Fara nume, fara inceput si sfarsit

M isi tinea jurnalul de calatorie pe carti illustrate, pe care le trimitea acasa, unde nu le astepta nimeni. Le gasea asezate ordonat pe birou, impreuna cu restul corespondentei. Nu primea niciodata scrisori adevarate de la nimeni. Doar contracte trimise prin posta, facturi, reclame, si jurnalul pe care si-l trimitea singur. Uneori nu gasea ilustrate, si isi trimitea scrisori pe pagini rupte din agende sau pe foile cu antet ale hotelurilor in care statea.

Doamna P, care avea grija de casa in lipsa lui, incercase de cateva ori sa-l determine sa povesteasca cate ceva de prin locurile de unde-si scria. Apoi renuntase, si povestea doar femeilor cu care isi petrecea serile la discutii despre “bietul baiat” care e trist, mereu, si care “umbla lumea, cand are acasa tot ce-i trebuie”.

Erau oameni de treaba, doamna P si sotul ei, G, ii cunoscuse cand se mutase “definitiv” in casa de pe deal. Ii primise “la pachet”, fiindu-i vecini, si era multumit.

In serile pe care le petrecea acasa, cand nu avea pe nimeni in vizita, G isi facea de treaba prin curte, stiind ca gasea mereu la M ceva de baut – si apoi urmau nelipsitele povesti despre bunicii lui, pe care nu-I cunoscuse niciodata.

Nu mai fusese acasa de cateva luni, uneori il cuprindea o nostalgie care il facea sa zambeasca – pana la urma, acolo nu fusese niciodata “acasa”.

Acum, pe terasa aglomerata si galagioasa, ii era pur si simplu dor de linistea “dealului”. O fixa pe S fara sa-si dea seama, cu gandul la ce mai avea de reparat la casa. Daca ar fi ramas acolo mai mult de saptamana odata, ar fi fost terminata de mult. “Castelul”, cum il numisera prietenii, era o casa construita de bunicul lui acum vreo saizeci de ani, dintr-o pornire pe care nu si-o explica nimeni. O constructie ce nu-si avea locul in varful dealului, in mijlocul satului mic, de munte. Casa, parasita aproape zece ani, il asteptase intr-o stare jalnica, cu tencuiala cazuta si geamuri sparte, cu acoperisul gaurit, dar cu unele camere intacte, care sfidasera timpul. Gasise acolo, pline de praf, fotografii ale parintilor lui, tineri casatoriti, inconjurati de rude pe care nu le cunostea, imagini sterse ale bunicului purtand sapca si ochelari, rezemat de o masina veche, pe aleea din fata “castelului”, sau ale bunicii, cu rochii inflorate, in fata unor statui albe, de marmura.

Si jurnalul. Caiete intregi, scrisori si vederi illustrate. Stia povestea bunicului din ce auzise de la parinti si din ce-I mai povestea G. Stia de inchisoare, de Securitate si de calatoriile lui. Sia de moartea bunicii, de scandalurile din familie, si crescuse intr-o casa in care despre “bunicul” nu se vorbea niciodata. Acum, probabil, din jurnal si scrisori stia mai multe despre el decat stia toata familia la un loc.

Pe S o remarcase inca din aeroport. Ii atrasese atentia copilul galagios, si eforturile parintilor de a-l linisti. Apoi, cu o tresarire, o recunoscuse pe S, si odata cu imaginea ei venira senzatia apasatoare a trecutului, cu toate amintirile de atunci.  Cinci ani. Sperase ca ea sa nu-l vada, isi sransese umerii cu un gest inconstient si se pierduse in multimea de pe aeroport. Acum, trei zile mai tarziu, erau fata in fata la doua mese distanta, pe aceeasi terasa, in orasul superaglomerat. Care erau sansele sa se regaseasca asa, intre atatea zboruri, intre atatea hoteluri, atat de departe de casa? Singura lui amintire, dintr-o alta viata.

Ea il vazuse prima, de data asta, el n-o remarcase decat in momentul in care ea ii zambea si incerca sa-I atraga atentia, facandu-I semen cu manuta delicata a copilului pe care il tinea in brate. Ii raspunse la zambet, intrebandu-se daca ar trebui sa mearga sa ii salute. Si cum.

Isi aprinse o tigara, completa “S e casatorita, din nou” pe vederea pe care urma s-o trimita mai tarziu acasa. Inchise caietul gros din jurnalul bunicului si se ridica stingand tigara. Trebuia sa ii salute.

Pe S o cunoscuse pe cand lucra pentru avocati. Probabil se intersectasera de multe ori pe holurile cladirii, n-o remarcase niciodata. Ea il oprise intr-o seara in parcare, se prezentase si il invitase “la cina, la cafea, la orice”, invitatie pe care o acceptase oarecum jenat, nestiind cum sa refuze. Isi amintea, zambind, se simtise de-a dreptul “incoltit”, atunci. S era simpatica, si directa – voia sa se casatoreasca cu el, stia ca urmeaza sa plece doi ani “in state”, voia sa ajunga acolo, altfel nu stia cum. Stia ca are viza de mult, stia ca n-are ce problema sa fie cu ambasada, stia cand urma sa plece, era “o formalitate, si-atat”.

“Stiu ca n-ai pe nimeni – si daca totusi ai, te inteleg.” “Si de unde stii atat de multe despre mine?” M era amuzat, ii fusese simpatica S din primul moment, dincolo de jena initiala a insistentei ei, si fiecare effort pe care ea il facea pentru a-l convinge nu facea decat sa i-o apropie si mai mult.

“Imi promiti ca te gandesti?” Il facuse sa rada figura ei serioasa. “Uite, am si un contract, sa stii ca nu..” “Stii, eu nu promit nimic. Dar daca ai si un contract…” Stinsese tigara si se ridicase, facand un semn chelnerului catre nota de pe masa. “Va trebui sa te grabesti, totusi, Nu stiu ce stii tu, dare u plec in trei zile. Si va trebui sa te ocupi tu, de tot. Si sa nu stie nimeni, te rog. “

Ea avusese un gest neterminat, o imbratisare. Ii aseza o suvita in par, avea impresia ca o sa izbucneasca in plans. “Am sa… Sa stii…”. “Lasa. Fara rude, da?” M plecase zambind, pe atunci locuia in apartamentul mic din strada D. Adormise zambind, cu televizorul deschis, la o emisiune in care un cuplu de saizeci de ani isi cauta o casa de vacanta in Franta.

Jurnalurile bunicului aveau goluri evidente. Lipseau luni intregi, in care nu erau nici caiete, nici scrisori, nici vederi. Erau pagini rupte din caiete, si uneori insemnarile erau completate de fotografii. Era documentata constructia “castelului”, care in caiete se numea “Casa”, intotdeauna cu majuscula. Erau trecute fiecare piatra si fiacre sac de var, fiecare leu platit muncitorilor. Erau schite cu camerele sau cu mobila, numere de telefon ale electricienilor, chiar si numerele masinilor si orele la care descarcau materiale.

Gasise intr-un caiet o pagina din revista Cinema, cu un actor si familia lui, probabil, in fata unei vile impunatoare, avand in plan indepartat o fantana din marmura alba. M se apropiase de fereastra, si fantana era acolo, aceeasi marmura, aceeasi forma, in capatul drumului care urca catre casa. Lipsea doar masina de epoca a bunicului, asa cum o stia din fotografiile vechi.

Prima oara isi trimisese o vedere din Paris, acum patru ani. Trecand pe langa negrii care vindeau suveniruri pe strada – bratari si magneti si alte prostii – ii atrasese atentia imaginea alb-negru a turnului Eiffel, asa cum o stia dintr-o vedere din jurnal. O cumparase si o trimisese acasa, notand, in stilul bunicului, “29 oct. frig si ploaie marunta. Nu stiu cand revin” Imitase si semnatura caligrafica a bunicului, doar ca se trecuse pe el insusi la destinatar. Adresa era aceeasi.

Sotul lui S era diplomat. Pe fetita o chema Clara (ca pe bunica lui, dar S n-avea de unde sa stie asta) Era venit cu o comisie de la parlamentul European, plecasera zilele trecute din Bruxelles. “Stiu, mi s-a parut ca te vad in aeroport”. “Esti neschimbat” M se simtea stingher, jucandu-se cu bricheta grea, aurita. “Tut e-ai schimbat, S. Esti femeie.” “Ma faci batrana, deci…”

Isi amintea rasul ei, din serile pe care le petrecusera impreuna, in primele zile in camera de hotel. Il astepta seara, imbracata, sa manance “in oras”. La inceput amuzanta, a inceput sa-l agaseze insistenta cu care incerca sa aiba “grija de el”. Ii repetase de multe ori ca nu trebuie sa se simta datoare cu nimic, ca nu are nici o pretentie.

Dupa un timp, intimitatea lor fortata devenise apasatoare pentru M, obisnuit sa traiasca singur. Se certau des si din nimic, si totul a culminat cu mutarea ei. I-a lipsit cateva zile – se obisnuise – apoi a reintrat in rutina vietii “dinainte de S”. Pana in seara in care ea s-a intors, plangand, dupa ce n-o mai vazuse de aproape un an.

Repede, pana nu uit

In weekend mi-a fost frig - sambata seara, 16,5 grade. Sus, la Balea. Acum sunt acasa, din nou, la 31 de grade. 

Am plecat din Bucuresti sambata, pe la 2, si pe bordul masinii erau 38 de grade. Am stat in coloana, in Militari, si credeam ca nu se mai termina. Am urcat pe transfagarasan, care e plin de gropi si arata ca un drum comunal.  Era plin de oameni, nu ne-a venit sa credem, am mai fost acum 3 ani la mijlocul lui septembrie, cand era pustiu. Am intrat in tunel, la Balea, dupa ce am mers in coloana cam 20 de minute, ca in Militari. Probabil aceiasi oameni. Cort langa cort, gratar langa gratar, zona (care e superba, altfel) arata ca un balci. In tunel, in coloana, oamenii comunicau prin claxoane. 

Data trecuta cand am iesit din tunel, la Balea Lac era zapada de 30 de centimetri pe sosea, si ne-am intors pentru ca tractiunea spate nu se impaca cu asa ceva. Acum era doar aglomeratie. Am mancat ceva prea scump si fara gust, dar ne-a fost bine, pentru ca ne era frig. 

Am coborat spre Sibiu, unde drumul e la fel de frumos, si asfaltul e ca in palma (multumim, Clarckson & co.). Am scartait rotile in serpentine,pe intuneric, am trecut pe langa un peugeot iesit de pe sosea (pe care il trageau afara cu masina de interventii), si pe langa nelipsita gramada de oameni care filma operatiunea. 

Am ajuns in Sibiu (da, am ajuns in sfarsit in Sibiu), care mi-a placut din primul moment, pentru ca arata "altfel", inca de la intrare.  M-am claxonat cu o masina de Bucuresti, ca sa nu uitam de unde am plecat. 

Am stat la o pensiune ... modesta (pentru ca doar acolo am gasit loc) dar care s-a dovedit a fi ok, si cu niste oameni foarte misto. Nemti. Ne-am plimbat noaptea pe strazi, in liniste si racoare, cu un sentiment ca nu suntem in Romania. Am aflat si de ce era atat de aglomerat, era festival de rock, era plin de tricouri negre si motociclete (mi-a placut de ei). Printre rockeri, pinguini in tricouri mulate, cu ochelari de soare la 12 noaptea, la agatat. 

Noaptea cartilor deschise, librarie plina de oameni. 

Terase superaglomerate, cu prea putini chelneri. Mi-a lasat impresia ca i-a luat prin surprindere, ca in mod normal e gol pe acolo... 

Sentimentul de "in alta tara" s-a acutizat in momentul in care cineva a oprit inainte de trecerea de pietoni,sa ne lase sa trecem, fara ca noi sa fi coborat de pe trotuar. Si apoi cand am ajuns inapoi, la pensiunea care se chema "Pension" si unde in curtea interioara se vorbea nemteste. 

Aceeasi nemti care dimineata, cand am iesit la tigara, m-au salutat zambitori, cu "Morgen"-ul lor parca latrat, pe care l-am auzit prima oara in suburbiile Dusseldorf-ului.

Am urcat in "al doilea turn ca inaltime din Transilvania", de unde am fotografiat orasul, o Praga mai mica (cu altceva nu stiu cu ce sa-l compar) si mai neingrijita, plina de hartii si mucuri de tigari, de pet-uri si de doze de cola aruncate in iarba. Un oras frumos, in care m-am simtit foarte bine, dar care merita mai mult respect de la turisti.

Si mi-am zis - si asta e Romania, nu doar Bucurestiul sau doar moldova in care am crescut, cu orasele ei mici, muncitoresc-comuniste, fara arhitectura, fara zambete. Pana la urma suntem o tara frumoasa, pe care o condamn pe nedrept, pentru ca am cunoscut prea putin din ce e ea in realitate. 

Nu mai stiu ce am mai vazut... strazi cu piatra cubica bine asezata (cum ma miram ca am mai vazut doar in strainatate, si nu intelegeam de ce noi nu reusim. uite ca exista, dar nu in Bucuresti), parcari, (cineva ne-a intrebat unde se plateste parcarea - parcarea fiind gratuita), semne de circulatie pe asfalt(nu ascunse in copaci) si semafoare in centrul intersectiei. Si o limba romana pe care pana acum nu am mai auzit-o, care mi-a placut. 

Apoi valea Oltului, autostrada, logani sinucigasi, aglomeratie in Militari, 31 de grade in casa. 

Cine a facut regulile astea, pana la urma?

Spuneam acum trei ani - in Back (in black) - ca mi-e rusine cu mine, ca sunt las, ca am epuizat scuzele.

Imi amintesc ce traiam, dar e .. "indepartat". Nici acum, daca as incepe sa scriu, n-as fi foarte departe de ce spuneam atunci. Intr-un fel, atunci, asta facea parte dintr-un proces. Care s-a terminat bine, cu rezultatul scontat, m-am "impins" inainte.

 Nu mai simt nevoia sa dau vina pe nimeni, pentru ca ma simt singurul vinovat. Nu ma mai simt penibil, ma simt doar vinovat pentru ca am tinut capul in nisip atat de mult timp. Si e o vinovatie pe care intentionez sa o ascund dar sa nu o uit. Nu mai sunt reconciliant sau tolerant pentru ca nu am fost niciodata, dar sunt optimist si am sa ma relaxez. Sunt "rau" si asa am fost intotdeauna, si asa vreau sa fiu, indiferent cui nu-i convine chestia asta. Sunt nebun, dar stiu sa zambesc. 

Finalul articolului, daca l-as rescrie acum, ar fi oarecum similar. Nu stiu "cat" de optimist si de relaxat eram atunci, nu-mi amintesc. In dimineata asta, cand m-am trezit la ora 6, mi-am facut cafea si am ascultat EuropaFM, ca acum 5 sau 6 ani, nu ma simt nici relaxat nici optimist.

Simt doar dorinta sa ma razbun. Asa cum n-am mai simtit-o de mult. Imi simt maxilarul inclestat, si evit sa ma uit in oglinda, pentru ca nu vreau sa-mi vad privirea. O sa-mi atraga lumea atentia, oricum, in legatura cu ea. Stiu ca asta nu o sa aduca nimic bun, mi-e putin frica de momentul cand am sa recitesc astazi sau maine articolul asta, dar acum e singurul motor pe care mi-l mai recunosc. Vreau sa ma razbun. Vreau sa fac rau, ca sa ma pot simti bine. Impacat.

Probabil atunci n-a simtit foarte multa lume ca am incetat sa fiu tolerant. Nu imediat, cel putin. Acum lumea o sa fie probabil surprinsa, ca nu mai respect "regulile". Deja zambesc.

Probabil ca, pentru mine, doar asa se unesc punctele.

So fucking bad

Desprins

Stingheri, asta cred ca e cel mai bun cuvant. El isi aprinde tigara dupa tigara, si roteste din cand in cand paharul de bere, fara sa-l ridice de pe masa. Ea se joaca cu o suvita de par din spatele urechii, evita sa-l priveasca. Nu cred ca si-au vorbit, de cand suntem aici. Imi tin resperatia de fiecare data cand isi intalnesc privirile, dar e de fiecare data la fel, ea asteapta, el nu zice nimic, apoi isi reiau dansul stingher al privirilor separate.

Vara asta imi aminteste de una de acum cinci sau sase ani. Dintr-o alta lume. Sunt acelasi, ma simt acelasi. Totusi daca incerc sa-mi amintesc cine eram atunci nu reusesc nici un detaliu concret. Si e o senzatie definita de neincredere, aceeasi neincredere pe care as fi simtit-o atunci, daca m-as sti pe mine acum. Cred ca e vara in care am inceput prima oara sa scriu. Pentru ca de atunci am inceput de multe ori. Poate e un cerc ce trebuie inchis, si acum trebuie sa ma opresc, prima oara.

Se uita la mine, si cred ca supriza sa-mi intalneasca privirea o face sa ramana blocata asa. Zambesc si-mi zambeste schitat inapoi. El se uita spre mine, in lungul privirii ei, vreau sa stiu ce gandesc, fiecare, si nu simt nimic. Gol. E golul din mine sau din ei, dar oricum, nu conteaza.

Las banii pe masa, vreau sa plec, da, sigur e aceeasi vara, o singuratate desprinsa dintr-o alta poveste.

Conversatie, eu cu mine

fara sa retractez ce spuneam mai devreme, acum, in mijlocul unei conversatii, imi lipseste conversatia de care am nevoie. si nu-mi sunt suficient, sa acopar toata galagia din jur. poate ca da, e adevarat, se apropie momentul cand n-o sa mai suport toate mastile. ma intreb, totusi, pe riscul cui se va intampla asta?

Bine sau rau?

Ma simt bine inconjurat de oameni, imi place sa rad, sa glumesc, stiu sa ma cert, stiu sa injur, stiu sa mint, sa povestesc, sa intreb, sa ascult.

Totusi, cand pleaca toata lumea, imi place sa raman singur, cu mine. Cu visele sau fricile mele. Si imi dau seama cum par, din afara, cand zambesc uneori, asa, din senin, dar eu chiar ma amuz, singur. Si nu ma plictisesc niciodata.

Si da, cred ca ma simt mai bine singur. Si aici intrebarea, asta e bine sau rau?

Hai, alearga-ma, oboseste-ma :)

Am auzit asta, intamplator, azi. Cati ani au trecut? 5? Hai, instiga-ma, urmareste-ma :)