Si atunci ma intreb ...

Sunt intr-adevar mai destept, sau sunt las si accept prea usor sa fiu calcat in picioare?

Cand vii in fata mea si spui prostii si imi vine sa rad si ma gandesc daca e oare posibil, daca poti fi chiar atat de prost, si nu-mi vine sa cred ... Cand ma jignesti si eu stau si ma uit la tine si nu-mi dau seama daca ar trebui sa te injur sau sa rad, si aleg mereu sa nu zic nimic.

Tu nu accepti sa fii calcat in picioare, tu iti spui mereu punctul de vedere si nu te intereseaza daca el ma atinge, ma supara sau ma jigneste. Parerea ta e mereu buna si nu poate fi contestata. Cand ma enervezi si incep sa imi aud sangele pulsand in urechi si sunt "atat" de aproape de a-ti spune pe nume, prostule, simt mereu ca ai castigat si ca mi-ai furat o clipa din viata. Si apoi cand ma linistesc singur, spunandu-mi ca esti un prost si ca nu meriti mai mult - un moment de atentie e deja prea mult - raman cu gustul amar ca poate nu am procedat bine. Poate ma amagesc singur si nu sunt mai destept decat tine ci poate doar mai fricos. Poate am crescut prea las ca sa-ti pot face fata. Poate ma amagesc singur spunandu-mi de "tact" si bun simt sau ca sunt mai destept; sunt pur si simplu un fricos care nu e in stare sa-si spuna parerea.

Poate ca atunci cand ma simt jignit, nu ar trebui sa ma simt jignit in liniste, poate ar trebui sa ripostez. Poate ar trebui sa raspund cu aceeasi moneda, pentru ca acum.. vad clar unde am ajuns - sunt luat de fraier. Poate daca la urmatoarea jignire am sa intreb "Poftim?" si sa injur si sa amenint am sa fiu luat mai in serios. Sau poate de acum am sa te jgnesc si eu la fel cu fiecare ocazie si am sa ma comport cu tine asa cum ar fi trebuit sa o fac pana acum - ca si cum ai fi un gandac scarbos.

Nu stiu ce am sa fac, dar in nici un caz nu mai tac, pentru ca deja "sunt prea destept" mi se pare o scuza penibila. M-a facut sa-mi pun intrebari in legatura cu ce am ajuns, si asta inseamna ca am mers deja prea departe.

Nu stiu cine te crezi tu, dar nu ai nici cea mai vaga idee cine sunt eu.

Catching up with ... well ... life

Devil might be in the details, but perfection is somwhere around there too.

Nu stiu cat de mult am sa reusesc sa scriu acum, pentru ca vreau sa vorbesc de prea multe lucruri odata. Mai am un draft de la o insemnare din seria "legile banilor" (despre tabele si calcule) dar .. deocamdata ramane draft. Vreau sa vorbesc despre "perfectiune", vreau sa vorbesc (din nou) despre frica, vreau sa vorbesc despre relatia (bazata pe respect) intre patron (superior) si angajat, despre pofta de viata, motivatie si dezamagire. Haos.

Dincolo de orice aparenta, totul ajunge sa fie judecat dupa detalii. "La bani marunti". Absolut tot ceea ce vrem sa facem oricat de atractiv sau interesant ar parea la inceput se reduce la o suma de detalii care presupun un efort mai putin placut decat cel de a avea o idee mareata. Detaliile inseamna efort si rutina, inseamna plictiseala, demotivare, "la urma urmei chiar trebuie sa fac asta ?". Sau cum am zis eu azi, mai in gluma mai in serios... "Am facut doua facultati ca sa uploadez poze??" Pai .. aparent da, atunci cand asta face parte din "the big picture". Stiu ca pare o chestie naiva, dar eu chiar simt ca azi am invatat o lectie importanta, si blogul asta se cheama "Connect the Dots" pentru ca asta am avut in cap atunci cand l-am creat - sa-mi scriu ideile si sa "unesc punctele".

Sunt sigur ca toata lumea simte la fel, atunci cand porneste sa "construiasca" ceva si se impotmoleste in detalii. Sentimentul acela ... "chiar trebuie sa fac asta? asa? nu as putea sa sar peste chestia asta ? sa o "simplific" putin ? " Scopul final, rezultatul pe care il dorim este ceva indepartat, focusul este acum pe cat de greu este ceea ce lucrez acum. Ce se itampla in continuare ... ori e "prea greu" si atunci apare "las asta pe mai tarziu"(si de multe ori momentul "potrivit" nu mai apare niciodata), ori strangi din dinti si mergi mai departe. Si poti face lucrurile bine, sau sa le lasi facute "pe jumatate". Perfectiunea e o chestie al naibii de simpla. E rabdarea sa faci fiecare lucru oricat de nesemnificativ, sau greu poate parea la momentul respectiv, din dorinta de a atinge rezultatul propus. Stiu ca am spus o chestie pe care au spus-o multi altii mult mai bine inaintea mea ....asta e.
Astazi dupa sase ore de lucru uploadasem mai putin de jumatate din poze. O chestie al naibii de plictisitoare, sa deschizi poza, sa o tai, sa o salvezi, sa o uploadezi. Over and over again. "Sunt o victima" e cel mai usor lucru de spus, cu dintii stransi, cu pumnii stransi, de ce trebuie eu sa uploadez poza, cum am ajuns eu aici, nu e locul meu, eu trebuie sa fac ceva senzational si nu sa uploadez poze. Nu am facut doua facultati ca sa uploadez poze. Merit mai mult, sunt prost tratat , etc .. stiti despre ce vorbesc, nu? Perfectiunea inseamna sa nu asculti impulsul care spune "ce mai conteaza o poza la atatea sute?" si sa o tai pe fiecare corect, si sa nu "uiti" nici una. Nu spun acum ca am facut ceva perfect, pentru ca sunt la inceput de drum. Spun ca am simtit ca am inteles chestia asta, ca secretul din spatele satisfactiei unui om care vrea sa cumpere o casa este sa vada amarata aia de poza clar si fara colturi taiate, si sa nu fie o poza de la alta casa sau o poza in care nu poate citi nimic din ceea ce scrie acolo. Si ca eu asta fac acum, construiesc un intreg, o experienta, de aceea toate pozele trebuie sa aiba aceeasi dimensiune. Nu doar "uploadez niste poze".

Mai departe, o greseala fatala facuta de patron sau superior in relatia cu un angajat (practic asta se aplica la orice relatie interumana, dar asta e contextul care mi-e mie aproape acum) si care poate parea minora dar .. nu e. Sa-i spui unui om care lucreaza pentru tine "nimic din ce ai facut nu e bine" sau (referitor la ceea ce lucreaza in acel moment) "arata ca naiba" sau "nu e bine deloc". Este echivalentul unui "atac la persoana" - momentul in care doua persoana se cearta pentru un lucru "anume" si una din ele spune o chestie de genul "niciodata nu faci cutare lucru (bine)". Ok, am gresit, si sunt pregatit sa recunosc, (sa regret,) sa-mi cer scuze, daca e cazul si sa remediez greseala. Dar ... nimic din ceea ce am facut nu e bine ... chiar asa? Nimic? Niciodata? Asta e o jignire, oricat de lipsit de intentie ar fi cel care spune asta. Iar in momentul in care cel care o spune e un "superior", e lipsa de respect fata de munca angajatului, chiar fata de angajatul respectiv. Eu as fi raspuns mai mult ca sigur "Bine, atunci, daca nimic nu e bine inseamna ca am facut prea multe greseli ca sa mai lucrez in continuare aici." Orice remarca de genul asta, care nu semnaleaza o greseala anume, cand lasi omul cu impresia ca nu apreciezi sau nu respecti munca pe care o face e o greseala fatala de management. Si spun fatala pentru ca indiferent daca relatia continua, ea este compromisa. Eu am fost jignit cand mi s-a spus ca situl la care lucram "e varza"... nu conteaza ce inseamna lucrul asta pentru cel ce o spune, ci pentru cine o aude.

Voiam sa mai vorbesc despre motivatie si dezamagire. Uneori "nu mai am timp de nimic", "muncesc de pomana" sunt REALE. Atunci cand fiecare zi e la fel, si cand nu mai ai nici un reper de care sa te agati, timpul trece mult prea repede. Si cand nu ai rezultate palpabile atunci cand ai nevoie de ele nu ai cum sa nu fii dezamagit. Maine - despre pofta de viata.

Ce faci

cand te trezesti dimineata cu doua ore mai tarziu decat ar fi trebuit, obosit si cu o durere chinuitoare de cap (aceeasi de ceva timp)? Cand citesti mailurile si realizezi ca te asteapta o zi lunga, plina de explicatii fara rost, de lucruri marunte facute doar pentru ca cineva incearca sa gandeasca in locul tau, de timp pierdut si multa oboseala - pentru ... prea putin? Cand din aceleasi mailuri te alegi cu certitudinea ca ... nu, nu iti ajung banii sa-ti cumperi masina pe care o vrei? Cand astepti un sfert de ora un autobuz care vine prea plin si in care stai inghesuit si nu ai aer? Cand astepti zece minute o functionara la banca care se misca prea greu, alte zece minute una de la electrica, cand intri la metrou pe alta parte decat de obicei si te urci in metrou spre Dristor, in loc sa urci in cel spre Obor, cand cobori din metrou si urci in cel bun, dar mai stai in statie... zece minute?

Pai - probabil - ai sa ai o zi proasta si ai sa te plangi de chestiile astea la toata lumea pe care o intalnesti, ca sa te scuzi si ca sa-ti "justifici" starea. Ai sa te plangi la toata lumea - ca sa trezesti o "compasiune" care sa te faca sa simti - justificat - ca nu esti tu de vina, ca nu ai fi putut face mai mult. Ai sa reusesti sa-ti motivezi proastele performante (fata de tine si fata de altii) si ai sa ridici din umeri spunand ca asta e, viata e o nenorocire, n-ai sa reusesti niciodata sa faci nimic in ritmul asta. Daca n-as fi asa obosit, daca n-ar fi asa aglomerat, daca ar veni odata autobuzul, daca as avea mai multi bani, daca ...

Sau, poti sa faci ce am facut eu - o pastila eferevescenta de magneziu intr-un pahar de apa rece, doua felii de lamaie si o cafea tare (da, stiu , nu e sanatos .. ), dai muzica mai tare si mergi doua statii pe jos, o compatimesti pe functionara de la banca, are probleme cu maselele, nici nu poate vorbi (nu-i povestesti ca tu ai fost sase luni anul asta la dentist de doua ori pe saptamana... ca sa n-o sperii mai tare), te miri in ce hal ai ajuns (razi de unul singur, iti dai seama ca se uita lumea la tine ciudat, da'... ce sa-i faci) cand te trezesti in Dristor cand tu trebuia sa fii deja departe... Apoi incerci sa faci alte calcule sa vezi cum faci rost de banii pentru masina (pe hartie, cu numere exacte si cu durate de timp clare, nu asa ... din cap, fara sa ajungi la nici o concluzie, cu speranta ca vei castiga la loto sau "poate apare ceva") si compui mental insemnarea asta ( imaginandu-ti cum cei care te citesc realizeaza din ce in ce mai clar ca nu esti tocmai intreg la minte .. :P)

Maximum Maximorum

"... nu doar un maxim local, conjunctural, ci unul absolut ..." [Wikipedia]

Inspirat de (punctul 7 din) articolul lui Andrei, ma intreb ce te determina sa fii atat de slab, incat sa renunti la a mai incerca. Ce te face sa-ti fie frica? Ai responsabilitati, acum, (imi spunea un cititor intr-un comentariu), ai copii si casa, si masina si soacra? Sau a(t)i facut un calcul si a(t)i ajuns la concluzia ca poate e mai bine sa te multumesti cu ce ai, decat sa urmaresti ceva ce poate nu vei avea niciodata? E mai usor sa iti spui ca n-ai cum face mai mult, nu e vina ta, e a lor? Chiar daca stii ca asta e o minciuna care te face sa-ti fie rusine? De unde stiu ca ti-e rusine? Din privire, si din tonul nehotarat. Sau prea hotarat.

Ai cazut si ai fost plin de praf. Matematic vorbind, ai atins un punct de inflexiune. Un maxim. Pana atunci, ai mers numai in sus, si brusc ti-ai dat seama ca nu mai controlezi situatia, ca ai facut prea multe greseli, prea multe promisiuni, prea multe presupuneri care nu s-au dovedit bune. Si ai cazut. Si ce ai facut, mai departe?

Ai cazut in continuare. Ai ales sa imbraci un costum ponosit, pe care sa nu se vada urmele prafului. "E vina costumului, asa a fost de la inceput, si oricat as incerca, tot prafuit ramane." Ma minti privindu-ma in ochi si eu stiu ca ma minti. Si tu stii, si asta te face sa vrei sa-ti acoperi rusinea, si o faci prin mai multe minciuni.

Mama ma sfatuieste sa nu las vrabia din mana pe cioara de pe gard. Ma sfatuieste sa ma duc in continuare la servici, sa pastrez ceea ce e sigur, pe care ma pot baza. Stie ca e greu. Ma sfatuieste sa nu risc dar imi spune ca stie ca nu asta trebuie sa-mi spuna, dar nu are cum sa imi spuna altceva. Nu are cum sa ma sfatuiasca sa fac ceea ce a facut ea, atunci cand "a devenit insuportabil", pentru ca e riscant, si copii trebuie sa fie mereu in siguranta... Pe tine ce te sfatuieste lumea? Ce iti spun apropiatii tai, e bine sa risti, sau e bine sa fii in siguranta?

Te uiti in jur si ce vezi? Vezi oameni ca tine, asta vezi... si ce inveti de la ei? Cand spui "lipsa coloanei vertebrale", de ce razi fals si te inunda vinovatia? Cat de mult din gandirea lor e a ta acum? Ce ai invatat de la ei? Ai invatat deja ce inseamna "sef"? Ai invatat sa fii un animalut simpatic, dresat si cuminte? Traiesti zi de zi (de la 8 la 12 ore) pentru a-l bucura pe stapan, in speranta ca te va rasplati, macar cu atentie, daca nu cu ceva .. gustos? Te sperii la idea de a-ti supara stapanul? Te pune stapanul la punct de fiecare data cand nu-i asculti comenzile? Bine macar ca esti in siguranta.

Ai invatat sa cersesti? Ai invatat cum sa cersesti o ora de libertate? Ai invatat cum sa cersesti o marire de salar? Ti-e clar ca nu meriti mai mult, atunci cand ti se spune NU? Ti-e clar deja ca e normal ca tu esti cel vinovat si ca ai gresit cand ti se spune ca ai gresit? Bine totusi ca esti in siguranta.

Cate ore pe zi petreci acum analizand idei sau planuind ceea ce vrei sa faci in viitor? Cate ore petreci plangandu-te in legatura cu problemele tale? Plangandu-te de sefi, de colegi, de oboseala? Esti un martir. Ce pacat, daca ai avea timp sa traiesti, sunt sigur ca ai reusi, ai fi cineva. Dar ce sa-i faci, nu ai timp, asta e. Nu esti tu vinovat. Dar macar esti in siguranta. Asta pana cand te trezesti cu un sut in fund bine plasat dar si atunci, probabil va fi vina ta. Dar ai sa gasesti alt loc sa fii in siguranta, nu-mi fac probleme, te-ai descurcat tot timpul, nu?

Lumea are dreptate sa te sfatuiasca sa stai la loc sigur. Toti stau - si uite ce bine o duc. Astia, idealistii, (care au idei, adica) - nu-i vezi ?! - vai de capul lor: rupti in cur si merg cu dacia. Sa vad eu cum te duci tu "antreprenor" in vacanta la greci. "Asta cu firma ta e suferinta mare, frate, ia si munceste si fa-ti un credit si lasa prostiile, ca nu-ti cumperi tu nimic in ritmul asta..." Important e sa ai bani. Cum ii faci, este si asta important, dar important e sa ii ai. Trebuie sa dai ceva la schimb, si daca nu esti dispus sa risti va trebui sa iti vinzi timpul si sufletul.

Ti-e rusine sa spui ca vrei sa faci ceva pe cont propriu. tie rusine sa spui ca n-ai bani sa mergi la gresi, si ti-e rusine ca n-ai masina. Sotia ta iti spune ca vrea masina noua, n-o intereseaza pe ea firma, mama iti spune ca vrea sa fii si tu odata la casa ta, prietenii rad de tine ca mergi inca in masina lui taica'tu, veche de 10 ani.... Au mai ramas in jurul tau doi trei oameni care te-ar incuraja, daca ai incerca sa faci ceva .. uite, ei au reusit, daca muncesti si esti perseverent, poti sa reusesti si tu... Dar cand o sa-ti poti lua masina, casa, vacanta in filipine?

La urma urmei, important e sa faci bani. Cu ei, te descurci mai departe. "Ai bani? eşti boier; n-ai bani? poţi să fii coborât cu hârzobul din cer, tot degeaba." Important. Important? De parca viata asta ai primit-o cadou, zilele trec, iti plangi de mila, iti critici colegii, faci tumbe pentru o bucatica de zahar si mergi pe litoralul grecesc. Maximum maximorum nu e ultimul punct de inflexiune, s-ar putea sa incepi din nou sa cresti la un moment dat, problema e ca nu vei mai trece niciodata "mai sus" de el.

Eu zic sa nu-ti faci probleme. Fa-ti bine treaba la servici si o sa te remarce cineva. "Salarul" va creste la un moment dat, chiar daca numai odata pe an, iar daca simti ca meriti mai mult pana la urma iti vei invinge spaima de a cere mai mult. Poti sa faci ore suplimentare, poti sa muncesti mai mult, si lasa, ce conteaza ca nu ai pe nimeni "acasa". Amandoi sunteti la servici pentru ca aveti nevoie de bani. O sa va simtiti bine intr-un weekend cand nu mergeti la servici, sau la vara, in concediu. Ce? A trecut vara? La greci e cald si in septembrie, nu-i problema.

Da, stiu ca ai fost dezamagit cand ti-ai dat seama ca ai pierdut. Si ca ai fost disperat si ca ti-a fost frica. La toti ne-a fost greu. Stiu ca stii ca asta nu e cea mai buna solutie, si te cred ca ti-e greu, ca ai vrea sa fie altfel, dar ca nu reusesti - dar mi-e rusine de tine.

Back (in black?)

M-am intors de la mare. M-am intors relaxat, optimist, cu chef de munca, cu niste (trei) idei (bune), cu incredere in mine si in ce am sa fac, reconciliant si (mai) tolerant.

M-am intors ieri la ora 5 si imi vine sa rad cand imi dau seama ca pana astazi la 12 am ramas doar cu ideile (si increderea in mine, dar despre asta, putina rabdare). Restul...sunt undeva in locul de parcare inexistent, in aglomeratie, in aerul conditionat (de care am avut nevoie ca sa dorm omeneste), in scandalul de dimineata al vecinilor - care cascau gura la cel care se certa cu primaria - care ii ridica masina, in zgomotul basculantelor de la santierul de alaturi si al cainilor care latrau incercand sa acopere orice alt zgomot. Asta fara sa mentionez nimic despre oameni. (Apropiati sau nu.) (Nu, n-am sa mentionez nimic despre nimeni.)

Titlul acestei insemnari era initial "Intre gandire pozitiva si optimism" si era inceputa pe telefon, pe plaja, cu gandul de a prinde "frumusetea momentului". Spuneam ca nu mai am de gand sa permit nimanui sa-mi fure optimismul, cheful de munca, increderea in mine, etc etc. Nemaifiind cazul, am sters insemnarea din telefon, si .. i'm back.

Nu ma plang. Faptul ca am realizat cat de slab sunt (am devenit) a fost o palma destul de puternica incat sa-mi dau seama cat de "jos" am ajuns. Nu stiu cand am devenit las, nu-mi aduc aminte cand am decis sa ma las mintit, pacalit, furat. Nu stiu cand am decis ca nu ma mai intereseaza cum arat. Nu stiu cand am uitat ce inseamna sa fiu optimist. nu stiu cand am uitat sa iubesc.

In aceste 5 ore, am ajuns la concluzia ca mi s-a spus de prea multe ori ca sunt "rau". Undeva am cedat, si am inceput sa ma aliniez. Am ascuns "raul" si am pus o masca de intelegator, de tact, de om care face "ce trebuie". N-am fost niciodata bogat dar nici nu m-am considerat -niciodata- sarac. Acum ma simt sarac. Am facut mereu ce am vrut si am fost ambitios si am avut tot ce am vrut. Acum nu fac nimic, doar sper sa "se intample ceva", merg mereu mai incet ca sa las pe altcineva in fata, nu imi cer dreptul si m-am invatat sa .. accept. Uneori, prea revoltat de ceea ce se intampla cu mine reactionez exagerat, speriindu-i pe cei din jur. Am devenit un complexat care urla la vanzatoare cand mi se pare ca nu mi se da destula atentie.

Imi este (din ce in ce mai) rusine cu mine. Dau vina pe cei din jur care ma mint cu nerusinare. Dau vina pe cei care ma manipuleaza, ma indeamna, ma condamna, rad cu mine sau imi plang de mila. Dau vina pe trecut, pe o conjunctura neplacuta. Adevarul e ca am devenit las, ca mi-a fost mai usor sa ma mint singur. Am infipt capul adanc in nisip si (inca) astept "sa se intample ceva". Palma de care vorbeam mai sus la asta se refera, la faptul ca mi-am dat seama ca nu se va intampla nimic, oricat de mult voi ignora ... evidenta.

Mi-am batut joc de mine intr-un fel cum nu credeam ca se poate. Cand ma intreaba cineva "DE CE NU FACI " mi se strange sufletul de frica. Nu pot sa explic de ce nu pot. Nu mai stiu nici macar sa ma mint. Am folosit atatea scuze incat cred ca le-am epuizat pe toate. Pur si simplu nu mai stiu ce sa spun. Imi dau seama ca oricine se uita la mine vede un las cu gura mare, care spune ca "va face" si ca "poate sa faca" dar care gaseste tot felul de scuze. "De ce nu faci ?" "De ce nu faci ?" Cu fiecare zi care trece si ma indeparteaza din ce in ce mai tare de ceea ce am zis ca "voi face" ma simt din ce in ce mai slab, caut din ce in ce mai multe scuze, ma ascund din ce in ce mai adanc.

Poate a fost o lectie pe care a trebuit sa o invat mai bine acum, decat mai tarziu. Poate e mai bine sa iti pierzi increderea si respectul de sine si sa realizezi asta la 26 de ani decat la 36, sau 46. Am fost unul dintre cei destepti, am fost unul dintre cei descurcareti, norocosi, fericiti. Voi fi din nou.

Am spus mai sus ca am ramas doar cu ideile si increderea in mine. Am ramas cu ele dar am si castigat ceva - vreau sa fiu destept, descurcaret, norocos, fericit. Am acasa o bucata de hartie galbena pe care scrie "cand ai sa ajungi acolo sus .." si care imi aduce aminte de momente cand altii credeau in mine, cand ma simteam puternic, destept, descurcaret, norocos, fericit.

Nu mai simt nevoia sa dau vina pe nimeni, pentru ca ma simt singurul vinovat. Nu ma mai simt penibil, ma simt doar vinovat pentru ca am tinut capul in nisip atat de mult timp. Si e o vinovatie pe care intentionez sa o ascund dar sa nu o uit. Nu mai sunt reconciliant sau tolerant pentru ca nu am fost niciodata, dar sunt optimist si am sa ma relaxez. Sunt "rau" si asa am fost intotdeauna, si asa vreau sa fiu, indiferent cui nu-i convine chestia asta. Sunt nebun, dar stiu sa zambesc.

Poate astazi am mai unit doua puncte.

Legea persistentei

Am citit acum un articol despre Legea Atractiei (credeti in LoA?) si (chiar daca e tarziu) cred ca e momentul sa-mi scriu o idee...

Mai mult decat in LoA eu cred in (ceea ce am denumit) Legea Persistentei (iertare, daca termenul exista deja ... ). Aceasta lege, a Persistentei, cred ca se aplica la tot ceea ce facem(vrem sa obtinem). Si legea e simpla - daca esti hotarat sa duci pana la capat ceea ce ai inceput ( sa obtii ceea ce iti doresti), daca esti persistent in dorinta si actiune, vei atinge rezultatul dorit. E simplu, nu? E o chestie care pare cam ... spusa ca sa 'ma aflu in treaba', nu ? Nu. Eu ma refer la acel sentiment pe care il ai ( la hotararea pe care o iei ) cand iti propui sa incepi 'ceva' - ca nu te vei opri pana nu il vei obtine, indiferent de obstacol, de timp sau de costuri. In acel moment, in care ai luat hotararea de a fi persistent, acel 'ceva' care aplica Legea Atractiei va aranja cartile in favoarea ta. In timp ce am scris fraza de mai sus, in background am auzit un promo la o emisiune cu Donald Trump - "I want to build the tallest towers - and I will ! ". Despre asta vorbesc.

Uneori, Legea Persistentei se suprapune cu ceea ce multi numesc o dovada de nebunie: sa incerci acelasi lucru asteptand alte rezultate. Va contrazic ... daca esti indeajuns de hotarat sa obtii un lucru, s-ar putea sa-l obtii incercand acelasi lucru ferm hotarat sa nu renunti. Nu vi s-a intamplat niciodata? Eu imi aduc aminte cum instalam driverul de la placa de sunet AD1815 de pe floppy, pe Windows95. Repetam de cel putin 5, 6 ori aceeasi procedura, identic, si .. da, mergea a opta oara. Daca nu mergea la primele 10 incercari - continuam, pentru ca eram ferm convins ca o sa mearga.

Mereu cand am o problema care pare fara iesire, ( sentimentul acela al disperarii, cand nu gasesti solutia, cand te enervezi, cand vrei sa spargi ceva sau sa plangi ) ma opresc si imi spun ca nu voi renunta. Atat. Indiferent cat va dura si ce va trebui sa fac, nu voi renunta pana nu voi obtine solutia. Dupa acest moment, in cele mai multe cazuri solutia apare imediat.

Probabil nu e nevoie de aceasta precizare ( a existentei Legii Persistentei ) dar cred ca una din greselile fundamentale pe care le facem in viata este aceea de a incepe "ceva" fara a avea incredere in reusita si fara a fi hotarati sa terminam.

Si ... da, eu sunt unul din "acei oameni" care cred in Legea Atractiei.

Unde sunt eu

Ca orice viciu, libertatea e greu de invins.

Zambetul fara sens pe care nu ti-l poti opri, chiar daca nu-l intelegi si n-are un anume motiv, zambet care iti tradeaza dependenta adanca. Amintirile si senzatiile care se amesteca prea repede ca sa mai aiba vreun sens. Sentimentul ca nu te mai intereseaza nimic altceva si ca indiferent de ce se intampla in jurul tau vei face orice ca sa obtii ceea ce vrei. Libertatea e clipa in care decizi sa mergi inainte indiferent ce sau cine. Clipa in care realizezi ca nu te mai intereseaza nimic, ca esti dispus sa renunti la orice, ca sa obtii ceea ce vrei. Libertatea e clipa in care nesiguranta si frica se dilueaza si se transforma in betia vitezei.

Dependenta nu se vindeca niciodata, e doar reprimata. O singura clipa de libertate e suficienta pentru a elimina efectul unui an (sau doi, sau trei, sau .. ) de conditionare. Un singur moment in care sa te opresti sa respiri aerul rece, sa simti mirosul de brad, sa auzi doar un tipat de vultur. Un moment care sa se lungeasca pana la orizont, si in care sa-ti dai seama ca si drumul si destinatia sunt la fel de importante. Sunt unul si acelasi lucru si au primit nume diferite doar pentru a(-ti) oferi ocazia sa inveti o lectie. Libertatea e destinatia pe care ti-o alegi singur, la capatul unui drum pe care ti-l alegi (si trebuie sa-l urmezi) singur.

Unde sunt eu - aici sau atunci? Realitatea mea e acolo, pierdut.

Daca as putea zbura, singurul loc unde m-as duce ar fi Acasa.

mai mult sau mai putin relativ

Am o idee despre ceea ce cred ca e una din 'legile universale' ale psihologiei umane.. dar nu prea stiu cum sa o enunt. Am senzatia ca e ceva foarte evident si ma astept sa fie enuntata undeva mai bine decat am sa o fac eu acum ...

Ca sa explic la ce ma refer.. cred ca oamenii percep o scara a valorilor doar pana la un anumit punct, dupa care, de la acel nivel, nu mai percep scara decat "in jos". "Mai sus" de acel nivel nu mai exista "mai bine", exista doar ceva "ciudat", de neinteles, fara rost, exagerat, etc.

Pentru mine cel mai apropiat exemplu este cel al limbajelor de programare. Invatam mai multe limbaje pana la un moment in care ceva ne spune ca "asta e" cel care ni se otriveste cel mai bine. Si atunci, te poti uita in jos, si spui ca Java e mai bun ca C, C e mai bun ca Pascal, etc. Dar in sus... Nu poti spune ca Visual J# e mai bun decat Visual C# .. e doar altfel. Cu cat un programator C# va incerca sa il convinga pe unul (inlocuieste aici un limbaj considerat 'inferior') , acesta va raspunde ca .. da, exista unele elemente mai avansate, dar exsista si minusuri. Nu se mai poate face o clasificare. In schimb "in jos" .. a , pai e clar ca e *mai bun* decat C++ ...

La masini, e la fel. Unui (eventual posesor) barbat caruia ii place BMW poate face o ierahie "in jos" - BMW e clar *mai bun* decat Ford, Renault, Dacia. Dar "in sus" deja nu se mai pot face comparatii - Mercedesul e mai confortabil, da , poate, dar consuma mai mult, si scaunele sunt mai deschise la culoare. Audi .. da, are tractiune Quattro... dar ... etc etc


Mai tragic e cand acest lucru se intampla la nivelul educatiei, culturii sau chiar a "ratiunii" oamenilor. Aunci cand se instaureaza acest nivel de confort care te determina sa ii privesti "de sus" pe unii - pe care ii consideri "mai prosti" - dar nu iti mai dai seama ca esti inferior altora - pentru tine acestia din urma sunt niste ciudati, nu intelegi prea bine ce vor, dar e clar ca gresesc. In nici un caz ei nu sunt mai "destepti" sau mai "culti" decat tine.

Sunt sigur ca mi se intampla si mie. Imi dau seama de asta, si e un moment greu si rusinos in care realizez ca cel din fata mea stie mai multe. Ma simt inferior, dar de obicei asta ma motiveaza, dupa socul initial. Nu le poti sti pe toate, toti suntem la nivele diferite pe diferite domenii, e inevitabil. Lectia pentru mine e ca trebuie sa privesti in sus, sa compari mereu in sus, nu in jos.

Intalnesc zi de zi oameni care refuza sa gandeasca peste un anumit nivel. Care nu pot vedea "in sus" ci doar se simt bine la nivelul la care au ajuns, uitandu-se in jos. Oameni care se cearta la nesfarsit, pentru un subiect de nimic, nu din rautate ci doar pentru ca nu reusesc sa conceapa faptul ca se poate "mai mult" sau "mai bine". Oameni care nu reusesc sa gandeasca "out of the box" pentru ca nu realizeaza ca sunt "in the box". Pericolul adevarat nu este sa te opresti la un nivel. Prin asta trece toata lumea. Pericolul este sa nu iti dai seama ca te-ai oprit, sa nu mai fii in stare sa faci comapratii "in sus".

Urasc cand mi se intampla sa vorbesc cu cineva intr-un domeniu in care eu sunt pregatit, am si ceva experienta dar care ma contrazice fara nici o baza solida, si care ma priveste ca si cum as spune niste chestii ciudate, dincolo de "realitatea" pe care o impartim amandoi. E acelasi lucru pe care il spunea un prieten, atunci cand ii spui prin telefon cuiva sa editeze cutare fisier in consola, in linux si spune "nu stiu". "bun dar ce apare pe ecran?" "nu stiu, ceva scris" ... ok, n-ai mai lucrat niciodata cu programul respectiv .. dar asta nu inseamna ca nu mai stii sa citesti, nu ?? ce inseamna "ceva scris" ?????

Marasm

MAR'ASM n.
1) Stare de slăbire extremă a organismului; extenuare fizică.
2) Stare de epuizare morală si spirituală; demoralizare. fr. marasme, ngr. marasmos, germ. Marasmus
Sursă : NODEX (342285) - siveco

E momentul sa scriu din nou lucrurile astea, le-am pierdut iar din vedere. Imi pare rau pentru cei care (inca) mai citesc ce prostii spun eu aici, stiu ca ma repet si ca nu gasiti nimic interesant. Dar e metoda mea de a ma trage de maneca, atunci cand simt nevoia. E inlocuitorul prietenului care sa-mi spuna "ce-i ma cu tine, de ce ai ajuns in halul asta ?".

Ma trezesc (cu greu) dimineata, si fac tot ce tine de MINE in fuga, pentru a ajunge la servici la o ora decenta. Acum doi ani la 6:50 ascultam radio in masina, acum la 9:30 e un chin sa apas pe telecomanda, poate poate ma trezeste televizorul. Si apoi , tramvai, metrou ...45 de minute in care sunt un nimeni in marea masa de nimeni. Nu am fost obisnuit sa fiu un nimeni, si nici nu ma pot obisnui.

Nu mai spun ca 'inainte' munceam cat voiam, munceam pentru mine, eram mai liber, faceam, dregeam, pentru ca e interpretabil. Acum muncesc la stapan cam noua ore pe zi si, desi nu e nimic rau in a munci, sau in a fi angajat, chestia asta nu e pentru mine.

M-a distrus fizic - pentru ca m-a tinut pe scaun 9 ore pe zi, in fata unui monitor, cu dureri de cap, de ochi, de spate, de picioare si lista continua. Nu am mai avut timp si energie sa mai fac si altceva. Nu am avut cand si cum sa mananc - nu vreau sa zic sanatos, nu stiu daca am mancat vreodata sanatos - dar macar decent. Sunt epuizat cum cred ca ar trebui sa se simta un om de 70 de ani, nu un tanar de 25. Am ajuns intr-o forma atat de proasta incat ma simt ca si cum as fi bolnav si ar trebui sa stau la pat. Din cauza oboselii nu imi doresc decat sa ma odihnesc si nu mai am puterea sa mai fac nimic 'altceva'. Si toate astea pentru un salar ... Nu castig nici macar cat sa-mi permit sa-mi cumpar un pat. Penibil.

Dar mai rau de atat - m-a distrus psihic. Nenumaratele ocazii in care am fost criticat (pe nedrept) pentru munca sau ideile mele m-au facut sa-mi pierd increderea in mine. Nenumaratele ocazii in care am fost constrans sa fac ceva impotriva logicii sau bunului simt m-au transformat intr-un angajat tipic, de tip functionar la ghiseu, intr-un purtator al steagului obedientei malitioase - "fac asta , desi stiu ca nu e bine, si sper sa nu mearga , ca sa 'se demonstreze' ca am avut dreptate". Am devenit un las, am refuzat de mult sa mai lupt, am invatat sa plec capul la primul "Nu". Am renuntat la idealurile pe care le aveam odata, am devenit un sclav al lehamitei. Nu mai am puterea sa-mi decid ziua de maine, astept ca un caine obedient sa vad ce "vine pe mail". Si daca "nu vine nimic pe mail" - ma bucur, sunt fericit ca pot arunca la gunoi inca o zi din viata mea citind bloguri sau uitandu-ma la filme pe youtube. O zi in care as fi putut sa traiesc. M-am blazat, am inceput sa-i cred pe "prietenii" mei care imi spun ca nu pot face nimic, ca sunt prea "slab", nu am sanse, e prea greu, nu-ti pierde jobul, e prea riscant, astea sunt visuri. Am ajuns un las, pentru ca am trait intre lasi. Penibil.

Din cauza ca mi-am pierdut increderea in mine si in ceea ce pot sa fac, am renuntat sa mai fac planuri de viitor. Am inceput sa traiesc de azi pe maine, asteptand urmatorul salar pentru a-mi cumpara o jucarioara care sa-mi indulceasca suferinta. Macar cateva zile sa ma simt bine. Vreau sa-mi cumpar masina pentru ca toata lumea din jur isi cumpara masina, si nu conteaza ca urmeaza sa ma supun unui efort financiar pe care nu stiu cum il voi suporta, dar macar nu voi fi singurul fraier care n-are masina. Pana sa am eu succes cu o firma sau cu ceva.. mai bine stau linistit in banca mea la servici si imi fac o rata pentru masina sau poate pentru un concediu in strainatate la iarna, ca sa am si eu ce povesti cand ne intalnim intre "prieteni".

Dupa un alt drum de 45 de minute, un nimeni intre alti nimeni, ajung in cutia mea de chibrituri, "acasa", unde sunt prea obosit ca sa mai lucrez la ceva. In trecut mereu am incercat sa lucrez la cate ceva, si nu am avut nici un succes, si acum probabil tot degeaba lucrez. Mi-e somn si ma doare capul, mai citesc niste bloguri si mai vad niste filme pe youtube, poate chiar ma joc ceva, e relaxarea mea si am dreptul la ea, doar am muncit noua ore, azi... mi-e somn dar nu vreau sa ma culc pentru ca e prea devreme si as pierde prea mult timp dormind. Nu as putea sa adorm oricum, pentru ca imi vin tot felul de ganduri si sunt satul sa imi tot gasesc singur scuze.. de ce nu am facut cutare lucru, de ce nu am muncit, de ce nu am dat telefonul ala. Mai bine dau drumul la televizor si ma uit la o vedeta din fotbal, la emisiunile de stiri sportive care tin cate o ora, si sunt atatea canale... pana la urma am sa adorm.

Lumea ma tot intreaba de ce nu fac nimic, de ce stau asa, daca nu-mi convine? De ce nu muncesc? De ce nu continui cu firma, de ce nu-mi gasesc macar un servici mai bun, as castig mai mult... Ma enerveaza de mor, i-as bate pe toti. Ei nu ma inteleg, le e usor sa vorbeasca... Ne-am certat de cateva ori, dar am renuntat, mai bine nu ma mai intalnesc cu nimeni... Or sa vada ei, ca pana la urma am sa reusesc, am sa le demonstrez, am sa am cel mai bun servici, am sa imi fac cel mai mare credit si am sa-mi iau cea mai misto masina, si am sa ma duc in cele mai exotice vacante. Da, pot sa-mi cumpar si eu diverse chestii, sa arunc cu bani in stanga si in dreapta cand iesim in oras. Imi dau seama ca sunt mereu nervos, cateodata reusesc as ma controlez, dar rar. Am dreptate si vreau sa-mi demonstrez chestia asta, crezi ca daca tu ai fost in concediu in grecia esti mai destept ca mine? Nu, eu sunt cel mai destept, si am sa tip cat vreau eu. Ma confrunt cu greutati, sunt lovit din atatea parti si nu ma intelege nimeni.

Daca as avea mai multi bani, daca as avea mai mult timp, daca as fi mai indraznet, daca as avea un servici mai bun, daca as putea sa strang niste bani, daca as avea masina, daca nu ar fi canicula, daca as trai intr-o lume mai buna. Daca ar veni odata momentul potrivit sa traiesc.

esenta Raului

Vad pe strada, zilnic, manifestari ale esentei Raului in actiunile - gesturile - unor fiinte numite impropriu oameni, primate care nu-si gasesc locul nici in teoria lui Darwin nici in cea creationista. Poate doar daca Nietzsche avea dreptate, Dumnezeu a murit ... si acum, ca intr-un cosmar, "creatorul" este un impostor cu pielea plina de riduri, ochi tulburi si un zambet dispretuitor, care ne falsifica "viata". Sau ce a mai ramas din ea. Pentru ca asa cum nici un psihiatru nu poate sa fie "normal", "pastorul" unui asemenea circ nu poate avea pretentia "normalitatii".

Imi amintesc din Psihologia Minciunii ( ce mult a trecut de cand citeam in tren, o carte la 450 km) despre cum demonstra autorul existenta Raului printre noi. Imi amintesc despre teoria prin care stress-ul ne reduce "coeficientul de inteligenta", ne anuleaza educatia si moralitatea. Cum jungla ii transforma pe soldati in animale, care nu stiau de ce fac ceea ce fac, nu isi aminteau sau nu concepeau sa fi comis atrocitatile de care erau acuzati. Daca ar fi vizitat astazi Romania, autorul cartii - psihiatrul fascinat de Rau, l-ar fi gasit peste tot pe strazile Bucurestiului si ar fi folosit ca exemplu in locul militarilor americani pe Romanii abrutizati de caldura, saracie, aglomeratie, Bucuresti. Imi amintesc de teoria pe care o sustinea Peck, despre care am citit si in alta parte, a adaptarii psihicului la conditiile la care este expus ... cu exemplele expunerii la crima si moarte, a acceptarii acesteia ca fiind inevitabile, urmata apoi de transformarea in criminali sadici lipsiti de scrupule. E firescul unui copil care trage pe asfalt un alt copil pe care l-a prins de gat cu ghiozdanul. Sau al unor copii care se bat cu pumni si picioare pana se umplu de sange, cum nu am vazut niciodata nici in filme. Al oamenilor care nu vor sa inteleaga, sa stie, sa vrea, sa doreasca, sa spere, sa viseze, vor doar sa mearga, sa faca, sa treaca, sa manance, sa stea, sa plece, sa vina.

Cine sunt eu sa judec realitatea? M-am transformat in ceea ce urasc, si asta e o lege a naturii pe care nu o pot evita. Ceea ce trebuie sa inveti, nu poti evita. Cu cat te impotrivesti mai mult lectiei pe care vrea viata, sau karma, sau Dumnezeu sa ti-o ofere, cu atat vei fi mai aproape de ea. Daca ti-e frica de saracie, e nevoie sa o traiesti, sa o inveti, si cu cat te opui mai mult, cu atat mai mult din ea vei avea. Daca urasti aglomeratia vei fi in fiecare zi blocat in trafic si calcat in picioare de milioanele de lemmingi din jocul absurd in care ai ales sa joci. Valabil pentru munca, singuratate, bani, convorbiri telefonice sau orice altceva.

Cine sunt eu sa judec Omul ? Omul este perfect, intotdeauna. Omul alege ce-a mai buna solutie, intotdeauna. Mintea Ii ofera cel mai bun raspuns la orice intrebare, intotdeauna. Singura bucurie care i-a mai ramas omului este drogul Raului, gustul de ecler al victoriei, iam traso firar el al naibii sa fie!

Cine sunt eu sa imi plang singur de mila? Sunt azi acolo unde am vrut ieri sa fiu, fie ca mi-am dat seama sau nu. Mi se intampla in continuare doar ceea ce imi doresc, si eu sunt nemultumit si ma plang. Ingerii care imi aduc tot ce imi doresc au aripi la fel de albe ca intotdeauna doar ca acum isi arunca unul altuia priviri malitioase si ridica din umeri de fiecare data cand ma declar nemultumit de ce am.

Am falsificat cuvantul frica, l-am scris oboseala, caldura, lipsa de timp sau prea multa treaba si am uitat sa vreau, sa-mi doresc, sa visez, Si de plictiseala, ingerii mei joaca barbut cu un batran cu pielea plina de riduri, ochi tulburi si un zambet dispretuitor, care ii invata numai prostii.

Prea mult timp mi-am batut joc de realitatea pe care mi-am creat-o ca acum sa ma prefac surprins ca o gasesc un circ al absurdului.

Life XP, SP2

My Life -> click drepta -> Manage -> din lista din stanga - click pe Life Defragmenter

In fereastra din dreapta, itemul "Life" selectat si click pe butonul Analyze.
Crr Crr
"Volume (Life:) has 4% free time, but only 3% is available for use by Life Defragmenter (due to reserved system time). To run effectively, Life Defragmenter requires at least 15% usable free time - There is not enough time to properly complete the operation. Delete some unneeded tasks from your (hard) life, and then try again."

Hmm... Hai sa o luam metodic..

My Life -> Life: -> click dreapta Properties -> Life Cleanup. Crr Crr "Life Cleanup is calculating how much time you will be able to free on Life: . This may take some minutes to complete" Crr. Crr.
Mda, prea putin, ca de obicei, cica "Compress old tasks" nu, mersi. Mai bine mai uit eu la fiecare, pe rand.

Life -> click dreapta -> Explore .. hmm chiar ca "explore".. asta de cand o fi oare aici, si de ce am nevoie de ea? Delete. Dar asta ? Delete? Oare de .. am nevoie? Pai.. nu prea , dar parca nici n-as renunta.. ia sa vedem , cat ocupa? 10 minute pe zi. Ee, nici macar nu e asa mult. Dar asta ? 30 minute, cam mult dar parca fara ea ... . "Common tasks" ??? ce naiba , asta cine mi le-a bagat pe gat ? Downloaded habits ? Delete. Oare n-aveam nimic important acolo ? De fapt chiar trebuie sa sterg toate astea? Am nevoie neaparat acum ...? I sa vedem, cat imi mai trebuie?

Life -> click dreapta Properties -> Free time: hmm 17%, e destul.

Deeci ..
My Life -> click drepta -> Manage -> din lista din stanga - click pe Life Defragmenter
In fereastra din dreapta, itemul "Life" selectat si click pe butonul Analyze.
Crr Crr

Mda.. vad ca merge .. oare pot sa-l las mergand si sa fac altceva acum? Ca am treaba ...

painted black

Am fost la Concert la Rolling Stones, si am pus intentionat cu litera mare, pentru ca a fost un show adevarat, in spatele caruia se vad nu doar banii si experienta dar ( si cel mai important, cred eu) dorinta de a fi foarte bun (cel mai bun) in ceea ce faci.

Am citit astazi diverse chestii marunte, si am sa comentez doar faptul ca Mick ... nu a invatat romaneste ca sa spuna replicile respective, le citea de pe un prompter mic, ascuns nu-stiu-unde. Hmm... you f**** idiot, toata lumea e constienta ca nu a invatat romaneste. Ideea e ca a facut efortul sa citeasca replicile respective macar odata inainte, ca sa le pronunte macar "aproape" bine, cand nu era nevoie nici pe departe sa faca chestia asta. Asta e "the extra step", si asta fac doar cei care isi doresc sa fie (si care pana la urma ajung) cei mai buni.

A fost un show extraordinar, si ma bucur ca am fost acolo, cu atat mai mult cu cat am fost cu taica'miu de 63 de ani, cu care am ascultat melodiile astea de cand aveam 5 ani. Imi aduc aminte albumul ( vinil) Sticky Fingers, cu 'limba' si fermoar cu care ma jucam... (The Sticky Fingers Working Zipper LP).

Dar faptul ca a fost un concert Rolling Stones nu inseamna ca nu a fost un concert Romanesc. M-a dezamagit faptul ca am avut EXACT acelasi bilet cu cineva (da, au vandut bilete in duplicat, dar jumatate din sector era gol - sectorul 27), dar mai mult de atat m-a dezamagit faptul ca nu am avut cu cine sa lamuresc situatia si ca toti si-au pasat vina de la unul la altul si nimeni nu a vrut sa-si asume o rezolvare.

Toata lumea critica aglomeratia, si portile prea putine, si .. Oameni buni... aglomeratia nu e vina nimanui, decat a celor care ... se aglomereaza. Eu unul nu am suferit de aglomeratie, chiar mi s-a parut surprinzator de bine organizat, pentru ce am mai vazut pana acum. Se plange lumea ca nu mai era bere in timpul concertului, si a murit de sete. Fratilor, inainte de concert erau sucuri, apa , bere. In timpul concertului trebuia sa o aveti deja, si sa ascultati muzica, nu sa va ingramaditi pentru inca o bere. Daca sunteti o turma, nu va mai plangeti.

In alta ordine de idei, daca tot vorbim de prosti, nu am masina pe care mi-o doresc, nu am casa pe care mi-o doresc, nu am lucrurile, hainele, vacantele, etc pe care mi le doresc, am refuzat in ultima vreme niste oferte destul de interesante de "job"-uri (in virtutea unui plan din ce in ce mai inexistent), dar NU MUNCESC.

in ring

Sfatul lui Jack Trout pentru merketerii romani este ca "trebuie sa invete". "Este ca in sport. Intai inveti elementele esentiale, si dupa ce ai dobandit deprinderile de baza te gandesti cum sa te descurci cu concurenta, cum sa intri in ring."

Mi s-a parut .. nu stiu cum sa-i spun .. fundamental. Si aplicabil la orice alt domeniu.

whatever you make of it

Seara, opt .. jumatate, in metrou la Victoriei. Dupa o zi de servici ( nu cred ca mai trebuie sa spun de '60 de grade' sau de aer conditionat... transpirat, obosit, nervos, jignit, umilit, ranit in amorul propriu, inutil, frustrat , hotarat sa demisionez, vreau inapoi 'acasa', locul meu nu e aici. In spatele meu, o fata vorbeste prea tare la telefon explicand cuiva ( cu care nu s-a mai intalnit de mult, se pare) ca s-a saturat, vrea sa-si ia o casa undeva in afara Bucurestiului. Nu stie exact cum o sa faca asta, unde o sa se duca, dar nu mai vrea Bucuresti. Aaa, de fapt, nu mai vrea bucuresti in weekend, in timpul saptamanii Bucurestiul e bun, ca aici castiga bani. N-o intereseaza daca in timpul saptamanii ajunge moarta acasa, dar macar in weekend sa se poata relaxa omeneste, sa scape de aglomeratie, de galagie, de caldura infernala. Si la urma urmei, in timpul saptamanii oricum.. e la munca tot timpul, doar pentru drumul de acasa la servici si inapoi nu se merita sa renunti la serviciul asta, unde castiga bine. Bine.. ar fi ceva de spus si in legatura cu serviciul dar le stii si tu pe astea, fata, la toata lumea e la fel. Da, asta e visul ei, sa aiba o casa in afara bucurestiului unde sa se poata relaxa in weekend, si o sa vada ea cum face sa obtina chestia asta.

Ora 10, terasa pe Herastrau. Racoare si muzica buna (chiar daca poate putin prea tare), lume care in mod normal m-ar face sa ma simt frustrat de faptul ca nu am venit imbracat cu haine de mii de euro, in masina de zeci de mii de euro. Nu ma simt... Ma bucur de o cafea buna (chiar daca e cam tarziu si e doar un amarat de espresso) si de racoare si de discutie. Discutie in care prietenul meu (care isi cumpara bmw :) ) spune ca parca in sfarsit incepe sa ii mearga afacerea (din provincie). Si ca isi da seama ca ceea ce isi doreste este sa imbine viata calma (monotona), linistea si relaxarea cu care se fac lucrurile in provincie cu posibilitatea de a merge la bowling, cafenea, opera, multiplex, etc, din Bucuresti. Practic pentru el viata pe care si-o doreste este mobilitatea intre afacerea din timpul saptamanii, din orasul nostru mic de provincie, si distractia din Bucuresti, de la sfarsitul saptamanii.

Eu, sincer, sunt in cea de-a doua tabara. Poate parea ciudat, dar dupa ce am facut si una si alta, prefer sa muncesc in orasul meu mic de provincie si sa ma distrez in Bucuresti, decat invers. De ce? Pentru ca cinci zile sunt mai mult decat doua, si viata e 7 zile pe saptamana, nu doar in weekend... Pentru ca prefer sa pot merge pe jos la servici si sa ajung in 10 minute, prefer sa fie racoare afara si sa nu fie claXoane si fum, prefer sa nu ma inghesui in tramvai sau sa consum 5 litri de benzina pe fiecare drum la servici. Prefer sa lucrez 'mai' relaxat alaturi de oameni 'mai' relaxati, sa termin serviciul mai devreme chiar daca il incep mai devreme, sa pot ajunge acasa si sa nu fie prea tarziu pentru orice altceva, sa ma pot duce sa alerg la stadion, etc, etc. Da, as castiga mai putini bani, probabil, dar ce conteaza, atat timp cat am cheltuieli mai mici, dintr-un venit mai mic? Intrebearea este .. de ce nu fac asta, daca e mai bine? Ramane sa gasesc un raspuns.

Pana atunci, voiam sa spun altceva. Aseara, la 10 fara 10 simteam nevoia sa conving pe cineva ca fata din prima parte a povestirii mele greseste, ca nu e bine sa gandesti asa. Cu argumente ( din care marea majoritate le-am spus deja). Asteptam sa ajung acasa sa scriu un mail prin care sa-mi hranesc ego-ul jignit si umilit, sa-mi dau demisia si sa infig un steag in muntele pe care l-am cucerit. Asteptam urmatoarea ocazie sa-mi masez ego-ul plin de contuzii, lamentandu-ma odata in plus pe aceeasi melodie, gasind o noua ocazie sa afirm ca sunt si sa ma simt penibil. Aseara la 10 si 10 am simtit nevoia sa ma opresc din chestia asta. Am simtit nevoia sa fiu cum eram 'inainte'. Nu stiu cand e 'inainte' si, cu parere de rau, nu mai stiu cum, exact, eram 'inainte'. Dar nu conteaza, pentru ca stiu de unde plec si unde vreau sa ajung.

Nu mai simt nevoia sa ma justific. Nu stiu de ce, dar nu o mai simt. Greselile mi le asum, dar nu mai trebuie sa le (sau sa ma) justific. Nu mai simt nevoia sa explic nimic nimanui, si simt ca tot ceea ce am de facut este sa-mi demonstrez punctul de vedere, prin ceva concret. Hotararea pe care o parte din mine a luat-o si pe care mi-a comunicat-o discret este ca de acum inainte nu ma voi mai lamenta, indiferent de ceea ce se intampla. Si am de gand sa o respect, si sunt sigur ca voi reusi, asa cum am reusit sa renunt la multe alte obiceiuri proaste pana acum. Ma simt 'usurat', ma simt ca si cum am scapat de un examen pe care nu-mi vine sa cred ca l-am luat. N-ar fi primul si sunt sigur ca nu e nici ultimul.


"Don’t scream – there are so many roads left."
Mika - Relax, Take It Easy

Intre dorinta si frica

Viata se desfasoara intre dorinta si frica. Atunci cand te gandesti ca vrei ceva, automat in minte iti vin lucururile pe care le-ai putea pierde, sacrificiile pe care ar trebui sa le faci. Automat analizezi posibilitatea esecului, automat calculezi scenarii "worst case". Si toate sunt o forma de frica.

In fata fricii, nu sunt multe alegeri. Poti sa analizezi situatia si sa decizi ca e prea riscant, ca nu te simti in stare .. ca ti-e prea frica. Deci esti un fricos. Poti sa analizezi situatia si sa decizi ca .. pana la urma tu nu vrei asta, se poate si fara, uite sunt atatia care se descurca asa, la urma urmei strugurii sunt acri ... si atunci esti un las. Sau poti sa decizi ca e riscant dar merita, ca e greu dar te atrage ideea, ca e posibil sa pierzi dar ai speranta ca vei castiga. Ideea de "risc" inseamna in primul rand ca poti sa pierzi. Dar mai inseamna si satisfactia in cazul castigului.

Cat de usor iti este sa spui ca ti-e frica? Mi-e frica sa merg cu motocicleta. Mi-e frica sa inot ( fac o paranteza, simt nevoia sa spun ca mi-e rusine, nu stiu cum se scrie innot, cu un n, cu doi de n, am ajuns un analfabet) unde nu ating fundul, macar cu varful picioarelor. Nimeni nu vrea sa fie fricos.

Frica e buna, pentru ca te anunta ca nu esti pregatit. Te anunta ca esti in fata unei incercari. Frica e un mecanism psihic care declanseaza reactii fizi(ologi)ce care te ajuta sa fii pregatit pentru ce urmeaza. Si totusi nimeni nu vrea sa fie fricos.

E mai usor sa fii las. E mai usor sa spui "Nu vreau pentru ca.. " decat sa spui "Mi-e frica sa... ". E mai usor sa minti decat sa fii sincer cu tine si cu ceilalti. Si cu ficare minciuna in spatele careia te ascunzi si care iti ofera un confort de moment pierzi din curajul de a spune adevarul data viitoare. Oricat de mult ai incerca sa fugi de frica, prin minciuna nu reusesti decat sa (re)confirmi faptul ca esti las. Si asta devine un act de autodistrugere, incepand cu increderea in tine insuti.

Atunci cand iti doresti ceva, e normal sa iti fie frica. Cel mai des, este frica ca nu vei putea obtine ceea ce iti doresti. Si aici, de obicei, toti o apucam pe un drum gresit. Mecanismul interior de protectie spune: s-ar putea sa nu obtii ce iti doresti, vei rata, nu vrei sa fii un ratat, mai bine nu incerci. Dar nu te poti multumi cu atat, pentru ca tu nu esti un fricos si atunci trebuie sa gasesti o justificare, si spui "Nu vreau sa incerc o afacere pentru ca impozitele si concurenta sunt mari si nu mai ramai cu nimic." Si apoi, cand cineva spune, "Am auzit de cutare ca a facut afacerea asta si nu e concurenta mare daca iti definesti bine clientii si te pozitionezi corect, se castiga bine" simti ca trebuie sa te justifici in continuare... si ti-e si mai frica sa incerci, pentru ca acum deja exista o persoana cu care poti fi comparat. Daca esuezi, esti automat considerat "inferior", deci trebuie sa gasesti argumente, sa te justifici. Justificarile ajung sa te doara , sentimentul ca stii ca "ei" stiu, totul se transforma in agresivitate. Devii agresiv pentru ca te simti "atacat" si nu mai ai argumente cu care sa te aperi.

E prea cald, sunt prea obosit si prea bolnav ca sa mai continui, ba chiar simt ca n-ar trebui sa dau publish nici la ce am scris pana acum. Subiectul asta merita mai mult de atat ... Dar vreau (si am) sa pun "pe hartie" ce gandesc pentru ca simt ca am ajuns la un punct de unde ma pot privi mai detasat, de unde ma pot analiza mai usor. M-am speriat cand m-am gasit paralizat de frica, pe atat de multe planuri. Mi-am refuzat si imi refuz atat de multe pentru ca uneori mi-e frica sa pun o intrebare sau sa cer ceea ce e al meu. M-am transformat intr-o unealta pe care cineva o ridica si o pune inapoi pe raft atunci cand are nevoie de ea, pentru ca mi-a fost frica.

Tu, ce iti doresti dar ti-e frica? Alege una, si intreaba-te. De ce mi-e frica de asta? Ce as putea sa obtin, ce as putea sa pierd? Ce sta cu adevarat in spatele fricii? De ce imi doresc asta de fapt? Nu te ascunde in spatele rutinei de zi cu zi, nu te lasa manipulat de dorintele altora. Nu-i asculta pe ceilalti, pentru ca nimeni nu trebuie sa ia o decizie pentru tine. Opreste-te cateva minute, si gandeste-te de ce faci ceea ce faci.

La mare

Urmeaza un fel de compunere de clasa "a patra" ..

Am fost in weekend la mare. La Neptun ( de fapt la Olimp ), la hotel Panoramic (celebrul trio Belvedere - Amfiteatru - Panoramic). Am sa incep cu inceputul ... pentru mine, "la mare" inseamna terasa de la Belvedere, scarile crapate care duc din hotel direct pe plaja, mirosul inconfundabil (pe care nu pot sa-l definesc) al mochetelor vechi de pe holuri, sunetul valurilor si soarele pe terasa din camera (pentru ca nu pot sa spun "balcon" unei suparafete care e mai mare decat o camera din apartamentul in care locuiesc acum). Mai inseamna chelneri amabili si multe (cum avea sa aflu mai tarziu) frantuzoaice si nemtoaice trecute de prima tinerete ( ca sa fiu indulgent) care rad si vorbesc in limbi ciudate, de neinteles. La asta mai trebuie adaugat si multa iarba si multi copaci, linistea, aleile inguste si racoroase si lipsa aglomeratiei care se potrivesc perfect cu felul meu de a fi. Asta inseamna "la mare" pentru ca asa am crescut, concediile (comuniste sau post..comuniste , au trecut douazeci de ani .. ) copilariei acolo le-am facut. Nu stiu daca am fost de doua sau de sase ori , dar pentru mine "la mare" a ramas "la Belvedere".

Nu am mai fost acolo de .. 4 ani, cred. Dar e la fel. Si am sentimente oarecum.... contradictorii, din cauza asta. Ma bucur ca am regasit exact ceea ce stiam si asteptam sa gasesc, dar am un sentiment pe care nu stiu sa-l definesc, dar se refera la faptul ca hotelurile, care sunt superbe (arhitectural, functional, excelent pozitionate, etc) nu sunt renovate, au mobila si utilitatile de acum 20 de ani. Daca hotelurile ar fi renovate (si sunt sigur ca vor fi, la un moment dat) ar fi prea scump pentru multi din cei care eram acum acolo, inclusiv pentru mine. Da, nu e lux inauntru, nu e mobila noua, nu e gresie noua la baie ... dar era un frigider (si un tv ) care functionau si era curat. Chelnerii, la restaurant, au fost amabili ("chiar daca eram romani" - ce ciudat e ca imi vine replica asta in cap, au trecut 20 de ani de cand am auzit-o). "Va sfatuiesc sa nu luati ciorba cu perisoare e de ieri dimineata .. stiti - e carne tocata si nu ... mai bine de pui , de vacuta .. " "Ce ati dori sa va aduc de baut, *domnule*", "Sa va recomand o ... ". In nici un caz chelneri care sa intrebe "Ce vrei", care sa ridice din umeri cand pui o intrebare normala, care sa fie imperinenti sau sa faca glume proaste, cu ine, clientul. Din nou imi dau seama cum nesimtirea din Bucuresti ma face sa ma bucur de normalitate si sa mi se para nefiresc ceea ce ar trebui sa fie normal.

Inca o experienta :
Vreau in august sa ma mai duc odata , dar nu la Belvedere, vreau undeva mai ieftin. Am gasit un hotel, "pe net", in Neptun, unde e ieftin. Dar .. oare cum e acolo, daca e asa ieftin.. adica daca la un hotel unde e mai scump e asa .. nerenovat.. la unul mai ieftin tre sa fie si mai urat, nu ... ?? Vreau sa vad cum e acolo, si nu din poze. Ar fi frumos sa ma pot duce la hotel sa cer o cheie , sa vad cum e in camera. Ce crezi, mi-ar da cineva o cheie DOAR ca sa vad cum e camera ? Toata lumea cu care am vorbit a ridicat din sprancene si a zis ca nu ... "E cam ciudat ce vrei tu, nu stiu daca..." Eu am fost si am explicat receptionerei ce vreau si mi-a dat cheie si am verificat camera, si baia, si ce am vrut, si a vorbit frumos cu mine, si nu a fost ceva "iesit din comun"...

Ne-am invatat sa ne multumim cu putin, ne-am invatat sa nu cerem ce vrem, si asta nu e bine, pentru ca pierdem mult.


Ce mi s-a parut comic... la hotel, mic dejunul "suedez", cu oua, salamuri, sunca, salate, unt, dulceturi, ceai si cafea .. multa mancare, dar totusi ei nu erau pregatiti pentru romani, pentru ca s-a terminat painea de mai multe ori, cat am stat noi acolo ... Mancare a ramas ( de unde deduc ca totusi "romanul" a trecut peste socul initial al "este mancare la discretie, mancam cat putem, ca tot atat costa" in schimb painea .. ramane de baza :) )

Am sa mai scriu, pentru ca as mai avea cate ceva de povestit, si poate pun si niste poze ... :)

il mio mistero e chiuso in me

In primul rand voiam sa spun ca am auzit de multe ori "aria lui Calaf" din Turandot (asa stiu eu ca se cheama, nu stiu daca e corect, nu dati cu pietre, va rog), faimoasa arie cunoscuta ca 'Nessun' dorma', sau 'Vincero..', dar nu va mai suna niciodata la fel dupa ce m-a facut sa plang un vanzator de telefoane mobile. ( a castigat )

Apoi.. sunt un ciudat daca am ascultat in seara asta mult Zeppelin, o melodie da la Black Sabbath, apoi Dr. Dre cu Eminem si doGG(trei melodii, pe repeat, de mai multe ori) si acum m-am oprit la un Brandenburgic, Bach, nu stiu al catelea, dar imi place si ma face sa dirijez in aer? Deci, spuneam, sunt ciudat, nu ?

Si un gand pe care l-am avut astazi, dar caruia nu am reusit sa-i dau forma, atunci. Uitandu-ma dimineata la cei 17 vizitatori ai .. proiectului (pentru ca mai are mult pana sa fie gata).. nostru de magazin online, care au vizualizat 36 de pagini. 17 vizitatori care au venit de pe google, cautand produse oarecare. Dupa ridicarea initiala din umeri in fata evidentei - un numar minuscul, 17 vizite, ceva neinsemnat pentru "mediul online" si dupa incercarea de a ma incuraja singur "e bine daca vin si aia 17 oameni de pe google fara nici un efort de promovare , etc etc" am realizat o chestie mai profunda.

In prima faza m-am bucurat ca nu erau 17 vizite si 17 pagini vazute. Erau 17 vizite si 36 pagini vazute. Deci a mai vrut ceva, i-a placut, a vrut sa mai caute ... Si am inceput sa caut, sa vad cine ce a cautat si apoi ce a cautat si apoi unde s-a uitat, si unde a iesit etc etc

Pentru mine, 17 vizite sunt de fapt 17 oameni care au intrat in magazin. Imi dau seama ca e o reminiscenta a zilelor petrecute la magazin ... zile petrecute incercand sa-mi dau seama ce vrea omul din fata mea, incercand sa-i vand ceva, fiind dezamagit cand nu cumpara si frustrat cand nu reusesc sa-l fac sa inteleaga sau sa aleaga. Oricate mii de vizitatori vor fi, pentru mine ei vor fi oameni, asta am realizat astazi. Imi dau seama ca asta nu e o strategie castigatoare, pentru ca nu ai cum sa fii vanzator pentru o mie de oameni, dar eu nu am sa pot sa depersonalizez niciodata "utilizatorul", si asta e.

Unul sau zece, o suta sau o mie, pentru mine sunt niste oameni care intra si cauta ceva, poate nu stiu nici ei foarte bine ce si atunci trebuie sa-i ajuti, poate sunt porniti in cautarea celui mai mic pret si atunci trebuie sa recunosti sincer ca nu poti sa il oferi si sa stii sa explici de ce, poate sunt pusi pe criticat si atunci trebuie sa zambesti fals si sa te gandesti daca "chiar vrei" sa faci asta, zi de zi. Dar sunt niste oameni care pot pleca de la tine nervosi, frustrati, indiferenti, multumiti, placut impresionati sau fericiti, si trebuie sa iti doresti cu adevarat sa ii revezi, intr-o zi, pentru ca altfel nu se vor intoarce.

Nu sunt un om de vanzari. Imi lipseste acel "ceva" care sa ma faca sa plec in cautarea unui nou client. Poate ( a se citi "Stiu ca") sunt las si poate ar trebui sa fiu mai indraznet pentru ca vanzarile inseamna totul. Nu imi plac "vanzarile" pentru ca asociez "a vinde" cu "determinarea omului sa cumpare ceva, prin orice mijloace" si asta nu pot sa accept. Sunt dezamagit cand cineva nu "cumpara" ceva de la mine, dar nu am reusit niciodata sa ma conving ca ar trebui , poate, sa il mint. Din contra , sunt dezamagit pentru ca nu am reusit sa-l conving si imi caut greselile, pentru ca nu trebuie sa-l pierd pe urmatorul. Sunt naiv, stiu , dar asta sunt.

Prima oara cand am auzit de "disonanta cognitiva" am exclamat "Aha!" pentru ca am gasit explicatia faptului ca cei mai multi oameni cumpara exact ce isi doresc, dar apoi par dezamagiti... Atunci am invatat de ce oamenii sunt slabi si de ce au nevoie de o "confirmare" exterioara a deciziei chiar si dupa ce au luat-o. Si ca nu trebuie sa te simti frustrat in fata clientului, ci sa incerci sa il ajuti, pentru ca el doar cu asta ramane, cand iese pe usa, cu 'impresia' unui om care a incercat cu adevarat sa il ajute. Un obiect e acelasi oriunde pe cand un om care sa te ajute sau sa te respecte nu gasesti in fiecare magazin.

Of, iar fac filosofia chibritului.

Ce voiam sa spun este ca o ora si jumatate petrecute cu ganduri de genul "cel care a cautat un procesor s-a mai uitat si la alte doua procesoare si la doua placi de baza, majoritatea au cautat procesoare , etc " m-au facut sa ma simt .. firesc. Rar imi gasesc locul, in ultimul timp, si faptul ca am simtit pentru cateva minute interes pentru ceea ce faceam m-a facut sa ma simt mai optimist, sa am mai multa incredere si sa .. ma regasesc.

Si acum, daca am inchis cercul (am inceput cu Paul , incredere, talent, menire), ma intorc la "6 in B flat major" si ... "Dilegua, o notte!" ;)

Timp

Stofa uzata si rupta ce acoperea bratul fotoliului lasa sa se vada in mai multe locuri lemnul lacuit. Se intrebase de multe ori de ce lemnul era lacuit, daca oricum era acoperit. Probabil se pastreaza mai bine. Duse din nou cana de cafea la gura si se stramba la gustul acrisor al zatului. Cafeaua se terminase de mult, doar mirosul mai plutea vag in camera.

Petrecuse ultimele trei ore in fata ferestrei, privind peisajul ireal, impietrit, de afara. Copacii fara culoare si cladirile cufundate in liniste, sute de alte ferestre intunecate aliniate monoton, in toate directiile. Linistea ireala, si sentimentul de neputinta care ii apasa pieptul si ii sugruma respiratia. Furia surda si intrebarea incoerenta 'de ce' murmurata in gand la nesfarsit. Asta e realitatea, acum.

Il durea spatele, de la pozitia incomoda, si de la spatarul prea tare al fotoliului. Fixa din nou cu privirea cadranul mare si alb, si bratele imobile care aratau opt fara sapte minute. Oare cat timp trecuse? Sau cum se masoara, acum?

Cana de cafea se sparse fara sunet, izbita de peretele alb, imaculat. Zatul desena o ciuperca maronie, diforma, din care un fir de lichid se prelungi incet spre parchet. Un nod in gat si greutatea din piept, furia amestecata cu dezamagire si neputinta. Cat timp va mai fi opt fara sapte minute.

Ce ora tampita, sa mori, opt fara sapte minute.

Matricea BCG

este unul din modelele de analiza din marketing-ul 'strategic' care mi-au ramas cel mai bine in memorie, si care mi s-a parut foarte interesant si foarte simplu. Cred ca simplitudinea lui il face sa poata fi aplicat in mai multe domenii si nu doar in modul in care a fost conceput, si poate din cauza asta mi s-a parut interesant.

Nu vreau sa tratez subiectul ' ca la scoala', exista multe resurse care pot face lucrul asta mult mai bine... e vorba de un asa numit sistem de "analiza de portofoliu", (daca imi aduc bine aminte) folosit in planificare strategica.

Practic, e vorba de un sistem de doua axe -rata de crestere a pietei si cota de piata. Pe acest sistem de axe se reprezinta produsele din 'portofoliul' firmei, pozitia fiind data de cota de piata a produsului respectiv si de rata de crestere a pietei, iar dimensiunea fiind proportionala cu cifra de afaceri. (Deja intru in amanunte ... mi-e cam frica ca nu le tin bine minte si ma fac de ras:) )

Ideea de baza a sistemului este impartirea in patru cadrane, iar produsele din cele patru cadrane sunt, in functie de valorile de pe axe (si cu denumirile cu care le-am retinut eu , foarte academice, dar foarte folosite, preluate dinngleza, probabil):
- dileme - produse in general nou lansate, cu o cota mica de piata dar pe o piata cu o rata de crestere ridicata. Acest tip de produse de obicei necesita investitii majore si nu aduc un profit important datorita cotei mici de piata.
- pietrele de moara, cainii - cota de piata mica, pe o piata cu o rata de crestere scazuta. Produse necompetitive, aduc castiguri mici, posibil chiar in pierdere. Marea majoritate a 'dilemelor' ajung sa fie caini. (suna ciudat, stiu)
- vacile de muls - produse cu o cota mare de piata dar pentru care piata este la maturitate, nu se mai inregistreaza (preconizeaza) cresteri importante. 'Vacile de muls' sunt produsele care aduc practic majoritatea castigurilor firmei.
- stelele, sau vedetele - produse cu o cota mare de piata, si piete cu rata mare de crestere. Ele reprezinta produsele la care firma trebuie sa consolideze si sa creasca cota de piata, sunt "sansele" pentru viitoarele vaci de muls.

Si, desigur, exista previziuni, planificari, strategii care se construiesc pe baza acestui model. Se doreste transformarea stelelor in vaci de muls, eliminarea cainilor, transformarea dilemelor, etc etc. Din nou , nu vreau sa intru in detalii, deja s-a transformat intr-o lectie si eu nu prea sunt capabil sa o prezint la un nivel corespunzator.

Voiam sa spun ca acest model poate fi foarte usor generalizat, poate reprezenta baza conceperii unei strategii chiar si fara a cunoaste valorile pietei (Asta e si unul din principalele dezavantaje ale modelului, cotele reale de piata (absolute sau relative) (rata reala de crestere, etc) sunt greu de obtinut, ele sunt mai mult estimate... )

Chiar si abstractizat, modelul e foarte puternic .. ma refer in general la activitati, chiar si ale unei persoane:

Avem activitati la care suntem buni, si care ne aduc un castig constant si care reprezinta "cifra de afaceri" cu cea mai mare pondere in viata de zi cu zi - serviciul / afacerea unde petrecem 8, 10, 12 .. ore pe zi. Activitati pentru care insa nu mai vedem in viitor nici o "crestere" importanta, dar pe care ne bazam pentru "aport de capital". Vacile de muls, adica :)

Apoi sunt "dilemele" - noile proiecte la care care lucram, care prind contur, dar au un viitor incert. Nu se stie daca vor fi bine primite, si chiar daca vor fi, nu se stie cat de profitabile vor fi ... consuma destul de mult timp, poate chiar bani, si, de obicei, majoritatea esueaza. :(

"Cainii" ... sunt proiectele care nu mai aduc castiguri insemnate, dar pe care le mai pastram pentru ca .. nici noi nu stim de ce. Poate sunt proiectele care ne-au lansat si nuvrem sa renuntam, poate suntem prea obisnuiti cu ele si nu reusim sa renuntam, etc.

Si intr-un final, stelele, tot ceea ce facem si reuseste, in jurul carora ne construim viitorul, pe care ne bazam pentru castigurile viitoare, in care am investit mult si care in sfarsit aduc rezultate.

Gata, sper ca daca citeste cineva care stie despre ce-i vorba in BostonCG sa nu-si "puna mainile in cap" de ce prostii am scris eu aici ... iar pentru cei care nu stiu despre ce-i vorba ... nici nu vreau sa ma gandesc .. :))

Lehamite

Lehamite .. pentru ca citesc mereu povesti de succes si ma entuziasmez, pentru ca vad tot felul de oportunitati, pentru ca am idei - mai bune sau mai nebune, pentru ca pot sa iau o decizie impotriva curentului si sa o respect indiferent cat de greu ar fi, pentru ca nu sunt las si nu vreau sa imi conduc viata numai dupa nevoile de moment, pentru ca strang bani cand altii traiesc din datorii, pentru ca vreau ceva in viitor si e mai important decat tot ce e 'acum'. Si lista poate cntinua, pe multe randuri.

Bun, bun, dar de ce lehamite ? Pentru ca traiesc inconjurat de oameni care imi spun ca toate povestile de succes ascund de fapt bani furati, mosteniti de la parinti sau contracte cu statul. Oameni care imi spun ca oportunitatile exista, dar e foarte greu sa profiti de ele, ba chiar imposibil pentru cineva care nu are mosteniri sau nu stie sa fure. Oameni care spun "Mda, pare o idee buna, dar, dar, dar, dar, dar, dar, dar, dar, dar, dar. Sau doar zambesc condescendent "Da ar fi frumos, dar nu se poate". Pentru ca sunt privit ca un ciudat, cu neincredere sau cu suspiciune daca anunt ca vreau sa imi cumpar masina second-hand din germania si nu sa fac credit pentru una noua, sau ca vreau sa ma duc la mare la neptun-olimp si nu la greci, sau pur si simplu ca m-am lasat de fumat, dupa zece ani. Pentru ca nu mi-e rusine de cuvantul disciplina, sau economie, pentru ca prefer sa merg pe jos o statie sau sa iau metroul, ignorand mirosul si calduria si sa strang o suta de mii in loc sa merg cu taxiul. Pentru ca prefer sa-mi cumpar portocale de patruzeci de mii si sa imi fac suc acasa la un storcator de 600 de mii in loc sa imi cumpar santal in fiecare zi. Penru ca am trei carduri 'visa credit embossate' si toate au bani pe ele, chiar daca putini, nu 'descoperit de cont' desi mi-ar fi foarte usor. Pentru ca vreti sa ma convingeti in fiecare zi ca "nu pot", ca "nu am cum", ca "asta e singura cale", ca "toata lumea face asa"... "fii ma serios, ce rost are", "ce rost are sa ai bani cand esti batran, tre sa te distrezi cand esti tanar" si tot restul.

In fiecare zi cand merg cu tramvaiul si mi-e cald si miroase ii vad pe cei care merg cu masina noua pe langa mine, si au aer conditionat si muzica. Da, stau la semafor cate 20, 30 de minute odata, dar stau in masina, cu aer conditionat si radio, nu in picioare, in caldura, miros, manele si injuraturi. Masina pe care as putea sa mi-o cumpar , cu credit, in cateva zile. In fiecare zi cand renunt la ceva pentru altceva si imi repetati ca fac o greseala, va dau dreptate. Mi-e greu, si simt ca muncesc degeaba. E greu sa contruiesc ceva, si e posibil sa aveti dreptate, poate nu o sa reusesc niciodata. M-am saturat sa nu ma inteleaga nimeni, sa nu stiu ce sa-i raspund unui prieten care imi spune ca isi face credit si isi cumpara masina, sa pierd mereu teren incercand sa explic de ce nu e bine sa faci credit unor oameni cu masini noi, de zeci de mii de euro, pe care eu nu am nici o sansa sa mi le cumpar in ritmul asta.

Lehamite, si simt ca am ajuns intr-adevar la capatul puterilor, ca cedez presiunii. Mi-e prea greu, in felul asta , si simt ca gresesc. Ca nu e bine ce fac, ca nu are rost, ca ma chinui singur, degeaba. Si cum am mai multa incredere in mine decat o sa am vreodata in ce spuneti voi toti la un loc, va rog din nou sa ma lasati in pace, in "nebunia" mea pentru ca riscati sa va injur.

Lehamite - Oboseală, plictiseală, dezgust, silă (faţă de cineva sau de ceva). De voi.

Later edit: Da, imi dau seama ca "voi" e foarte general, dar sunt sigur ca nu se simte toata lumea, nu ?