Slower, please

Privind in abis, o clipa prea mult

"Try looking into that place where you dare not look! You'll find me there, staring out at you!"
- Paul-Muad'dib


Povestea mea, spusa de oglinzile care ma inconjoara, e a senzatiei inconfortabile de "sunt sigur ca il cunosc de undeva".

.

Cand te-ai uitat ultima oara in ochii mei? Crezi ca stii tot ce era de vazut? Esti vinovata? Ti-e frica, cu fiecare zi care trece, ca nu ma recunosti? Ca nu mai stii cine sunt? In privirea ta piezisa eu recunosc vinovatie, dar oare nu ma insel? E vinovatia unei minciuni? E lasitate? Eu de cand nu m-am mai uitat?

.

Ce ai vazut in mine, si te-a schimbat atat de profund? Ma uit la tine si te vad copil definit de dorinta, imun la o greseala pe care n-ai cum sa ti-o explici. Pentru tine nu exista, si te invidiez. Te joci cu mine, dar joaca asta te-a transformat, nu mai esti tu, nu ma mai vezi eu.

Ma uit in ochii tai, e ireal, iti simt dorinta, vina, frica, abandonul, iti simt perversiunea si rautatea, clipesti si ma intrerup cat o respiratie sa-ti aud vorbele, un dans ciudat pe o melodie straina, dansez cu tine in conversatia asta pe care o stim amandoi inutila, un simulacru, o piesa cu scenariu prost, dar foarte bine jucata.

.

Uneori, minciuna asta e o placere in sine. Pana la urma, nici scenariul nu e atat de prost. Pare nerealist, pe alocuri. Dar e realitate, si atunci...? Ma imaginez la repetitia unei piese de teatru, in care actorii au pus jos hartiile cu replici invatate superficial - si improvizeaza folosind amintiri, declansate poate de un decor similar. Si ma surprind, in imaginatie, zambind - pentru ca replicile vin de la sine, invatate si uitate de atatea ori. Dialogul se leaga si tu imi zambesti complice cand gasesc un raspuns potrivit si eu te privesc satisfacut cand imi pui intrebarile pentru care am pregatit atatea raspunsuri. Ne felicitam reciproc din priviri, ne imbratisam - recunoscatori ca nu avem public, amagindu-ne cu propriile aplauze. A mai trecut o zi, nu ne-a prins nimeni.

.

, abisul ma priveste inapoi, indiferent. Totusi ma priveste - si recunoscator pentru faptul ca exist, inca?, ocolesc oglinzile, nu mai ascult conversatiile, repet in gand replicile. Iti caut privirea, tu ma ocolesti, nu-mi asculti argumentele, imi repeti dialoguri uitate de mult. Cum iti dai seama ca e prea tarziu? Cine?

Pierdut

in povestile mele, m-am facut ca nu vad. Sau poate chiar parea ireal sa se intample, si nu mi-a venit sa cred. Da, se intampla, cred ca am luat totul prea usor cu tine, nu m-am mai chinuit deloc.

Ai fost "un dat", pentru mine. Am fost sigur, m-am obisnuit, am pretins. Mi s-a parut ciudat sa dau, pana la urma, nu e nevoie, nu?

Si acum? Ce urmeaza? Sa nu mai primesc nici macar ce primeam pana acum. Sa nu inteleg. Sa pretind, din nou, mai in gluma mai in serios. Sa negociez. Sa bat din picior.

Sa Aleg.

Pentru ca... am de unde alege, pana la urma. Nu?! Am optiuni.

Poti sa aleg o ridicare din umeri. Sa-mi spui ca pana la urma, oricum, despre ce e vorba aici?! Nu e vorba despre nimic. N-a fost, nu e, nu va fi. Poti sa mai joc niste carti, le am, le intorc de pe o fata pe alta - nu ma intereseaza, acum.  Dar... in lipsa de altceva, poate fi si ea buna la ceva. Pot sa demonstrez ceva.

Dar o sa-mi fie greu. Pentru ca ceva e. Si ridicarea din umeri o sa fie si o ridicare din sprancene, si am sa-mi dau seama ca e o frustrare, de fapt. Imi tot repet ce inseamna frustrare.. sa-mi dau seama ca imi doresc ceva, si ca nu am. Am sa tot incerc sa ma conving, pana am sa-mi dau seama ca ma amagesc singur. Pentru ca imi dau seama, de fiecare data. Si da, pot sa demonstrez multe chestii, dar cu fiecare din ele nu fac decat sa-mi dau seama ca sunt mai aproape de aceeasi frustrare.

Si atunci, ce alegere a mai ramas? Sa uit n-o sa mearga, sa demonstrez - n-am cui. Sa ignor? Sa... ce? O sa fie greu, dar o alegere trebuie sa fac. Si, rostogolindu-ma fara noima, pierdut, ma desir. 


Sunt curios, ghem, daca ai sa incerci sa dai, ca sa primesti. Pentru ca daca ai sa faci asta, te-ai declarat invins. Irevocabil. 

Ghem,

te-ai facut ca nu auzi. Sau poate chiar a parut ireal ca am zis-o, si nu ti-a venit sa crezi. Da, am zis-o cu voce tare, cred ca ti-a fost totul prea usor cu mine, n-a fost nevoie sa te chinui deloc.

Sunt "un dat", pentru tine. Esti sigura, esti obisnuita, pretinzi. Ti se pare ciudat sa dai, pana la urma, nu e nevoie, nu?

Si acum? Ce urmeaza? Sa nu mai primesti. Sa nu intelegi. Sa pretinzi, din nou, mai in gluma mai in serios. Sa negociezi. Sa bati din picior.

Sa Alegi.

Pentru ca... ai de unde alege, pana la urma. Nu?! Ai optiuni.

Poti sa alegi o ridicare din umeri. Sa-ti spui ca pana la urma, oricum, despre ce e vorba aici?! Nu e vorba despre nimic. N-a fost, nu e, nu va fi. Poti sa mai joci niste carti, le ai, le intorci de pe o fata pe alta - nu te intereseaza, acum.  Dar... in lipsa de altceva, poate fi si el bun la ceva. Poti sa demonstrezi ceva.

Dar o sa-ti fie greu. Pentru ca ceva e. Si ridicarea din umeri o sa fie si o ridicare din sprancene, si ai sa-ti dai seama ca e o frustrare, de fapt. Mai stii ce ti-am explicat ca inseamna frustrare, nu? Sa-ti dai seama ca iti doresti ceva, si ca nu ai. Ai sa incerci sa te convingi pana ai sa-ti dai seama ca te amagesti singura. Si da, poti sa demonstrezi multe chestii, dar cu fiecare din ele ai sa fii mai aproape de aceeasi frustrare.

Si atunci, ce alegere a mai ramas? Sa uiti n-o sa mearga, sa demonstrezi - n-ai sa ai cui. O sa fie greu, dar o alegere trebuie sa faci. Si poate atunci o sa para ciudat ca a fost totul atat de usor.

Si sunt curios, ghem, daca ai sa incerci sa dai, ca sa primesti. Pentru ca daca ai sa faci asta, te-ai declarat invinsa. Irevocabil.

Malentendu

Oameni discreti. Soapte. Zambete cu subinteles. Ciocolata si o aluzie de parfum.

Suntem o suma de pareri, ale noastre, despre noi. Suntem cine credem ca suntem, cine ne propunem sa fim, cat de mult reusim. Agresivitate peste neincredere, autism peste curiozitate, sute de carti peste ignoranta. Asternem, strat dupa srat, persoane noi peste noi. Zambim si ne intristam, iubim si compatimim, ca si cum am reciti o carte draga. Undeva in interior, omuletul mic, mereu zambitor, trage sforile, hranit cu emotii primare. Dorinta si ura, in proportii egale, inseamna dragoste.

Imi spui povesti coerente, nu te pot asculta, sunt fermecat si ma mira pana si usurinta cu care recunosc asta. Mai vreau, mereu mai mult si mai mult, si ma mira usurinta cu care iti cer. Si imi dai. Ma surprinde, inca, faptul ca esti in fiecare zi la fel - altfel. Am pierdut si joc in continuare, nu stiu ce mai vrei de la mine. Nu ma pot opri, am facut-o de mult.

Nu ma intelege gresit, totusi. Am pierdut - in fata mea. M-am declarat invins, si sunt, si o simt, dar nu confunda jocul. N-am pierdut nimic in jocul cu tine. Am gresit, azi, si apoi am vrut sa ti-o spun, sa-ti explic, n-am reusit. Un gest reflex, o greseala. Ai abandonat, dulce si calda, buzele tale au gust de Uitare.


Mi-e teama ca m-ai inteles gresit. S-a terminat, totul. Partea frumoasa, jocul, acum incepe.

Despre tristetea broastei testoase

Dimineata m-am trezit din somn, eu-pur-si-simplu. M-am trezit intr-un vis, intr-un necunoscut. Lipsit de orice sentiment. Eliberat de dorinta, nu si de vinovatie. Dar o vinovatie teoretica, pe care n-o simt. E doar normal (orice inseamna asta) sa fie acolo.

Lucid, cu o explicatie pentru tot, mai putin pentru "de ce".

Nu stiu de ce sa fac, sau sa nu fac, orice. Nu stiu pentru ce am facut, din moment ce nu am nimic. Nu stiu pentru ce am evitat sa fac, daca oricum n-am pastrat nimic.

Uneori ma trezesc inutil, sau blazat. Dar acum nu e asta. Imi vad utilitatea, imi vad importanta, rolul, vad binele si raul in toate, tresar la "trebuie" - dar nu le simt. Mi-e egal.

Si m-am culcat inapoi, la ce bun, orice. Apoi m-am ridicat la loc, n-are sens ceea ce fac. Si sunt aici, in biroul meu din biroul nostru, ascuns in vazul tuturor. Si ma intrebi ce am, si nu stiu cum sa-ti explic ca nu am nimic, tocmai asta e. Sunt eu, pur si simplu. Si e dezamagitor, stiu, sa afli ca eu-pur-si-simplu nu sunt cel care te vrea sau zambeste sau rade sau tipa sau orice altceva fac eu cand sunt eu-cu-o-masca.

Si n-ai sa poti intelege ce inseamna asta, de aceea am si curajul sa-ti spun. Ca si atunci cand iti spun ca te iubesc, si e doar o alta chestie pe care o auzi de la mine-cu-sau-fara-masca.

Dar e deconcertant sentimentul asta ca acolo/aici nu e nimic. Ca ne jucam de-a joaca, de-a importanta si aroganta, de-a dragostea sau antipatia. N-am nimic de demonstrat, nimanui. Nici tie dorinta, nici lui rdicarea din umeri.

Si ma urmareste de dimineata imaginea broastei testoase, cu expresia ei indescifrabila. E ceva in spatele zambetului ala trist? Ochii aia sunt goi sau nu stiu eu sa-i citesc? Privirea aia fixa e un strigat de ajutor sau eu sunt doar o alta umbra oprita acolo pentru o secunda in plus, si privirea aia nu e a mea, doar trece prin mine?

Poate asta e starea ei naturala. Poate pana la urma nu e tristete, poate e lipsa unui sentiment, oricare ar fi el. Poate e ea-pur-si-simplu.

Una calda, una rece

E ciudat, nu? Sinceritatea e "ireala", e greu de crezut. E imposibila, e prea complicata, e inacceptabila. Stau si ma numar pe degete, si nu-mi ajung. Cine sunt eu? Sunt unul singur, sincer cu zambetul pe buze. Direct. Acelasi de acum cati ani? Un experiment esuat de atatea ori.

Cand am inceput sa mint realitatea a inceput sa se muleze, ireal, pe minciunile mele. Creez nu doar un nou eu - odata cu mine va schimbati si voi. Si va place, e o realitate pe care voi nu aveati curajul s-o visati. Si renuntarea e grea. Va ofer pe tava pe voi voua, asa cum va e frica sa va vedeti. Si nu mai vreti "inapoi".

Si vinovatul sunt eu, de fiecare data. Dupa ce ti-am deschis atatea usi, in fata, dupa cate ti-am aratat, realitatea ta - tu - nu mai e niciodata suficienta. Nu te mai poti intoarce la ce erai "inainte". Si cand iti dau drumul la mana, imi arati cu degetul vinovatia faptului ca te-am creat asa cum n-ai fi avut niciodata curajul. Imi reprosezi minciunile, lasitatea. Imi reprosezi nehotararea, imaturitatea - nu fac parte din ceea ce ai trait pana acum, sunt gresite. Cat timp ne-am plimbat de mana prin atatea vise ele nu existau. Amintirea lor era stearsa din tine.

Nu mai sunt cine eram, cu tine. M-am schimbat. Gresesc. O sa sufar. Ma inveti, ma santajezi, ma ameninti. Ma inveti, ma conjuri. Incerci, abandonezi, te incapatanezi, te comporti ca si cum, te superi, te zvarcolesti.

Aseara imi zambeai intrebator, prin geamul masinii, neintelegandu-mi supararea. Tristetea. Sunt trist ca s-a terminat. Tu nu intelegi asta, n-ai cum s-o intelegi, la fel cum nu imi intelegeai fericirea de langa tine. Imi intinzi mana si ti-o mangai, atent, ma iei in brate si iti sarut varful urechii, dar nu mai e la fel, si o simti. O simti asa cum te-am invatat sa simti. Asa cum n-ai mai simtit de mult, daca ai simtit vreodata ceva. Asa cum n-ai s-o mai poti face, daca in continuare ai sa vrei "inapoi". Ma simt golit, sleit, ti-am dat tot ce ai vrut, cum am vrut eu. Am pierdut, ca de fiecare data, pentru ca tu vrei adevar, sinceritate, ma vrei direct. Nu mai am ce sa-ti dau acum, saruturile nu mai sunt aceleasi, nici imbratisarile, nici povestile. Nimic. Nu mai e nimic, e totul la tine, si tu l-ai dat la o parte pentru minciuna sinceritatii.

Te agati de mine, ma strangi, nu-mi dai drumul, mai vrei. Ai totul deja. Intelege ca ce simteai nu eram eu, ce vroiai nu eram eu - zambetele, visurile, diminetile sau serile cand te trezeai visand, nimic nu era pentru mine, nu eram eu. Asa cum ai visat pana acum, poti s-o faci in continuare, langa cine vrei tu, unde vrei tu, oricine vrei tu sa fii.

Esti frumoasa, ca o pictura, stiintific simetrica, perfecta. Da-mi drumul si nu ma lasa sa te invat si durerea renuntarii, nu e inca momentul. Sunt fericit ca ai fost a mea, acum, lasa-ma sa plec, asa cum am aparut, ramai cu ce ti-am oferit, n-ai nevoie de nimic altceva.

Da-mi drumul inapoi, in nebunia mea egocentrica, nu-mi contesta realitatea in care sunt unic stapan. N-ai sa reusesti, oricum, dar ai sa strici, sistematic, tot ce ti-am aratat ca poti face. Nu ma mai chema inapoi, nu ma mai cauta. Lasa-ma sa ma ascund asa cum stiu eu, intr-un nicaieri sincer. Creaza-ti ce scenariu vrei, acuza-ma de ce vrei tu, prefa-te ca nu intelegi, gaseste-ti scuzele care te incalzesc cel mai mult, dar renunta.

Nu mai ramane nici un moment in plus, nu ma mai strange si nu ma mai saruta, nu mai astepta de la mine nimic, eu nu pot renunta. Sunt sincer si direct, cum mi-ai cerut de fiecare data sa fiu, te vreau, dar asta e un amanunt irelevant. Stiu ca dorinta mea inseamna ca te pot avea, stiu ca impotrivirea ta e un paravan, stiu ca esti a mea, intelege ca nu se poate. Nu despre asta e vorba.

Pentru ce m-ai chemat, ieri? Sa ma vezi? Sa te vad? Sa ma chinui? Sa ne jucam. S-a terminat, jocul. Acum eu te vreau. Tu ma cauti. Stii ca poti sa faci din mine ce vrei, ma lasi sa fac din tine ce vreau. Am venit, ieri. Dar a fost pentru ultima data. Am citit in tine reprosul plecarii mele, la care nu te asteptai. De acum asa o sa fie. Ai sa treci peste, n-ai sa ma uiti, asa cum nici eu n-am sa te uit, dar o sa trecem peste. Astazi inca nu intelegi, pentru ca astazi pur si simplu nu ma gasesti. Maine o sa fie mai greu. Te vreau. Te vreau fizic si cu mintea, te vreau visand la cum ar fi, imbatat de parfum si de vinovatie. Te vreau, si asta e sfarsitul.

Si mi-e atat de greu sa ma opresc, acum, Esti atat de frumoasa. Ma revolta ideea de a te refuza, ma intoarce pe dos, ma chinuie si ma vezi, nu ma intelegi, ma acuzi. Te vreau asa cum n-am vrut pe nimeni altcineva inaintea ta, ma lupt cu toate nesigurantele, cu toate fricile, cu insasi ideea absoluta ca nu te-as putea avea niciodata. Ma atingi si ma strangi in brate, si nu-mi vine sa cred, e realitate, chiar daca stiu ca eu te-am creat. Te-am visat de atatea ori, tu esti ea, mi-e frica sa ti-o marturisesc.

Instinctele tale sunt bune, intuitia la fel. Eu nu sunt cel de acum, ai dreptate. Creaza-ma tu, cum vrei, si daca reusesti, cu ultima clipa de sinceritate iti spun ca renunt la tot, pentru tine. Sunt dispus, si n-am fost niciodat, pana acum.

Data viitoare

Stii ca nu e bine ca-mi raspunzi la zambete, dar esti deja pierduta undeva intre logica si instinct. Jocul asta e nou pentru tine, niciodata n-a fost asa. Nu intelegi, incerci, iti dai seama ca pierzi, orgoliul te impinge inainte, calculezi, fara sa uiti pentru ce ai venit, fara sa abandonezi persoana care ti-ai propus sa fii, astazi, aici. Undeva gresesti, nu stii unde. Oricum, instinctul e prea puternic. Cu el ne jucam.

Pana la urma, cine esti? Rochia moale, alba, mulata si scurta? Coada de cal? Parfumul scump? Telefonul si cheile de la masina, aruncate neglijent pe masa? Vorbele calculate, discursul indelung repetat? Zambetul retinut, accentul pe care incerci sa-l ascunzi? Nesiguranta protocolara, din patratele pe care le desenezi neatenta pe agenda?

Stiu ca n-ai voie sa renunti, altfel m-as ridica acum si te-as saruta pe gat, sa-ti simt gustul pielii. Nu stii sa joci, esti obisnuita sa fii dorita - si atat. Nu stii de ce, a fost dintotdeauna asa. Esti obisnuita sa-i pierzi in ochii tai negri, sa-i joci odata cu suvitele de par, intre degete. Sa-i porti intre buzele umede, intredeschise, si bluza aranjata cu gesturi atente pe umeri. Sa-i readuci la discutie batand usor cu degetele in masa. Inaudibil.

Si te intreb din nou, cine esti? Cine esti, cand nimic nu mai e de la sine inteles? Cand nu-ti urmaresc privirea, cand nu te vreau neconditionat, cand nu remarc parfumul si nici nu ma intereseaza masina, cand intrebarile mele nu sunt aceleasi, cand zambetul meu nu e cel pe care il stii la atatia? Cand imi raspunzi tu, obisnuita sa pui intrebari?

Imi raspunzi asezandu-te mai bine in scaun, incerci sa acoperi tacerea inconfortabila vorbind despre tine, intrebarea din ochii mei iti spune ca gresesti, solutii nu ai. Esti goala, in fata mea, si nu intelegi de ce, iti tragi rochia pe picior, logica iti spune ca nu pentru asta ai venit, femeia din tine isi mangaie usor gatul, sub ureche, cu degete ezitante. Te vezi in ochii mei, goala, cu parul pe obraz, lipita de perete, te asezi iar in scaun, nu pentru asta esti aici.


Cand ai plecat, m-ai atins usor pe mana. Nu, data viitoare cand ne vedem n-o sa mai fie la fel. Pana la urma, indiferent ce vrei, nu pentru asta ai venit, nu?

Zero sum game

Merita sa trec ziua de azi in jurnal, ziua cand am pierdut la un joc pe care il joc singur. Astept de mult momentul asta. Dezamagitor, totusi, n-am invatat nimic, si lumea nu s-a sfarsit, astazi. Si povestea merge inainte. Radioasa. Nimeni n-a castigat nimic, nimeni n-a pierdut nimic.

Tradare, tradare, dar sa stim si noi...

Nu prea preiau articole, dar pun link care merita.. http://andreanum.org/?p=2868

pentru critici cartile astea n-au valoare

Azi nu

N-am inteles nimic. Nu stiu de ce-am facut ce-am facut. Uitasem ca sunt asa.

Tu sigur n-ai inteles nimic. Ai zambit si-ai crezut ca e o gluma. Nu e. Apoi ai ridicat din sprancene, si te-ai strambat. Da, asa e. E de neinteles. N-am avut niciodata nici o pretentie ca as fi altfel.

Mi-ai rerosat ca ma joc. Sunt curios.

Da, m-am jucat...

Poate ai sa zici, asa cum ai gandit de multe ori, ca sunt las, si renunt. Sau ca mi-e frica, si de aceea abadonez. Ca ma feresc. Ca nu-mi doresc decat ceea ce sunt sigur ca pot obtine. Nu e asa, dar nici nu simt nevoia sa te conving in vreun fel, daca nu crezi pur si simplu. Nu stiu sa-ti explic de ce renunt. Pentru ca nu e bine.

Da, m-am jucat. Probabil ca o sa mai incerc sa o fac, si am s-o fac atat timp cat ai sa ma lasi. Ti-ai dat inca seama ca e prea tarziu sa mai renunti?

Renunt nu pentru ca mi-e frica sa pierd, ci pentru ca simt ca am castigat deja, si orice urmeaza e o complicatie inutila.

E prea greu sa explic de ce nu e bine. De ce nu trebuie. Dar asa e. Si asta face parte din ceea ce ma face "fericit". Dincolo de aparente.

Sweet little chaste woman

Gustul asta... L-am asociat mereu cu gustul coniacului. Sau poate invers. Sofisticat si fin, in aparenta - dar cu o brutalitate pe care nu o regasesc in nimic altceva.

Te cautam de mult. Nu stiu care e cuvantul nostru pentru nemesis. Imi pare rau ca nu te-am intalnit mai devreme, imi pare rau ca nu te-am intalnit mai tarziu. Ma bucur ca sunt eu, acum, cand te-am intalnit. Te-as fi ratat. Mai devreme ar fi fost o poveste frumoasa. Mai tarziu ar fi fost o posibilitate interesanta.

Iubesc jocul asta, si mi-e greu sa reununt la el. Am sa-l joc acum, stiind ca il pierd. Am sa castig, atat cat am sa vreau, pana am sa renunt. Pentru ca alta iesire nu e. Probabil n-o sa fie ultima oara, dar n-o sa mai fie niciodata la fel. Pentru mine.

Si vreau sa ma bucur de fiecare clipa. De fiecare cuvant, de fiecare zambet de tot. De caldura de afara, de soare, de fiecare promisiune naiva, de bucuria in sine. De jocul tau, pe care il joci atat de bine, de surpriza ta in fata cuvintelor tale, de naivitatea ta calculata, de cine te-am facut sa fii.

Cand ai sa descoperi ca nu te mint o sa fie prea tarziu. Cand ai sa descoperi de-a ce ne jucam, o sa-ti placa - prea tarziu. Intuiesti, altfel mi-ai da drumul din imbratisare atunci cand vreau eu.

Chiar daca il joc ca sa il pierd, asta e jocul meu.

Ea, si atat

Nu stiu sa-ti spun cine e. Incerc, de mult, si nu resusesc. Tu ai vazut in mine un eu pe care il pusesem la pastrare, si pentru care a venit momentul, acum. Poate o sa-ti spuna el.

Sunt... nici nu vreau sa ma gandesc cum sunt.

pana cand..?!

stiu ca e suficient sa imi doresc, chiar daca uneori refuz sa cred.
stii ca tu ai pornit nebunia asta, nu?

dincolo de amuzament, azi m-ai facut sa ma intreb, din nou, de ce. si
pana cand. daca stiu, de ce continui? de ce confirmari mai am nevoie?
n-o fac pentru nimic altceva, nu castig, nu urmaresc sa obtin nimic -
de aceea e si atat de greu de inteles - dar, totusi, pana cand?

cum am intrebat si astazi, care e limita?!

si da, e ca un drog. mai puternic decat orice altceva am cunoscut pana
acum. si nu ma pot opri.

ce crezi, merita? sincer!

Sent from my iPhone

Mirage(2)

Trupa canta un cover dupa Iris, Strada ta. Melodia asta imi aduce aminte de M si de momentul cand ne-am cunoscut cu adevarat, intr-o toamna acum multi ani. Perfecta din multe puncte de vedere, povestea asta exista - si atat, incheiata firesc, la fel cum am si trait-o.

De fiecare data cand treci iti simt parfumul, nu te-am intrebat niciodata ce e. E acelasi de cand te stiu - aproape trei ani, de acum - dar n-am fost niciodata curios. In ultimele trei luni, de cand l-am invatat - mirosul asta - ma tot intreb daca e un parfum sau pur si simplu mirosul tau. Uneori mirosi a ceva cunoscut, si atunci pare nenatural, parca esti alta. Ultima oara cand ai trecut m-ai atins in treacat pe umar, si pentru o clipa m-am gandit ca poate ai sa pleci, de tot. Si m-am intors, sa te urmaresc cu privirea, si mi-ai zambit. Ce naiba caut eu in povestea asta?

As vrea sa-ti spun atat de multe lucruri, si nu stiu cum. Uneori nici nu stiu cum sa intru in vorba cu tine, ma simt ca un adolescent intarziat, ma face sa rad chestia asta. Am spus-o de multe ori - o recunosc, dar nu cred sa mi se mai fi intamplat asta cu cineva. Am spus de multe ori ca ma simt confuz, ca nu stiu ce sa cred, ce sa fac, dar cu tine e altfel. De fiecare data cand sunt langa tine iti gasesc toate defectele, rad de greselile tale, te vad asa cum esti - imatura si capricioasa, un copil. Si totusi nu ma pot opri sa te vreau.

Ma enerveaza ca mi-ai spus si tu ca nu e nevoie sa tot gasesc motive. Ma enerveaza ca ma prinzi asa, pe picior gresit, si m-am gandit de multe ori ca asta e motivul pentru care nu mi te pot scoate din minte.

Mi-ai fi spus, daca plecai de tot, nu? Ma enerveaza sentimentul asta, stau si te astept, ma enerveaza sa ma tot intrebe lumea ce am, ma enerveaza ca nu ma pot controla sa-mi ascund frustrarea asta. Nu vreau sa raman iar singur, aici, ca noaptea trecuta, nu vreau sa dispari iar, si sa apari dimineata cu un zambet ambiguu, si sa-mi spui ca eu nu ziceam nimic, deci ai plecat. Ma enerveaza ca stii sa joci mai bine ca mine.

Mirage(1)

Mult fum de tigara. Parca era vorba ca lumea se lasa, incet incet, de fumat. Muzica proasta, oameni care danseaza pentru ca asa trebuie - am venit sa ne distram, nu? Petrecere de corporatisti.

Esti in "bisericuta" ta, eu intr-a mea. Iti prind privirea, din timp in timp, si-mi zambesti. N-am inteles niciodata zambetul asta al tau. Uneori pare - si e, probabil - fortat. De cele mai multe ori e, totusi, un zambet adevarat, cum n-am vazut de mult in viata asta de imprumut. Un zambet de copil, care nu inseamna nimic altceva. Uneori ma privesti doar ca sa verifici daca ma uit la tine. Prima oara cand am vazut asta, n-am inteles. Am crezut, copilareste si dezinteresat, ca vrei sa-mi atragi atentia la ceva, si te-am intrebat.

Ma intrebi din privire ce fac. Ridic din umeri si-mi numar in continuare paharele de pe masa. Prea multe. Tigarile astea sunt prea tari, ma doare capul, alcoolul asezat parca strat peste strat nu reuseste decat sa ma indispuna si mai mult. Cu tine vorbeste un corporatist fara fata, te uiti in gol, nu ai nici tigari, nici pahare de numarat. Vreau sa te gandesti la mine, gandul asta ma face sa zambesc. In fata mea, o corporatista fara fata ma chestioneaza despre muzeele din Paris. Nu, n-am fost acolo, nici acolo, n-am facut nimic din ce trebuia.

Vreau sa vii langa mine, sa ma scoti din starea asta. Nu prea ai cum, si nici eu. Ai incarcat norma de prea multe ori pentru mine, simt ca fortez nota - dar n-am cum, altfel. N-am cum sa fac miscarile astea, n-am voie. Nu-mi pot opri zambetul, vad cum te uiti cand vin ele sa vorbeasca cu mine. Ma gandesc cu placere la discutiile de maine, cand ai sa-mi aduci aminte de asta, la modul cum ridici coltul gurii si la privirea ta. Multa vreme te-am crezut un copil - si esti - si acum imi place sa te descopar.

Mai vreau...(2)

Imi place ca nu te pot citi ca pe o carte deschisa. Imi place ca esti, in ciuda aparentelor, o jucarie foarte complicata. M-ai facut sa-mi pun foarte multe intrebari, in ultima perioada.


Sunt sigur, acum.

Sunt sigur de ce vreau eu, si imi place la nebunie ca nu sunt sigur de nimic altceva. Caut senzatia asta de foarte mult timp. Am incercat, si - incercare dupa incercare - au fost doar esecuri. Dupa ziua de azi, nu mai
am nici o indoiala.

Un sarut ca cel de azi, din care am inteles atat de mult, fara sa inteleg nimic.

Mai vreau. Orice ar insemna asta.


Vreau mai mult, orice ar insemna asta.

Mai vreau...

Sunt sigur, acum. Mai vreau. Orice ar insemna asta.

Nu vreau, dar trebuie.

Toamna s-a terminat - sau e doar indecisa, ezitanta, capricioasa, imatura, rautacioasa. Poate doar eu vreau s-o stiu terminata. Poate vrea ea, si nu stie cum. Sau si-a dat seama ca nu mai poate.

Lupii strang randurile, ranjindu-si coltii, cu ochii sticlosi, infometati. Pofticiosi.

Si ma gandesc daca ar trebui sa ascult de batranii care imi spun ca lupii se tin departe cu foc. Daca ar fi bine sa-mi continui drumul, aparat de flacara inselatoare, uitandu-ma mereu peste umar. Si cat mai pot merge asa, si unde.

Si imi spun ca poate e timpul, din nou, sa ma opresc, sa pun flacara jos si sa-i privesc in ochi. Sa-l aleg pe primul care schiteaza un pas inspre mine. Sa-mi infing mainile in blana groasa, sa-l trantesc la pamant, sa-i simt maraitul transformat in icnet, muschii umflati, respiratia intretaiata. Sa-i simt surpriza, frica. Sa-i gust sangele. Sa ma pierd in valul ala dulce de ura.

Poate e timpul sa ne cunoastem.

Tu vas me manquer...

Am ajuns aseara "acasa", la un Otopeni pe care francezii care au zburat cu noi l-au intampinat cu un "ce ci la - c'est l'aeroport?!?" A fost funny. Dar trist.

O sa-mi lipseasca Parisul. Si oamenii aia, cu relaxarea lor autista.

Plimbarile fara tinta, si toamna de pe bulevardul St. Michel.

Si relaxarea mea autista.

Rue Soufflot, 5eme Arr

Laissez-moi croire que c'est a moi que tu pense

Am spus-o si o repet, cu ficare ocazie. "Reperele" din ghiduri mi se par fara valoare. Urasc "turismul" asta, cu bifat obiective. Urasc orele petrecute in muzee, admirand o "arta" care nu-mi spune nimic, urmarind o istorie care ma lasa rece. Da, am sa intru in muzee pana la urma. Si in biserici, si in palate, si in ce mai trebuie bifat. Totusi, saptamana asta vreau sa simt ca sunt in Paris, nu intr-o goana dementa din muzeu in muzeu, din biserica in biserica.

A fost o zi lunga, azi, am mers pe jos cat n-am mai mers in ultimele sase luni la un loc, cred. Sunt atat de multe senzatii, in atat de putin timp.

Am stat pe iarba in Champ de Mars, intre liceeni si turisti de toate natiile, am umblat aiurea pe strazi, de la Invalides la turn, mai departe la arcul de triumf sau Concorde Lafayette. Am trecut pe langa piramidele de la Palais du Louvre, prin Place de la Republique, pe langa Pompidou. 

Am trecut printr-o greva studenteasca, dezlanata, cu urlete impotriva lui Sarkozy si cordoane de gardieni. Cu baieti care fumau "iarba" agatati de un gard, cu fete agatate de ei, in mijlocul orasului. Cu gardieni care vorbeau la telefon si mestecau guma. Cu femei batrane care asistau.

Mi-am facut fotografii pentru cardul de metrou, am schimbat multe statii si trenuri, am citit ziare gratuite si reviste lasate de altii, am facut fotografii si cumparaturi din supermarket (un cabernet sauvignon bun, desi foarte ieftin - dupa preturile lor, nu ale noastre), am mancat de la fast food si am fumat stand pe caldaram, pe cheiul Senei.

M-am mirat de nebunia francezilor, care trec pe rosu la semafor in fata politistilor. Si pietoni, si soferi. Am auzit "live" replici pe care le stiu din copilarie, din filme - "espece de connard", "salope", si alte asemenea. M-am distrat de fiecare data cand recunosteam un roman (ca sa nu spun altfel) intre cei care vind turnuri ("cinq pour un euro, hai frate, iei ceva?!"). Am trecut pe langa zeci de Boulangeries si Crepperies, pe langa sute de oameni la terase, fumand si band cafele privind strada. Frumoase, strazile din Paris. Si cele mai din "centru", dar si cele din periferie, de langa inel.

Frumoase si femeile, negrese, mulatre, chinezoaice si ce-or mai fi ele, frantuzoaicele. In uniforma, cu dresuri negre si fuste scurte, tot negre. Mirosind a parfumuri scumpe. Uneori mi se pare ca totul miroase a parfum, pana si metroul miroase a parfum aici. Nu mereu, totusi.

Barbatii... nu reusesc sa ma hotarasc. Barbatii si masinile lor. Poate nu le vad eu, dar parca in orasul asta nu sunt "rable". Ieri si azi am vazut doar masini noi, si foarte multe masini scumpe. Barbatii mi se par uneori caraghiosi, aici. Multi dintre ei imi aduc aminte de filmele cu Louis De Funes. Sunt.. nu stiu cum sa-i descriu. Caraghiosi. Totusi au toti o eleganta, care imi pare data si de limba pe care o vorbesc.

Lumea de pe strada mi se pare ... neserioasa. Parca e totul o gluma. Parca sunt prea superficiali. Parca nu se vad unii pe altii.

Mi-e greu sa vorbesc franceza, desi pana la urma ma inteleg cu ei. Am reusit chiar sa dau indicatii, in franceza, unui turist chinez care nu stia engleza... A fost a treia persoana care mi-a cerut indicatii pe strada. Primul a fost un turist american/australian (nu am reusit sa-mi dau seama ce accent era) care era foarte nemultumit ca francezii nu au semne sa-i arate unde e "This...  Palace of  Louvre, or what they call it" - noi fiind exact in fata uneia dintre intrari. Ne-am lamurit apoi, el cauta "the main entrance, where the museum is". A doua persoana a fost un francez, cred, dupa viteza cu care vorbea, si dupa faptul ca m-a intrebat un nume de strada. S-a uitat urat la mine cand i-am zis ca "j'parle pas francais, desole". Apoi am ras singur. Espece de connard.

Seara, la 10, orasul are alta fata. Parca e amenintator si vulgar, cu sobolani alergand pe stradutele de langa Pompidou, cu negrii din metrou - obositi, cu ochi galbeni si privirile fixe, cu rusii din corturi, cu nelipsitul "m'siu, cigarette, cigarette, s'v'plait".

Enfin... E un oras, Paris-ul, nu o suma de muzee. Mai am multe de facut, aici.

Il fait froid a Paris

Din nou, diferenta dintre aeroporturi (al nostru si .. al lor, oricare ar fi ei) e uneori comica... totusi la Otopeni se lucreaza, am vazut ca il extind, sau ceva similar. Asta e bine. Aici am aterizat pe CDG, care e... din alt film.

Metroul e fascinant. Exista harti din metru in metru, in statii. La fel, din metru in metru e scris numele statiei. Sunt panouri unde se anunta cand ajunge urmatorul tren. Sunt scheme cu sageti pentru linii, si directia in care trebuie sa iei trenul. In vagoane sunt harti cu leduri care se sting pe masura ce treci de statii. Conductorii glumesc in microfon.

E mult spatiu deschis. Am iesit din metro la champs elysees, si aproape am ametit cand am vazut cat spatiu.

Am prins un tren de metrou superaglomerat, si mi-a placut ca lumea nu s-a ingramadit sa intre, au asteptat pe urmatorul.

Ne-am plimbat pe stradute, si mirosea a mancare, ca la Praga.

La hotel, am camera de fumatori, in care nu exista scrumiera.

A, si e scump. Scump.

Chocolate skin. Sin.

Dupa o seara de U2 si Sinatra, astazi nebunia revine, cu forte noi (pentru cine stie despre ce vorbesc). Astazi, someone's skin takes the shape of my sin. So good.

One

Am auzit astazi asta la radio, si pentru ce motiv care imi scapa acum am dat-o la maxim si i-am ascultat pentru prima oara versurile, cu adevarat. Toate melodiile lor sunt la fel de misto, nu? What does this make me, now, that i've said that?

Timebomb

Si daca tot suntem la ora marturisirilor, intotdeauna mi-a placut sa vad cum "alunecati". Cum cedati, incet, pe nesimtite. Cum uitati de ceilalti, cum abdicati de la principii (intotdeauna mi-am dorit sa folosesc formularea asta).

Transformarea asta subtila, tecerea liniei de netrecut, pe nesimtite. Pentru ca vi-e mai usor sa va feriti privirea de propria minciuna, daca o faceti treptat.

Nu inteleg, de ce dependenta asta de mine? Ce se petrece in sufletul tau, acum? Ce se intampla, in tine - de simti ca nu mai poti, fara mine? De ce ma cauti, iar si iar, de ce te intorci, de ce imi vorbesti, de ce nu te mai poti opri? Ce s-a intamplat, cum ai ajuns aici? De ce nu mai poti, acum, fara sa-mi zambesti, fara sa ma iei in brate, fara sa-mi povestesti, fara sa ma intrebi, fara sa ma cunosti?

Sunt acelasi, eu. Cu tine s-a intamplat ceva. Refuz sa cred ca si de data asta a fost deajuns doar sa ma intreb.

Manuitor(i) de marionete

Manuitor de marionete. Suna... incitant.

Si a venit la cateva minute dupa ce marturiseam ca imi condamn pornirea de a lasa oamenii sa se bucure de mici victorii impotriva mea, sa aiba satisfactie dupa satisfactie, sa ma "joace" si sa ma "vada" cum vor, doar pentru a le vedea expresia de frustrare - dezamagire, frica, refuz, infrangere - din momentul cand le intorc cartile de pe masa.

E un complex de inferioritate, probabil (imi zic), e o forma de slabiciune, asta. Ar trebui sa-mi fie rusine, sa-mi ascund latura asta. Dar acum... ce mai conteaza?! Am recunoscut.

Imi place, jocul asta. Si chiar daca ne lipsesc degete, dansul lor e fantastic.

Da, probabil ca sunt(em).

Narcisic

Cine vrei sa fii azi?

Care e placerea, sa descopar cine esti - sau cine poti fi, daca vrei? Ce ma atrage, de fapt, la tine - oricine ai fi? Faptul ca esti cine esti, sau faptul ca poti fi altcineva, daca vrei? Unde e de fapt placerea - in a descoperi ca esti cine cred eu ca esti? Sau in faptul ca ai inteles, ca vrei, si ca te-ai schimbat in cine vreau eu sa fii?

De fapt, tu nu contezi. Nu conteaza cum arati, cum mirosi, cum vorbesti, cum zambesti, cum te imbraci, cum mergi, cum mangai, cum tipi, cum iubesti. Nu conteaza decat cum o faci - pentru mine.

Nu te caut pentru cine esti, nu vreau sa descopar nimic in tine. Conteaza prea putin cat de bine ma simt cand ma iei in brate, cat de nesigur ma simt cand ma ignori, cat de rau ma simt cand ma lasi singur. Nu vreau sa stiu decat ca o faci, ca vrei, ca ai acceptat.

Sunt dependent, si o recunosc. Si toata vina din spatele afirmatiei nu cantareste nici a mia parte din placerea faptului ca pentru o fractiune de secunda te-am avut.

Apoi, de la capat, mereu altcineva, altfel, mai mult, mai repede.

Suntem multi, imi place cand ma recunosc in cineva. Dincolo de zambetul complice, e cel mai periculos joc. Caut infrangerea, dintr-un impuls pe care nu mi-l inteleg. Caut pe cineva sa ma supuna, sa ma "faca bine". Si de fiecare data, dezamagirea e aceeasi. Supunerea, acceptarea, mai vreau, mai stai, mai zi. Nu mai vreau, nu mai are sens.

Pentru ce joc jocul asta, acum, cu tine, daca stiu unde duce, daca stiu pentru ce o fac, daca mi-am luat deja "doza" din tine. Daca am vazut deja ca vrei sa fii cine vreau eu sa fii, de ce mai simt nevoia sa te mai tin langa mine? Poate, asa cum ti-am zis, mai poti fi in multe feluri, dar ce importanta mai are, daca stiu ca poti fi in orice fel vreau sa fii - daca vreau sa fii?

Ma simt vinovat pentru placerea de a te avea, fara sa te am niciodata. As vrea sa explic, dar stiu ca n-ai intelege. Intelegi ca te vreau doar pentru a te putea avea, doar ca nu intelegi de ce. Si asta nu stiu sa explic. E o placere perversa. M-ai intrebat de multe ori, de-a lungul anilor, de ce fac asta. M-ai intrebat zambind sau plangand, m-ai intrebat cu indiferenta sau pasiune, m-ai intrebat stiind raspunsul, mai intrebat din spatele fricii de-a recunoaste ca stii de ce.

Poate ai sa fii tu. Poate, desi mi-ai raspuns deja, tu ai sa fii altfel. Poate in tine am sa simt infrangerea. Poate cu tine am sa simt ca nu te pot avea niciodata. Pana atunci, ne jucam in continuare. Placere vinovata, de ambele parti, recunosc in tine zambetul meu, ma sperii si ma faci sa ma simt bine, te joci cu mine cum vrei, si eu fac la fel. Iti simt rautatea privirii, cand ridic miza, iti simt satisfactia cand recunosti aceeasi privire in mine. Pana cand?

Cate sacrificii ai sa faci? Eu sunt dispus sa merg, ca intotdeauna, un pas mai departe. Imi place siguranta pe care mi-o oferi, cand stiu ca tu nu. Si as vrea sa ma insel. Sa faci tu pasul final, sa ma simt infrant, de data asta, sa dau inapoi, sa inchid sertarul si sa arunc si ultimul creion. Sa ma eliberezi.

Sunt recunoscator ca existi, sunt fericit ca nu te-am descoperit mai devreme, ca nu te-am irosit prea devreme, ca nu ai vrut mai devreme, ca nu stii nici acum ce sa faci - pentru ca vrei dar ti-e frica. Suntem amandoi la fel de bolnavi. Suntem la fel, suntem eu, amandoi.

Cine vrei tu sa fiu!

Ma simt ATAT de bine, ACUM.

Sunt in ..... pana la gat, si vine, in continuare din toate partile. Si stiu ca DIN AFARA nu se vede.

Si ma invidiati, si ma compatimiti. Ma ajuta invidia voastra, imi aminteste sa-mi tin prietenii si mai aproape. Ma ajuta compatimirea voastra, ochii umezi, pentru ca imi dau seama ca va face sa va simtiti superiori.

Stiti ce? Chiar e bine. Ma simt bine. Ma simt ATAT de bine. ACUM. Pentru ca tot ....... care ma inconjoara e al vostru, nu al meu.

Si pentru ca viata e doar un zambet si o nota de parfum.

Cine esti (2)

Printre vise din ce in ce mai ciudate, si cosmaruri diurne - ma intreb, in continuare, cine esti. Te cunosc, cu fiecare zi mai aproape, si mi se pare ca te stiu mai putin acum decat prima oara cand m-am intrebat, cu adevarat. Trei luni.

Naivitate si dezinteres, zambet dupa zambet esti diabolica; toamna asta de iulie cred ca e cea mai tare de pana acum. Nu m-am cunoscut niciodata atat de bine, nimic nu m-a facut sa ma indoiesc mai mult de mine.

Nu stiu cine esi si unde ma duci, dar imi place, si nu abandonez. Sinici nu astept nimic, si nici nu sunt sigur de nimic. Daca asta era scopul, ai reusit.

Ce fac cu toate intrebarile astea?

N-am inteles niciodata momentul in care cineva ma respinge. Asa cum n-am inteles niciodata de ce cineva nu ma place. Lumea a incercat sa-mi explice ca asa cum eu am antipatii pe care mi le pot sau nu explica, asa au si altii. Si ca eu cad probabil in una din ele.

Si totusi nu reusesc sa inteleg, si nici sa accept.

N-am fost niciodata respins de cineva de care am incercat sa ma apropii in mod veritabil, doar de persoane pe care "le plac" cerebral. Totusi "raceala" placerii intelectuale de a "cuceri" ceva sau pe cineva se insinueaza, uneori, in sentimentul atat de familiar - in "golul" din stomac de care mi-e frica, de fiecare data.

Atunci respingerea e si mai greu de explicat -si de suportat- pentru ca nu o inteleg.

Sunt confuz, nu stiu daca vreau sau nu, nu stiu daca ma amagesc singur sau "simt". E deceptie, ceea ce simt, sau dezamagire? Deziluzie. Ma incurc in cuvinte, nu stiu cum sa explic, pentru ca nu stiu ce (daca?) simt.

Cum iti analizezi sufletul cu mintea? E nevoie de un psiholog, un chimist sau un matematician, care sa-mi explice ce e asta? Simt, sau gandesc. Care e diferenta?

Si asta, refuzul, retragerea ta cand te ating - asta ce e? Cine vorbeste? mintea sau sufletul tau? Cand spui ca vrei, si negi jocul dement pe care il joci, cine vorbeste? Mintea sau sufletul tau?

Suntem apropiati de atat de mult timp, fara ca eu sa simt nimic. Ce e asta? Instinctul care imi spune "nu"? Neatentia mea? Apropierea asta, de acum, e o greseala? Un accident? O concluzie gresita a unui sir aleator de evenimente, fara nici o relevanta?

Ce sa-mi ascult? Linistea initerioara, care se intreaba, infiorata, "de ce"? "De ce acum?" "De ce asa?" "Esti nebun?" "Pentru ce?" Ego-ul care nu mai intelege nimic?

Sa fi fost toate povestile astea doar repetitii pentru "acum"? Ma ingrozeste faptul ca a venit momentul sa invat sa fiu respins. Ma ingrozeste perspectiva esecului, a refuzului. Nu stiu si nu vreau sa pierd. Nu vreau sa invat. Nu am nevoie.

Nu am mai fost niciodata atat de speriat, ca acum. Nu stiu ce sa fac, nu stiu ce sa-mi spun, cum sa-mi vorbesc. Nu stiu pe cine sa intreb. Ma uit la mine neincrezator, suflet la minte, si minte la suflet, in tacere, fara speranta. Stiu ca raspunsul nu e in mine, inca, dar nici nu vreau sa-l aflu. Mi-e frica.

Toamna asta nu mi-am ales eu povestea. M-a ales ea pe mine. Insinuata in sufletul meu, oricat de mult o resping, ma simt invins, si nevoit s-o traiesc. Poate e simplu, poate am invatat deja.

Nu stiu daca imbratisarea -pe care mi-am dorit-o atat de mult- si "Da"-ul pe care nu mi-l pot scoate din minte e raspunsul la "Imi pare rau, am gresit, gata". Poate e altceva.

Poate ai fost mereu sub ochii mei cu un refuz pregatit, si m-am ferit instinctual de tine. Poate m-am aparat, si acum m-ai prins nepregatit. Poate pregatirea mea nu mai e suficienta. Ai fost mereu atat de aproape, si poate ca asta e momentul cand trebuie sa invat. Poate ca tu esti eu, si ai decis ca e momentul sa ma inveti.

Orice ar fi, pentru mine e prea tarziu. Mintea imi spune nu, dar mi-am ascultat mereu sufletul. Nu pot decat sa astept, infrigurat, sa vad ce vrei sa faci cu el.

Mi-e frica.

Dorinta si abandon. Renuntare, in ambele cazuri.

Spun lucrurile cu aceeasi usurinta ca pana acum, pentru ca am invatat futilitatea cuvintelor. Nu schimba nimic, nici oameni, nici convingeri.

Ma consider un privilegiat, pentru ca am avut intotdeauna ce mi-am dorit. Si o sa fie intotdeauna la fel. Firesc. Curios, marea majoritate a oamenilor care aud asta stramba din nas, si ma considera arogant. Pentru ca se gandesc automat la improbabilitatea unui asemenea fenomen. Si la exhaustiva dorinta de "lucruri" sau "chestii bune". Nu. Mi-am dorit lucruri si le-am avut, oameni - si i-am avut, si rele - si le-am avut si pe ele. Greu de crezut. Mi-am dorit de multe ori rele, si imi doresc in continuare. Si le am.

Am incercat de multe ori sa explic, oricui e dispus sa asculte, ca a vrea nu e acelasi lucru cu a dori. Eu nu am intotdeauna ce vreau, doar ce imi doresc. Si sunt acuzat, de fiecare data, intr-o forma sau alta, ca imi "doresc" doar ce stiu sigur ca pot obtine. Asta e momentul in care ma simt infrant, in dialog. Pentru ca mi-e clar ca nu a(i) inteles. Ca pentru mine a dori e simultan cu a avea. Pentru ca eu nu vreau. Eu imi doresc - Eu am.

In fraza de mai sus am incercat sa scriu de cateva ori "sinonim" si de fiecare data am scris, inconstient, "simultan". Da, e simultan.

Nu mi-a fost niciodata greu sa "renunt". Aud de multe ori in jurul meu reprosul ca "renunt", sau ca "renunt" prea usor. De fapt, nici nu stiu foarte bine cum e sa "renunti" la ceva. Nu cred ca am renuntat, vreodata. La ce sa renunt? Traiesc pentru voluptatea sentimentului ca traiesc. Fara sa ma gandesc la trecut, fara sa ma gandesc la viitor. Nu exista - nici trecut, nici viitor. Sunt iluzii ale lui "a vrea", in conjugari. N-ai vrut, am vrut, ai vrut, n-am mai vrut, vreau sa, vrei sa.

Nu exista decat acum, imi doresc, am.

Tu, in schimb, trebuie sa inveti mai intai sa renunti. Pentru ca altfel nu poti dori. Si nu poti avea. Ti-e greu, probabil, pentru ca asa ai invatat, dar altfel nu ai sa ai niciodata. Pentru ca nu ai sa-ti doresti, niciodata. Ai sa-ti reprimi dorintele. Ai sa le ascunzi dupa ceea ce "vrei". Si cand vrei ceva, e usor sa renunti. Pentru ca intotdeauna exista motive pentru care nu trebuie, sau nu se poate.

Trebuie sa abandonezi intrebarile si normele, ca sa poti sa traiesti. Trebuie sa abandonezi minciunile si mastile, ca sa poti sa fii tu. Sa renunti la "tine"-le care vrea, ca sa poti sa ai ceea ce-ti doresti. Sa renunti la mandrie, ca sa traiesti.

Si in final, cand stii ca totul s-a terminat, sa renunti la trecut, ca sa nu suferi inutil. Povestea, cu bune sau rele, ramane aceeasi, oricat ai vrea s-o schimbi. Nu are nici trecut si nici viitor, e aceeasi oricat ai vrea sa fie altfel. Povestea a fost dintotdeauna acolo, si va fi, intotdeauna. A fost povesta ta, cand ai avut nevoie de ea. E povestea care trebuie sa te invete sa renunti, sa doresti, sa ai.

Si da, articolul asta e pentru tine. Renunta. Doreste.

De ce sa mint atunci cand pot sa uit

Sunt curios daca am o limita, dupa care n-am sa mai pot. Nimic. Orice, adica. Sa nu mai pot, pur si simplu. Mai bine zis, sunt curios care (unde, cand?) e limita - de existenta ei sunt mai mult decat sigur. Poate e moartea, de fapt. Daca ma simt aproape de limita, inseamna ca imi anunt singur moartea?

Sunt fascinat de curiozitatea morbida a umanitatii, ca specie. Nu inteleg de ce oamenii spun "curiosity killed the cat", e mai valabila la noi. Pisica (pisoiul?) a murit ascuns in "cutia de la gaz", bolnav, muscat de caine. Curiozitatea o fi fost a cainelui. Pisica s-o fi gandit, curioasa, "de ce mi se-ntampla tocmai mie?".

Ma intalnesc cu barbati de 40-50 de ani, in care ma regasesc. Ma bucura cei de "succes" care imi seamana, ma sperie ratatii. Decizia, cea care face diferenta intre cine am sa fiu peste 10-20 de ani - e luata deja? Mai am timp?

Cineva mi-a batut obrazul, in trafic. M-a facut sa rad. Gestul obrazului n-are nici o legatura cu lumea in care traim, aici. Alta'data m-ar fi facut sa intru in pamant, de rusine. Nici conditionarile din copilarie nu mai sunt ce erau.

Am atatea de spus, despre nimic. Nimanui.

Pana la urma, toamna asta nu e atat de urata cum parea. Are un zambet din care nu inteleg nimic - si iubesc nesiguranta asta. Are parul prins, si ochii caprui - se uita fix la mine, si nu inteleg ce-mi spune. E bine.

Ma amuza "siguranta" din oameni. Cel mai mult cand sunt siguri "pe mine". Ma amuza dezamagirea si mecanismele de aparare, cand lumea "descopera" ca au gresit - cand au fost siguri pe mine. Sunteti niste papusi, cu sforile prea la vedere. Si tentatia e prea mare, sunt slab.

Uneori, cand e noapte si frig, se aduna toate greselile si "poate ca nu ar fi trebuit sa"-urile. Imi doresc sa pot uita mai usor.

Si nu, asta nu e un strigat de ajutor!

Citeam ceva despre inexistenta "raului in sine". Raul fiind doar lipsa "binelui", "dragostei". Suna bine, asta, de fiecare data cand o aud, si o accept, "educat". Instinctiv insa, simt "existenta" cand vine vorba de rau, si "binele" ca pe un "sentiment" invatat pentru a "cizela" firescul din noi, ca un strat (sau mai multe, dupa persoana) de fard care acopera fata pe care ne-o rezervam doar pentru noi, dimineata, in oglinda.

In timp (mai in gluma sau mai in serios) m-am obisnuit cu dualitatea din mine, fara sa reusesc definitia mea ca persoana "buna" sau "rea". Eu ma simt "rau" si mi-am fabricat pe parcurs masti zambitoare - care merg bine, avand in vedere ca ma vedeti "bun", cu accese de rautate care nu mi se potrivesc.

M-am obisnuit deja, totul in jurul meu se "strica", corup fara sa am nici cea mai mica intentie, langa mine principiile se pervertesc pe "nesimtite". Norocul meu (pana acum, cel putin) este ca am fost inconjurat de persoane "bune". Pregatite mereu sa-mi arate linia - "esti nebun", "nu poti sa spui asa ceva", "cum sa facem asta". Uneori ma simt pierdut in regulilea astea. Fac greseli - comportamente pe care nu si le poate explica nimeni, pe care nu le mai poate acoperi nici "o minciuna bineintentionata"  - si atunci credeai ca sunt "altfel", nu stii ce-a fost in capul meu, nu ma mai intelegi. Nu ma stiti asa, pentru ca nu-mi prea permit sa intreb, incerc sa invat fara sa arat ca nu stiu. Daca m-ai auzit vreodata spunand ca ar trebui abolite legile cu totul, suntem deja destul de apropiati.

N-a reusit sa-mi explice nimeni pana acum de ce nu e "bine" asa. Si continui sa zambesc de fiecare data la fel de satisfacut cand vad cum "cadeti" - de la "principiile" voastre, de la "cinste", de la "fidelitate", de la "altruism", de la "mila", de la "intorsul celuilalt obraz". Mastile voastre sunt cele care le-au creat pe-ale mele. Pana cand nu renuntati voi la ele, eu am sa continui sa "nu fac rau nimanui". Cel putin nu constient.  Si imi pare rau pentru "dezamagirile" pe care le aveti legate de mine - voi m-ati investit cu diverse "calitati" care nu sunt ale mele. Si cel mai comic e ca eu neg, si voi ma considerati "modest".

A hunter loves a bear

Trebuie sa va jucati cu asta. Trebuie. Cred ca e prima reclama care imi place cu adevarat.

http://www.youtube.com/tippexperience

Tristete contagioasa

Trist, asa cred ca pot sa descriu inceputul asta de toamna. Trist, tristete. Nu stiu daca a luat-o de la mine sau eu de la ea. O toamna fara zambete, vinovate sau nu. 

Poate tristetea e din "seriozitate". Este (trebuie!) o toamna serioasa, asta. Fara copilarii. 

Ma plimb singur, "acasa", si nu reusesc sa-mi amintesc decat minciuni, dezamagiri, singuratate. Vad adolescenti pe care ii stiam copii, vad riduri la cei pe care ii stiam adolescenti. Ma simt batran, si asa ii simt pe toti, si nu ii pot vedea cum sunt acum, ii vad cum ii vedeam acum multe toamne in urma. E reconfortant, imuabilul. (Anul trecut, pe vremea asta, vorbeam de inexorabil).  

Zilele astea m-am simtit... inconfortabil. In Septembrie. Cum spune Brenciu? "Vreau din nou linistea de cand toamna incepea" E aici, undeva, totusi nu pot s-o ating.   

Urasc viteza cu care trece acum timpul aici, vreau caldura dulce a toamnei, si ma simt rupt, decalat. Si e cu atat mai evidenta ruptura, cu cat toti din jur imi spun cat de greu trece timpul. Pentru mine trece prea repede, a trecut deja. 

E dureroasa, raceala din mine, stiu ca am nevoie de ea, mi-o accept, dar e dureroasa. Nu ma plang nimanui, nu am in ochii cui sa ma uit. Sunt obosit, sau poate slab, stiu ca ar trebui sa fiu rece doar acolo, nu si aici, dar nu pot, sau am uitat cum. Stiu cum sunt din afara, cand sunt asa, dar nu pot decat s-o spun - nu sunt asa. Si chiar daca ne plimbam, de mana, si eu nu sunt "aici", si nu stii unde sunt - sunt aici, te simt langa mine. Si chiar daca-mi vorbesti, si eu nu sunt "aici" - te ascult, sunt aici. Asta e cea mai dureroasa masca, din toate.

Toamna asta a inceput cu sfarsitul. A inceput cu cerul senin si aerul rece, care-mi aminteste de iarna. Cu fumul care se amesteca in masina cu linistea, cu prea multe amintiri. Cu tristetea ca a trecut toamna.

Poate cand ma intorc, peste trei saptamani n-o sa mai fie asa. Poate o sa fie cald, si dulce.

Fara nume, fara inceput si sfarsit

M isi tinea jurnalul de calatorie pe carti illustrate, pe care le trimitea acasa, unde nu le astepta nimeni. Le gasea asezate ordonat pe birou, impreuna cu restul corespondentei. Nu primea niciodata scrisori adevarate de la nimeni. Doar contracte trimise prin posta, facturi, reclame, si jurnalul pe care si-l trimitea singur. Uneori nu gasea ilustrate, si isi trimitea scrisori pe pagini rupte din agende sau pe foile cu antet ale hotelurilor in care statea.

Doamna P, care avea grija de casa in lipsa lui, incercase de cateva ori sa-l determine sa povesteasca cate ceva de prin locurile de unde-si scria. Apoi renuntase, si povestea doar femeilor cu care isi petrecea serile la discutii despre “bietul baiat” care e trist, mereu, si care “umbla lumea, cand are acasa tot ce-i trebuie”.

Erau oameni de treaba, doamna P si sotul ei, G, ii cunoscuse cand se mutase “definitiv” in casa de pe deal. Ii primise “la pachet”, fiindu-i vecini, si era multumit.

In serile pe care le petrecea acasa, cand nu avea pe nimeni in vizita, G isi facea de treaba prin curte, stiind ca gasea mereu la M ceva de baut – si apoi urmau nelipsitele povesti despre bunicii lui, pe care nu-I cunoscuse niciodata.

Nu mai fusese acasa de cateva luni, uneori il cuprindea o nostalgie care il facea sa zambeasca – pana la urma, acolo nu fusese niciodata “acasa”.

Acum, pe terasa aglomerata si galagioasa, ii era pur si simplu dor de linistea “dealului”. O fixa pe S fara sa-si dea seama, cu gandul la ce mai avea de reparat la casa. Daca ar fi ramas acolo mai mult de saptamana odata, ar fi fost terminata de mult. “Castelul”, cum il numisera prietenii, era o casa construita de bunicul lui acum vreo saizeci de ani, dintr-o pornire pe care nu si-o explica nimeni. O constructie ce nu-si avea locul in varful dealului, in mijlocul satului mic, de munte. Casa, parasita aproape zece ani, il asteptase intr-o stare jalnica, cu tencuiala cazuta si geamuri sparte, cu acoperisul gaurit, dar cu unele camere intacte, care sfidasera timpul. Gasise acolo, pline de praf, fotografii ale parintilor lui, tineri casatoriti, inconjurati de rude pe care nu le cunostea, imagini sterse ale bunicului purtand sapca si ochelari, rezemat de o masina veche, pe aleea din fata “castelului”, sau ale bunicii, cu rochii inflorate, in fata unor statui albe, de marmura.

Si jurnalul. Caiete intregi, scrisori si vederi illustrate. Stia povestea bunicului din ce auzise de la parinti si din ce-I mai povestea G. Stia de inchisoare, de Securitate si de calatoriile lui. Sia de moartea bunicii, de scandalurile din familie, si crescuse intr-o casa in care despre “bunicul” nu se vorbea niciodata. Acum, probabil, din jurnal si scrisori stia mai multe despre el decat stia toata familia la un loc.

Pe S o remarcase inca din aeroport. Ii atrasese atentia copilul galagios, si eforturile parintilor de a-l linisti. Apoi, cu o tresarire, o recunoscuse pe S, si odata cu imaginea ei venira senzatia apasatoare a trecutului, cu toate amintirile de atunci.  Cinci ani. Sperase ca ea sa nu-l vada, isi sransese umerii cu un gest inconstient si se pierduse in multimea de pe aeroport. Acum, trei zile mai tarziu, erau fata in fata la doua mese distanta, pe aceeasi terasa, in orasul superaglomerat. Care erau sansele sa se regaseasca asa, intre atatea zboruri, intre atatea hoteluri, atat de departe de casa? Singura lui amintire, dintr-o alta viata.

Ea il vazuse prima, de data asta, el n-o remarcase decat in momentul in care ea ii zambea si incerca sa-I atraga atentia, facandu-I semen cu manuta delicata a copilului pe care il tinea in brate. Ii raspunse la zambet, intrebandu-se daca ar trebui sa mearga sa ii salute. Si cum.

Isi aprinse o tigara, completa “S e casatorita, din nou” pe vederea pe care urma s-o trimita mai tarziu acasa. Inchise caietul gros din jurnalul bunicului si se ridica stingand tigara. Trebuia sa ii salute.

Pe S o cunoscuse pe cand lucra pentru avocati. Probabil se intersectasera de multe ori pe holurile cladirii, n-o remarcase niciodata. Ea il oprise intr-o seara in parcare, se prezentase si il invitase “la cina, la cafea, la orice”, invitatie pe care o acceptase oarecum jenat, nestiind cum sa refuze. Isi amintea, zambind, se simtise de-a dreptul “incoltit”, atunci. S era simpatica, si directa – voia sa se casatoreasca cu el, stia ca urmeaza sa plece doi ani “in state”, voia sa ajunga acolo, altfel nu stia cum. Stia ca are viza de mult, stia ca n-are ce problema sa fie cu ambasada, stia cand urma sa plece, era “o formalitate, si-atat”.

“Stiu ca n-ai pe nimeni – si daca totusi ai, te inteleg.” “Si de unde stii atat de multe despre mine?” M era amuzat, ii fusese simpatica S din primul moment, dincolo de jena initiala a insistentei ei, si fiecare effort pe care ea il facea pentru a-l convinge nu facea decat sa i-o apropie si mai mult.

“Imi promiti ca te gandesti?” Il facuse sa rada figura ei serioasa. “Uite, am si un contract, sa stii ca nu..” “Stii, eu nu promit nimic. Dar daca ai si un contract…” Stinsese tigara si se ridicase, facand un semn chelnerului catre nota de pe masa. “Va trebui sa te grabesti, totusi, Nu stiu ce stii tu, dare u plec in trei zile. Si va trebui sa te ocupi tu, de tot. Si sa nu stie nimeni, te rog. “

Ea avusese un gest neterminat, o imbratisare. Ii aseza o suvita in par, avea impresia ca o sa izbucneasca in plans. “Am sa… Sa stii…”. “Lasa. Fara rude, da?” M plecase zambind, pe atunci locuia in apartamentul mic din strada D. Adormise zambind, cu televizorul deschis, la o emisiune in care un cuplu de saizeci de ani isi cauta o casa de vacanta in Franta.

Jurnalurile bunicului aveau goluri evidente. Lipseau luni intregi, in care nu erau nici caiete, nici scrisori, nici vederi. Erau pagini rupte din caiete, si uneori insemnarile erau completate de fotografii. Era documentata constructia “castelului”, care in caiete se numea “Casa”, intotdeauna cu majuscula. Erau trecute fiecare piatra si fiacre sac de var, fiecare leu platit muncitorilor. Erau schite cu camerele sau cu mobila, numere de telefon ale electricienilor, chiar si numerele masinilor si orele la care descarcau materiale.

Gasise intr-un caiet o pagina din revista Cinema, cu un actor si familia lui, probabil, in fata unei vile impunatoare, avand in plan indepartat o fantana din marmura alba. M se apropiase de fereastra, si fantana era acolo, aceeasi marmura, aceeasi forma, in capatul drumului care urca catre casa. Lipsea doar masina de epoca a bunicului, asa cum o stia din fotografiile vechi.

Prima oara isi trimisese o vedere din Paris, acum patru ani. Trecand pe langa negrii care vindeau suveniruri pe strada – bratari si magneti si alte prostii – ii atrasese atentia imaginea alb-negru a turnului Eiffel, asa cum o stia dintr-o vedere din jurnal. O cumparase si o trimisese acasa, notand, in stilul bunicului, “29 oct. frig si ploaie marunta. Nu stiu cand revin” Imitase si semnatura caligrafica a bunicului, doar ca se trecuse pe el insusi la destinatar. Adresa era aceeasi.

Sotul lui S era diplomat. Pe fetita o chema Clara (ca pe bunica lui, dar S n-avea de unde sa stie asta) Era venit cu o comisie de la parlamentul European, plecasera zilele trecute din Bruxelles. “Stiu, mi s-a parut ca te vad in aeroport”. “Esti neschimbat” M se simtea stingher, jucandu-se cu bricheta grea, aurita. “Tut e-ai schimbat, S. Esti femeie.” “Ma faci batrana, deci…”

Isi amintea rasul ei, din serile pe care le petrecusera impreuna, in primele zile in camera de hotel. Il astepta seara, imbracata, sa manance “in oras”. La inceput amuzanta, a inceput sa-l agaseze insistenta cu care incerca sa aiba “grija de el”. Ii repetase de multe ori ca nu trebuie sa se simta datoare cu nimic, ca nu are nici o pretentie.

Dupa un timp, intimitatea lor fortata devenise apasatoare pentru M, obisnuit sa traiasca singur. Se certau des si din nimic, si totul a culminat cu mutarea ei. I-a lipsit cateva zile – se obisnuise – apoi a reintrat in rutina vietii “dinainte de S”. Pana in seara in care ea s-a intors, plangand, dupa ce n-o mai vazuse de aproape un an.

Repede, pana nu uit

In weekend mi-a fost frig - sambata seara, 16,5 grade. Sus, la Balea. Acum sunt acasa, din nou, la 31 de grade. 

Am plecat din Bucuresti sambata, pe la 2, si pe bordul masinii erau 38 de grade. Am stat in coloana, in Militari, si credeam ca nu se mai termina. Am urcat pe transfagarasan, care e plin de gropi si arata ca un drum comunal.  Era plin de oameni, nu ne-a venit sa credem, am mai fost acum 3 ani la mijlocul lui septembrie, cand era pustiu. Am intrat in tunel, la Balea, dupa ce am mers in coloana cam 20 de minute, ca in Militari. Probabil aceiasi oameni. Cort langa cort, gratar langa gratar, zona (care e superba, altfel) arata ca un balci. In tunel, in coloana, oamenii comunicau prin claxoane. 

Data trecuta cand am iesit din tunel, la Balea Lac era zapada de 30 de centimetri pe sosea, si ne-am intors pentru ca tractiunea spate nu se impaca cu asa ceva. Acum era doar aglomeratie. Am mancat ceva prea scump si fara gust, dar ne-a fost bine, pentru ca ne era frig. 

Am coborat spre Sibiu, unde drumul e la fel de frumos, si asfaltul e ca in palma (multumim, Clarckson & co.). Am scartait rotile in serpentine,pe intuneric, am trecut pe langa un peugeot iesit de pe sosea (pe care il trageau afara cu masina de interventii), si pe langa nelipsita gramada de oameni care filma operatiunea. 

Am ajuns in Sibiu (da, am ajuns in sfarsit in Sibiu), care mi-a placut din primul moment, pentru ca arata "altfel", inca de la intrare.  M-am claxonat cu o masina de Bucuresti, ca sa nu uitam de unde am plecat. 

Am stat la o pensiune ... modesta (pentru ca doar acolo am gasit loc) dar care s-a dovedit a fi ok, si cu niste oameni foarte misto. Nemti. Ne-am plimbat noaptea pe strazi, in liniste si racoare, cu un sentiment ca nu suntem in Romania. Am aflat si de ce era atat de aglomerat, era festival de rock, era plin de tricouri negre si motociclete (mi-a placut de ei). Printre rockeri, pinguini in tricouri mulate, cu ochelari de soare la 12 noaptea, la agatat. 

Noaptea cartilor deschise, librarie plina de oameni. 

Terase superaglomerate, cu prea putini chelneri. Mi-a lasat impresia ca i-a luat prin surprindere, ca in mod normal e gol pe acolo... 

Sentimentul de "in alta tara" s-a acutizat in momentul in care cineva a oprit inainte de trecerea de pietoni,sa ne lase sa trecem, fara ca noi sa fi coborat de pe trotuar. Si apoi cand am ajuns inapoi, la pensiunea care se chema "Pension" si unde in curtea interioara se vorbea nemteste. 

Aceeasi nemti care dimineata, cand am iesit la tigara, m-au salutat zambitori, cu "Morgen"-ul lor parca latrat, pe care l-am auzit prima oara in suburbiile Dusseldorf-ului.

Am urcat in "al doilea turn ca inaltime din Transilvania", de unde am fotografiat orasul, o Praga mai mica (cu altceva nu stiu cu ce sa-l compar) si mai neingrijita, plina de hartii si mucuri de tigari, de pet-uri si de doze de cola aruncate in iarba. Un oras frumos, in care m-am simtit foarte bine, dar care merita mai mult respect de la turisti.

Si mi-am zis - si asta e Romania, nu doar Bucurestiul sau doar moldova in care am crescut, cu orasele ei mici, muncitoresc-comuniste, fara arhitectura, fara zambete. Pana la urma suntem o tara frumoasa, pe care o condamn pe nedrept, pentru ca am cunoscut prea putin din ce e ea in realitate. 

Nu mai stiu ce am mai vazut... strazi cu piatra cubica bine asezata (cum ma miram ca am mai vazut doar in strainatate, si nu intelegeam de ce noi nu reusim. uite ca exista, dar nu in Bucuresti), parcari, (cineva ne-a intrebat unde se plateste parcarea - parcarea fiind gratuita), semne de circulatie pe asfalt(nu ascunse in copaci) si semafoare in centrul intersectiei. Si o limba romana pe care pana acum nu am mai auzit-o, care mi-a placut. 

Apoi valea Oltului, autostrada, logani sinucigasi, aglomeratie in Militari, 31 de grade in casa. 

Cine a facut regulile astea, pana la urma?

Spuneam acum trei ani - in Back (in black) - ca mi-e rusine cu mine, ca sunt las, ca am epuizat scuzele.

Imi amintesc ce traiam, dar e .. "indepartat". Nici acum, daca as incepe sa scriu, n-as fi foarte departe de ce spuneam atunci. Intr-un fel, atunci, asta facea parte dintr-un proces. Care s-a terminat bine, cu rezultatul scontat, m-am "impins" inainte.

 Nu mai simt nevoia sa dau vina pe nimeni, pentru ca ma simt singurul vinovat. Nu ma mai simt penibil, ma simt doar vinovat pentru ca am tinut capul in nisip atat de mult timp. Si e o vinovatie pe care intentionez sa o ascund dar sa nu o uit. Nu mai sunt reconciliant sau tolerant pentru ca nu am fost niciodata, dar sunt optimist si am sa ma relaxez. Sunt "rau" si asa am fost intotdeauna, si asa vreau sa fiu, indiferent cui nu-i convine chestia asta. Sunt nebun, dar stiu sa zambesc. 

Finalul articolului, daca l-as rescrie acum, ar fi oarecum similar. Nu stiu "cat" de optimist si de relaxat eram atunci, nu-mi amintesc. In dimineata asta, cand m-am trezit la ora 6, mi-am facut cafea si am ascultat EuropaFM, ca acum 5 sau 6 ani, nu ma simt nici relaxat nici optimist.

Simt doar dorinta sa ma razbun. Asa cum n-am mai simtit-o de mult. Imi simt maxilarul inclestat, si evit sa ma uit in oglinda, pentru ca nu vreau sa-mi vad privirea. O sa-mi atraga lumea atentia, oricum, in legatura cu ea. Stiu ca asta nu o sa aduca nimic bun, mi-e putin frica de momentul cand am sa recitesc astazi sau maine articolul asta, dar acum e singurul motor pe care mi-l mai recunosc. Vreau sa ma razbun. Vreau sa fac rau, ca sa ma pot simti bine. Impacat.

Probabil atunci n-a simtit foarte multa lume ca am incetat sa fiu tolerant. Nu imediat, cel putin. Acum lumea o sa fie probabil surprinsa, ca nu mai respect "regulile". Deja zambesc.

Probabil ca, pentru mine, doar asa se unesc punctele.

So fucking bad

Desprins

Stingheri, asta cred ca e cel mai bun cuvant. El isi aprinde tigara dupa tigara, si roteste din cand in cand paharul de bere, fara sa-l ridice de pe masa. Ea se joaca cu o suvita de par din spatele urechii, evita sa-l priveasca. Nu cred ca si-au vorbit, de cand suntem aici. Imi tin resperatia de fiecare data cand isi intalnesc privirile, dar e de fiecare data la fel, ea asteapta, el nu zice nimic, apoi isi reiau dansul stingher al privirilor separate.

Vara asta imi aminteste de una de acum cinci sau sase ani. Dintr-o alta lume. Sunt acelasi, ma simt acelasi. Totusi daca incerc sa-mi amintesc cine eram atunci nu reusesc nici un detaliu concret. Si e o senzatie definita de neincredere, aceeasi neincredere pe care as fi simtit-o atunci, daca m-as sti pe mine acum. Cred ca e vara in care am inceput prima oara sa scriu. Pentru ca de atunci am inceput de multe ori. Poate e un cerc ce trebuie inchis, si acum trebuie sa ma opresc, prima oara.

Se uita la mine, si cred ca supriza sa-mi intalneasca privirea o face sa ramana blocata asa. Zambesc si-mi zambeste schitat inapoi. El se uita spre mine, in lungul privirii ei, vreau sa stiu ce gandesc, fiecare, si nu simt nimic. Gol. E golul din mine sau din ei, dar oricum, nu conteaza.

Las banii pe masa, vreau sa plec, da, sigur e aceeasi vara, o singuratate desprinsa dintr-o alta poveste.

Conversatie, eu cu mine

fara sa retractez ce spuneam mai devreme, acum, in mijlocul unei conversatii, imi lipseste conversatia de care am nevoie. si nu-mi sunt suficient, sa acopar toata galagia din jur. poate ca da, e adevarat, se apropie momentul cand n-o sa mai suport toate mastile. ma intreb, totusi, pe riscul cui se va intampla asta?

Bine sau rau?

Ma simt bine inconjurat de oameni, imi place sa rad, sa glumesc, stiu sa ma cert, stiu sa injur, stiu sa mint, sa povestesc, sa intreb, sa ascult.

Totusi, cand pleaca toata lumea, imi place sa raman singur, cu mine. Cu visele sau fricile mele. Si imi dau seama cum par, din afara, cand zambesc uneori, asa, din senin, dar eu chiar ma amuz, singur. Si nu ma plictisesc niciodata.

Si da, cred ca ma simt mai bine singur. Si aici intrebarea, asta e bine sau rau?

Hai, alearga-ma, oboseste-ma :)

Am auzit asta, intamplator, azi. Cati ani au trecut? 5? Hai, instiga-ma, urmareste-ma :)

Nimic memorabil. Si mai sunt atatea de spus.

N-am cum s-o spun - n-am sa pot niciodata. O scriu - stiind ca n-ai s-o citesti niciodata.  O sa fie controversat, fiecare o sa inteleaga ce vrea, stiu, dar nu ma pot abtine.


Ok, am ajuns si aici. A trecut mult, putin? Nu stiu in ce sa-l masor. Stiam - ba chiar pot spune ca asteptam momentul asta - desi nu mi l-am dorit niciodata. Sunt putin surprins, si mi se intampla destul de rar. Ok, nu e nimic ce nu stiam, certitudinea vine doar cu o ridicare din umeri. N-am ajuns niciodata sa cred nimic, doar uitasem. Nu mi-au placut niciodata minciunile prost spuse, tocmai pentru gustul asta amar. Acum, ca stiu, ce facem? Tu? Ce-ai sa faci? Ai sa ma minti in continuare? Si... macar iti dai seama ca acum stiu? Ca nu mai e loc de minciuni sau de justificari?

Eu? Zi-mi, ce fac? Ma prefac ca nu v-am vazut? Mi-e frica de momentul cand o sa ne intalnim, din nou, fata in fata. Si sper sa nu fim singuri. Cel mai simplu, pentru toata lumea, ar fi sa fie si el.

Si, singuri sau nu, eu ce fac? Ma comport ca si cum nu stiu nimic? Ma comport ca si cum nu s-a schimbat nimic? Ma comport normal, pentru ca nu ma intereseaza mai mult decat ieri, acum doua saptamani sau acum patru luni? Da, probabil asa am sa fac ... si atunci ai sa-ti dai seama ca s-a schimbat ceva. Ai sa-ti dai seama, pentru ca nu ma (mai) pot preface, in fata ta. Nu stiu daca nu mai pot, sau nu mai vreau. Nu ma mai pot preface nici in fata lui, si o sa vedeti amandoi. Si atunci? Ce-o sa faceti?

Sunt putin amuzat, de situatia asta. Sunt tentat sa spun ca e greseala mea, totusi nu e vorba de nici o greseala. E normal. Tu ai ceva de aparat, eu nimic de pierdut. Totusi cred ca ai dus lucrurile putin prea departe, si aici e greseala ta. Ai avut ocazia sa alegi, de multe ori. Si ce ai ales a fost o greseala. Pentru ca - si sunt dispus sa pariez totul pe cartea asta - el n-o sa te mai vrea, cand eu am sa zic nu. Pentru ca n-ar mai avea nimic de castigat. Esti la mijloc.

Sunt cel mai greu de mintit om pe care l-ai cunoscut. "Cunoscut" doar pentru ca ne-a facut cineva cunostinta, altfel nu ai ajuns sa ma cunosti deloc. N-ai reusit sa treci peste standarde, tipare, istorie, povesti. Sa ma cunosti. Sunt convins ca amandoi regretati momentul cand ne-am cunoscut. Plus ca noi doi avem  istorie. El ti-a povestit vreodata ceva? Petru ca eu nu. Mie imi place sa fiu mintit, si poate tu te-ai fi descurcat, dar ai uitat - poate ati uitat amandoi - ca noi ne cunoastem "de-o viata". N-a avut nici o sansa. Sunt greu de mintit - si pentru el, imposibil.
 
Dar, pana la urma, nu s-a intampat nimic rau, nu? Nimeni nu e cu adevarat ranit, poate o sa ne privim un pic jenati, pentru un timp, dar nu e prima data. Tu ai sa dispari, noi o sa fim prieteni, din nou. Doar nu e prima data... Si in plus, ne-a fost bine. Nu stiu pentru tine cum a fost. Asta tu ar trebui sa imi spui. Eu, daca e sa trag linie, asta pot sa spun. A fost bine. 

Nu exceptional. Peste medie, oricum. 

Iti amintesti ce ti-am spus, prima oara cand ne-am vazut, impreuna, noi trei? Trebuie doar sa inveti sa minti mai bine. Cel putin dupa standardele mele. Mi-ai ras in fata, atunci. Trebuie sa merit o minciuna mai buna, mi-ai zis. Si pana la urma cine sunt eu? Mi-a placut, zambetul ala.


O sa-mi fie dor. O sa-mi fie dor de momentele cand realizam ca te astept, si ca mi-e dor. Si poate de zambetul tau, uneori. Atat. Restul se sterge, daca nu s-a sters deja. Nimic memorabil.

Sunt curios, cand o sa ne amintim, la cafea, despre tine, cine ai sa fii tu? Oricum, sunt curios cine o sa aiba primul curajul sa spuna povestea. Eu ar trebui, nu? In fond, erai a lui...

Nu, nu mi-e frica...

Nu mi-e frica - pentru ca n-are nimeni rabdare sa inteleaga, n-are nimeni rabdare sa citeasca pana la capat, printre randuri. Fiecare e preocupat sa-si extraga propria persoana din mine, fiecare e atent la ce l-ar putea leza, fiecare e pregatit sa ma contrazica sau sa fie de acord. Fiecare crede ca e vorba despre el.

Cat despre "suflet"... ce-o fi insemnand asta? Sufletul meu e "la vedere" aici si oriunde. Din "suflet" scriu fiecare cuvant, si sunt doar cuvinte pe care le pierd fara sens. Si e cea mai buna metoda de a-l tine ascuns - sufletul - asa, la vedere, pentru ca asa cum ma credeti toti cand mint, asa nu ma vede nimeni cand sunt autentic.

Uneori, e apasatoare singuratatea. La fel de bine ascunsa, in tot si toti ce ma inconjoara.

O papusa stricata, cu o fata de copil uratita de rautate.

Locuiam in chirie la acelasi proprietar, dar apartamentul era altul. Era mai mare, si era inainte de revolutie - mi-am dat seama dupa jaluzelele de la geamuri, care erau cele de la apartamentul meu de acasa. Din copilarie.

De afara veneau sunete de toamna. Copii care se jucau (in curtea scolii), caini si un post de radio, monoton si trist.

Patul in care dormeam era mare, si la mijloc avea noptiera, in care era o cutie. De care stiam, dar in care nu aveam voie sa umblu. Cutie din care am auzit o alarma de ceas - suna de trei ori, dupa care un copil razand, apoi doua voci in dialog, despre nu stiu ce. Mi-am imaginat in interior o papusa stricata, cu o fata de copil uratita de rautate. Apoi de la capat, alarma, rasetul de copil si dialogul celor doua voci. Mi-era frica sa opresc alarma, pentru ca trebuia sa umblu in noptiera, si stiam sigur ca nu am voie, plus ca urma sa ma prinda proprietarul ca am umblat acolo.

Am desfacut noptiera, capacul cutiei, in ea era o punga de plastic, de fapt un plic desfacut, de la un curier - cu interiorul negru, din care am scos un ceas desteptator. Ceasul, a carui alarma inca suna, stiam ca este un ceas de baie - rezistent la apa - si avea montata pe el o savoniera din sticla, cu brate de cupru. Nu stiam ce sa fac mai departe, in cutie mai erau lucruri, apoi -inevitabil- a venit proprietarul. Si nu era proprietarul, era un coleg de serviciu, care a zis ca vrea si el ceva din cutie, sa-i dam, sunt multe chestii acolo pe care oricum nu le folosim.

Am cautat mai departe, si am gasit o manusa rosie, de femeie, cu brat lung, care parea din catifea, dar la atingere s-a dovedit a fi o carpa negricioasa, montata ingenios pe un suport albastrui din carton.

Mirosea totul a levantica, si era racoare, ca in copilarie, ca in dormitorul parintilor mei, cu sifoniere mari si draperii albastre.

E atat de simplu...

Uneori ma faci sa par (sa-mi par chiar si mie) foarte rau, exagerat. Un... monstru.

Totusi... nu sunt asa. Cat de complicat pot sa fiu? Am si eu nevoie sa ma simt uneori .. zmeu. Toti avem nevoie, nu?

O fereastra in cer

Ieri seara fumam pe intuneric, in bucatarie, la geam. Afara, tot intuneric - deplin. Doar cantecul greierilor, fosnetul copacilor si sunetul stropitoarelor care uda gazonul.

Si s-a aprins o fereastra in cer - ca sa nu uit ca in fata mea, la nici o suta de metri, e un bloc de 10 etaje.

Cine esti?

Uneori ma surprind gandindu-ma la tine, si imi dau seama ca zambesc. Nu stiu cine esti, unde, la ce te gandesti acum. Mi-ar placea sa te iau in brate, acum - inchid ochii si nu ma gandesc la nimic - si as face asta de o suta de ori pe zi. Daca as putea face-o macar o data.

Nu stiu cine esti, dar poate te gandesti la mine - si ma surprind zambind.

Oarecum melancolic

Oboseala. Ca o depresie a corpului. Nu-mi amintesc sa fi fost vreodata atat de obosit, ca acum. Mi-e indiferent daca stau sau ma misc. Ma doare cand stau.
.
Sunt pe o directie gresita, si o simt. Fizic.
.
Nu mai inteleg vremea de afara. Nu e cald, totusi nu pot sa adorm. Ieri noapte m-am trezit de trei ori, o data de cald, de doua ori de la zgomotul ploii.
.
M-am bucurat ca un copil mancand o inghetata, azi. Nu-mi amintesc sa-mi fi placut inghetata, in copilarie. Am doar o amintire a unui aparat verde, de unde cumparam o inghetata "la cornet". O inghetata verde. Un ban de trei lei, cu un tractor si un soare, parca. 3 lei sau 30 de bani? Imi amintesc si momentul primului "tort" de inghetata, si cum nu intelegeam de ce ii spune lumea "tort" de inghetata. Era doar inghetata intr-o cutie de plastic. N-am inteles niciodata bucuria adultilor, cand au cumparat "tortul" de inghetata. Am resimtit doar bucuria primei sticle de pepsi de un litru, de plastic.Imi amintesc si momentul cand am pus rio de kiwi in sticla "de sticla" pentru ca nu se gasea la alimentara, si am cumparat de la un bar, unde trebuiau sa "predea sticla de plastic".
.
Nu-l mai inteleg pe pisic. Il vad ca imi spune in continuare lucruri si asteapta ceva de la mine, si apoi miauna frustrat. Nu-l mai inteleg, nu mai stiu sa-i raspund. Poate e vina mea, sau poate pentru ca nu mai e el copil.
.
De cand ma stiu, nu mi-a placut sa fiu atins. Totusi - poate e o conventie de care eu nu stiu - toti ma atingeti. Imi place si mie sa ating oamenii, uneori. Probabil de asta o faceti si voi.
.
Imi plac oamenii care misca varful nasului cand vorbesc.(Carora li se misca?) Astazi am vazut doi.
.
Astazi, cineva a stat atat de aproape, vorbind cu mine, incat ii simteam caldura. Am stat nemiscat, tinandu-mi respiratia, in gand, orice miscare ar fi fost o atingere nepotrivita. 
.
Cred ca ma odihnesc, e liniste si intuneric. Astazi, pe aleea din fata blocului, un caine dormita "in mijlocul strazii". Am urcat cu o roata pe trotuar, si l-am ocolit. M-am uitat in oglinda si se uita dupa mine. Am in congelator inghetata roz, alba si maro. Si un tort de inghetata de care nu ma ating.

Si cand au sa dispara toti?

Am citit undeva, odata, ca ne "schimbam" (innoim?) corpul, o data la 7 ani. Oase, muschi, stomac, ficat, toate noi. Inima noua. Nu stiu cat e de adevarat, dar daca e, inseamna ca sunt pe cale de a deveni un om nou, acum, la 28-29 de ani.

Si incercam sa ma "amintesc" mie, la 21, la 14, la 7. Dincolo de 16-17 ani, reusesc doar din fotografii sau din povesti. Imi amintesc ce faceam, imi amintesc locurile, imi amintesc prietenii, parintii, casa, mirosurile, bucuriile, disperarile, imi amintesc orice, dar nu pe "mine".

"Nu mai stii cat de slab erai?", "atunci, cand aveai parul lung", "te-ai inaltat dintr-o data", etc.

Cine sunt eu, sunt un "el / tu" din povestile lor?

Pe masura ce trece timpul, toti cei care ma stiu la 7, la 14 sau la 21 de ani (da, si mai departe, dar nu ma gandesc inca pana acolo...) dispar. Mor toti, in jurul meu, sau dispar, sau pleaca atat de departe incat devin ireali. Si atunci nu ma mai stie nimeni. Nu mai exist eu la 7 ani, in amintirea nimanui, poate doar in a mea - dar are asta vreo relevanta?

Si atunci... sa ma bucur? Acum, la 28-29 de ani, pe cale sa devin un nou "eu", sa ma bucur ca sunt inca oameni care ii stiu pe toti ceilalti "eu"?



Nu reusesc sa ma hotarasc daca si cum public posturile controversate, din urma. Prea multe discutii, lacrimi, etc. Nu stiu daca merita. Uite, ca sa ma tin de promisiune, public unul "neutru", de sambata dimineata. Pe care nu l-am mai publicat atunci pentru ca am regasit imediat aceeasi idee la altcineva. 

Caldura mare...

No more cookies for you, mr. ...

Nimic memorabil

O sa fie controversat, fiecare o sa inteleaga ce vrea, stiu, dar nu ma pot abtine.

Sunt putin surprins, si mi se intampla destul de rar. Ok, nu e nimic ce nu stiam, certitudinea vine doar cu o ridicare din umeri. N-am ajuns niciodata sa cred nimic, doar uitasem. Nu mi-au placut niciodata minciunile prost spuse, tocmai pentru gustul asta amar. Acum, ca stiu, ce facem?

Ma comport ca si cum nu stiu nimic? Ma comport ca si cum nu s-a schimbat nimic? Ma comport normal, pentru ca nu ma intereseaza mai mult decat ieri, acum doua saptamani sau acum patru luni? Da, probabil asa am sa fac ... si atunci ai sa-ti dai seama ca s-a schimbat ceva.

Sunt cel mai greu de mintit om pe care l-ai cunoscut. "Cunoscut" doar pentru ca ne-a facut cineva cunostinta, altfel nu ai ajuns sa ma cunosti deloc. N-ai reusit sa treci peste standarde, tipare, istorie, povesti. Sa ma cunosti.

Sunt putin amuzat, de situatia asta. Sunt tentat sa spun ca e greseala mea, totusi nu e vorba de nici o greseala. E normal. Tu ai ceva de aparat, eu nimic de pierdut.

A fost bine. Nu exceptional. Peste medie, oricum. Trebuie doar sa inveti sa minti mai bine. Cel putin dupa standardele mele. Si pana la urma cine sunt eu?

Atat. Nimic memorabil.

Lost for words

Ultimul post fara cuvinte. Promit.

Intre bine si rau

Mai devreme, la cafea cu prietenii, am avut sentimentul - inconfortabil - ca in spatele fiecarei propozitii e vorba de bani. In spatele fiecarui gand pierdut de-al meu, fara nici o legatura cu ceea ce vorbim, sau cu ceea ce se vorbeste fara ca eu sa fiu atent, e vorba de bani.

Si mi se pare ceva strain, de parca m-am trezit spectator la o piesa de teatru intr-o limba pe care n-o inteleg. Nu-mi doresc asta. Stiu ca pot fi orice sau oricine vreau sa fiu, dar acum simt ca tot ce-mi doresc e sa nu fiu... asta.

Si nu e vorba numai de bani. E vorba de statut, e vorba de imagine, e vorba de concret, de "cat" si "pe ce" am pus mana. Si nu sunt strain nici de bani, nici de imagine, sau statut. Eu sunt, si am fost dintotdeauna, concret. Dar e stupid, daca totul se reduce la asta.

Nu stiu care sunt valorile. Dar sigur nu sunt astea. Altfel nu m-as simti asa.

Quicksand

Brief moment of grace

Pentru cateva clipe, azi, am avut senzatia de bine, a firescului. N-a durat mult.

Obsesii

Melodie din reclama Orange ...

Arogant

Nu inteleg cum poate cineva sa-mi reproseze ca sunt arogant. Poti sa-mi reprosezi ca sunt "neatent", sau ca am spus o minciuna, sau ca am gresit. Cum sa-mi reprosezi ca sunt arogant?

Te deranjeaza atitudinea mea aroganta. Nu esti de acord cu mine, au contraire, tu crezi ca esti mai "bun" decat mine. Si totusi imi reprosezi aroganta. Atitudinea mea te-a facut sa te simti mic, atacat, sau cum te-o fi facut sa te simti. Si reactia ta e sa-mi reprosezi asta.

Da, sunt arogant. Ca sa fie clar, motivul pentru care sunt arogant este ca eu sunt, asa cum am spus, cel mai interesant, cel mai destept si cel mai important. Si in plus, tu esti un nimic. Sau nu esti nimic. Spune-i cum vrei.

Cu cat ma gandesc mai mult, cu atat mi se pare mai comic. Imi reprosezi ca reusesc sa te fac sa te simti un nimic?

don't try doing it to me

I'm not hearing any heart.

"Run the risk, if you get hurt, you'll come back. Because, the truth is there is no sense living your life without this. To make the journey and not fall deeply in love - well, you haven't lived a life at all."

http://www.youtube.com/watch?v=HwL1Ohe8Htw

Alb / Negru

Dupa o pauza binevenita, inevitabil, concluzia. Da, cred ca e mai bine sa nu. Sa nu mai, adica.

A fost misto, a venit cand nu ma asteptam, mi-a fost frica, am ridicat din umeri, am acceptat, o traiesc cu voluptate. Nu m-am hotarat inca daca e "schimbare" sau "acceptare". "Recunoastere". Accept ca totul s- a schimbat in jurul meu, viata, voi. Si ma bucur ca am reusit sa raman acelasi. Aceeasi muzica, aceeasi tigara la aceeasi cafea, aceleasi minciuni, acelasi zambet, nesiguranta, aroganta, acelasi eu.

Acum o sa urmeze iadul, vine de fiecare data. Astept loviturile, sunt convins ca ne vedem de partea cealalta. Cum m-ati invidiat de fiecare data, o sa ma invidiati si acum. Am sa cad in picioare, oricat de lung si de greu va fi, si de data asta.

Intrebarea o sa ramana mereu, care sunt eu, cel de acum, cel de atunci? Care raspuns e cel bun? Nu m-am lasat niciodata amagit, nu sunt si n-am fost niciodata atat de important pentru nimeni. E o iluzie.

Si n-a fost niciodata nici alb, nici negru. A fost misto, si chiar daca va vreau in continuare, chiar daca nu ma incomodati, chiar daca nu ma credeti sau nu-mi mai spuneti nimic, n-o sa mai fie la fel. Alb sau negru n-ar fi putut fi niciodata, nu sunt al nimanui. Sunt cea mai gri persoana pe care ati cunoscut-o.