titlu) - 2 povesti si niste reflectii despre viata din oras
Linistea nebuna
Femeile sunt frumoase cand iubesc
1 varianta la Decompensare
Si
2 variante la Joaca de-a jocul

Deci?

Confuzie, cu siguranta

Incerc sa-mi amintesc de tine, cum erai. De unde am pornit si unde am ajuns. Nu vad decat momente intermediare, amintirile sunt doar momentele de emotie. Nu gasesc motivatia momentelor respective, parca n-au nimic in spate, sunt ca secvente de film.

Sunt emotionat si acum, parca urmeaza sa dau un examen.  Cred ca pana la urma chiar asta se si intampla. Mi-e greu, si n-are cine sa ma ajute. Probabil asta e si examenul, singuratatea.

Sunt confuz, as putea sau ai putea spune. Nu stiu ce sa fac, nu reusesc sa ma hotarasc, etc. Prostii.

De "stiut" stiu ce "trebuie" sa fac. De simtit, la fel, simt exact ce vreau sa fac. Da, sunt diferite intre ele, dar pana la urma nici asta nu conteaza, pentru ca stiu si ce am sa fac pana la urma, la fel cum am facut mereu pana acum, am sa fac ce trebuie, nu ce simt. De ce? Pentru ca evidenta arata ca dupa un timp orice "simt" se dilueaza si se transforma in altfel de "simt". Da, se schimba si concretul, de multe ori, dar nu trebuie sa justific ceva care se schimba independent de mine, nu? Vezi, acum stii de ce fac ce trebuie si nu ce simt. Era complicat? E si asta o scuza, o minciuna, o ce? Zi-mi, contrazi, desfiinteaza, explica, convinge, incearca. Da, am nevoie de lupta asta, pentru ca altfel e doar singuratate, si e grea. Nu valoreaza nimic, nu schimbi nimic, nu ma ajuti - nici nu ma impiedici, dar esti aici, pentru mine. Poate pentru tine, pana la urma, dar rezultatul e acelasi. Esti aici cu mine, poate e mai bine zis asa.  Da, am nevoie de tine.

S-a terminat jocul, s-a terminat trist, ca de obicei. Prea tarziu, ca de obicei. Nu stiu cine a castigat, ca de obicei. De fiecare data e mai greu, ca de obicei. S-a terminat si totusi ma agat de ce a mai ramas din el, nu vreau sa se termine asa, vreau sa, vreau sa, vreau sa. Stiu ca nu fac bine ce fac, stiu ca e greseala dupa greseala, dar cine le numara, si dupa ce barem? Vreau sa mai stau putin. Vreau sa ma mai amagesc putin. Sa ma pot minti, inca putin. Mi-e frica de maine, mi-e frica de mine. Simt caldura asta din piept, simt ca-mi face rau, n-o mai pot minti cu nimic, trebuie sa ma opresc. O sa suferim in tacere, in uitare, in razbunare, in grija, in incercarea de a ne inlocui, o sa reusesc - o sa reusesti. Nu o sa pot(i) uita, niciodata. O sa suferim in raceala, in nimicul care ramane, in lipsa de explicatie, in minciuna justificarii, in absurdul singuratatii. In absurdul.

Dupa aproape doua saptamani departe de viata mea, s-a schimbat totul si nimic. Nu inteleg cum nu se intelege asta. Am invatat, teoretic, sa accept ca ceea ce este, este. Sunt revoltat, nu pot sa accept.

Lucrurile, din afara, se vad limpede, si totul se transforma in jena, in rusine de-a dreptul. Asta sunt eu? Pot macar sa spun ca asta "eram" eu? Pot sa fiu altcineva? Sigur ca pot! Pot?

Durerea m-a transformat, treptat, cu fiecare zi, m-a silit sa ma uit, legat de maini si picioare. Si atat. Fara sa pot face nimic, fara sa pot spune nimic. Am protestat, sigur!, dar la ce folos, nu e nimeni care sa poata face ceva. Sa poata face nimic.

M-am negat, nu sunt eu, nu e vina mea. M-am infuriat, am negociat si m-am deprimat. Ramane sa mai accept, dar asta nu sunt pregatit sa fac. nu am ce sa accept, nu vreau sa accept, vreau sa fie totul ca mine, de cate ori se trece de la negociere la depresie si inapoi?

Departe de "mine", am acceptat ca trebuie sa schimb totul. Sunt pregatit. Sunt gata, imi notez lucrurile care "conteaza", mi le recit, ceremonial. Faci mici pasi catre ele.

Indopat cu calmante, analgezice, sau ce-o fi ele, traiesc in confuzie. Atavic, nu mai gandesc, simt. Nu mai conteaza nimic, doar vreau, urasc, iubesc, sunt gelos, agresiv, distrugator, autodistructiv. Vreau sa treaca. Vreau linistea, raceala, gustul amar al deciziei, vreau sa dispara senzatia.

Simt ca-mi fac rau, nu ma pot opri. Asa "trebuie".


Maestre, n-am nimic in minte, ce sa fac? 
Scapa de el! 
Cum sa scap, daca e nimic? 
Atunci poarta-l cu tine.. 

Maestre, Fără cuvinte şi fără tăcere îmi poţi spune ce este realitatea?
Maestrul îi dădu un pumn în faţă.

trei ani

am mai mult de o saptamana de cand n-am mai fost "la birou". ar trebui sa ma duc maine. tocmai mi-am dat seama ca au trecut exact trei ani. mi-a venit sa rad.

ma mai duc?

O chemare curioasă.

...explorarea motivaţiilor inconştiente care ne-au determinat să alegem profesia de psihoterapeut – de la încercarea de a ne stăpâni propriile conflicte, la nevoile narcisice de a fi omniscienţi, omnipotenţi, de a simţi că este nevoie de noi...

O chemare curioasa. Michael Sussman

Don't you know, you fool, you never can win?

Contrast

"Ce diferente enorme sunt intre oameni", remarcam astazi, ascultand fascinat povestile unui om care m-a "castigat" de la "buna ziua, incantat de cunostinta".

Am ascultat si am ascultat, incercand sa raman "atent" la "discutie", sa nu uit pentru ce am venit acolo, in timp ce mintea imi fugea dupa povestile lui, despre jazz, calatorii prin balcani, pasiune pentru veliere, construirea barcilor, targuri de antichitati si atatea altele.

Inca sunt fascinat. Sunt fascinat de omul asta cu atat mai mult cu cat face parte dintr-o categorie pe care eu, ca si multi altii, o desconsider fara drept de apel.

Aveam nevoie de intalnirea asta, fara sa-mi dau seama, mai mult decat de orice altceva as fi putut primi astazi. Pentru ca am "primit-o", n-am facut nimic ca sa o castig. Si asta e genul de experienta care poate fi trecuta la "castiguri".

Am spus in titlu de contraste. Am facut o trecere fantastica astazi, de la o discutie cu un "nimic", cu un om lipsit de energie si viitor, obosit, terminat, consumat, invins - la opusul lui. La un om cu viziune, la un om care isi aminteste trecutul dar nu e ancorat definitiv in el -desi recunoaste ca era mai usor, sau mai simplu, sau mai bine "inainte", si acum e greu - un om cu pasiune, sigur pe el, calm, relaxat, caruia ii place ceea ce face desi e greu, care munceste "din greu". Care se bucura de ceea ce are, care are, care face, care este, care vrea.

Am invatat atat de multe chestii azi, incat imi vine sa rad si sa plang in acelasi timp. N-am cum sa povestesc aici. Atat de multe.

Sunt recunoscator pentru ce am primit, e o energie care nu se poate descrie sau cuantifica.

Deus ex machina

Mereu am auzit ca una din cele mai grele chestii e sa "dai pe cineva afara". Nu neg, e greu, am simtit-o deja de mai multe ori, dar incep sa cred ca nu asta e cel mai greu. Cred ca "cea mai grea" e decizia in sine, nu actiunea. Uneori este evident ca nu mai poti lucra cu omul respectiv, atunci totul e simplu. Si spun "evident" fara a minimaliza greutatea cuvantului - este dincolo de orice indoala.

Uneori, insa, nu e deloc "evident". E un amestec de instinct, de convingeri, de "nu cred ca", de opinii din afara. Si  pe astea trebuie sa construiesti o decizie. Si e al naibii de greu. Oare instinctul imi spune bine ce-mi spune? Nu m-a inselat niciodata pana acum, dar daca acum gresesc? Oare toate convingerile mele despre "cum ar trebui sa fie" nu sunt construite pe niste greseli, pe niste "pana acum a mers asa"? Pana acum m-au dus inainte - convingerile mele - dar daca acum e o greseala? Toti oamenii astia imi spun ca am dreptate - dar oare ei sunt obiectivi? Oare sunt bine intentionati? Oare au capacitatea sa judece asta? Cat de mult trebuie sa ascult opinii din "exterior"?

Experienta m-a invatat ca instinctual nu am gresit niciodata. Ca mereu - dupa analize, discutii, dezbateri, conflicte si alte suferinte de tot felul - am ajuns oricum sa iau deciziile pe care le-am "simtit" bune instinctual. Atunci, sa mai dezbat? Sa mai analizez, sa ma mai indoiesc, sa mai calculez, sa mai intreb? Faptul ca sunt cine sunt e rezultatul deciziilor luate instinctual, asta ar trebui sa valideze folosirea aceluiasi sistem, mai departe.

Totusi intrebarea ramane - daca instinctul imi spune ca asta e decizia buna - de ce simt nevoia sa o justific? De ce trebuie sa dovedesc ca e miscarea "evidenta"? Cui? Aceasta indoiala, face si ea parte din procesul instinctual? Cat de mult am voie sa aman decizia asta, ascuns in spatele dezbaterii "e bine sau are nevoie de inca o sansa"?

Procesul unei astfel de decizii dureaza destul de mult. Uneori poate parea "prea mult". Cred, totusi, ca marea majoritate a lucrurilor se pot corecta, si ca mereu se poate construi. Poate sunt un idealist, poate gresesc, poate, poate. Dar pana la urma, cum ziceam, tot instinctul e cel care imi spune ca asta e o decizie care trebuie cantarita.

De cele mai multe ori e suficient sa declar procesul deciziei deschis, si deus ex machina, blamat de toata lumea, intervine si isi spune cuvantul. Apare un "ceva" care face lucrurile sa fie "evidente" - intr-un fel sau in altul.

Si am ajuns si la titlul articoului, am sa "inaugurez" si o categorie noua pe blog cu ocazia asta.

Ultima moarte absoluta

Intr-un decor apasator, tehnologic, intunecat. Sunt singur. E un intuneric rtificial, laptos, intr-un zgomot mecanic, repetitiv, suparator. Sunt relaxat, constient ca ceva e nefiresc. Apasator, nelinistitor.

Apoi imi dau seama ca nu stiu unde sunt, si ce sunt lucrurile din jur, ca nu le pot defini, si - ca de fiecare data - ast e momentul cand devin constient, in vis.

E un zgomot de masina mecanica, de pompa. In jur sunt ecrane, ciudate, o culoare maronie (aurie?) - nu stiu daca am incercat sau nu sa ma uit atent, nu stiu. Langa mine, in stanga, e un barbat pe care nu-l vad decat din profil, pozitia in care as putea sa-l vad e "incomoda" si nu am cum sa ma intorc spre el, suntem amandoi asezati in fata unei mese in forma de semiluna. De partea cealalta  este un ... acvariu imens in care pluteste o fiinta. Este un peste maroniu (auriu), corpul lung, cilindric, format din inele, cu o fata rotunda si turtita cu trasaturi umane, chestie care ma sperie si care ma faca sa nu pot privi direct. Constient ma gandesc ca asta e imagine mea despre o cuva axlotl si acolo e un navigator al ghildei, cand ma uit inapoi in lichidul clar pluteste o silueta umana, gandesc cuvantul antropomorf. E un "peste vertical", are o coada care privita direct par doua picoare unite intr-o innotatoare, nu ma pot uita la "fata" lui, stiu ca e cu "fata" spre mine.

Stiu ca e "sfarsitul lumii" si ca el este "singura noastra speranta". Gandesc cuvantul islam-abad.

Persoana de langa mine spune ca singura "religie pura" este islamul - este singura religie care a aparut de la inceput si care a supravietuit tuturor schimbarilor, inclusiv ultimei morti. Constient gandesc "moarte absoluta".

Povestea barbatului continua. Unii copii care se nasc sunt speciali. Uneori Dumnezeu vine si ia in brate un astfel de copil in momentul in care acesta se naste. Copilul respectiv devine un inger, si devine nemuritor. Constient, cuvantul e transcedental. Restul "cad" si devin oameni. Diavoli. Gandesc constient "ingeri cazuti" si ma intreb cum se pot deosibi de copii normali, sau cat dureaza pana devine un diavol. Gandesc constient ca trebuie sa aflu ce inseamna islam-abad.

Povestea continua cu omul care imi spune ca la ultima moarte absoluta un inger s-a retras in mare - gandesc constient ca a inversat procesul evolutiei - si a devenit o fiinta marina, a supravietuit dar nu a mai putut reveni pe uscat cand a inceput iarasi viata pe Pamant. Ma uit spre cuva si apa e foarte limpede si imi spun constient ca asta inseamna ca traieste la mare adancime unde apa e foarte pura. Silueta e aproape lipita de peretele cuvei, simt ca e cu "fata" spre mine dar nu vreau sa ma uit la ea pentru ca nu vreau ca asta sa ma trezeasca din somn.

Fiinta, ingerul de-evoluat, este un islam-abad si este "salvarea". Doar ca eu "stiu" ca e "inutil", ca nu se poate schimba nimic. Sentimentul e chinuitor, ma trezesc.

Decompensare

Podeaua veche de lemn scoate sunete din ce in ce mai stridente. Nu stiu daca e protest sau simpatie - cert este ca am facut, cred, ocolul pamantului in doua zile - in biroul meu trei-pe-patru, in jurul mesei. Masa de consiliu, cum o alinta unii. Masa tratatelor. Masa tacerii. Masa cinelor-de-taina. Am obosit.

De cand ma stiu, am antropomorfizat obiectele din viata mea. Singurul cuvant care imi vine in minte este "afectiune". Cu ambele lui sensuri - stiu ca e o afectiune sa simti afectiune pentru obiecte. Dar imi sunt dragi. Sa fie ordine, sa fie curat, sa le fie bine. Macar lor. Si mie, tranzitiv, rege peste nimic. Am obosit.

Ma plimb fara scop, si nu-mi mai pasa ca ma vede toata lumea, nu-mi mai pasa de intrebari, nu mai caut nici un raspuns. M-am saturat de vesti proaste, de lucruri stricate, de lipsa, de lipsa de. Am obosit.

...

Nu-mi spune nimeni cum se vede din afara. Poate si-a pierdut toata lumea interesul. Poate interesele lor (voastre) sunt mai importante - si nu e nimic de condamnat. Oglinda nu-mi spune decat ce stiu deja, din interior, dar acest eu-din-oglinda e prea subiectiv ca sa cred in el. Functionez pe baza de intrebari si raspunsuri, raspunsurile le-am pierdut primele, acum nu mai pot pune nici intrebari. "Inutil!" imi zic, dar stiu ca e doar un moment, o sa treaca. Am obosit.

Am obosit sa mai spun si sa mai fac toate lucrurile-pe-care-stiu-ca-trebuie-sa-le-fac. Am nevoie de cineva care sa ma deconecteze de la aparate. Daca am sa mai respir, dupa, e bine. Daca nu, ce se pierde?

...

Mi-am dat seama ca s-a terminat in momentul in care m-am enervat calm. Fara consum de energie, probabil din lipsa de. Si odata ce am vazut ca se poate asta, simt ca nu mai pot rezista nici celorlalte tentatii - sa inceapa primavara pe intai martie, sa nu mai maschez privirea rece, sa vad ce-ar-fi-daca.

Imi pare rau ca nu pot scrie mai mult, simt nevoia, dar nu mai stiu ce.

...

Decompensare = agravare a unei boli ca urmare a imposibilitatii organismului de a mai mentine echilibrul printr-o compensare; stare patologică în care tulburările datorate unui organ bolnav nu pot fi compensate prin activitatea suplimentară a părţilor neafectate sau a unui organ cu funcţiune analogă.

Joaca de-a jocul

Ma joc
Te joci
Ne jucam
Te joci cu mine

Ma joc cu tine

Din afara

Intotdeauna e cum se vede "din afara". Intotdeauna "din interior" exista justificari, scuze, motive, circumstante atenuante, explicatii.

Intotdeauna din interior se vede altfel, intotdeauna e cum se vede din afara.

Intotdeauna e greu sa recunosti asta.

Fara amintiri

Nu-mi amintesc nimic de ieri, de saptamana trecuta, de luna trecuta, din ultimul an, din ultimii cinci.



Aici, acasa, cand e frig - e cald. Ninsoare viscolita, zapada care scartaie - inghetata. Si cald.

Iubesc si urasc locul asta. Prin geamul inghetat al masinii imi apare neschimbat, un decor abandonat. Butaforie. Strazile pustii, inzapezite, asa cum le-am lasat acum doua luni.

Este aici un calm pe care nu pot sa-l descriu in cuvinte. Ma simt acasa, dar sunt un strain. Am pierdut ritmul de aici, stiu ca trebuie sa-l regasesc sau n-o sa mai fie nimic. Nu mai stiu cine eram aici, dar fara cine eram nu e nimic. Nu mai stiu cine sunt acum, poate se potriveste cu "acum", dar e un "acum" trecator care nu inseamna nimic.

Mereu privesc amuzat schimbarile pe care le gasesc Acasa. Se construieste, se schimba, se innoieste, se coloreaza, se demoleaza. Si nu se schimba nimic. Si ma amuz nu de ei, ci de mine, de reactia mea paternala de a ii intelege. Vor si ei sa fie "acum", si o sa inteleaga, probabil prea tarziu, ca acum e nimic. Acum nu exista, acum e atunci - si atunci e altfel decat orice acum vor ei sa creeze.

Ultima oara cand am ajuns acasa am gasit locul gol unde era teiul. M-am intrebat revoltat de ce. Cum. Pentru ce. Infuriat. Azi, trecand peste cicatricea locului gol m-am gandit ca poate nu este nici un scop mai presus, pentru un lucru sau o fiinta - sau un loc, decat cel de a fi o amintire. Poate asta e scopul final, pentru noi, pentru tot. Sa fim amintiri. Imi amintesc teiul, imi amintesc totul asa cum era, imi amintesc cine eram. Nu mai sunt - nici ele, nici eu.

Daca eram, nu mai sunt. Acum, totusi, sunt, dar nu stiu cine, sau ce. Sunt pierdut. Ritmul asta e o minciuna. Fuga asta e o gluma. E ireal. Fara substanta. Nu exista. Si nu-mi amintesc nimic.

Imi amintesc, copil fiind, cum ne cataram in tei. Si cum l-am intrebat pe prietenul meu la ce se gandeste. In general. Si mi-a zis ca nu stie - la filme, la cartile de la scoala, la mancare. Si l-am intrebat daca s-a gandit vreodata cat de complicata e chestia asta pe care o facem, cand ne cataram in copac. Cat de complicat e copacul, cat de complicat e totul in jur, filmele, cartile de la scoala, mancarea. Si daca s-a gandit vreodata ca s-ar putea sa uite tot, si sa nu mai inteleaga nimic. Nu stiu cati ani aveam, nu mai mult de 10.

Daca-mi dau voie, retraiesc amintirile atat de real incat devine totul confuz. E ca un vis. Si e confuz pentru ca nu mai stiu care e mai real, "atunci" sau "acum". Si chiar daca nu retraiesc totul, fiecare replica, fiecare privire, fiecare grimasa sau tresarire - tot ramane ceva. Sentimentul ala de toamna perpetua, de caldura dulce, de voci de copii si latratul de caine din fundal. Mirosul frunzelor si a pielii.

Acum nu e nimic. Nimic. Nimic. Nimic. Nimic. Nimic. Nimic.

Am scris cu ceva timp in urma "Candidat perfect la nebunie". Si ziceam ca nu m-ar mira nimic, daca s-ar intampla ireal, langa mine. Pentru ca am o presupunere - si totul pare din ce in ce mai real. Cred ca la un moment dat am murit, fara sa stiu. Si cum nu cred nici in rai nici in iad, am ajuns aici, in combinatia nedefinita a celor doua.

O realitate imperfecta, in care fac tot ce fac, simt tot ce simt, spun tot ce spun si aud ce vreau sa aud. Acum. Dar nu ramane nimic. Nici o senzatie, nici o amintire. Ma analizez, circumspect, si ma intreb - chestia asta e reala? Pentru ca nu pare. Mi se pare ireal ca realitatea sa fie mai ireala ca visul. Mi se pare cel putin ciudat ca senzatia unei amintiri sa fie mai reala ca cea a prezentului.

Nici anul trecut n-am visat diavolul. Si il astept sa apara, in fiecare moment, langa mine, cu palaria lui de fetru si paltonul lung. Mi-e frica sa-mi imaginez ce-as simti.

Mi-e frica pentru ca, poate, sa-mi imaginez ar fi suficient.

Pinball

La inceput trebuia sa fie un articol despre "management". Nu stiu de unde mi-a venit "metafora" asta, a managementului - ca o masa de pinball. Sau flipper, depinde cum stiti voi jocul asta.

Pentru ca ma gandeam ca practic... asta e. Tu esti cel care joci, dar "bila" e altcineva. Si bila face cam toata treaba. Ea face punctele. Tu... stai. Stai cu ochii pe bila, o urmaresti atent sa vezi cum sare din obstacol in obstacol, bing-bing, se aduna punctele, creste miza, devii mai incordat, bila o ia in jos, ii mai dai un impuls si o trimiti inapoi in mijlocul nebuniei, te relaxezi iar, (mama, sunt din ce in ce mai bun la asta), mai tragi cu ochiul la scor, aprinzi o tigara, bing-bing, punctele vin, ai scapat-o doua secunde din vedere, a cazut. Ai pierdut. Mai bagi o fisa, vine alta bila, o iei de la capat. Uneori te mai enervezi si mai zdruncini si masa, nu prea e voie, dar daca nu te vede nimeni, ce dracu, lasa, ca pana la urma conteaza rezultatul, uite, merg la un bonus, super, stiam ca sunt bun la asta. Pana la urma, singurul lucru pe care trebuie sa-l faci e sa fii atent cand bila nu mai face bing-bing si are si tendinta sa ... paraseasca masa. Si sa-i faci vant inapoi. Atat.

Si apoi mi-am dat seama ca asta seamana a naibii de bine cu ... mine. 

Numai ca eu sunt si jucatorul si bila. Self management, pinball style.

but i still feed the flame

Connecting the dots, 2007-2011

Aparent, anul asta e din nou vorba de vise, dorinte si (deci?) bani. Sunt asaltat din toate directiile de articole, carti, discutii, asa cum n-am mai fost de mult, de pe vremea cand...

Mi-am cautat foile cu planurile de atunci. Am cautat articolul meu razvratit cu dorinte de acum trei ani (4 ani?!) si am zambit, trebuie sa pregatesc repede niste chestii noi. A, n-am casa in Malibu (pe atunci ma uitam la O.C., si erau tare frumoase peisajele) si nici in Alpi (nici macar n-am ajuns inca pe acolo, dar intentionez sa fac o recunoastere anul asta). Si asta probabil pentru ca nu am luat niciodata in serios gandul ca as putea pleca (definitiv) din tara. In rest... Chiar am ras cand am citit pasajul despre telefon - nu l-am calcat in picioare cum ziceam atunci, ci l-am spart de un perete.

Mai e si articolul cu exprimarea dorintelor, "cere si ti se va da"-ul pe care nu-l aplicam decat foarte rar (cu metafora de care eram atat de mandru, atunci)(da, mi se intampla mereu sa fiu mandru de mine, e un sentiment foarte misto). L-as rescrie, sa adaug la conversatie "nu plec nicaieri, cine te crezi, sa-mi spui ce sa fac?!" - dar si-ar pierde din utilitatea pentru cei (multi - o alta surpriza...) care l-au citit si il mai citesc, si care au nevoie de presiune pentru a lua o decizie, oricare ar fi ea.

Lasand la o parte frustrarea (mai mult decat evidenta) din articolele de atunci, esenta ramane. Sunt si am fost mereu impins inainte de chestiile pe care mi le doresc. La asta a contribuit si faptul ca mereu (da, mereu) am obtinut ceea ce mi-am dorit. Mereu. (O mai spun?)

Uneori ma blochez in "vinovatia" de a-mi dori lucruri materiale. Bani. Si ma intepenesc in acelasi dialog inutil despre cum lucrurile importante sunt cele imateriale, despre cum banii nu sunt cu adevarat importanti, despre cum prietenii, familia, dragostea si frumosul sunt esenta fericirii. Despre cum bogatia inseamna nu bani sau lucruri, ci chestii spirituale. Si ma simt vinovat - doamne, in ce ma transform, eu nu sunt asa, sunt mai bun de atat, etc etc.

Ce porcarie (si, din pacate, nu reusesc sa-mi spun suficient asta). Ce chestie ieftina. Daca as sti cine a fost, si daca as reusi sa-l gasesc pe primul idiot care mi-a spus chestia asta, l-as.. l-as.. L-as. Las. Asta e - Lasitate, cu L mare.

Spiritualitatea e una, materialitatea e altceva. Nu se exclud. Ba chiar merg foarte bine impreuna. Cum ziceam si atunci, nu vad de ce n-as putea citi o carte buna privind oceanul - "trebuie" neaparat sa fie intr-un apartament inghesuit cu vedere la blocul de peste drum?!

Ma uit in jur si impart oamenii in atatea si atatea categorii. Si-i judec, pe fiecare. Cu banii pe care ii castiga as face atatea chestii. Daca as putea sa fac ce face el, daca as sti ce stie el, daca as fi cine e el.. Daca, daca, daca.

Si daca as fi cine sunt eu? Fara prieteni, fara familie, fara colegi, fara TV, fara carti,  fara tine si parerile tale despre ce am scris aici?

Eu, singur, fata in fata cu un nene care pare cam plictisit si nervos, cu un pix in mana, la un birou mare, din lemn masiv, intr-o camera aglomerata in care ma imping multi de la spate, sa termin mai repede ce am de spus.

Atunci hai sa ramaneti dumneavoastra in spatele liniei galbene, va rog, in ordine. De fapt, mai bine iesiti si inchideti usa, ca vad ca nu puteti pastra linistea. Da, da, stiu, nu e drept, cine sunt eu sa..., etc, hai, mergeti afara si asteptati in liniste. Uite, merge imediat si domnul, sa va explice mai exact despre ce-i vorba. Da, va rog, mergeti afara cu lumea, nu vedeti ce nebunie, explicati exact oamenilor ce au de facut. Da, stiu ca o sa dureze, stiu ca e greu, hai, mergeti, mergeti si explicati, ca de asta sunteti aici. Eu va astept aici la dumneavoastra in birou. A, si sa-mi aratati inainte unde trebuie sa completez ce am de cerut. Si sa lasati multe foi albe, va rog.

Eu am nevoie de timp, si de liniste.  Si de multe, multe foi albe. Am multe chestii de cerut. Si da, nu e drept, dar cred ca am sa incui si usa. Ca sa fiu sigur ca nu ma mai intrerupe nimeni.