timp limitat

Avand in vedere ca avem un timp limitat, ma intreb cum e mai bine - odata ce am gasit cateva lucruri cu care ne simtim confortabili, sa ne pierdem in ele, sau sa cautam in continuare, altele si altele, pana cand timpul se epuizeaza?

Toamna moarte

A trecut intr-o clipa. A fost toamna dragoste, a trecut toamna nimic, a revenit toamna moarte. Au mai trecut sapte ani, si am mai trecut printr-un cimitir.

Periodic ma recitesc pe mine, din urma, si inevitabil ajung la Castane si ochi albastri, la Marasm si la Cine sunt eu. Nu m-am schimbat. Nu stiu daca e bine, daca e rau. Alta data as fi spus ca schimbarea e buna, acum stiu doar ca mi-e bine cu mine.

Nu mi-a fost niciodata frica de Moarte, asa cum scriam si la 30 de ani, nu stii dupa ce colt de strada te imbratiseaza dulceag. Totusi...

Totusi, uneori mi se face frica - dar nu de moarte, mai degraba de viata - ce-o fi insemnand asta. De inutilitate, de timpul pierdut, de alegerile gresite care m-au pierdut, de alegerile bune care m-au tinut departe de placeri irecuperabile.

Anul asta n-am gasit inca nicio castana, dar am trecut deja prin cimitir. Uneori inteleg moartea, alteori simt altceva, greu de explicat. Simt ca i-as crapa capul, cu un piolet atent ales din raftul unui supermarket.

Capitolul 1, in care la vest apare un munte

Seara de 25 Iunie nu a fost cu nimic deosebita pentru M, pana in momentul in care a observat ca in spatele blocului aparuse un munte. Tehnic vorbind, nu chiar in spatele blocului, ci undeva in departare, spre orizont - doar ca M il vedea acum, pentru prima data, pe fereastra din spatele blocului.

La inceput muntele era doar un nor - cu o forma mai ciudata, e adevarat - totusi un simplu nor, ca oricare altul. In lumina rosiatica a apusului se conturau incet versanti si creste inzapezite, acoperite vederii de blocurile din cartierul Vitan.

Discutia de la cina, ca orice alta discutie de la cina, lancezea intre ce s-a mai intamplat la birou si care ar fi cea mai potrivita destinatie de concediu. M, totusi, privea din ce in ce mai intrigat catre norul care de ceva timp nu se mai transforma in ceva ce sa nu fie un munte. Pana la urma nu mai rezista si intreba “Uite, norul ala arata ca un munte, nu?”. Sotia lui arunca o privire grabita pe geam si ii confirma “Da, chiar ca un munte. Uite ce frumos e cerul, poate iesim sa facem niste poze.”

M lua o felie de baclava cu visine, si gandi, fara s-o zica cu voce tare, ca cerul e mereu acelasi. Cate poze poti face aceluiasi cer? Totusi, pana la urma el era cel pasionat de fotografie - deci accepta, cam fara chef. Baclava de visine. Baclava este o prajitura cu nuci sau fistic - daca e cu visine, inseamna ca nu mai e baclava, e o prajitura cu aluat, miere si visine. Daca n-as sti ca acolo nu e un munte, as putea sa jur ca ala este un munte. Vreau sa ma intind, ma doare spatele. N-ar trebui sa ma intind imediat dupa masa, dar macar picioarele sa le intind jumatate de ora, la televizor.

A doua zi, dimineata, se misca prin bucatarie ca un robot, pregatind cafeaua - muntele era tot acolo, dar el nu-l vazu, pentru ca nu se uita nicio clipa pe fereastra. Apa, cana, zahar, lingurita. Tricou, sort, adidasi, chei, telefon, casti, lift, afara. Cand iesi din scara blocului pisica neagra de la coafor ii trecu tacticoasa prin fata fara sa-i acorde nicio atentie.

Bucurestiul e un gigant care doarme doar cateva clipe pe zi, dimineata, cand tocmai rasare soarele, pana sa inceapa cantecul pasarilor. Daca esti afara, pe strada, in aceste clipe de gratie esti intr-un timp fara timp, esti in vacanta. Stapan peste ce-ti doresti, mergi unde si cand vrei, strigi sau alergi - nu e nimeni sa te auda, sa te priveasca. Esti liber. Apoi pasarile incep sa cante si linistea nefireasca se spulbera. Orasul se trezeste si incearca din toate puterile sa acopere sunetul pasarilor, mirosul florilor si adierea vantului. Bucurestiul e un gigant morocanos, blestemat sa doarma fara sa viseze - doar cateva clipe pe zi.

M alerga greoi, in jurul lacului, gandindu-se la o casa cu ziduri de cetate, in varful unui deal cu o vie. Si la reparatiile pe care trebuia sa le faca la masina, si la emailurile pe care trebuia sa le trimita cand ajungea acasa, la calculator. Realitatea e ca trebuie sa trimit doua oferte, si sa verific care e statusul cu programatorii uite o veverita ce amuzanta e ce miscari ciudate si nefiresti au animalele astea, asa repede parca sunt trase pe o ata, erau veverite la petshopul ala din mall, ar trebui sa trimit oferta si pentru mallul ala nou care tocmai s-a deschis, asa m-am saturat de chestiile astea as vrea sa merg undeva in natura, sa ma plimb printr-o padure, sa urc un munte.

Ajuns acasa, intra in bucatarie pentru un pahar de apa si ramase blocat in fata ferestrei deschise, uitandu-se la un munte care ieri nu fusese acolo. Ce-i chestia asta, oare am o problema neurologica? se gandi, fara sa vrea. N-are cum sa apara un munte, peste noapte. Isi facu o cafea si deschise harta de pe telefonul mobil. Sunt munti, spre vest, dar sunt la aproape doua mii de kilometri, nici vorba sa se vada atat de clar. Si nici nu se pune problema sa fie un nor, cum vazuse afara, e un munte, chiar e un munte, nu-mi vine sa cred. Sotia lui intra adormita in bucatarie. R, vino putin te rog, uite! ii arata el muntele - te rog spune-mi ca-l vezi si n-am innebunit.

_Ce-mi arati?
_ Muntele!
_ Da, ce-i cu el?
_ Cum ce-i cu el, de unde a aparut?
_ M, la ce ora te-ai trezit? I-ar n-ai dormit?

E posibil sa innebunesti asa, pur si simplu? Ce-i asta, schizofrenia e asta in care incepi sa vezi lucruri care defapt nu sunt reale. M isi simtea pulsul in gat, insotit de un nod in stomac. 

_ Am dormit. Muntele ala a aparut ieri acolo.
_ Da, ieri la ora 4. Hai, te rog sa ne grabim astazi pentru ca trebuie sa ajung la
_ Zi-mi cum se cheama muntele ala.
_ Te rog, nu stiu cum se cheama muntele, cauta pe net. N-am stiut niciodata, n-am fost niciodata.

M incerca sa-si aminteasca. Fotografii! se gandi, si alerga la computer. Cauta frenetic, folder dupa folder, dar singurele doua fotografii pe care le gasi erau neclare in departare, unde ar fi trebuit sa fie muntele, incat nu-ti puteai da seama nici daca era, nici daca nu era un munte acolo.

Nebun nu sunt. Muntele ala nu era ieri dimineata acolo.

_ Muntele ala nu era ieri dimineata acolo!
_ Da, da, vine doar vara! Hai, te rog imbraca-te sa nu intarziem!

Se imbraca fara sa mai scoata o vorba. Pantofi, cheie, laptop, incuie usa si spune cu voce tare, ca sa nu uiti daca ai incuiat-o sau nu, lift, afara.

Langa masina, pe trotuar, pisica neagra de la coafor ii fixa cu privirea ei verde. Ca de obicei, cand ajunsera foarte aproape de ea, se ridica si-i lasa sa treaca. Muntele ala nu era acolo ieri - si o sa ma duc si o sa vad ce este acolo defapt, gandi el, cu dintii stransi.

Mergem, ii gandi pisica, si ii zambi complice. Mergem cand vrei.

Dorintele nu dispar niciodata

Cel mai simplu si mai eficient mod de a ajunge un frustrat sarac si antipatic este sa-ti explici singur de ce nu trebuie sa faci sau sa ai ceea ce iti doresti.


Inteleg de ce altcineva o sa-ti explice ca nu poti sau nu trebuie. Sa-ti explici singur asta e pur si simplu dovada de prostie.

E logic de ce altii vor ca tu sa nu poti sau sa nu ai - pentru ca simt ca in felul asta o sa poata ei mai putin sau o sa aiba ei mai putin. Uneori e adevarat, de cele mai multe ori nu - dar asta e o alta poveste. Sa incerci sa convingi oamenii ca ceea ce vrei tu nu intra in conflict cu ceea ce pot ei, desi uneori e util, alteori e doar o pierdere de timp. Daca omul e rauvoitor, n-o sa-l convingi de nimic niciodata, iti irosesti energia. Daca e binevoitor si deschis, o sa se convinga singur.

Nu inteleg in schimb de ce ne convingem singuri ca nu vrem. Dorinta e ceva firesc, e motorul principal pe care il avem, totusi de cele mai multe ori primul impuls e sa ne spunem "da, dar".  Am citit multa literatura de speciaitate, mi-a fost explicat fenomenul, stiu despre acea parte din mine care vrea sa ma protejeze, dar totusi, daca imi doresc un lucru, cat de stupid este sa-mi spun "da, dar".



Am gasit o metafora buna - pentru mine dorintele in viata sunt ca un fluviu care merge spre mare. Plutesti pe el, si mergi repede sau mai linistit, dar mergi sigur spre mare. Indiferent cat de mult ti-ai spune ca poate la un momentdat lucrurile se vor schimba, poate dupa urmatorul cot este un zid si se opreste totul - n-are cum sa fie adevarat asta, nu-i asa? Fluviul ajunge intotdeauna la mare. De cate ori ai vazut chiar si cel mai mic parau care sa se opreasca pur si simplu? Astea sunt prostii. Tot ce trebuie sa faci este sa plutesti odata cu el, si vei ajunge unde vrei.

Cu siguranta va trebui sa carmesti, cu siguranta va trebui sa ocolesti o insulita sau un banc de nisip, cu siguranta va trebui sa ocolesti barcutele altora, dar singurele lucruri pe care NU TREBUIE sa le faci niciodata este sa te indoiesti ca vei ajunge la mare sau sa incerci sa mergi impotriva curentului.

Toate fluviile au brate, mai mici sau mai mari, pe care poti sa le alegi. Ele pana la urma ajung toate inapoi, insepre mare, doar ca unele merg mai direct si mai repede, altele ocolesc si sunt mai lente. Unele brate sunt naturale, altele sunt artificiale. Pe unele intalnesti stanci si cascade, pe altele intalnesti baraje si centrale. La cascade iti tii respiratia si pana la urma ajungi jos si plutesti mai departe. La baraje si centrale e mai greu, s-ar putea sa nu treci mai departe, daca nu stii sa folosesti ecluzele si mecanismele inventate de altii. Pentru ca e in interesul lor sa foloseasca fluviul tau in interesul lor, sa-si scoata energia si profitul din tine.

Cu cat de apropii mai mult de mare, bratele sunt din ce in ce mai multe, mai mici, mai incete. Traficul pe ele e din ce in ce mai mare, curentii sunt mai inceti. Trebuie sa ai mai multa grija cum navighezi, si sa alegi bine directia, sau sa fii dispus sa te intorci si sa o iei repede pe alt brat sau canal, pana ajungi la mare. Ai ajuns in delta, si aici chiar exista posibilitatea sa mergi pe un canal care nu se varsa in mare, ci formeaza un lac. Daca ajungi intr-un lac, e alegerea ta si doar a ta ce faci mai departe - pentru ca poti ramane acolo, amagindu-te ca e suficient pentru tine, e o mare mai mica- sau poti sa te intorci si sa alegi altul.

Pentru ca intotdeauna fluviul ajunge in mare.


Nu te lasa amagit. Poti obtine tot ce iti doresti. Da, am spus-o, uneori sacrificiul e mare sau efortul nu justifica rezultatul. Dar fa-ti calculul si fi cinstit cu tine insuti. NU te minti, nu-ti explica de ce nu poti. Niciodata nu ne dorim lucruri pe care nu le putem obtine. Ai putea sa-ti spui ca iti doresti sa ajungi pe Marte, si nu poti face asta, deci argumentul meu e gresit. Dar chiar iti doresti sa ajungi pe Marte? Sau iti doresti defapt o vacanta in Maldive? Sau o casa in nord? Sau o masina mai buna. Sau o masina, ca sa nu te mai ingramadesti in tramvai? Cei care cu adevarat isi doresc sa ajunga pe Marte o sa ajunga acolo - lucreaza la asta. Unii chiar isi doresc sa ajunga in spatiu, si platesc milioane sa ajunga acolo. Poate chiar iti doresti sa ajungi pe Marte - dar ia-o cu inceputul... nu-ti mai doresti nimic pana la asta? Pana ai sa-ti indeplinesti celelealte dorinte, altii au sa pregateasca rachetele si costumele si mancarea si calculatoarele de care ai sa ai nevoie, si daca n-ai sa fii un sarac frustrat si antipatic, ai sa ai milioanele de care ai nevoie ca sa ajungi si pe Marte...



Daca iti doresti, fa-o, cumpara-l, mergi acolo, deschide discutia. Daca iti doresti un lucru, dorinta n-o sa dispara niciodata.  N-o sa te poti ascunde niciodata de ea, n-o sa o poti explica niciodata. Nu mai trebuie sa spun nimic de altii, ti-e clar ca nu trebuie sa asculti de cei care iti spun ca nu poti, sau de ce ce nu trebuie. Dar iti spun de tine. Asculta-te. Nu te amagi singur. Nu exista "nu pot" sau "nu trebuie". In momentul in care iti doresti un lucru, e fluviul care merge spre mare. Nu lasa barca sa esueze si nu incerca sa mergi impotriva curentului. Vei ajunge la mare.

Orasul bastoanelor

Astazi ma plimbam (ce mult a trecut de cand am facut asta) fara tinta prin oras, si am inceput sa remarc batranii, cu baston, care ocoleau masinile parcate pe trotuare.

Mi-am dat seama ca n-am mai vazut de mult oameni injurand sau scuipand masinile parcate pe trotuar. Ne-am obisnuit atat de mult cu anormalitatea, incat nici batranii nu mai protesteaza.

Sau poate ma plimb eu prea rar prin oras. Oricum, pacat, ne construim o tara si o societate in care n-ai unde sa scapi de mizerie, dezordine, haos si nesimtire. e trist. 

Cum e sa, cum e sa nu

In ultima perioada, catalizat de nevoia de schimbare, ma regasesc, incet, imi aduc aminte cum e sa, cum e sa nu.

Mi-ar fi placut sa nu fi pierdut atat de mult timp in conflicte inutile, mi-ar fi placut sa fac in loc sa ma plang. Mi-ar fi placut sa am toate acele lucruri pe care mi le-am dorit.

Mi le-am dorit prea putin insa.

In doua zile, dupa ce "am luat o decizie", totul a inceput sa se aseze la locul lui, cu precizie milimetrica. Telefonul suna cand trebuie, apar oamenii care trebuie, a iesit soarele.

A fost mereu asa, numai ca mi-a fost frica. Mi-a fost mai simplu sa ma ascund dupa scuze, justificari, victimizari si "vina altuia". Pacat.

Istorie

Cand mergi prin Bucuresti, daca esti atent, vezi, din loc in loc, placi atinse de trecerea timpului prin care se povesteste istoria caselor sau a blocurilor pe care sunt montate.

Aici a locuit poetul. Aici a lucrat pictorul. Aici a fost redactia. Aici a murit.

Istoria asta exista pentru ca ea a fost scrisa. De poeti, pictori, arhitecti, sau ce-or fi fost oamenii astia, multi, de care altii au hotarat ca merita sa ne aducem aminte.

Peste cateva zeci de ani, o sa fie greu sa alcatuiesti o astfel de istorie a Bucurestiului. Poate ca, din loc in loc, vor mai fi astfel de placi. Eu unul n-am vazut niciuna mai recenta de anii 80.

Iar daca vor fi - dar cum sa fie, cine sa le faca, cine sa le zideasca? - ce sa fie scris pe ele? Aici a locuit arhitectul care a masacrat 4 strazi construind un bloc intre case de patrimoniu. Aici a locuit doctorul spagar cutare. Fostul primar, ramas in istorie pentru scandalurile de la teve.

Aici s-a nascut, a locuit, nu prea a muncit - dar a murit - nea caisa, mare urmaritor de drame televizate, bautor de bere si filosof de carciuma.

Inca una

Simt nevoia sa scriu din nou. Mi-e frica sa recitesc, dar imi aduc aminte de cum scriam acum multi ani, de acasa, de la birou, imaginandu-mi ca problemele mele de atunci sunt un capat de lume. Mi-e mai greu acum, si asta pentru ca n-am facut nimic in afara sa ma plang de ele.

Tot ce am reusit sa repar mi se pare o picatura intr-un ocean, desi "la rece" imi dau seama ca nu e asa. Am facut multe si m-am schimbat mult, am avansat si sunt departe de cel care eram. Dar parca am ocolit prea multe probleme. Parca am evitat prea multe "dureri", si se aduna in fiecare zi.


E greu sa schimbi ceva. E greu chiar si sa recunosti ca ai o problema. Dar uneori este atat de evident incat nicio minciuna, oricat de bine gandita, oricat de des mi-o zic singur, oricat de mult incerc sa cred in ea, nu mai reuseste sa ma convinga.

Am adunat multe schimbari, si sunt mandru de ele - ma uit in urma si imi dau curaj. A venit timpul pentru inca una.

In culori

Cred ca in ultimii ani mi-a fost frica de mine, de toamna... Ma uit in urma si 2011 e ultimul septembrie in care am scris ceva. Nu-mi amintesc de ce.

E ziua mea, azi.

Am inceput, din ce in ce mai des, sa am o senzatie de bine inexplicabil. Vine de nicaieri, nu ramane foarte mult, doar suficient cat sa ma simt bine, mai apoi, toata ziua. Fara niciun motiv, ma simt ca in filme, imi si cant cate-o coloana sonora.

M-am transformat intr-un hipster, ar zice unii - eu doar cred ca am inceput sa-mi aduc bine aminte cum eram acum cativa ani, mereu cu barba de 2-3 zile si cu camera mea foto din liceu.

Se aduna oameni din toata lumea, pentru mine - saptamana viitoare am nunta. E un sentiment frumos, asta, mai ales ca mi-a placut mereu sa fu in centrul atentiei.

Am invatat in ultimul timp sa nu mai fiu pe placul nimanui. Si e bine. Sunt pe placul meu.

Imi cautam intr-o zi foile pe care mi-am scris ultima oara dorintele, si nu-mi amintesc unde le-am pus. Dar imi amintesc foarte clar dorintele de pe ele, si le bifez una cate una mental (pana am sa gasesc foile).

Nu mai reusesc sa ma fac sa plang prin ceea ce scriu, dar o sa se intoarca si asta.

Mi-e bine, visez in culori, pe film de 35 mm.

Vacanta la Gura Portitei

La o idee a cuiva care numai a auzit despre, si dupa cateva incurajari din partea unora pe care pana acum i-am considerat prieteni (sau macar oameni de buna credinta), am fost la Gura Portitei. 

Cum se ajunge la Gura Portitei - din Bucuresti. 

Pe autostrada A4, rondul mare de la Ovidiu, dar nu spre Ovidiu, ci in sensul opus, pana la Jurilovca. N-o luati prin constanta, sau pe alte scurtaturi. 

Masina.

Aici va trebui sa abandonati masina, in parcarea cu plata sau fara plata. Jurilovca ar putea fi foarte bine un cartier din Bucuresti, pentru ca atunci cand vine vorba de parcare, nu e nicio deosebire. O doamna amabila de la intrarea in parcare ne-a zis sa parcam oriunde, daca avem cazare la Gura Portitei, e gratis. Asadar, am gasit un loc liber, la umbra, si am parcat. Apoi am scos bagajul si m-am urcat pe “barja” (revin la subiect). In urma mea, un nene parcagiu a venit repede cu un tomberon pe care l-a plantat pe un alt loc liber, a dat ocol masinii mele de vreo doua ori, si-a ridicat chipiul de capitan, s-a scarpinat dezamagit si a ramas sa pazeasca tomberonul aducator de taxa de parcare. 

La intoarcere, am asistat la un spectacol trist, al incaierarii intre 3 familii (Timisoara, Bacau si Cluj) care s-au batut (la propriu) pe locurile noastre de parcare. Un mod cam trist sa incepi un concediu cu niste oameni cu care te vei reintalni, sigur, pe o insula!! 

In afara de parcarea “acoperita”,  exact la intrare mai exista o asa zisa parcare cu plata, exact in fata pontoanelor, incercati si acolo, chiar daca e “cu plata”. Daca aveti cazare la Gura Portitei, puteti lasa acolo gratis masina. 

Transport. 

Am pomenit mai devreme “barja”. Barja este un convoi format dintr-un tragator si o platforma acoperita fara propulsie (o barja, adica) amenajata cu scaune de plastic pentru transportul celor care nu vor sa plateasca dar nici nu se grabesc spre Gura Portitei.  Cu barja veti ajunge gratis (daca aveti cazare). Dar intr-o ora jumate, pentru ca viteza de croaziera a barjei este invers proportionala cu varsta ei. Exista optiunea inchirierii unei salupe, 25 lei de persoana, timp 20 minute. Atentie insa, incercati sa fie una acoperita, mai ales daca e putin vand, agitatie pe apa, altfel veti ajunge bine stropiti. 

Ca o scurta paranteza, am intalnit la urcarea pe barja un comportament demn de calatori cu wizzair. O imbulzeala dementa, pentru a aseza confortabil bagajul pe jos, sau pentru a prinde un scaun de plastic … mai in fata. Rusinos, dar adevarat. 

Am ajuns! 

Dupa un drum de o ora jumatate (da, prima oara am luat barja) am ajuns intr-un final la Gura Portitei. Peisajul cam sumbru. Imbulzeala la coborarea de pe barja. Inghionteli si genti peste picioare. Rusinos. Victorios, un coleg mai curajos iese de la receptie cu multe telecomenzi (telecomande? :) ) de tv si aer conditionat. Extrag, cu inima stransa, o cheie din gramada. N-am noroc. La noi in camera miroase a mort. Si in camera prietenei de langa noi, dar la ea mai putin. La ceilalti e ok. Unul din noi are chiar un odorizant de camera, lasat de turistii anteriori. La el e “parfum” - si la propriu, si la figurat. Curge apa calda! Merge aerul conditionat! Ura. Mirosul se duce el, in timp. Am platit 70 eur pe noapte. 

Hai la plaja! 

Marea e mizerabila, plina de alge. Plaja e plina de scoici, aproape ca nu poti merge in picioarele goale. Trist. “Sezlong” de inchiriat, 15 lei, intrare!! la piscina 19 lei. La “Beach bar” rasuna la maxim radio Zu, cu reclame la catena si mai stiu eu ce. De vis. 

Hai la masa. 

Inghesuiala. Mese rezervate. In interior tai fumul de tigara cu toporul. Afara te nenorocesc tantarii. Preturi de Bucuresti. Mancarea e ok, dar nu senzationala. 

Hai sa ne distram... 

Intr-o seara, s-a deschis beach barul, doar dupa o scurta negociere cu clientii, cu conditia sa facem consumatie. (!!!). Muzica, antren, sticle de rom si votca aduse ilegal pe mese, urmariti si verificati de angajati. In alta seara, foc de tabara si ansamblul lipovenesc. Pacat de muzica si de efortul fetelor, ca in jur spectatorii isi “faceau poza” cu telefonul si isi imparteau berea la pet (de unde or fi avut-o?)

   

Hai acasa. 

Atunci?

Acum 7 ani, zilele astea, scriam Marasm. Nu pun link, nu vreau sa-l citesti. Astazi l-as putea rescrie, nu din memorie, ci pentru ca asa ma simt.

L-am recitit astazi, si oricum as incerca, nu reusesc sa ma ascund de mine, mi se pare o prostie. E absurd, ca dupa 7 ani, sa ma simt la fel, sa nu fi evoluat, sa nu se fi schimbat nimic.

Realitatea e ca lucrurile s-au schimbat, am evoluat, am mai mult din toate. EU insa sunt tot acolo, si oricat as incerca sa ma conving ca nu e asa, sunt inca acolo pentru ca asa m-am obsinuit, si mi-e frica sa nu mai fiu eu. EU.

Nu inteleg prea clar de ce mi-e asa frica. Stiu sigur ca am putere asupra lucrurilor, asupra mea si asupra celorlalti, mi-o confirm mie cu gesturi subtile. Atunci?

All sins forgiven

Cand incerci sa inoti impotriva curentului. Pentru ceva timp reusesti, apoi iti dai seama ca nici macar sa ramai unde erai nu se poate. In cel mai rau caz incetinesti, in cel mai bun caz mergi din ce in ce mai repede. Orice-ar fi, nu te poti intoarce.

enervant

Astazi ma gandeam, prins intr-o intalnire interminabila, cat de greu trece timpul, si cat de usor il pierd. Si as fi vrut sa fiu la birou, pentru ca aveam alte lucruri de facut. Si la birou, daca as fi fost -mi-am dat imediat seama- m-as fi gandit cat de greu trece timpul si cum as fi vrut sa fiu in alta parte, facand altceva, pentru ca din toate lucrurile pe care le am de facut, nu vreau sa fac niciunul. si ma plictiesesc.

Imi vine din ce in ce mai greu sa ma concentrez pe ceva. Imi pierd foarte repede interesul, si totusi sunt interesat de atat de multe lucruri. Nu stiu de unde "lehamitea" asta, uneori. Enervant.

I was missing Prague so much

Ieri dimineata mi-am aprins o tigara de foi, afara, in "curte". Soare dar frig, zgomot de vrabii dar si de masini grabite. Gustul si mirosul m-au transportant undeva in Praga, acum multi ani. N-as fi vrut sa ma intorc in timp atunci, dar as fi dat orice sa fiu acolo. Cum a spus femeia de sus, de la cetate, I was missing Prague so much.

connect the dots

Cineva mi-a spus ieri ca viata nu e o repetitie. E "the real thing". Ma uit in trecut, si nu inteleg nimic.

Zgomot

As fi vrut sa scriu ceva despre tirania lui "trebuie". Mi-am pierdut ideea.

..

Sunt atat de multe lucruri pe care nu reusesc sa le fac. Le simt ca pe niste soapte, in jurul meu, la orice pas, pe care le aud mereu, neintrerupt. Doar ca atunci cand ma opresc si incerc sa le ascult, nu mai sunt acolo. Nu mai aud nimic.

Si in linistea asta, care in mod normal ar trebui sa imi spuna ca defapt nu era nimic acolo - poate doar imaginatia mea - vad(simt?) lipsa vocii prin care sa-mi spun ce am de facut. Si simt golul de care nu reusesc sa scap, senzatia asta cretina ca lipseste ceva.

Ma uit atent, respir cu grija, doar-doar voi auzi o frantura de sunet, voi prinde o culeare, o umbra "de ceva". Si nu e nimic, niciodata. E liniste, alb. Ca o foaie curata scuipata afara de o imprimanta isterica, pe care o intorci pe ambele fete si ramai perplex, pentru ca te asteptai la cu totul altceva.

Poate nu pun eu intrebarile care trebuie. Sau poate (imi) pun prea multe intrebari, si n-am suficienta rabdare sa ascult linistea.

..

As vrea sa ghicesc ceva, orice, si nu-mi vine nimic in minte. M-a saturat sa ma intorc in trecut, nu mai e nimic acolo, am intors totul pe toate fetele de prea multe ori, nu sunt raspunsurile acolo. Prezentul e linistea asta. "Sa vina furtuna!" tot tip. Si ascult. Si e liniste.

Si imi spun ca poate asta si ar trebui sa fie. Poate mi-am castigat-o. Poate mi-am urat vocile pana le-am redus la soapte, si apoi la nimic. Poate nimicul e raspunsul la intrebarile mele de altadata. Si totusi nu pare a fi un raspuns, sau daca e, nu pare a fi un raspuns bun.

Nu mi-a fost niciodata frica de liniste, asa cum nu mi-am fost de singuratate. Sau cel putin asta mi-am zis tot timpul, si poate ca m-am mintit. Pentru ca n-am stat niciodata suficient de mult singur, in liniste, ca sa pot trage cu adevarat concluzia asta. Poate ca e doar o parere prea buna pe care o am despre mine. Poate ca e doar o minciuna "alba", menita sa-mi mentina increderea in mine insumi. Si atunci de ce nu mi-o mentine?

Oare in toate acele nopti in care am adormit greu, cu castile pe urechi,  ma minteam singur cand spuneam ca as putea si fara? Si oare acum, cand adorm in liniste absoluta, ma mint singur cand imi repet ca nu-mi doresc muzica de atunci?

..

Mi se pare ca am uitat de mine. Intr-un mod nou, care nu-mi dau seama daca e mai bun sau mai rau decat cele in care o faceam inainte. Imi tot amintesc linistea dintr-o dimineata pe mare, si ma simt la fel, pierdut acolo intre apa si cer, auzind doar galagia din mine. Si-mi doresc o alta noapte pe mare, pe furtuna, cu sampanie si Robbie Williams cantand despre tinerete, cu galagia vantului, a ploii si valurilor.

Si zgomotul din mine.

Ei, eu

Zilele astea m-am uitat in urma, la personajele mele. "In urma", despre asta e vorba.

Ma intrebam ce s-a intamplat cu ei, tot timpul asta. I-am trecut in revista, rapid, fara sa fiu prea atent la vreunul in parte. As fi crezut ca au ramas intr-o animatie suspendata, in mijlocul unui gest, in mijlocul unei fraze, cu o lacrima incremenita in coltul ochiului.

Dar nu e asa. Au mers mai departe. I-am regasit putin distanti, mi-i amintesc vag, nu stiu ei pe mine cum. Atunci le cautam un viitor, acum trebuie sa-mi fac timp sa-mi povesteasca fiecare despre el. Ce-au facut, intre timp, si cu cine. Si de ce. De ce erau in mijlocul frazei acelea, de unde lacrima? Nu mai stiu. Mai conteaza?

Undeva, intr-o cutie postala ramasa inchisa de ani de zile s-au adunat multe carti postale ilustrate povestind zile si locuri, pe care trebuie sa le iau la rand, sa incerc sa pun povestea cap la cap. Au curs multe lacrimi, si poate s-au auzit multe hohote de ras despre care n-are cum sa-mi mai povesteasca nimeni.

In acelasi timp ma intreb, n-ar fi mai simplu, oare, sa-i las in pace, sa-si vada de vietile lor, sa nu-i mai intreb, sa nu-mi mai marturiseasca nimic? Poate e mai bine asa, au avut suficient de mult timp sa-si faca alta viata decat cea pe care le-o imaginasem eu. Da, EU i-am creat, dar acum, dupa atata timp in care au ramas abandonati, mai am vreun drept asupra lor? Mai am dreptul sa-i aduc inapoi intr-o poveste care poate nu mai e de mult a lor? Sa-i supar din nou, cand ei sunt fericiti, sa-i aduc pe un drum de pe care au iesit demult?

N-ar fi mai usor (sau mai bine) sa vorbesc despre altcineva? Care e datoria mea, acum? Am vreuna? Am vreo greseala de reparat, vreo datorie fata de ei?

Sau datoria mea e fata de cei care asteapta sa traiasca de acum inainte?

Sunt acelasi

Mereu aici, la fel cum ma stii.

In acelasi loc, departe de unde eram atunci. Spunand altceva, gandind la fel. Ascultand altceva, dansand pe aceeasi muzica.

Vreau altceva, imi doresc acelasi lucruri. Acelasi lucru. Aceleasi. Acelasi.

Cointreau, Glenfiddich, Courvoisier, poftind la vinul despre care spuneam in 2009, stiind ca l-am baut in 2005 si era din 2001.

In acelasi nor de fum, ascultand aceeasi melodie la nesfarsit.

N-o sa ma(i) uit(i) niciodata. Toata viata ai sa ti-o raportezi la mine. Ai sa incerci sa ma uiti - si incercarea o sa-ti aduca aminte de mine. Pentru ca suntem acelasi. Aceleasi. Aceiasi.

Da, n-o sa ma uiti niciodata. Am sa fiu tot timpul cu tine. Ai sa fii tot timpul cu mine. Parte din tine. Parte din mine.

Si stii ca e suficient sa faci tu primul pas. E atat de usor.

Mi-e. Ti-e. E atat de greu.

Principii

In "vremuri grele" toti renunta la principii. Numai ca trebuie sa ai mereu grija la ce principii renunti.

Poti renunta intotdeauna la principiile artificiale, pe care le-ai stabilit de-alungul drumului - si am sa exemplific cu "am prea multa experienta (studii, diplome, etc) ca sa mai fac asa ceva". "Da, stiu sa fac asta, am timp, dar n-o so fec din principiu, nu sunt platit pentru asta".

Nu trebuie niciodata sa renunti la principiile morale. Nimic nu justifica minciuna, lenea si hotia.

Asa, de principiu.

Sa nu urasti

cred ca era una din cele 10 porunci, pe care biserica le-a inlocuit, intre timp.

Si mai cred ca era "sa iubesti". Ura (si mi-e atat de draga si mie..) e cel mai distructiv sentiment. Urasti ceva, pe cineva... si de fapt urasti ceea ce faci sau te urasti pe tine. Pentru ca nu exista altceva, sau altcineva. Esti doar tu, cu alegerile tale, cu ceea ce faci, cu cei langa care esti. Tu, si atat. Trebuie sa iubesti lucrurile pe care le-ai facut, sa te iubesti pe tine pentru ca te ai, si esti tot ce ai. Ei, ele, ceilalti, nu conteaza.

Vorbeam ieri de schimbare. Nu ura duce la schimbare, nu situatia in sine e vinovata, nu el/ea sunt vinovati. A venit timpul, nu-l pierde urand, nu-l pierde infuriindu-te, nu te revolta in fata a ceea ce ti se ofera.

Daca nu intelegi din lucrurile simple, sau daca nu-ti asculti intuitia, semnele devin din ce in ce mai evidente, "trasul de maneca" devine din ce in ce mai puternic. Nu ura faptul ca "trasul de maneca" a ajuns pana la urma sa fie o palma peste obraz. Ai nevoie de ea. Asculta-ti inima si fa ceea ce iti spune de mult ca trebuie sa faci, si nu mai lasa mintea sa te umple de frica. Ce astepti? Palma pe obraz sa se transforme in ... ce?

Deschide ochii si uita-te in jur, uita-te inainte, nu doar inapoi. Trage aer in piept si spune ok, m-am convins. Trebuie.