41

Am gasit acest text uitat in aplicatia de note. Nu stiu cand am scris, probabil de ziua mea. Am intrat acum aici sa vad de cand n-am mai scris.. de foarte mult timp. 

---

Cu cat e mai mare zgomotul, cu atât apreciezi mai mult liniștea. Asta pare sa fie tema zilei de azi, asta îmi urează lumea - liniște. Poate le e clar ca sunt ne-liniștit? 

Acum 7-8 ani am făcut un exercițiu intens in a-mi dori. Pentru ca mi-era clar ca nu-mi doream, ci doar respingeam. 

Ca întotdeauna, cu precizie, s-a intamplat exact ce mi-am dorit. Imi imaginam atunci unde o sa

lucrez, cum o sa lucrez, clădirea Înalta, geamuri de sticla, costumul, cureaua, lumina, orașul văzut de sus. Banii. O Alta viața. 

Cu alti 7 ani inainte imi doream sa calatoresc. Si am calatorit. Pe mare, pe aer,  kilometri nesfarsiti pe sosele. Am calatorit atat de mult atunci incat n-am mai stiut unde e Acasa. 

Si de “inainte de inainte” imi amintesc doar ca imi doream foarte multe. Pana sa se pregateasca ce imi doream ieri, azi voiam altceva. Maine nu mai asteptam sa primesc ce voiam ieri, pentru ca voiam Altceva, Altceva, Altceva.

---

A trecut 41. 

Trece foarte repede timpul. Mereu citesc ca singurul (sau unul din cele mai sigure) mod de a-l incetini este sa scrii intr-un jurnal. Dar cand? 

Parca nu e niciodata timp de nimic. 

Imi pare rau ca trece atat de repede, in acelasi timp astept atat de multe lucruri din viitor. E paradoxal, cu cat mi se pare ca trece mai repede, cu atat vreau sa treaca mai repede. 

Vreau sa facem. Sa mergem, sa invatam, sa descoperim impreuna. 

Viata cu un copil te duce in alt timp. N-ai voie sa te grabesti. N-ai cum, oricum. N-ai voie sa vrei mai multe lucruri o data, n-ai voie sa termini ceva, n-ai cum. 

E un timp nou, care nu e in cartile de gramatica. Un prezent constant care a trecut foarte repede. 

Simt ca m-am saturat sa treaca atat de repede, vreau mai mult timp din cate ceva. Vreau mai mult timp de joaca, mai mult timp cu masinute, cu topogane. Mai mult timp incercand sa tac, sa nu dau indicatii, doar sa urmaresc. Mai multe baabatatatata din care nu inteleg nimic. 

Cand cineva vorbeste o limba pe care nu o intelegi, abbatataaa tata baba, iar tu vrei sa intelegi, am descoperit ca nu e frustrant, ci motivant. Nu ma enerveaza ca nu inteleg, ma motiveaza sa caut sa inteleg. 

Am citit zilele trecute ca toti copii descopera la un moment dat cine sunt parintii lor. Era o intrebare, iti amintesti cand ai crescut suficient incat sa descoperi cine e cu adevarat tatal tau? Lupta e ca atunci cand o sa ajunga la acel moment, sa descopere pe cineva interesant, care sa merite un sentiment bun, nu o dezamagire. 

Cel mai frumos anotimp e Septembrie

Anul asta, prima oara mi-a mirosit a septembrie acum 2 saptamani, intr-o seara. Fum de tigara, amestecat cu esapament, parfumuri scumpe si toamna. Septembrie. 

Si sunetele, sunetele sunt diferite. Chiar daca aici n-o sa fie niciodata toamna de “acasa”, toamna incearca. Daca ar fi sa-l numesc, ar fi sunetul de copii care se joaca (inca) afara, pe inserat. inseratul vine mai repede. 

Intr-un mod ciudat, varsta de azi nu ma sperie. Acum ceva timp, era la categoria “batrani”. Imi amintesc clar o discutie cu un grup de prieteni, in care am zis ca un anonim, nu stiam cine e, nu prea are ce cauta in grupul ala, e prea batran.  Desi o zic de multe ori, nu ma simt batran. 

Nu ma simt diferit in niciun fel. Obosesc mai repede. si Fizic, si psihic. Dar, gandindu-ma mai bine, nici nu cred ca e “oboseala”.  pur si simplu uneori mi se pare irelevant sa continui ceva. 

zambesc cand scriu. nu s-a schimbat nimic, in continuare obtin tot ceea ce vreau, cu precizie, dor timpul parca uneori se dilata intr-un mod absurd. ma uit in oglinda si uneori sunt slab, alteori am parul prea lung, intr-o viata in care multe au ramas pe autopilot. 

am obtinut pana acum tot ce mi-am dorit, iar ce nu am, acum, ori nu am “inca”, ori nu am pentru ca a devenit irelevant, sau mi-am dat seama ca nu sunt dispus. 

uite, asta as pune ca cel mai mare castig pentru inca un deceniu (ce dramatic suna) - faptul ca mi-e mai usor ca niciodata sa renunt la tentatii sau provocari care m-ar obosi prematur. 

m-am indepartat mult, de multe locuri, obiceiuri ..  si de multi. unele amintiri mi se par .. dubioase. nu mai stiu daca e o amintire, daca mi-a povestit cineva? sau poate am citit? asta mi s-a intamplat mie? sau altuia? 

Am senzatia ca mi se cuvin din ce in ce mai multe- si stiu ca nu e bine. pentru ca, daca nu sunt atent, ajung sa le primesc - si multe din ele chiar nu erau pentru mine. 

trece si toamna asta. atent controlata. cu doar suficient miros cat sa stiu ca a fost acolo. cu doar cateva sunete indepartate de copii care se joaca pe inserat - dar suficient cat sa ma faca sa zambesc. complice, imi zambeste si ea, de departe. pastram distanta de siguranta. 

anul asta nu am inchis multe capitole. in schimb am deschis unele importante. astept pe cineva, cum n-am mai asteptat pe nimeni, niciodata, pentru ca n-a mai fost niciodata cineva la fel, pana acum. cineva facut de mine. dupa chipul si asemanarea, cum a spus cine a inventat cuvantul. astept. 

in sunetul unei mingi, al unor voci indepartate care alearga un caine, in mirosul inconfundabil al dorintei ca zilele astea sa mai stea inca putin. pentru ca asta e cea mai frumoasa toamna. cel mai frumos anotimp e septembrie. 

Ai grija ce-ti doresti

Pentru un om caruia i s-au indeplinit mereu dorintele, cel mai greu e sa aleaga ce sa-si doreasca. Mi-e greu sa-mi refuz dorintele. Totusi... a trebuit sa invat asta. Mai am de lucrat, nu sunt inca perfect (si cat de greu mi-e sa recunosc asta...). 

Mi-am dat seama, la un moment dat, ca ceea ce mi se intampla acum e ceea ce mi-am dorit, acum mult mult timp in urma. Eram "prins", inconfortabil, intr-o situatie pe care nu mi-o doream, nu-mi placea. Si mi-am dorit altceva. Doar ca, la fel ca in povesti, n-am avut grija la ce mi-am dorit. Am formulat pe cat de corect si complet mi-am dorit - si a iesit perfect, pentru ce am cerut. Ca intotdeauna. Doar ca nu a iesit perfect. A iesit chiar departe de a fi perfect. Pentru ca acum ma simt la fel de prins, inconfortabil si intr-o situatie pe care nu mi-o doresc si nu imi place. S-a schimbat doar decorul. Care corespunde totusi perfect cu ceea ce am dorit atunci. 

Superficialitatea asta a fost cel mai mare dusman al meu, intotdeauna. Am invatat multe lectii grele, de asta n-am trecut inca. Ai grija ce-ti doresti, ca s-ar putea sa se intample. Am invatat sa tac. Am invatat sa zambesc superior. Am invatat sa citesc printre randuri, am invatat sa ascult nu doar sa aud. Urmatoarea lectie importanta e sa invat asta cu formularea corecta si completa a dorintelor. 

Unul din pacatele mele capitale e uitatul in urma si ridicatul din umeri. Asa se intampla cand stii ca poti sa obtii tot ce vrei. Te uiti in trecut, iti dai seama unde ai gresit, si ridici din umeri, zicand "asta e". Ma uit la ce am, iar pentru cele care ma nemultumesc n-am niciun cuvant bun, am doar "asta e". Confortul asta al "daca vreau cu adevarat, o sa am" are o parte intunecata, foarte insidoasa. Cu fiecare dorinta indeplinita, creste o samanta de frica. Pentru ca fiecare dorinta indeplinita, isi arata dupa un timp "imperfectiunea". La urmatoarea dorinta, cineva sopteste in ureche "ai grija, ai grija". 

Si asa, am invatat sa refuz. Imi doresc, ascult vocea, imi amintesc, refuz. Si totusi... Unde se duce dorinta asta? Poate e mai bine sa petrec mai mult timp cu formularea, in loc sa o refuz pur si simplu. Aici sunt, la discutia asta cu mine, acum. In loc sa imi feresc privirea de la tot ce vreau si de la tot ce se intampla gresit, de frica de a nu mai gresi inca o data, trebuie sa-mi fac curaj sa formulez mai bine. 

Nu mi-a placut niciodata acest "ai grija!". Are multe nuante, cel mai des e "parintesc", direct interesat si binevoitor. Uneori, are o urma de repros, un atac voalat. Alteori e o amenintare pe fata. Cel mai des e o vorba aruncata, un "la revedere" fara substanta. 

Si nite ca am ajuns sa mi-l spun singur. Si stau in fata usii, spunandu-mi singur "ai grija", enervandu-ma pe mine ca imi spun asta, dar inca nu sunt hotarat sa ies nicaieri. Pentru ca, poate pentru prima oara, sau cu siguranta mai mult ca niciodata, acest "ai grija" de acum e primul pe care il simt cu adevarat. Stiu - mai bine ca oricine, cum altfel - ca ingrijorarea e reala. 

Chiar trebuie sa am grija. 

38

Imi aduc aminte de mine, cel care scriam aici - uneori aproape zilnic - ca de o alta persoana. Cineva pe care l-am cunuscut demult, cu care ma mai revad, din cand cand in cand.. dar din ce in ce mai rar, si mai putin. Avem din ce in ce mai putine subiecte comune, ne-am schimbat amandoi - fiecare are acum viata lui - dar totusi ne leaga ceva greu de desfacut. Eu vreau, chiar vreau sa ne veem mai des, sa petrecem timp impreuna asa cum o faceam acum cativa ani - dar nu sunt foarte sigur ca el o mai vrea. Poate da, poate imi fac prea multe probleme degeaba, poate pun prea mult raul inainte, poate sunt prea pesimist, prapastios (cum imi spun uneori cei din noua mea viata). Stiu sigur ca asta era una din trasaturile noastre comune.  Mi-e teama ca nu avem ce vorbi - si ezit - dar in acelasi timp, de fiecare data cand ne vedem, reluam totul de unde a ramas, ca si cum nici n-ar fi trecut cateva luni.

Astazi ne intalnim pentru ca am implinit 38 de ani. Lui nu-i vine sa creada - sincer sa fiu, nici mie nu prea. E o varsta pe care nu mi-am imaginat-o niciodata. Cand eram student, aveam profesori mai tineri de 38 de ani, si mi se pareau .. cum sa spun? Oameni in varsta? La unul din primele mele joburi, cand seful meu a facut 38 de ani am zis "Arata bine pentru varsta lui, nu stiam ca are atat de mult".

Sunt distante atat de mari, in timp. Ma simt acelasi, ma recunosc in foarte multe lucruri. Acelasi din "Parfum de femeie" sau din "Sunt acelasi". Si totusi, sunt un alt om acum, o simt din ce in ce mai des - si oricat de greu imi este, o recunosc deschis.

Mi s-au implinit atat de multe dorinte, incat am inceput sa am mare grija cand visez. Am inceput sa aleg cu grija - si am facut multe alegeri proaste. Balanta e inca (si o zic cu o oarecare teama) in echilibru. Nu stiu pentru cat timp, si nu stiu care va fi firul de praf care o va inclina intr-o parte (sau poate in cealalta?).

M-am amuzat, am recitit "parfum de femeie", eram intre doua avioane. Saptamana asta am avut doua, maine am altul, peste o zi inca unul.

Candva, in trecut - intr-un trecut atat de indepartat, incat trebuie sa citesc aici ca sa-mi amintesc de el - spuneam ca imi doresc casa in Malibu, si ca asta nu ma scoate automat din categoria oamenilor carora le place sa citeasca (nu mai tin minte formularea, dar imi amintesc bine ideea). Inca imi doresc casa in Malibu, si inca imi doresc sa am timp sa citesc. Pe masura ce ma apropii (de departe) de categoria cu Malibu, am din ce in ce mai putin timp sa citesc.

Nu stiu unde trebuie trasa linia. Poate nu sunt inca suficient de batran pentru asta. Astazi un prieten mi-a zis despre seful lui de 42 de ani ca a facut accident cerebral de la stress si oboseala. Stiu ca e ceva foarte real - dar in acelasi timp mi se pare ceva din categoria "nu mi se poate intampla mie". Asa cred ca gandea si el.

Bucuriile trec foarte repede. Am fost mereu un materialist, nu stiu cand am descoperit asta, dar nu curand. Imi place de mine materialist, n-am o problema cu asta - doar ca in ultima perioada acest materialism s-a transformat.. nu stiu cum sa definesc asta. Am scris in celalalt jurnal, acum cativa ani, despre valoarea "intrinseca" a obiectelor. In ultima perioada am descoperit din ce in ce mai mult aceasta nevoie de a avea "obiecte" de "valoare". Pe masura ce am inceput sa am lucruri mai scumpe, am descoperit - e adevarat, nu la toate, dar la multe din ele - valoarea lor intrinseca. Calitatea, durabilitatea, nu stiu cum sa definesc ceea ce vreau sa spun.

Din ce in ce mai des, in ultima perioada, mi se intampla asta cu "nu stiu sa definesc", "nu stiu sa spun in cuvinte", nu stiu sa..., nu pot sa. Nu stiu de ce nu pot sa exprim unele lucruri, sau de ce imi ia atat de mult timp sa gasesc forma potrivita. Poate am regresat, si nu mai stiu sa ma exprim - dar de cele mai multe ori senzatia pe care o am este ca "inca nu am ajuns acolo". Nici asta nu stiu sa exprim - e ca atunci cand inveti sa faci un lucru, iti iese aproape bine, dar nu perfect - iti dai seama ca lipseste ceva, iti dai seama ce lipseste, dar inca nu iese perfect. Trebuie doar sa mai incerci, sa incerci pana reusesti.

Ce spuneam mai sus mi-e usor sa descriu printr-o comparatie. Valoarea intrinseca a unui lucru e ceea ce originalul are, iar o copie a acestuia nu reuseste sa ofere, niciodata. Cumperi o copie, si oricat de buna e, mereu simti diferenta fata de original. Insasi conceptul de copie exclude valoarea intrinseca a originalului. Asa e si cu obiectele "de valoare" despre care vorbesc - au "ceva" pe care nu poti sa-l cumperi nicaieri altundeva, in niciun alt produs, cu niciun alt nume, la niciun alt pret.

Din copilarie am auzit "n-ai gusturi rele" - care venea de obicei ca un repros ca vroiam doar lucruri scumpe. E adevarat - am si recunoscut, sunt un materialist - si acum imi doresc si imi plac lucrurile scumpe. Dar imi plac tocmai pentru acea "valoare" de care vorbesc, si mi-a fost greu sa inteleg asta - dar dupa ce am inteles-o, mi-a fost si mai usor sa nu ma simt vinovat cand cumpar ceva "scump". Realitatea e ca diferenta se vede, se simte - si o recunosc foarte repede.

Uneori imi plac lucruri care amuza lumea, sau li se par ciudate, inutile sau nepotrivite. Probabil ca sunt. Am prin casa obiecte care n-au niciun sens. Am cumparat de la un batran, dintr-un targ, ceea ce credeam ca e un crucifix din lemn (nu era, este un obiect care se foloseste la ceva anume, mi-a explicat, am uitat ce). Nu ma intereseaza pentru utilitatea lui "intrinseca" - nu o sa-l folosesc niciodata, nici nu stiu pentru ce e. Nu a fost ceva scump - a fost 10 lei, sau ceva de genul. Dar este un "original", cum spuneam mai sus. Are acel ceva, care m-a chemat. Si nu doar el, pentru ca l-am ales dintre cateva, toate obiectele de pe masa batranului erau la fel, valoroase. Mi-a parut rau ca nu le-am putut lua pe toate (ar fi fost amuzant, ciudat, inutil si nepotrivit) - dar am simtit ca las in urma ceva de pret. Am luat doar o mica parte.

La inceputul anului am fost in Dubai - mai fusesem o data, iar acum cand am fost, am avut aceeasi senzatie - totul e impecabil, ireprosabil. E un produs scump, de lux. Dar... Nu mi-a spus nimic, nu l-am cumparat. Acum cateva saptamani, cand a fost vorba sa ajung iar acolo, prima reactie a fost "nu". Nu-l vreau, nu-mi place. Si astazi am inteles de ce. Am fost in Monaco - unde dai peste vechi, cu probleme, imperfect. Mic, aglomerat. Galagios, incomod. Dar asta e originalul - am simtit-o din prima secunda. Are acea valoare "intrinseca" de care spuneam. Nu stiu de ce, nu stiu ce anume i-o confera. Probabil ca sunt multi oameni care vad lucrurile exact invers - si nu-i contrazic. Dar pentru mine, e o fractiune de secunda cand se ia decizia asta - si n-o iau eu, nu stiu cum e luata decizia, dar nu e constienta - si decizia a fost "Da, asta e ... originalul". 

M-am plimbat pe strazi si mi se parea ca totul mirosea a parfum (desi probabil ca nu era asa), mi s-a parut ca totul era la locul lui - desi la un moment dat era un vacarm, trafic, lucrari de constructii, claxoane - epitomul a tot ceea ce urasc intr-un oras. La un moment dat, pe o strada am gasit o lada de rosii chery rezemata de peretele unei case. Era atat de nepotrivita in peisar, incat mi s-a parut ca e la locul ei, in marea schema a lucrurilor.

Mi-e greu - si nu am energia acum sa descriu toate lucrurile pe care vreau sa le spun. Poate o sa o fac in alta postare.

Ideea e ca as vrea sa gasesc in mine acel lucru care sa ma faca (sau poate "ma face") sa fiu un "original". Despre asta vreau sa fie ce mai urmeaza, cat o mai fi. Stiu ca sunt multi oameni care ma apreciaza (sunt si multi oameni care spun ca ma apreciaza, dar nu sunt neaparat convins ca e adevarat), dar as vrea sa stiu care e acel lucru care sa ma faca pe mine sa stiu ca eu sunt "originalul".

Poate e doar o lada de rosii cherry abandonata undeva - si mi-ar placea sa fie asa - dar vreau sa stiu de ea.

Cursa catre nicaieri

Posibil sa mai fi folosit citatul asta aici pe blog, nu mai tin minte: “If you don't know where you want to go, then it doesn't matter which path you take.”― Lewis Carroll, Alice in Wonderland

Am avut de multe ori sentimentul asta, pana acum - dar parca in ultima perioada e mai pregnant ca niciodata.

Pe masura ce imbatranesti, timpul trece mai repede. Am citit articole bazate pe studii care spun ca asta e o iluzie a creierului, care raporteaza ziua de azi la durata traita pana acum. Si una e sa raportezi 24 de ore la 5 ani, si alta la aproape 40. Am citit alte articole, mai noi, bazate pe studii care spun ca exista o cauza fizica a acestui fenomen, o schimbare ireversibila in creier care produce acest efect, al perceptiei accelerate asupra timpului.

Si ma citesc pe mine, zilnic, si imi spun ca nu e nimic altceva decat lipsa reperelor. Indiferent cat de repede mergi, cand faci acelasi lucru in fiecare zi, cand vezi aceleasi lucruri, aceiasi oameni, cand auzi si spui aceleasi lucruri, timpul se contracta si zilele trec din ce in ce mai grabite, intr-o cursa spre nicaieri.

Cand drumul pe care esti are o destinatie clara, uneori timpul se dilata - dar de cele mai multe ori devine foarte - prea? - scurt pentru tot ce vrei sa faci. Sau pentru tot ce trebuie sa faci ca sa ajungi unde vrei. Mi s-a intamplat de mule ori, si uneori ma gandesc ca asta e cauza pentru care ma tot regasesc fara scop. Poate e o forma de protectie (absurda) prin care incerc salungesc timpul. Nu functioneaza.

Asa ma regasesc acum, alergand pe un drum care nu duce nicaieri. Nu mai stiu cat a trecut, nu mai stiu de cand sunt aici. Desigur, pot deschide oricand un calendar, si pot citi un timp absolut - problema e ca nu ma identific cu el in niciun fel. E absurd, dar anul din spatele meu pare foarte scurt, desi ma uit in urma si totul pare foarte departe.

Plantez tot felul de piloni, pe unde urmeaza sa trec. Am noroc, din punctul asta de vedere, am reusit mereu sa ma proiectez in fata, cu cativa kilometri, cu cateva zile, saptamani, luni. Dar cam atat. Nu m-am vazut nicaieri, niciodata, peste cinci ani. Viitorul ramane ascuns, si nu reusesc sa ma hotarasc daca vreau sa fixez un pilon atat de departe.

Mi-e frica, cred ca asta e cel mai sigur in momentul asta. Mi-e frica pentru momentul de peste cinci ani in care ma trezesc pe aceeasi sosea, trecand pe langa acest (acel?) pilon. Nu mi-e frica ca n-o sa-l gasesc, nu mi s-a intamplat niciodata. Mi-e frica tocmai pentru motivul ca o sa-l gasesc acolo - dar o sa trec pe langa el rusinat, pentru ca nu a iesit bine, pentru ca nu e ce imi doream, sau poate pentru ca il vad, il depasesc, dar nu e tocmai pe drumul meu, e undeva paralel.

Pe masura ce trece timpul, imi dau seama ca mi-e din ce in ce mai frica sa imi doresc. Desigur, ma regasesc de multe ori in situatii inconfortabile, in care Imi doresc lucruri materiale, si multe din aceste situatii sunt dureroase - imi dau seama ca acum pot. Acum pot sa cumpar cam orice imi trece prin cap ca mi-as dori. In acelasi timp, dorinta asta de acum vine cu o dezamagire pe care nu mi-as fi imaginat-o acum 1-15-20 de ani. Niciunul din lucrurile pe care le-am cumparat, oricat de scump, oricat de mult mi l-as fi dorit, nu mi-a adus multumirea pe care mi-o imaginam in dorinta.

Si de cele mai multe ori evit sa privesc in ochi dorintele astea. Am ajuns sa le vad ca pe niste slabiciuni. Pentru ca stiu ca voi fi dezamagit, dupa. Pentru ca stiu, oricat de mult imi doresc, ca nu depre asta e vorba.

Totusi, rapsunsul la unica intrebare care ramane - ce-mi doresc de fapt - imi ramane in continare ascuns. Nu stiu - si asta ma doare mai mult decat orice. Nu stiu ce-mi doresc de fapt. Sau, mai bine zis, ce sa-mi doresc.

Nu stiu unde sa arunc pilonul, dupa care mai apoi sa ma uit cu nerabdare. Nu stiu daca sa-mi doresc un altfel de pilon, pentru ca, poate, aparitia lui ar duce la aceeasi dezamagire - pentru o perioada, timpul s-ar comprima, si as ajunge acolo. Oriunde e acel acolo. Si as ajunge deamagit.

Am citit de multe ori ca nu conteaza destinatia, conteaza calatoria. Dar parca nu are niciun farmec, calatoria asta, cand nu exista nicio destinatie clara.

Ma simt pierdut, si nu stiu daca sunt capabil de efortul de care ar fi nevoie ca sa pun toata povestea asta intr-o ordine, oricare ar fi ea.

Iluminare si Paranoia

Ieri, in timp spre conduceam spre birou, mi-am dat seama ca pe masura ce mergeam timpul pana la destinatie crestea, in loc sa scada. Cand plecasem de acasa aveam de facut 45 de minute. Plecasem de 10 minute, si mai aveam de facut 54 de minute. In orasul asta nu se respecta nici legile fizicii.

Ascult Plesu, Minima Moralia, o carte despre etica - intr-un contrast fantastic cu ce se intampla peste tot in jurul meu. Nedemolabila complezenta - asa spune Plesu. Functionam intr-o nedemolabila complezenta. Traim [...] într-o lume a carei principala dezordine risca sa fie faptul ca toti membrii ei se simt moralmente in ordine sau ca toti resimt dezordinea proprie drept neglijabila. 

Mie mi se pare ca aici se traieste anesteziat. Oamenii nu numai ca nu isi dau seama ca nu e in regula ce se intampla, ce li se intampla - dar mai mult, majoritatea cred ca nu isi mai dau seama de nimic. Unii incearca, dar prea putini, prea putin. Marea majoritate nu stie ce face, nu stie de ce.

Vad in jurul meu din ce in ce mai des turme de oameni. Care nu mai au motive, nu isi mai explica de mult nimic. Muta aer dintr-o parte in alta, il respira cu gura deschisa, mereu intr-o stare de precautie impletita cu neincredere si cu acel concept fantastic pe care l-am invatat in copilarie - "mania persecutiei".

Semne clare de paranoia. Neincredere continua, mania persecutiei, completata din plin cu megalomanie - mania grandorii - pe care am ajuns sa o vad in orice om cu care interactionez. Astazi orice tanar de 18 ani are experienta de viata mai mare ca a parintilor nostri, orice analfabet e filosof si orice zidar e programator. Semne clare de boala, pe care nu le vede nimeni. Sau cine le vede, le ignora, sau le zambeste, ridicand din umeri. Sau si mai rau, frecandu-si lacom mainile. O tara de maniaco-depresivi e profitabila pentru multi.

Aici - orice ar insemna acest aici, spatiul si timpul pe care il ocup eu, zilele astea - drumul spre iluminare se supune acelorasi legi distorsionate dupa care functioneaza si traficul. Pe masura ce mergi, timpul pana la destinatie creste, nu scade. Si cu cat mergi mai repede, cu atat risti sa nu mai ajungi niciodata.

Capitolul 2, in care nu stii ca esti prizonier

1. La vest apare un munte

2. Prizonier

Din cladirea de sticla unde lucra M, in majoritatea timpului se vedea un Bucuresti diferit. In primul rand, era un Bucuresti foarte verde. Adevaratul Bucuresti era ascuns undeva in departare, dincolo de un lac, dincolo de un parc care, vazut de sus, parea o mica padure. De fapt, chiar era o mica padure - doar ca o padure a unor copaci speriati, tinuti prizonieri intre betoane.

In departare, linia orizontului era intrerupta din loc in loc de cele cateva cladiri mai inalte ale orasului. Mult gri inform, din care se ridica din cand in cand o mica idee de sticla. Undeva in spate se profila Casa poporului - si Catedrala, care evolua zilnic si se apropia incet, insistand sa creasca mai mare si mai inutila cu fiecare zi.

In ziua aceea, drumul pana la birou fusese - parca - mai lung ca oricand. Sa conduci in Bucuresti nu e niciodata un lucru simplu - si nici placut - mai ales cand te duci spre serviciu, dimineata. Dar e cu atat mai complicat si neplacut cand tocmai ti-a vorbit o pisica, in gand, dupa ce ai vazut un munte care a aparut din senin. "Tehnic vorbind, dintr-un nor", se gandi M, in timp ce claxona nervos un taximetrist care blocase intersectia.

Bucurestiul e un oras pervers, care te atrage, te amageste, iti da sa incerci orice vrei - pana devii dependent. Si, in final, prizonier. Ca in versurile de la Hotel California, orasul e programat sa te primeasca, cu gust dulceag de sampanie scumpa si sunet difuz, de petrecere decadenta. Majoritatea oamenilor de aici traiesc un chin - si se vede cu ochiul liber. Atunci cand au venit aici, erau calatori, vanatori, in cautare de ceva, poate un refugiu, poate un loc sa se ascunda - sau poate o viata mai buna.  Unii dintre ei au ajuns "acasa". Dar marea majoritate sunt doar prizonieri - si nici macar nu isi dau seama. Si Bucurestiul stie asta, si se strange in jurul lor, zi de zi, ii tine captivi, le asalteaza simturile pana le desfiinteaza cu totul, ii incoloneaza in directii inutile si ii hraneste la liber cu agresivitate si nihilism.

E greu sa iti dai seama ca esti prizonier, in Bucuresti. Fiecare strada e strajuita de cladiri din ce in ce mai inalte, dupa care nu ai ce sa mai vezi. Pana si mesajele de ajutor cu "Priveste cerul" au fost de mult acoperite de straturile de cenusa de la esapamentul sutelor de mii de masini care circula fara rost. Oamenii au uitat ca undeva in departare, dupa cladiri, exista si altceva. Au uitat - iar sansele sa-si aminteasca sunt mai slabe cu fiecare zi. Clipa dupa clipa, paianjenul gigant isi tese panza in jurul lor. Iar celor care, din inertie, vor sa mai plece - nu le este nimic interzis. Dar le este din ce in ce mai greu.

Drumurile care leaga Bucurestiul de lumea reala sunt din ce in ce mai aglomerate. Si, cu fiecare clipa care trece, paianjenul tese si tese. Vrei sa scapi? La munte, la mare? Acasa? Poti, dar o sa te coste. O sa te coste timp in care o sa vezi doar masinile - aceleasi - pe care le vezi si in coloanele din drum spre birou, si o sa respiri - aceleasi - noxe de la masinile care au facut rar-ul cu spaga. Iar daca insisti, o sa te coste din ce in ce mai mult, pana o sa te coste chiar viata, pe una din soselele prea aglomerate de soferi cu mintile hranite cu agresivitate si fum de diesel. Daca insisti sa pleci, pana la urma vei deveni o carcasa uscata, mumificata undeva pe panza cu fire subtiri de asfalt, din mijlocul careia capitala europeana - cu cefalotorace si abdomen nesegmentat - rade stirb, tusind din cand in cand de la noxe.

Si totusi, din loc in loc, Bucurestiul permite cate o cladire inalta, de unde poti vedea pana departe. Dar si de aici, de sus, orizontul se strange cu fiecare zi, ascuns de noxele rosiatice care plutesc peste tot. Tutusi, pentru cei care sunt dispusi sa plateasca pretul, exista speranta sa vada ca orasul se termina undeva. Dincolo, este ceva. Inca mai este ce era "inainte". Pretul e greu de platit. Paianjenul nu face afaceri proaste. Pentru fiecare om pe care il pierde, inghite mii. Castelele inalte te atrag cu mirajul orizonturilor nemarginite - cand defapt sunt doar pereti din ce in ce mai inalti. Geamuri mari, prin care nu ajungi sa te uiti niciodata, fiind prea concentrat in ecranele mici. Iar cand te uiti, uiti sa privesti departe, privesti in jos, la aglomeratie. Iar uneori te vezi reflectat in geam, si nu mai vrei sa privesti la nimic.

M statea acum in fata geamului inalt, din castelul de sticla, uitandu-se neincrezator spre munte. Pentru ca da, era un munte acolo unde ieri, cand plecase, nu era decat linia orizontului, neintrerupta. Un munte frumos, parca desenat, cu creasta acoperita de zapada. Da, vreau sa merg, gandi M, si il trecu un fior.

In spatele lui se auzi notificarea de la email. Si inca una. Si inca una. M stranse din din dinti, si se aseza pe scaun, cu spatele la geam. Prizonier.

O poveste greu de citit

In fata unei foi albe, uneori ai ceva de spus, alteori nimic, oricat ai incerca. Uneori e simplu, cuvintele vin de la sine. Cand nu se intampla asta, totusi, e foarte complicat, pentru ca ai de ales - ori scrii ceva, orice, ca sa bifezi o zi, ori pur si simplu nu faci nimic. Ascunzi foaia, si speri ca maine o sa fie mai bine. Si ce se intampla cand totusi scrii - pentru ca uneori arunci pur si simplu tot, nu ramane nimic - atunci "se pune" ca ai scris ceva, sau nu? Conteaza actiunea, sau rezultatul (inexistent)? 

Pe masura ce trece timpul imi dau seama ca si in viata e la fel. Zi dupa zi. Ori ai ceva de spus, ori nu, zilele trec, iar la final, nu stiu dupa ce se judeca rezultatul. Sunt zile cand am ceva de spus (si am senzatia inconfortabila ca sunt cam rare) - si sunt zile cand, daca pun ceva pe foaie, o pun doar datorita disciplinei. Si de cele mai multe ori sunt doar aberatii... pana la final nu-mi ramane decat sa-mi iau ziua, sa o strang in pumn si sa o arunc in uitare. Sau, si mai rau, sa ramana undeva aruncata, mazgalita neinteligibil. 

La un moment dat am descoperit (am constientizat) ca am o doza neasteptata de disciplina. Am avut puterea, cand mi-am propus cate ceva, sa duc la capat, sa rezist, sa nu cedez drumului usor, etc.  In acelasi timp, e limitata - uneori sunt pus in fata unor actiuni care mi se par inutile, sau - fac o concesie - a caror utilitate nu mi-e foarte clara, sau evidenta. Si atunci nu ma pot convinge deloc sa merg mai departe. Nu pot. E o forta pe care n-am doborat-o niciodata. Sau, si mai grav, fac ceva doar "de dragul de a face" - o expresie a carei ironii am descoperit-o nu de mult - stiind ca n-o sa iasa nimic, intr-un autosabotaj de manual. 

Adun din ce in ce mai multe zile desenate cu linii absurde, forme necunoscute schitate cu dungi ingrosate, pisici si braduti care decoreaza un relief inexistent. Zile mototolite si aruncate la gunoi, sau parasite pe un colt de birou - doar ca sa fie aruncate mai tarziu, la o curatenie mai atenta. Scot, in fiecare dimineata, o foaie noua - dintr-un dulapul inchis, unde nu vad cate mai sunt. Incerc sa scriu, pe apucate, cate o propozitie, o fraza, poate un paragraf - si sa pastrez cat mai multe din ele, sa nu arunc chiar tot. Nu prea iese nimic - o poveste greu de citit. 

Prea departe

Orasul asta arata mai bine, asa, vazut de sus. Pare mai curat, mai putin aglomerat. Si cosmopolit, un oras plin de viata. Mai ales acum, cand e atat de frumos afara. Asa era si anul trecut, pe vremea asta, atunci, cand a inceput totul.

Isi intoarse privirea spre monitor, dar degeaba, nu se putea concentra la nimic. In birou e liniste – desi in fundal se aud, sters, vocile celor din sales, agitatia si ritmul infundat al muzicii house, pe care n-o mai suporta.  

M-am saturat, nu mai vreau. Nu mai pot.

Tranti nervos mouseul si ridica de pe birou obiectul mic, stralucitor, de care nu se mai despartise de anul trecut. Ii aducea aminte de ea.

a

Nu m-a mai chemat, nu m-a mai cautat. Si asa mi-a zis, o sa vorbim, o sa ne auzim. Si nimic. Poate ar fi trebuit sa mai fac eu, sa mai zic eu... Dar am incercat. Ce sa-i mai zic?

Isi arunca iar privirea afara, pe geamul mare de sticla. Un oras impersonal, pe care nu-l mai simtea de mult acasa. Acasa. Realitatea e ca nu mai voia acasa. Voia acolo, inapoi, langa ea. Liber, departe.

Nu mai vreau, nu mai pot..

Vocea stridenta il facu sa tresara, si scapa din mana insigna mica, cu logoul firmei imprimat auriu pe negru.

P, e gata raportul? Trebuie sa-l trimitem celor din sucursale...

Ultimul martor al acelui oras

Am mai trecut de cateva ori pe acolo, dar nu m-am mai oprit niciodata, de atunci.

Astazi da. Am parcat pe partea cealalta a strazii. Si am intrat in carturesti gandindu-ma ca o sa cumpar o carte, nu o agenda. Am cumparat doua carti,  nicio agenda. Am citit si o povestire de murakami, in picioare, printre rafturi. N-am mai citit demult murakami - nici nu stiu daca au ai aparut la noi carti de el sau nu.

Imi aduc aminte multe momente din ziua aceea. Stiu ca era zapada - era februarie, cred. Nu-mi amintesc cum am cumparat agenda. Mai important, nu-mi amintesc cum am ajuns acolo, cum am parcat, sau ce am facut mai departe.

Imi amintesc cum ma simteam, si imi doresc sa nu-mi fi amintit. Am mai fost furios de multe ori, de atunci, dar n-am mai urat niciodata la fel de mult ca in ziua aceea. A fost o zi buna, atunci. O zi in care am trecut mai departe, cumparand o agenda.

Acolo, pe strada, pe un perete sta scris "Suntem ultimii martori ai acestui oras".

Martor incomod.

Calatorului ii sta bine cu drumul

4 August 2017

Cand eram copil, inainte sa incep scoala, pe la 5-6 ani, bunica'miu ma ducea la gara, sa vedem trenurile. Mergeam cu bicicleta lui, pe care montase un scaunel special de copii - pe care ma urca el, pentru ca nu reuseam singur. Ne opream mai intai in parc, de unde el isi lua o tuica - ori pentru ca era prea cald, ori prea frig, ori pentru ca il durea capul sau vreo masea. Era un parc frumos, renumit (ni se spunea noua) in toata Moldova, cu alei strajuite de castani, cu lac si barcute, unde mi-am petrecut mare parte a copilariei. Si apoi, peste drum, ajungeam in gara. Imi placeau trenurile, aveau un farmec aparte, uriasi dormitand cu pufaituri misterioase. Inchid ochii si sunt inca vii - mirosul de catran, impiegatii incruntati, imbracati corect la uniforma, transpirati in caldura nebuna a unor zile de august de dinainte de revolutie.

In gara noastra, nod feroviar important al vremurilor interbelice, exista un tren special. Special pentru ca era mereu garat pe o "linie moarta", si care, atunci cand se pregatea de plecare, era intors printr-o manevra complicata, care dura cateva zeci de minute, si care presupunea un drum de cativa kilometri in afara orasului. Trenul asta era special si pentru mine - din cand in cand, ne urcam toti trei in el (eu, bunicu' si bicicleta), si plecam trasi de o locomotiva galagioasa pe aburi. Am multe amintiri cu acest tren, si toate legate de Bunicu' Tramvai - asa ii spuneam eu, pentru ca dupa cateva paharele de tuica incepea sa fredoneze Du'ma acasa mai tramvai, o romanta din tineretile lui, dinaintea razboiului (razboi in care a luptat "la geniu", trimis in linia intai la cotul Donului, pentru ca se incurcase cu nevasta unui maistru de la arsenal). Prin oras, bunicu Tramvai era doar Ilioiu', asa ii spuneau ceilalti - si cunostea pe multi in oras, ca fusese directorul fabricii de zahar, pus de comunisti, prin 47. Tot comunistii l-au exclus mai tarziu, crezand ca fusese legionar... dar astea sunt alte povesti.  Important e ca impiegatii il lasau sa urce in tren (sau, cine stie, poate le dadea si lor de'o tuica) cu bicicleta si copil, iar uneori stateau la povesti, povesti fascinante, cum rareori am mai auzit de atunci, despre razboi, gari nestiute din Baragan sau - mai pe soptite - bancuri cu Ceausescu.

Atunci au inceput sa-mi placa trenurile, si ne-am iubit mult... in fiecare an, mergeam cu ai mei la mare, cu trenul, o noapte intreaga - ma trezeau cand ajungeam la Cernavoda, sa vad Dunarea, si mirosul ala de vagon incins se amesteca cu aerul sarat care anunta concediul. In vacantele copilariei am invatat sa iubesc si marea, orizont la fel de indepartat, in sufletul meu, ca orice destinatie a trenurilor pe care le vedeam plecand fara mine - si nu stiam unde.

Eu m-am nascut in aceeasi zi ca Bunicu' Tramvai, pe 26 Septembrie (dar la vreo 70 de ani diferenta) - si mama mereu imi spunea, obidita, ca i-am mostenit dorul de duca. Pentru ca Bunicu mereu pleca undeva - stiam toti ca pleaca, nu stiam intotdeauna pentru cat timp sau unde. Nu stiu daca e adevarat, sau poate chiar ea mi-a bagat asta in cap - dar mie chiar mi-au placut drumurile. Am stat mult pe drumuri pana acum, cu trenuri, masini, in barci purtate de furtuni pe marea de care m-am indragostit nebun, si cu avioane care m-au dus peste ocean, mai departe decat as fi visat vreodata in copilarie. In locuri pe care nu mi le imaginam niciodata atunci, in gara mea mica, de provincie.

Dar ce-am urat, intotdeauna, au fost plecarile, clipa aceea scurta - dar care parca nu se mai termina - in care simti cum pleaca trenul. Nu mi-au placut niciodata despartirile, momentul ala gol, cand simti ca ramai singur, indiferent daca pleci sau esti lasat in urma, pe peron.

Bogdan spune mereu ca inceputurile si sfarsiturile sunt cele mai frumoase. Il contrazic - se mai intampla, ne stim de'o viata - sfarsiturile sunt grele, goale, reci, cu noduri in gat, nostalgii si regrete. O parte din mine n-ar vrea sa plece nicaieri, niciodata.

Si totusi, m-am obisnuit cu plecarile. Cealalta parte din mine n-are niciodata stare. Chiar daca de fiecare data e greu, si parca mereu mai greu ca data trecuta, calatorului ii sta bine cu drumul.

Asa ca plec. Nu stiu unde, si nu stiu pentru cat timp.

Ma sui intr-un tren despre care nu stiu nimic (sau prea putin). Poate e ca trenul meu special, care o sa ma aduca inapoi, dupa o plimbare absurda si inutila. Dar, cel mai probabil, n-o sa mai treaca vreodata prin gara asta frumoasa. Trenul asta nou imi pare cam neingrijit, iar impiegatii sunt cam scortosi si au priviri hoate.. dar am mai vazut ca ei, si nu mi-a fost niciodata frica de oameni.  Mie, daca mi-e frica de ceva, mi-e frica de mine. Poate n-o sa-mi placa unde ma duce, poate n-o sa-mi placa cu el, si o sa cobor repede, intr-o gara necunoscuta, asteptand unul mai bun. Nu stiu ce o sa se intample, nu stiu incotro pleaca, dar stiu ca trebuie sa urc, si trebuie s-o fac acum, nu-mi da pace gandul ca-l las sa plece fara mine.

O sa-mi fie dor de voi, imi sunteti dragi. Sper ca in timpul asta m-ati iubit mai mult decat m-ati urat, si poate v-am ajutat, cu ce-am reusit, sa va fie mai bine ca inainte. Mi-am luat la revedere de la multi oameni, si le-am zis mereu ca daca vor avea nevoie de ceva, sa ma intrebe si pe mine. Daca voi putea, vreodata, sa va ajut cu ceva, o sa aveti mereu cum sa ma gasiti. Si chiar daca n-aveti nevoie - ca aveti tot ce va trebuie, norocosilor, trebuie doar sa aveti curajul si inspiratia sa folositi tot ce stiti - cand va aduceti vreodata aminte de mine, dati-mi un semn.

Nu-mi pare rau pentru ce n-am facut bine (sau la timp, sau deloc), ca timpul trece si greselile se uita. O sa le uitati si voi pe-ale mele, iar daca n-o sa puteti, asta e, accept si reprosurile. Imi pare rau, uneori, poate trebuia si puteam sa fac mai mult, dar acum e prea tarziu pentru asta. Si imi mai pare rau ca n-am avut inspiratia sa ascund in contract, pe undeva, un paragraf nevinovat care dupa plecare sa-mi dea voie sa trec sa vad pisicile - dar ma bazez pe faptul ca o sa ma primiti. Am fost eu pe aici si inainte sa lucrez cu voi, poate o sa ma primiti si dupa...

Scriu mailul asta si ma gandesc ca poate n-o sa-l trimit. Poate nu acum. Sau poate o sa il trimit, si apoi o sa va zic, cu un zambet incurcat, ca nu mai plec, sa-l uitati, sa va prefaceti ca nu l-ati primit. Cine stie. Dar pana atunci, locomotiva a fluierat, impiegatul cu zambet siret imi face semne grabite sa urc, si mi-e cam frica - ca stiu de unde plec, dar nu stiu unde ma duc.

O sa va scriu, de pe unde ajung.         

Eu, el

N-am scris niciodata de ziua mea, si scriu de ceva timp. Nu stiu de ce, si nici nu-mi amintesc sa fi avut vreodata intentia, ca acum.

Imi amintesc cand am scris despre moarte, in parfum de femeie, atunci era inainte de ziua mea, o zi pe care nu-mi amintesc sa o fi asteptat vreodata cu deosebita emotie. Eram intr-un mall pustiu, in Timisoara, un strain singur. Ma aveam doar pe mine si fricile mele - si cum ma citesc acolo, asa am fost mereu, pierdut intre dorinta si frica. Mereu a fost asa, de cand ma stiu.

Am avut mereu privilegiul (norocul?) de a fi inconjurat de oameni fantastici. Oameni care m-au tinut de mana cand aveam nevoie, care m-au impins de la spate, care m-au tinut in brate, mi-au dat peste mana cand faceam vreo greseala - si care m-au lasat sa plang atunci cand aveam nevoie. Oameni carora n-am sa stiu niciodata sa le spun multumesc, sunt prea timid pentru asta.

Cel mai des, insa, l-am avut langa mine pe celalalt eu. Un ins dubios, cu privire piezisa, pe care n-am ajuns niciodata sa-l cunosc cu adevarat, de care de cele mai multe ori mi-e frica, dar pe care stiu ca pot conta oricand - stiu ca e acolo. Ma asteapta mereu - rareori cu o vorba buna, de cele mai multe ori nemultumit si reclacitrant, cu tot felul de idei, care de care mai nenorocite.

Omului asta ii datorez multe, si bune si rele - iar intre noi s-a legat o intelegere nescrisa (pana acum). El vine cu ideea, eu nu refuz (mi-e frica de el), si ne aruncam inainte. Dar ma bazez pe el sa ne tina la suprafata, sa mai faca un pas cand eu nu mai pot, sa taca atunci cand eu plang (sau rad), sa se opreasca cand e deajuns. Si nu m-a dezamagit niciodata. Uneori il admir, are scopuri nobile. De cele mai multe ori il dispretuiesc, si imi vine sa ii strig ca e un oarecare, ca si mine, un chip de lut, un nimeni. Ne certam cu zilele - si sincer nu stiu de ce se mai oboseste, pentru ca pana la urma eu n-am niciodata dreptate. Isi duce crucea, cu mine, si in putinele mele momente de sinceritate, ii sunt recunoscator. Nu m-a parasit niciodata.

Eu nu prea il caut - apare din cand in cand, mai ales in momentele mele de singuratate. Bodogane si vorbeste prostii (de obicei il evit), uneori tace si el, ne uitam amandoi prin parbriz, inainte, fiecare cu gandurile lui. Atunci mi-e cel mai teama de el, cand tace.

Si totusi il caut, uneori. De cele mai multe ori il caut sa-i reprosez ca ne-a bagat intr-o mare mizerie. ca nu a gandit bine. Ca nu se poate, ca un idiot.

Vreau sa-i spun doar atat, am mai trecut un an, nici eu nu stiu cand s-a dus, el sunt sigur ca n-are idee. Sa incercam sa ne bucuram impreuna de ce a fost. Pentru ca nu stiu in ce ne-a bagat de data asta, dar usor n-o sa fie.  

O lume nebuna, nebuna, nebuna.

le scriu aici, sa nu le uit, mi s-au parut amuzante.

Prima, in Lidl. Eram la casa, cu produsele asezate pe banda. In spatele meu, o voce de barbat se ciondaneste, prin telefon, cu o sotie sau poate un copil. "Bine, bine, ma duc sa iau si biscuiti de aia". Revine grabit, cu biscuitii. Ii aseaza pe banda, dupa care, cu un gest neinteles, se aseaza la coada in fata noastra. Fara sa priveasca in stanga sau dreapta, fara contact vizual, cu atitudinea aia a omului care stie ca greseste, dar care nu e pregatit sa recunoasca. "Daca eu nu te vad, nici tu nu ma vezi". L-am lasat in pace, sa inainteze in paralel cu produsele noastre de pe banda, in timp ce noi am ramas in spate, cu ale lui.

Si a ajuns la casa. Iar in momenul in care casiera l-a intrebat daca nu doreste si o sacosa, s-a prabusit cerul. Speriat, i-a zis "pai astea nu sunt ale mele". Si a urmat un moment lung, savuros, in care ea se uita la el, fara sa inteleaga, iar el se uita speriat oriunde in alta parte. L-am lasat, l-am lasat. Si a repetat "astea nu sunt ale mele". Si am zis "da, sunt ale noastre". A tresarit, si fara sa se uite la noi, a trecut in spate, langa biscuiti.

A fost amuzant, dar n-am inteles. N-am inteles si n-o sa inteleg niciodata.. de ce ai face asa ceva? Instinctul asta de a "te baga in fata".. cat de puternic este?

Nici acum nu inteleg, asa cum n-am inteles nici atunci cand am plecat din Lidl. Razand.

...

In alta zi, la Mega Image. La fel, la casa. Clienta din fata mea termina, si dintr-o data apare o a doua casiera. O doamna respectabila, 50+. Ii spune casierei care era deja acolo ca "e gata". Si fac schimbul.  Casiera care pleaca isi goleste sertarul cu bani si bonuri intr-o punga, si pleaca. Doamna mea se aseaza pe scaun, si produce de undeva (chiar nu stiu de unde, am pierdut momentul) o punga a ei, plina cu bani si bonuri. In spatele meu, la casa, aseza deja produsele urmatoarea clienta, o doamna similara ca varsta, 50+.

Ei, si incepe. Casiera mea noua desface cu greu nodul de la punga de plastic, si incepe sa scoata banii. Si ii aseaza, zeci la zeci, cinci la cinci, lei la lei. dupa care mai gaseste unii rataciti, si ii sorteaza si pe astia. Apoi ii aseaza in sertar. Zeci la zeci, cinci la...

Radeam, deja, mai pe tacute, mai pe auzite. Ma uit la doamna din spatele meu, si ma bufneste un hohot de ras, un ras... cum n-am mai ras de mult. Era rosie ca racul. Cu buzele stranse, vinete, rosie pana in vrful urechilor, si clatina dezaprobatoare din cap. Casiera noastra nu ridica capul din bani. Acum sorta monede.

A durat ceva, a fost un duel al vointelor. Eu am fost singurul care am pierdut, am ras. Si am ras din suflet, de se uitau cei din jur la mine. Ele doua au luptat pana la capat, casiera fara sa ridice ochii din banii pe care ii sorta innebunitor de incet, asteptand parca sa ii reproseze cineva ceva, iar doamna din spatele meu, in pragul unui atac nervos, s-a abtinut si nu a spus nimic. Cel putin pana am plecat eu. Razand.

Prieteni vechi

Am avut primul calculator in '89. Nu mai stiu daca a fost cadou de ziua mea sau nu, imi amintesc insa foarte bine emotia. Si-o aminteste si mama, si imi aminteste si mie ca eram fericit. Am multe amintiri din perioada aceea, multe momente petrecute in fata ecranului negru cu verde si a sunetului programelor incarcate si salvate pe casete. Cred ca cel mai des ma jucam, dar imi amintesc si cum am "invatat programare" intr-un limbaj ciudat, numit Logo, care mai tarziu am aflat ca e (era?) inrudit cu Lispul (pe care mai tarziu am invatat sa-l urasc). Am petrecut foarte mult timp cu acel calculator. Intr-o lume care se schimba fundamental in jurul meu, avea un loc foarte bine definit (si in casa dar si) in viata mea de zi cu zi. Era mai mult decat un obiect - privind in urma, asa limitat cum era, era mai mare decat o lume intreaga, atunci. Cu tastele lui albe, inghesuite, monitorul verzui cu miros de plastic incins si casetofonul conectat prin fire si mufe ciudate, lipite de mine impreuna cu tata intr-o configuratie neimaginata de producatori, pentru a elimina cat mai mult din frustrarile dese ca "nu se incarca", HC-ul mi-a fost prieten, refugiu si profesor pentru mult timp.

Era, pe atunci, o lume in care "calculatoarele" cresteau mai repede decat mine. Nu mai stiu cand, dar la un moment dat HC-ul 90 (pentru ca asa se chema minunea produsa de ICE Felix, intreprinderea de calculatoare electronice, pe langa al carei sediu in ruine mai trec din cand in cand, prin Bucuresti) a imbatranit mai repede decat mine, si a iesit, treptat, din viata mea. A ajuns, dezmembrat, undeva prin casa, unde sper ca inca mai exista, pentru ca mi-am dorit de mult sa vad daca mai porneste. E o piesa de muzeu, un batran uitat de timp si de viteza cu care am crescut si ne-am schimbat toti.

Pentru o perioada n-am mai avut calculator in casa. Aveam acces, si priveam cu uimire cum se dezvolta urmasii lui HC, m-am jucat pe un IBM cu procesor 8086 cu o configuratie foarte complicata, cu diskete de 5'25, apoi pe un 286, pe 386, am vazut emotia in niste "profesori" care au instalat Windows 95 de pe diskete. Erau mai tineri decat sunt eu acum.

Cand eram deja in liceu, faptul ca nu aveam calculator a devenit o problema atat de presanta, incat de voie de nevoie (mi-e teama de momentul in care o sa am un copil adolescent care isi doreste ceva) ai mei mi-au cumparat calculator, din nou. AMD K6 2 3D 266 Mhz, S3 Virge. Cuvinte fara sens, acum, pierdute undeva in istoria anilor 90 - foarte greu de transmis emotia de atunci, si cat de mult insemnau ele pentru mine.  Imi amintesc foarte multe din primele zile cu acel calculator, nu are rost sa le enumar aici. Pentru mine, seara aceea in care a ajuns calculatorul in casa, si in care a pornit prima oara, a fost sfarsitul unei vieti, si inceputul uneia noi, foarte diferite. In mine, fara sa ma gandesc prea mult, e "inainte" si "dupa". "Inainte" stateam pe afara, mergeam cu bicicleta, faceam niste lucruri care "dupa" au devenit secundare. Am descoperit atat de multe, intr-un timp atat de scurt, incat acum mi se pare de neimaginat. Am petrecut atat de mult timp, in atat de putin timp - am desoperit atunci acel sentiment de detasare de lumea "reala" care a devenit o problema atat de mare pentru societatea de astazi. Momentele in care eram "la calculator" erau atat de diferite si deconectate de orice altceva, incat imi amintesc doua vieti, care se luptau. Pana la urma, n-a castigat niciuna din ele. Au pierdut amandoua, am reusit sa castig eu. Cu perioade lungi, care inca mai apar, in care calculatorul e ceva in sine, univers cu care nu poate concura nimeni si nimic, urmate de alte lungi perioade in care e doar o unealta, un obiect fara semnificatie intrinseca. Am iubit calculatorul ala, si l-am urat, in parti (poate) egale. M-a invatat multe, mi-a fost prieten si doctor, dar a fost si un demon insidios, care m-a transformat. M-a tinut de mana, la bine si la rau, intr-o perioada in care am descoperit multe despre mine, si am creat impreuna un om care s-a schimbat prea putin de atunci.

Si toate astea, fara Internet. fara chiar sa stiu ca exista asa ceva, atunci.

Acel calculator s-a transformat odata cu mine, am schimbat in el piesa cu piesa asa cum cresteam si eu, pana cand din el n-a mai ramas decat amintirea celui initial. A functionat, ca si mine, 24 din 24, uneori cu piesele afara si racite cu un ventilator de camera, pentru ca era impins la limita, la maxim pe care nu-l recomandau cel care-l construisera. Asa cum eram si eu. A mers cu mine prin viata pana tarziu, redus la un accesoriu care indeplinea niste sarcini prea putin importante ca sa-i mai justifice existenta, dar l-am lasat sa imbatraneasca. Imi amintesc un moment de acum cativa ani cand l-am pus jos, intr-un garaj dezordonat, si m-am gandit ca daca il las acolo n-o sa-l mai vad niciodata. Si asa a fost. Dar mi-am luat la revedere atunci. M-am despartit de el asa cum te desparti de un om, pastrand cu tine o imagine si lasand in spate un corp fara suflet.

Un frate de-al lui exista inca in apartamentul parintilor mei, si l-am pornit acum cativa ani, gasind pe el fotografii digitale pe care n-am stiut cum sa le mai iau de pe el, pentru ca tehnologia a avansat atat de mult incat nu mai puteam sa ma conectez la el nicicum. Realitatea fotografica a unor Amintiri care, am decis, poate e mai bine sa ramana ingropate acolo. Pe el mi-l amintesc, Bull 300 Mhz, pentru ca a venit insotit de un "modem intern" (cati isi mai aduc aminte de asa ceva, oare) de viteza mare, si cate nopti am pierdut cu el, frustrat, intors acasa de la facultate, unde aveam internet la discretie..

Asta pana am "tras" si acasa internet. O perioada ciudata, pe care n-am reusit niciodata sa o delimitez in timp fara sa numar efectiv lunile, fara sa spun cu voce tare anii, sa-i numar folosindu-ma de repere exterioare. Atunci am trait-o intr-o lume aproape exclusiv virtuala, intinsa in timp ca un vis nedefinit, care in realitate a durat un an, dar care pentru mine a fost o viata. Aveam mai multe calculatoare atunci, si mergeam de la unul la altul, ziua, noaptea, conectate intre ele si cu o lume atat de mare. Am scris, am citit, am cunoscut si am trait viata atator oameni alaturi de ei, dar foarte departe. Era perioada aparitiei blogurilor, periada cand am inceput si eu sa scriu aici (articole care acum nu mai exista, le-am sters asa cum am lasat in urma un oras si o viata), o perioada in care am "cunoscut" oameni citindu-le vietile pe internet. O perioada in care comunicam cu zeci de oameni, desi eram inconjurat de doar cativa, niste straini reali, pe care ii uram. O perioada de care imi aduc aminte cu teama, in care oamenii devenisera neimportanti, in care traiam dupa un program care n-avea legatura cu nimeni, in care adormeam cu capul pe masa din bucatarie, in care ma trezeam speriat, nestiind unde sunt si de ce, in care visam cioburi pe asfalt.

Apoi am "primit" un laptop, si cu el, a inceput o alta viata. Devenisem mobil, si asta s-a insinuat si in vista "reala" - am lasat acasa calculatoarele vechi, si am plecat in lume, curios, speriat, optimist, fara prea multe lucruri. Laptopul ala mi-a fost tovaras de drum, si e singurul care stie cat de greu mi-a fost, uneori.  Am lasat in el o parte din mine, care s-a intors la un moment dat "acasa". O mare parte din mine, pentru ca mult din ce a ramas mi-e de multe ori strain si nefamiliar.

Si de atunci am avut multe calculatoare. Dar n-au fost ale mele, n-au fost nimic altceva decat unelte reci, superperformante, elegante dar lipsite de suflet. Am continuat sa fim prieteni, pentru ca am stiut mereu jocul, si eu si ele - au fost acolo cand am avut nevoie de ele, am impartit secrete, fericire sau rusine, le-am urat dar le-am ingrijit, dar m-am despartit de ele fara regret, asa cum m-am despartit si de oamenii din jurul lor. Le sunt recunoscator pentru ca m-au lasat in pace sa fiu, iar daca au schimbat ceva in mine, au facut-o atat de putin incat nu conteaza.

Am avut multe calculatoare, cumparate de alti. Si am cumparat si eu pentru altii. Dar asta de pe care scriu acum e primul calculator pe care il iau eu pentru mine. Am stat mult sa ma gandesc inainte, si am ajuns la concluzia ca merita sa incerc, din nou, sa imi fac un prieten. Ne avem unul pe altul de ieri, si sunt curios prin ce urmeaza sa trecem impreuna.

Eu, tu - sau doar un el pentru altii

Demult, intr-o alta viata, am scris un post despre prieteni. In afara de mine, nu s-a schimbat nimic. Iar eu m-am schimbat doar prin faptul ca, de atunci, am inteles ca ce spuneam acolo este pur si simplu normal.

Una din cele mai grele decizii pe care trebuie sa le iei, in viata, este sa accepti ca "nu trebuie". Ca poti fi unic, ca poti avea parerile tale. Presiunea din partea grupului, oricare ar fi el (familie, prieteni, colegi de serviciu, etc) este uneori atat de mare, incat depaseste puterea vointei oricui. Si este o singura cale sa invingi asta, si e usor. Accepta ca nu "trebuie" sa faci nimic.

Ca intotdeauna, exemplele cele mai usoare sunt acelea care se refera la aspecte materiale. Casa, masina, haine, whatever. In cercul tau de prieteni toata lumea are masina noua, cumparata in rate. In cercul tau de prieteni toata lumea construieste case pe pamant. Toti merg in vacante in India. Hainele "trebuie"sa fie de la magazinul x. Si lista e lunga. Cum te imbraci, ce mananci, unde lucrezi, pe cine iubesti, pe cine respecti (ca sa iesim din sfera materiala). Totul trebuie incadrat intr-o categorie. Mereu trebuie sa alegi o tabara.

Saptamana trecuta am participat la un eveniment cu oameni atat de diferiti de mine, incat la un moment aveam o senzatie nedefinita, o combinatie intre disconfort, teama si amuzament. Si am avut una din acele revelatii - toata viata mea de pana acum a fost la fel, si sunt recunoscator pentru asta.

Inca de mic, am crescut in mai multe cercuri de prieteni. In micul meu oras de provincie, pendulam intre "la scoala", la unul din bunici sau acasa, in trei cartiere diferite, intre oameni atat de diferiti incat pareau lumi diferite, chiar daca erau despartite de doar cateva strazi. Unul din grupuri era dominat de fete, altul de baieti. Unii citeau, altii fugeau de carti ca de dracu. Unii construiau case pentru cainii vagabonzi, altii furau din magazine. La unii invidiam jucariile scumpe, de la parinti care in mod miraculos pe atunci faceau concedii in alte tari - pe altii ii compatimeam pentru ca nu aveau nici macar televizor color. Eram prieten cu toti - desi multi dintre ei nu s-au cunoscut niciodata intre ei. Si e mai bine asa.

Apoi, mai departe, am "crescut" cu totii. Am invatat, cate putin, sa trec peste momentul ala in care imi spuneam "ce naiba caut eu aici". Premianti si golani,  "baiatul lui mama" si orfani, ciudati si simpatici, politisti si contrabandisti de arme, oameni care arunca cu bani si altii care ii aduna de pe jos. Cercetatori in fizica nucleara si oameni care au afaceri de milioane de euro.

Uneori m-am simtit aruncat de colo colo ca o bila dintr-un urias joc de pinball, sarind de la un grup la altul, nemaintelegand nimic despre nimic. Ar trebui sa cumpar un apartament, acum, sau sa astept sa treaca criza? Ar trebui sa cumpar un apartament sau o casa? E bine sa imi dau demisia, sau sa mai stau? E bine sa tin de un job, sau ar trebui mereu sa caut ceva nou? E bine sa fii salariat, sau sa ai afacerea ta? Sa fii singur sau familist? Sa cheltui sau sa economisesc? Expat sau "patriot"?

Sa mai fiu "eu" - sau nu?

Am descoperit ca e greu sa fii "tu". Pentru ca "tu" trebuie sa fii "eu" pentru tine, si de cele mai multe ori esti doar un "el" pentru altii. Pierdut intre prietenii mei necunoscuti intre ei, cel mai greu a fost sa imi spun "eu cred altceva" - si totusi mi-a fost usor, pentru ca am vazut atat de multe pareri, incat era clar ca niciuna din ele nu era "cea buna".

Toti prietenii mei sunt fericiti, (si foarte nefericiti), zambesc si plang - si au satisfactii amuzant de similare, indiferent daca vin cu un x6, cu metroul sau cu un peugeot din 99. Toti ma condamna ca nu sunt la ei, dar ma accepta asa cum sunt. Sper.

Cea mai importanta lectie, pe care inca o invat, zi de zi, este ca nu exista un adevar absolut.

Generatia mea a crescut intr-o perioada in care valorile s-au schimbat atat de mult si de des - da, ai putea spune ca mereu a fost la fel, dar eu nu pot vorbi decat despre mine - incat nimeni nu a mai stiut ce e bine si ce e rau, ce trebuie facut si ce nu. Fiecare a alergat in directia lui, si a strigat sus si tare ca asa trebuie. A fost o perioada in care toata lumea s-a descotorosit de valorile pe care le simteau impuse de comunism, si in care n-au stiut ce sa le spuna copiilor lor, noua. Noi am crescut fara modele - sau poate cu prea multe modele. Am crescut cu mirajul banilor, dar si cu "plecatul afara". Uneori ireconciliabil - cum sa fie un model cineva care are multi bani si multe masini din "afaceri la limita legalitatii (cum ne-am mintit toti atat de mult timp, nu poti sa fii putin ud, ori esti ud, ori uscat)" dar in acelasi timp sa invidiezi pe cineva care a plecat in italia, are un fiat prapadit, lucreaza de dimineata si sta in chirie, cu alti 5 cunoscuti intr-un apartament de 3 camere? Si totusi noi asa am crescut, uitandu-ne cum se invidiaza unii pe altii, pe ascuns, si cum incearca sa-si demonstreze lor si celorlalti ca a lor e calea cea dreapta.

Pentru multi, "modelele" - sau cei pe care ii invidiau cand erau copii sau adolecenti - au ramas atat de puternice incat se straduie sa le imite dupa ani buni, intr-o lume care s-a schimbat de mult. Si ce exemplu mai bun decat cei plecati din tara care trimit "acasa" an dupa an bani - multi, care le-ar permite sa traiasca o viata de invidiat pentru altii - pentru o casa noua in satul pe care l-au parasit acum 10 ani. Si trimit bani, vin in concediile lor de o luna (pe care le invidiaza atatia romani) si muncesc cot la cot cu zidari, faiantari si rigipsari (pentru care sunt salvarea pe care o asteptau de anul trecut) sa construiasca acea casa pe care si-o doreau cand erau tineri, acasa. Si incet incet isi dau seama ca nu o mai vor. Nu mai vor sa se "intoarca". S-au obisnuit cu drumurile bune, cu spitale curate, cu vecini mai respectuosi, cu scoli mai bune. Si traiesc o drama greu de depasit - pentru ca s-au schimbat intre timp, si nu au puterea sa accepte asta. Se uita in stanga, in dreapta - unii construiesc case "acasa", altii nu mai vor sa auda de "romanica". Isi cheama familia si prietenii la ei, "afara", sa le arate ca le e bine, sa le justifice si lor abandonul. Sat dupa sat ramane gol de oameni si plin de case pe jumatate terminate.

"Acasa", multi s-au imprumutat si au inceput afaceri, pentru ca nu mai suportau sa fie angajatul nimanui. Si, scurtatura dupa scurtatura (pentru ca "toata lumea face asa", si "n-ai cum altfel", au construit imperii din furt si inselaciuni, gainarii duse la rang de corporatie, castele din carti de joc pe care le apara cu preturi pe care nu si le mai doresc. II cauta fiscul, ii cauta politia, ii cauta cei de la care au imprumutat bani. Nu mai vor, dar nici n-au ce sa faca - ce sa faca, sa se angajeze undeva? Nu mai stiu sa faca nimic, oricum nu i-ar primi nimeni. Si atunci merg inainte, pentru ca merge si el, si el, si ala, si celalat, "altfel n-ai cum". Pana intr-o zi. Azi ai sute de mii, milioane, si ti se pare ca nu mai poti merge decat inainte, si maine vinzi apartamentul bunicilor, ca sa acoperi din datorii. Pana atunci, insa, azi e important. Si cumperi. Si nu stiu daca a fost ceva mai cumparat in romania anilor astia decat masinile de lux. Recuperarile de leasing au parcuri intregi pline de masini de lux, aproape noi, la care nu s-au mai platit ratele. Sunt martorii unor vise abandonate, la fel cum sunt casele "la rosu" din atatea sate aproape pustii.

Si toate astea pentru ca uneori - de cele mai multe ori - e prea greu sa spui "nu e pentru mine". "Eu nu vreau asta". "Eu cred altceva". Si ce daca in jurul tau toti stau la casa, la 20 kilometri de oras. Daca te simti bine in apartament, ramai acolo. Si ce daca toti si-au cumparat apartament - daca tu vrei sa-ti iei o casa la 20 de kilometri de oras? Acum 10 ani am vazut o casa la 20 de kilometri de bucuresti. N-am cumparat-o atunci. Apoi mi-a parut bine, cand a venit criza. Apoi mi-a parut rau, cand ne-am revenit din criza. Apoi mi-a parut bine, ca s-a aglomerat zona. Apoi mi-a parut rau, ca au crescut mult preturile. Acum mi-e indiferent. As fi avut o alta viata daca o cumparam. La fel cu masina, la fel cu afacerea, la fel cu atatea.

De fiecare data cand ma intalnesc cu prietenii (oricare ar fi ei), ma bucur de ei, chiar daca au coborat din metrou sau din x6 - si le multumesc ca m-au invatat ca parerea lor, de cele mai multe ori, e doar "justificarea" lor, pentru ce au ales.

Standard

Mi-a luat destul de mult sa inteleg ca in viata totul este despre standarde. Si acum, desi am descoperit si inteles asta de mult, inca mai descopar asta, si ma mir. (cum se poate sa stii ceva, si totusi sa-l descoperi.. nu stiu. dar e cam la fel cu un film pe care il stii "pe de rost", dar te uiti la el cu placere, din nou, si din nou)

Partea ciudata e ca ne place (da-mi voie sa vorbesc la plural, m-as simti prea singur sa vorbesc doar despre mine) sa avem standarde, dar sa nu le vrem. Hmm. Nu vrem sa le respectam. Nu stiu cum sa ii spun.

De fapt, nu stiu cum sa exprim foarte bine ideea asta. Cel mai usor e printr-un exemplu. Ne place cum miroase un parfum scump. Vrem un parfum care sa aiba acel miros. Dar nu vrem un parfum scump. Vrem un parfum ieftin, care sa aiba acelasi miros. Nu exista. Sau exista, dar nu persista. Sau il cumparam de la coltul strazii, si e fake.

Intotdeauna am urat lucrurile fake. Cu ceva timp in urma cineva se lauda la mine cu un ceas scump. Mi-a placut. Apoi mi-a spus cu mandrie ca e fake. Vorbim de un om care avea cu usurinta bani sa cumpere acel ceas original, la multe mii de euro, cat costa el. Si totusi a cumparat un fake bine facut, si se lauda cu asta. Am incercat sa inteleg, (si ma obsedeaza in continuare momentul) ce este in spatele acestui comportament. Am banii sa cumpar acel ceas. Am grupul social care "presupune" ca ar trebui sa am acel ceas. Conditiile sunt indeplinite. Dar nu cumpar acel ceas, cumpar o imitatie. Si ma laud cu asta.

Intr-un fel, ii inteleg pe cei care nu au banii, si isi doresc un lucru scump, si isi cumpara un fake. Intr-un fel. Vreau sa am acel lucru, sa ma simt ca si cum l-as avea, nu am bani sa cumpar, dar iau "the next best thing". Acel lucru care ma aduce cel mai aproape de ceea ce imi doresc, dar cu un cost pe care mi-l permit.

Dar nu ii inteleg pe cei care isi doresc un lucru, au posibilitatea sa il cumpere, si totusi nu o fac. Ba mai mult, cumpara "the next best thing". Ce spune asta despre tine? Care este mesajul pe care ti-l dai, singur? Nu merit(a)? Sau despre ce e vorba?

Ma urmareste o expresie pe care am auzit-o .. nu stiu unde, intr-un film, intr-un serial? "That's why we can't have nice things" - cu referire la cineva care nu pastreaza, nu ingrijeste. Eu mi-am dorit intotdeauna sa am "nice things".

Am crescut intr-o lume in care obiectele erau obiecte in sine. In anii 80, cand copilaream, existau "blugi", "adidasi", "masina". Ma duc sa-mi cumpar "blugi". Vecinul si-a luat "masina". Ne-am luat "televizor". Nu mai stiu la ce varsta am invatat ca lucrurile astea sunt de mai multe feluri. Dupa 90, asta e sigur. Unii incepusera sa aiba "adidasi Nike". Eu aveam "adidasi clujana", ceea ce in sine a constituit un subiect de glume/rautati infinite, dar si un profesor bun, pentru viata. Pentru ca eu aveam niste "adiasi" din piele care "tineau" mai mult de un an, pe cand altii schimbau "Nike-urile" cu "Pume",  pentru ca mereu aparea ceva nou, si voiau sa fie in pas cu moda. Si unii aveau bani sa faca asta, altii au inceput sa cumpere adidasi Mike si Puna. Si ce nu intelegeam eu este de ce sunt in continuare mandri de chestia asta. Cum dracu poti sa fii mandru ca ai o mizerie de musama pe care este o caricatura a siglei unui pantof care costa de 10 ori mai mult, si care dupa 2 luni e rupta si decojita.

Intre timp, am trecut si eu de la Clujana la altele. Nike nu mi-a placut niciodata, poate pentru ca il asociez cu nebunia de dupa 90, cand toti aveau Nike. Sau Mike, Nikee si alte mizerii. Am un exemplu bun, cu tenisii lacoste, care sunt mai mult sau mai putin identici cu acei clujana pe care ii purtam pe vremuri, in care ma simt foarte bine, dar care sunt foarte scumpi, pentru ca crocodil. Si cum acum vreun an am cumparat niste adidasi Adidas, care erau la reducere, si care au fost oribili si i-am dat mai departe, lui taica-miu, sa arate el bine cu ei. Pe primii i-am cumparat pentru ca mi s-au parut foarte confortabili, pe ceilalti pentru ca erau foarte ieftini. Ieftini au fost, ieftin m-au facut sa ma simt. 

Acelasi lucru cu parfumuri, haine, odorizant de camera sau de masina - uite, ma opresc la asta, si aici e la fel. Intru in masini care miros frumos. Asta e cuvantul. Miros frumos, a nou, a curat, a parfum. Si intru in masini care au un miros de vanilie sau de de lamaie stricata, foarte puternic, foarte enervant, respingator chiar. La magazine sau benzinarii e plin de odorizante auto - sunt cele "premium", sunt bradutii scumpi, si mizeriile ieftine. 20 lei, 15 lei, 5 lei. Cand cumperi un odorizant, nu il cumperi ca sa te bucuri de un miros frumos? De ce naiba cumperi porcaria aia de 5 lei, care miroase a ... nu stiu a ce. Urat, oricum. De ce? "N-am bani de alea scumpe, bine ca esti tu figurant .." Nu sunt. Eu zic ca mai bine arunci toate gunoaiele din masina, o speli, stai o luna fara, si cumperi naibii luna viitoare ceva care chiar miroase bine, decat sa te umpli de mizerii care miros a lamaie putreda. Eu am cumparat, in 2010, o solutie "premium" pentru interioare auto. Era intr-o perioada in care n-aveam bani de asa ceva... O am si acum, o folosesc inca. Costa cu 20 lei mai mult decat un spray mizerabil de la carefour.   

La un moment dat aveam un laptop (Apple) care se incalzea foarte tare. Si ma uitam pe net, voiam sa-mi cumpar un suport de birou, care sa se potriveasca. Si erau scumpe.. inca sunt. Si la un moment dat am gasit intr-un magazin o chestie de plastic, de 35 lei, si am zis stii ce.. n-am bani de nimic fancy, iau asta, pana la urma ce naiba, trebuie doar sa il tina mai sus, ca sa nu se mai incalzeasca. S-a rupt dupa maxim 1 luna. L-am lipit cu superglue. S-a rupt iar. L-am pus deoparte, si l-am avut in casa vreo 2 ani de zile, asa rupt - si nu-l aruncam, ma gandeam mereu ca o sa-l lipesc. L-am aruncat, pana la urma. Suport "scump" nu mi-am mai cumparat, nu mai am nici laptpul acela. Dar am ramas cu infrangerea. Un nimic, ai putea spune, omule, nu esti intreg la cap, de ce iti incarci sufletul cu un suport de 35 de lei? Pentru ca mi-am incarcat viata cu el.

Pentru ca n-am avut, sau nu mi-am respectat standardul. Si de fiecare data cand fac asta, e o noua infrangere. O pereche de pantofi pe care i-am luat ieftin, care nu-mi plac, pe care ii port pentru ca trebuie - o infrangere. Un parfum la promotie, care nu miroase a nimic (placut) - alta infrangere. Ceva nereparat la masina? O baie nerenovata? Un servici la care fac maruntisuri, pe langa ce stiu? Infrangeri.


La mine in masina miroase acum exact cum imi place, pentru ca dupa multe deliberari am cumparat un parfum care imi place, care costa cat 3 seturi de braduti. Ieftin. Out of my head. Pentru job, casa, wtf am i doing with my life, oare cat mai dureaza? Cat trebuie sa ma mai coste? Sunt standard, acum, am de toate.  Am niste tenisi lacoste, in care ma simt bine, si totusi ma incalt zilnic cu niste pantofi ieftini care ma strang.

Sa fie bine

Acum ceva timp am luat niste danezi de la aeroport. Ocoleau zeci de metri ca sa traverseze pe trecerile de pietoni marcate prin parcare si strazile de acces din aeroport. De fiecare data ma socheaza contrastul intre culturile astea, "a lor" si a noastra. Oricare ar fi ei. Eu cand m-am dus acolo am traversat parcarea de-a dreptul (imi amintesc, pentru ca ploua, si statia autobuzului era destul de departe de intrare). Trecerile sunt marcate si la ei si la noi, doar ca ei sunt civilizati si eu nu.

Traim vremuri tulburi, in care toata lumea din jur, de la muncitor necalificat pana la presedinte, spune cu seriozitate ca ar fi mai bine sa fie bine, sa nu mai fie cum e acum. Dar cine face ceva pentru asta? Mi se pare ca toata lumea din jurul meu a uitat orice altceva in afara de clasicele de acum "cine e vinovat" si "nu se poate face nimic aici" si "astia fura, astia ne fura, astia ..".

Imposibil de multumit

Cel mai greu de suportat la viata de adult mi se pare negocierea continua pe care trebuie sa o ai cu tine insuti.

Nu stiu exact cand incepe - cand a inceput la mine. Probabil ca pentru fiecare e un alt moment, o alta varsta. Dar de la un punct incolo mi se pare ca viata e doar o negociere continua, cu tine, pentru chestii uneori marunte, alteori importante dincolo chiar de conceptia de moment.

Eu-cel-de-azi sunt multumit (sau nu) de o decizie a lui eu-cel-de-ieri, si negociez acum cu mine ceva ce il va atinge pe eu-cel-de-maine.

Si e atat de greu, uneori. Sa ma trezesc acum? Sa mai stau? Sa fumez, sa ma opresc? Sa mai mananc si desertul asta? Sa cumpar o casa? Sa-mi dau demisia?

Cred ca iar am descoperit apa calda - probabil ca asta inseamna sa fii adult. Eu as vrea sa am pe cineva cu care sa negociez deciziile astea, cu mine nu prea reusesc sa ma inteleg, sunt o persoana foarte dificila, si - observ mai nou - imposibil de multumit.

Consumator

Oriunde te uiti, cineva incearca sa-ti vanda ceva. Toata lumea vorbeste despre ceva. Toti au un subiect important. Toti au facut, au spus, au gandit - si anunta pe toata lumea chestia asta. Avem la dispozitie atatea platforme prin care putem spune, incat toata lumea se chinuie sa spuna cate ceva.

Nu-mi place asta, ma transforma intr-un consumator. Oricat de multe deviceuri inchid sau ignor, tot "aflu" ce nu ma intereseaza. E trist. Uneori e greu de observat, e subliminal, alteori e chiar evident, strigator la cer - ca sa ma apropii de exemplul cu preotul cu telefon mobil din manastire, pe care l-am vazut acum ceva timp.

In vremurile de azi, nici linistea monahala nu mai e ce era odata.

Si ne dorim asta, ne dorim sa fim consumatori. Altfel nu-mi explic.

O zi din viata

Ion si Maria sunt doi tineri de 30 si ceva de ani, corporatisti locuind intr-un apartament inchiriat, pierdut intr-o mare de blocuri comuniste in cartierul Pantelimon.

Maria își doreste de mult să comande o noua draperie colorata, pe care sa o instaleze la geamul dormitorului.

Maria: Ion, stii ce ma gandeam, as vrea sa …

Ion: Maria, te rog, tocmai termin de asezat vasele in dulapul de la bucatarie. Cred ca dimineata dupa ce am mancat nu am lasat totul cum ar fi trebuit, si acum am senzatia ca ceva nu e tocmai in regula la noi in bucatarie.

M: Da, dar ma..

I: Doua minute, te rog.

5 minute mai tarziu, Maria s-a instalat comod in fata televizorului pentru a urmari un nou episiod Discovery Nature despre viata suricatelor din stepa Africana.

_ Maria, daca ai timp acum, putem discuta despre ce doreai sa ma intrebi mai devreme.

_ Da, uite..

_ Bineinteles, daca acum esti atenta la emisiune putem stabili pentru mai tarziu..

_ Nu, nu, e ok, voiam sa-ti spun ca as vrea sa cumparam o noua draperie pentru dormitor.

_ Inteleg.

Maria il priveste intrebator pe Ion, asteptand ca acesta sa adauge ceva la cuvantul scurt, lipsit de emotie. Ion o priveste la randul lui, lipsit de expresie.

_ Ce parere ai? Luam?

_ Da, nu e o idee rea, Maria, spune-mi la ce te-ai gandit.

_ Pai.. incepe Maria, ezitant…. Stii cum ne trezim uneori dimineata, prea devreme din cauza ca ne bate soarele puternic de afara? Ma gandeam ca …

_ Sa inteleg ca te referi acum la situatii care se intampla vara…

_ Da!

_ .. mai exact intre luna mai si finalul lunii septembrie, isi termina Ion ideea, putin deranjat ca a fost intrerupt.

_ Da! Exact, ma gandeam ca am putea cumpara o draperie mai groasa, si in felul asta n-am mai…

_ Ok, inteleg. Lasa-ma putin.

Maria priveste cu coada ochiului catre tv, unde suricatele adunate in grup compact cauta hrana printre plantele pitice de campie. Ce viata plina de neprevazut, sa traiesti asa, in stepa nemarginita, ce libertate. Tresare in momentul in care Ion reia conversatia:

_ Maria, vreau sa confirmam ca vrei sa cumparam o noua draperie, mai putin transparenta, pe care sa o montam la inceputul lunii aprilie si apoi sa o demontam la finalul lunii septembrie.

_ Nu, ioane, putem sa o lasam tot timpul, de ce sa..

_ Pai scopul draperiei in restul lunilor care ar fi?

_ Pai..nu e nevoie sa o tragem tot timpul , putem sa o lasam…

_ Inteleg.

Pe chipul lui Ion se perindă expresii pe care Maria nu le intelege. Realitatea este ca a renuntat de mult sa mai incerce. Asteapta in liniste, tragand cu ochiul la suricatele care se joaca cu puii lor.

_ Este o idee buna, Maria.

_ Maria nu poate ascunde usurarea pe care o simte. Isi imagineaza o dimineata …

_ Totusi, ar trebui clarificate mai intai cateva aspecte.

Suricata pe nume Marina tocmai a parasit grupul, in urma unui conflict cu suricata leader. Maria ofteaza prelung, stie ca urmeaza o intreaga aventura, pentru amândouă.

_ In primul rand vreau sa ma asigur ca esti convinsa ca aceasta noua draperie pe care doresti sa o comanzi este o rezolvare sigura la problema cu soarele, altfel nu are sens o asemnea achizitie.

_ Da, Ion.

_ Apoi, cred ca ar trebui clarificate cateva aspecte legale care deriva din faptul ca acest apartament este inchiriat de noi pe o perioada de un an, cu reinnoire periodica. Vreau sa-ti reamintesc ca acum doi ani in urma, nu, mai exact acum 2 ani jumatate, exact la reinnoirea contractului cu proprietarul, am discutat exact acest aspect al instalarii de noi…

_ Ion, atunci era vorba de instalarea centralei, trebuia sa spargem peretii, sa…

_ Da, maria, dar legal vorbind ne incadram in acelasi scenariu. Gandeste-te, va trebui sa coboram acea bara pe care este draperia, sa demontam suportul, sa scoatem vechea..

Maria alearga alaturi de Marina, suricata exclusa din grup. Ascunsa dupa niste radacini, priveste din departare micul grup din care pana acum 10 minute facea parte. Mariei ii apare o lacrima in coltul ochilor. Nu, n-o sa plang. N-o sa plang.

_ ..si in momentul in care vom monta la loc acea bara de suport este posibil sa apara o largire a găurii acelui surub, si vom fi nevoiti sa mutam gaura, sau poate sa gasim o alta modalitate de fixare. In orice caz, lasa-ma te rog sa caut contractul de inchiriere, sa verific exact daca acest aspect nu este cumva interzis.

Marina a decis sa se indeparteze de grup. Vine seara, si trebuie sa-si gaseasca un loc sigur, pentru noapte. Reclame. Maria ramane pierduta, cu ochii in televizor, gandindu-se la o dimineată însorită de vară, învaluita de fosnetul de hartii ale contractelor si anexelor rasfoite de Ion. Un înger trece discret prin încăpere, fâlfâind din aripi cu sunetul unei draperii fluturate de vânt.

3 zile mai tarziu, Maria intra zambitoare in casa.

_ Buna Ion, ce faci?

_ Uite, tocmai am verificat cate sticle de apa plata si minerala mai avem in camara, sa nu fie nevoie sa…

_ Maine ne ajunge draperia!

Ion se opreste in mijlocul propozitiei, si o umbra i se asterne pe fata.

_ Maria, dar n-am primit inca niciun raspuns de la proprietar! I-am trimis doua emailuri, l-am sunat o data si imi trecusem in agenda sa mai incerc o data peste trei zile, in ideea in care..

_ Ei, Ion, o sa ne raspunda, ai sa vezi!

_ Nu sunt foarte sigur! Cred ca e posibil sa…

_ Scuza-ma, Ion, dar cred ca tocmai incepe un episod din viata suricatelor, putem vorbi, te rog, dupa?

_ Sigur, dar, dar..

Vocea lui Ion se aude pierduta din camera de alaturi, la mii de kilometri distanță de privirea feroce a Mariei.

Marina s-a întors în grupul ei de suricate. După o scurtă luptă cu suricata leader, Marina este acum matriarha grupului. Desparțite de sticla subțire a televizorului, Maria si Marina se uită una în ochii celeilalte, pierdute în planuri pentru amenajarea vizuinelor asupra cărora tocmai au pus stăpânire.