41

Am gasit acest text uitat in aplicatia de note. Nu stiu cand am scris, probabil de ziua mea. Am intrat acum aici sa vad de cand n-am mai scris.. de foarte mult timp. 

---

Cu cat e mai mare zgomotul, cu atât apreciezi mai mult liniștea. Asta pare sa fie tema zilei de azi, asta îmi urează lumea - liniște. Poate le e clar ca sunt ne-liniștit? 

Acum 7-8 ani am făcut un exercițiu intens in a-mi dori. Pentru ca mi-era clar ca nu-mi doream, ci doar respingeam. 

Ca întotdeauna, cu precizie, s-a intamplat exact ce mi-am dorit. Imi imaginam atunci unde o sa

lucrez, cum o sa lucrez, clădirea Înalta, geamuri de sticla, costumul, cureaua, lumina, orașul văzut de sus. Banii. O Alta viața. 

Cu alti 7 ani inainte imi doream sa calatoresc. Si am calatorit. Pe mare, pe aer,  kilometri nesfarsiti pe sosele. Am calatorit atat de mult atunci incat n-am mai stiut unde e Acasa. 

Si de “inainte de inainte” imi amintesc doar ca imi doream foarte multe. Pana sa se pregateasca ce imi doream ieri, azi voiam altceva. Maine nu mai asteptam sa primesc ce voiam ieri, pentru ca voiam Altceva, Altceva, Altceva.

---

A trecut 41. 

Trece foarte repede timpul. Mereu citesc ca singurul (sau unul din cele mai sigure) mod de a-l incetini este sa scrii intr-un jurnal. Dar cand? 

Parca nu e niciodata timp de nimic. 

Imi pare rau ca trece atat de repede, in acelasi timp astept atat de multe lucruri din viitor. E paradoxal, cu cat mi se pare ca trece mai repede, cu atat vreau sa treaca mai repede. 

Vreau sa facem. Sa mergem, sa invatam, sa descoperim impreuna. 

Viata cu un copil te duce in alt timp. N-ai voie sa te grabesti. N-ai cum, oricum. N-ai voie sa vrei mai multe lucruri o data, n-ai voie sa termini ceva, n-ai cum. 

E un timp nou, care nu e in cartile de gramatica. Un prezent constant care a trecut foarte repede. 

Simt ca m-am saturat sa treaca atat de repede, vreau mai mult timp din cate ceva. Vreau mai mult timp de joaca, mai mult timp cu masinute, cu topogane. Mai mult timp incercand sa tac, sa nu dau indicatii, doar sa urmaresc. Mai multe baabatatatata din care nu inteleg nimic. 

Cand cineva vorbeste o limba pe care nu o intelegi, abbatataaa tata baba, iar tu vrei sa intelegi, am descoperit ca nu e frustrant, ci motivant. Nu ma enerveaza ca nu inteleg, ma motiveaza sa caut sa inteleg. 

Am citit zilele trecute ca toti copii descopera la un moment dat cine sunt parintii lor. Era o intrebare, iti amintesti cand ai crescut suficient incat sa descoperi cine e cu adevarat tatal tau? Lupta e ca atunci cand o sa ajunga la acel moment, sa descopere pe cineva interesant, care sa merite un sentiment bun, nu o dezamagire. 

Cel mai frumos anotimp e Septembrie

Anul asta, prima oara mi-a mirosit a septembrie acum 2 saptamani, intr-o seara. Fum de tigara, amestecat cu esapament, parfumuri scumpe si toamna. Septembrie. 

Si sunetele, sunetele sunt diferite. Chiar daca aici n-o sa fie niciodata toamna de “acasa”, toamna incearca. Daca ar fi sa-l numesc, ar fi sunetul de copii care se joaca (inca) afara, pe inserat. inseratul vine mai repede. 

Intr-un mod ciudat, varsta de azi nu ma sperie. Acum ceva timp, era la categoria “batrani”. Imi amintesc clar o discutie cu un grup de prieteni, in care am zis ca un anonim, nu stiam cine e, nu prea are ce cauta in grupul ala, e prea batran.  Desi o zic de multe ori, nu ma simt batran. 

Nu ma simt diferit in niciun fel. Obosesc mai repede. si Fizic, si psihic. Dar, gandindu-ma mai bine, nici nu cred ca e “oboseala”.  pur si simplu uneori mi se pare irelevant sa continui ceva. 

zambesc cand scriu. nu s-a schimbat nimic, in continuare obtin tot ceea ce vreau, cu precizie, dor timpul parca uneori se dilata intr-un mod absurd. ma uit in oglinda si uneori sunt slab, alteori am parul prea lung, intr-o viata in care multe au ramas pe autopilot. 

am obtinut pana acum tot ce mi-am dorit, iar ce nu am, acum, ori nu am “inca”, ori nu am pentru ca a devenit irelevant, sau mi-am dat seama ca nu sunt dispus. 

uite, asta as pune ca cel mai mare castig pentru inca un deceniu (ce dramatic suna) - faptul ca mi-e mai usor ca niciodata sa renunt la tentatii sau provocari care m-ar obosi prematur. 

m-am indepartat mult, de multe locuri, obiceiuri ..  si de multi. unele amintiri mi se par .. dubioase. nu mai stiu daca e o amintire, daca mi-a povestit cineva? sau poate am citit? asta mi s-a intamplat mie? sau altuia? 

Am senzatia ca mi se cuvin din ce in ce mai multe- si stiu ca nu e bine. pentru ca, daca nu sunt atent, ajung sa le primesc - si multe din ele chiar nu erau pentru mine. 

trece si toamna asta. atent controlata. cu doar suficient miros cat sa stiu ca a fost acolo. cu doar cateva sunete indepartate de copii care se joaca pe inserat - dar suficient cat sa ma faca sa zambesc. complice, imi zambeste si ea, de departe. pastram distanta de siguranta. 

anul asta nu am inchis multe capitole. in schimb am deschis unele importante. astept pe cineva, cum n-am mai asteptat pe nimeni, niciodata, pentru ca n-a mai fost niciodata cineva la fel, pana acum. cineva facut de mine. dupa chipul si asemanarea, cum a spus cine a inventat cuvantul. astept. 

in sunetul unei mingi, al unor voci indepartate care alearga un caine, in mirosul inconfundabil al dorintei ca zilele astea sa mai stea inca putin. pentru ca asta e cea mai frumoasa toamna. cel mai frumos anotimp e septembrie. 

Ai grija ce-ti doresti

Pentru un om caruia i s-au indeplinit mereu dorintele, cel mai greu e sa aleaga ce sa-si doreasca. Mi-e greu sa-mi refuz dorintele. Totusi... a trebuit sa invat asta. Mai am de lucrat, nu sunt inca perfect (si cat de greu mi-e sa recunosc asta...). 

Mi-am dat seama, la un moment dat, ca ceea ce mi se intampla acum e ceea ce mi-am dorit, acum mult mult timp in urma. Eram "prins", inconfortabil, intr-o situatie pe care nu mi-o doream, nu-mi placea. Si mi-am dorit altceva. Doar ca, la fel ca in povesti, n-am avut grija la ce mi-am dorit. Am formulat pe cat de corect si complet mi-am dorit - si a iesit perfect, pentru ce am cerut. Ca intotdeauna. Doar ca nu a iesit perfect. A iesit chiar departe de a fi perfect. Pentru ca acum ma simt la fel de prins, inconfortabil si intr-o situatie pe care nu mi-o doresc si nu imi place. S-a schimbat doar decorul. Care corespunde totusi perfect cu ceea ce am dorit atunci. 

Superficialitatea asta a fost cel mai mare dusman al meu, intotdeauna. Am invatat multe lectii grele, de asta n-am trecut inca. Ai grija ce-ti doresti, ca s-ar putea sa se intample. Am invatat sa tac. Am invatat sa zambesc superior. Am invatat sa citesc printre randuri, am invatat sa ascult nu doar sa aud. Urmatoarea lectie importanta e sa invat asta cu formularea corecta si completa a dorintelor. 

Unul din pacatele mele capitale e uitatul in urma si ridicatul din umeri. Asa se intampla cand stii ca poti sa obtii tot ce vrei. Te uiti in trecut, iti dai seama unde ai gresit, si ridici din umeri, zicand "asta e". Ma uit la ce am, iar pentru cele care ma nemultumesc n-am niciun cuvant bun, am doar "asta e". Confortul asta al "daca vreau cu adevarat, o sa am" are o parte intunecata, foarte insidoasa. Cu fiecare dorinta indeplinita, creste o samanta de frica. Pentru ca fiecare dorinta indeplinita, isi arata dupa un timp "imperfectiunea". La urmatoarea dorinta, cineva sopteste in ureche "ai grija, ai grija". 

Si asa, am invatat sa refuz. Imi doresc, ascult vocea, imi amintesc, refuz. Si totusi... Unde se duce dorinta asta? Poate e mai bine sa petrec mai mult timp cu formularea, in loc sa o refuz pur si simplu. Aici sunt, la discutia asta cu mine, acum. In loc sa imi feresc privirea de la tot ce vreau si de la tot ce se intampla gresit, de frica de a nu mai gresi inca o data, trebuie sa-mi fac curaj sa formulez mai bine. 

Nu mi-a placut niciodata acest "ai grija!". Are multe nuante, cel mai des e "parintesc", direct interesat si binevoitor. Uneori, are o urma de repros, un atac voalat. Alteori e o amenintare pe fata. Cel mai des e o vorba aruncata, un "la revedere" fara substanta. 

Si nite ca am ajuns sa mi-l spun singur. Si stau in fata usii, spunandu-mi singur "ai grija", enervandu-ma pe mine ca imi spun asta, dar inca nu sunt hotarat sa ies nicaieri. Pentru ca, poate pentru prima oara, sau cu siguranta mai mult ca niciodata, acest "ai grija" de acum e primul pe care il simt cu adevarat. Stiu - mai bine ca oricine, cum altfel - ca ingrijorarea e reala. 

Chiar trebuie sa am grija. 

38

Imi aduc aminte de mine, cel care scriam aici - uneori aproape zilnic - ca de o alta persoana. Cineva pe care l-am cunuscut demult, cu care ma mai revad, din cand cand in cand.. dar din ce in ce mai rar, si mai putin. Avem din ce in ce mai putine subiecte comune, ne-am schimbat amandoi - fiecare are acum viata lui - dar totusi ne leaga ceva greu de desfacut. Eu vreau, chiar vreau sa ne veem mai des, sa petrecem timp impreuna asa cum o faceam acum cativa ani - dar nu sunt foarte sigur ca el o mai vrea. Poate da, poate imi fac prea multe probleme degeaba, poate pun prea mult raul inainte, poate sunt prea pesimist, prapastios (cum imi spun uneori cei din noua mea viata). Stiu sigur ca asta era una din trasaturile noastre comune.  Mi-e teama ca nu avem ce vorbi - si ezit - dar in acelasi timp, de fiecare data cand ne vedem, reluam totul de unde a ramas, ca si cum nici n-ar fi trecut cateva luni.

Astazi ne intalnim pentru ca am implinit 38 de ani. Lui nu-i vine sa creada - sincer sa fiu, nici mie nu prea. E o varsta pe care nu mi-am imaginat-o niciodata. Cand eram student, aveam profesori mai tineri de 38 de ani, si mi se pareau .. cum sa spun? Oameni in varsta? La unul din primele mele joburi, cand seful meu a facut 38 de ani am zis "Arata bine pentru varsta lui, nu stiam ca are atat de mult".

Sunt distante atat de mari, in timp. Ma simt acelasi, ma recunosc in foarte multe lucruri. Acelasi din "Parfum de femeie" sau din "Sunt acelasi". Si totusi, sunt un alt om acum, o simt din ce in ce mai des - si oricat de greu imi este, o recunosc deschis.

Mi s-au implinit atat de multe dorinte, incat am inceput sa am mare grija cand visez. Am inceput sa aleg cu grija - si am facut multe alegeri proaste. Balanta e inca (si o zic cu o oarecare teama) in echilibru. Nu stiu pentru cat timp, si nu stiu care va fi firul de praf care o va inclina intr-o parte (sau poate in cealalta?).

M-am amuzat, am recitit "parfum de femeie", eram intre doua avioane. Saptamana asta am avut doua, maine am altul, peste o zi inca unul.

Candva, in trecut - intr-un trecut atat de indepartat, incat trebuie sa citesc aici ca sa-mi amintesc de el - spuneam ca imi doresc casa in Malibu, si ca asta nu ma scoate automat din categoria oamenilor carora le place sa citeasca (nu mai tin minte formularea, dar imi amintesc bine ideea). Inca imi doresc casa in Malibu, si inca imi doresc sa am timp sa citesc. Pe masura ce ma apropii (de departe) de categoria cu Malibu, am din ce in ce mai putin timp sa citesc.

Nu stiu unde trebuie trasa linia. Poate nu sunt inca suficient de batran pentru asta. Astazi un prieten mi-a zis despre seful lui de 42 de ani ca a facut accident cerebral de la stress si oboseala. Stiu ca e ceva foarte real - dar in acelasi timp mi se pare ceva din categoria "nu mi se poate intampla mie". Asa cred ca gandea si el.

Bucuriile trec foarte repede. Am fost mereu un materialist, nu stiu cand am descoperit asta, dar nu curand. Imi place de mine materialist, n-am o problema cu asta - doar ca in ultima perioada acest materialism s-a transformat.. nu stiu cum sa definesc asta. Am scris in celalalt jurnal, acum cativa ani, despre valoarea "intrinseca" a obiectelor. In ultima perioada am descoperit din ce in ce mai mult aceasta nevoie de a avea "obiecte" de "valoare". Pe masura ce am inceput sa am lucruri mai scumpe, am descoperit - e adevarat, nu la toate, dar la multe din ele - valoarea lor intrinseca. Calitatea, durabilitatea, nu stiu cum sa definesc ceea ce vreau sa spun.

Din ce in ce mai des, in ultima perioada, mi se intampla asta cu "nu stiu sa definesc", "nu stiu sa spun in cuvinte", nu stiu sa..., nu pot sa. Nu stiu de ce nu pot sa exprim unele lucruri, sau de ce imi ia atat de mult timp sa gasesc forma potrivita. Poate am regresat, si nu mai stiu sa ma exprim - dar de cele mai multe ori senzatia pe care o am este ca "inca nu am ajuns acolo". Nici asta nu stiu sa exprim - e ca atunci cand inveti sa faci un lucru, iti iese aproape bine, dar nu perfect - iti dai seama ca lipseste ceva, iti dai seama ce lipseste, dar inca nu iese perfect. Trebuie doar sa mai incerci, sa incerci pana reusesti.

Ce spuneam mai sus mi-e usor sa descriu printr-o comparatie. Valoarea intrinseca a unui lucru e ceea ce originalul are, iar o copie a acestuia nu reuseste sa ofere, niciodata. Cumperi o copie, si oricat de buna e, mereu simti diferenta fata de original. Insasi conceptul de copie exclude valoarea intrinseca a originalului. Asa e si cu obiectele "de valoare" despre care vorbesc - au "ceva" pe care nu poti sa-l cumperi nicaieri altundeva, in niciun alt produs, cu niciun alt nume, la niciun alt pret.

Din copilarie am auzit "n-ai gusturi rele" - care venea de obicei ca un repros ca vroiam doar lucruri scumpe. E adevarat - am si recunoscut, sunt un materialist - si acum imi doresc si imi plac lucrurile scumpe. Dar imi plac tocmai pentru acea "valoare" de care vorbesc, si mi-a fost greu sa inteleg asta - dar dupa ce am inteles-o, mi-a fost si mai usor sa nu ma simt vinovat cand cumpar ceva "scump". Realitatea e ca diferenta se vede, se simte - si o recunosc foarte repede.

Uneori imi plac lucruri care amuza lumea, sau li se par ciudate, inutile sau nepotrivite. Probabil ca sunt. Am prin casa obiecte care n-au niciun sens. Am cumparat de la un batran, dintr-un targ, ceea ce credeam ca e un crucifix din lemn (nu era, este un obiect care se foloseste la ceva anume, mi-a explicat, am uitat ce). Nu ma intereseaza pentru utilitatea lui "intrinseca" - nu o sa-l folosesc niciodata, nici nu stiu pentru ce e. Nu a fost ceva scump - a fost 10 lei, sau ceva de genul. Dar este un "original", cum spuneam mai sus. Are acel ceva, care m-a chemat. Si nu doar el, pentru ca l-am ales dintre cateva, toate obiectele de pe masa batranului erau la fel, valoroase. Mi-a parut rau ca nu le-am putut lua pe toate (ar fi fost amuzant, ciudat, inutil si nepotrivit) - dar am simtit ca las in urma ceva de pret. Am luat doar o mica parte.

La inceputul anului am fost in Dubai - mai fusesem o data, iar acum cand am fost, am avut aceeasi senzatie - totul e impecabil, ireprosabil. E un produs scump, de lux. Dar... Nu mi-a spus nimic, nu l-am cumparat. Acum cateva saptamani, cand a fost vorba sa ajung iar acolo, prima reactie a fost "nu". Nu-l vreau, nu-mi place. Si astazi am inteles de ce. Am fost in Monaco - unde dai peste vechi, cu probleme, imperfect. Mic, aglomerat. Galagios, incomod. Dar asta e originalul - am simtit-o din prima secunda. Are acea valoare "intrinseca" de care spuneam. Nu stiu de ce, nu stiu ce anume i-o confera. Probabil ca sunt multi oameni care vad lucrurile exact invers - si nu-i contrazic. Dar pentru mine, e o fractiune de secunda cand se ia decizia asta - si n-o iau eu, nu stiu cum e luata decizia, dar nu e constienta - si decizia a fost "Da, asta e ... originalul". 

M-am plimbat pe strazi si mi se parea ca totul mirosea a parfum (desi probabil ca nu era asa), mi s-a parut ca totul era la locul lui - desi la un moment dat era un vacarm, trafic, lucrari de constructii, claxoane - epitomul a tot ceea ce urasc intr-un oras. La un moment dat, pe o strada am gasit o lada de rosii chery rezemata de peretele unei case. Era atat de nepotrivita in peisar, incat mi s-a parut ca e la locul ei, in marea schema a lucrurilor.

Mi-e greu - si nu am energia acum sa descriu toate lucrurile pe care vreau sa le spun. Poate o sa o fac in alta postare.

Ideea e ca as vrea sa gasesc in mine acel lucru care sa ma faca (sau poate "ma face") sa fiu un "original". Despre asta vreau sa fie ce mai urmeaza, cat o mai fi. Stiu ca sunt multi oameni care ma apreciaza (sunt si multi oameni care spun ca ma apreciaza, dar nu sunt neaparat convins ca e adevarat), dar as vrea sa stiu care e acel lucru care sa ma faca pe mine sa stiu ca eu sunt "originalul".

Poate e doar o lada de rosii cherry abandonata undeva - si mi-ar placea sa fie asa - dar vreau sa stiu de ea.

Cursa catre nicaieri

Posibil sa mai fi folosit citatul asta aici pe blog, nu mai tin minte: “If you don't know where you want to go, then it doesn't matter which path you take.”― Lewis Carroll, Alice in Wonderland

Am avut de multe ori sentimentul asta, pana acum - dar parca in ultima perioada e mai pregnant ca niciodata.

Pe masura ce imbatranesti, timpul trece mai repede. Am citit articole bazate pe studii care spun ca asta e o iluzie a creierului, care raporteaza ziua de azi la durata traita pana acum. Si una e sa raportezi 24 de ore la 5 ani, si alta la aproape 40. Am citit alte articole, mai noi, bazate pe studii care spun ca exista o cauza fizica a acestui fenomen, o schimbare ireversibila in creier care produce acest efect, al perceptiei accelerate asupra timpului.

Si ma citesc pe mine, zilnic, si imi spun ca nu e nimic altceva decat lipsa reperelor. Indiferent cat de repede mergi, cand faci acelasi lucru in fiecare zi, cand vezi aceleasi lucruri, aceiasi oameni, cand auzi si spui aceleasi lucruri, timpul se contracta si zilele trec din ce in ce mai grabite, intr-o cursa spre nicaieri.

Cand drumul pe care esti are o destinatie clara, uneori timpul se dilata - dar de cele mai multe ori devine foarte - prea? - scurt pentru tot ce vrei sa faci. Sau pentru tot ce trebuie sa faci ca sa ajungi unde vrei. Mi s-a intamplat de mule ori, si uneori ma gandesc ca asta e cauza pentru care ma tot regasesc fara scop. Poate e o forma de protectie (absurda) prin care incerc salungesc timpul. Nu functioneaza.

Asa ma regasesc acum, alergand pe un drum care nu duce nicaieri. Nu mai stiu cat a trecut, nu mai stiu de cand sunt aici. Desigur, pot deschide oricand un calendar, si pot citi un timp absolut - problema e ca nu ma identific cu el in niciun fel. E absurd, dar anul din spatele meu pare foarte scurt, desi ma uit in urma si totul pare foarte departe.

Plantez tot felul de piloni, pe unde urmeaza sa trec. Am noroc, din punctul asta de vedere, am reusit mereu sa ma proiectez in fata, cu cativa kilometri, cu cateva zile, saptamani, luni. Dar cam atat. Nu m-am vazut nicaieri, niciodata, peste cinci ani. Viitorul ramane ascuns, si nu reusesc sa ma hotarasc daca vreau sa fixez un pilon atat de departe.

Mi-e frica, cred ca asta e cel mai sigur in momentul asta. Mi-e frica pentru momentul de peste cinci ani in care ma trezesc pe aceeasi sosea, trecand pe langa acest (acel?) pilon. Nu mi-e frica ca n-o sa-l gasesc, nu mi s-a intamplat niciodata. Mi-e frica tocmai pentru motivul ca o sa-l gasesc acolo - dar o sa trec pe langa el rusinat, pentru ca nu a iesit bine, pentru ca nu e ce imi doream, sau poate pentru ca il vad, il depasesc, dar nu e tocmai pe drumul meu, e undeva paralel.

Pe masura ce trece timpul, imi dau seama ca mi-e din ce in ce mai frica sa imi doresc. Desigur, ma regasesc de multe ori in situatii inconfortabile, in care Imi doresc lucruri materiale, si multe din aceste situatii sunt dureroase - imi dau seama ca acum pot. Acum pot sa cumpar cam orice imi trece prin cap ca mi-as dori. In acelasi timp, dorinta asta de acum vine cu o dezamagire pe care nu mi-as fi imaginat-o acum 1-15-20 de ani. Niciunul din lucrurile pe care le-am cumparat, oricat de scump, oricat de mult mi l-as fi dorit, nu mi-a adus multumirea pe care mi-o imaginam in dorinta.

Si de cele mai multe ori evit sa privesc in ochi dorintele astea. Am ajuns sa le vad ca pe niste slabiciuni. Pentru ca stiu ca voi fi dezamagit, dupa. Pentru ca stiu, oricat de mult imi doresc, ca nu depre asta e vorba.

Totusi, rapsunsul la unica intrebare care ramane - ce-mi doresc de fapt - imi ramane in continare ascuns. Nu stiu - si asta ma doare mai mult decat orice. Nu stiu ce-mi doresc de fapt. Sau, mai bine zis, ce sa-mi doresc.

Nu stiu unde sa arunc pilonul, dupa care mai apoi sa ma uit cu nerabdare. Nu stiu daca sa-mi doresc un altfel de pilon, pentru ca, poate, aparitia lui ar duce la aceeasi dezamagire - pentru o perioada, timpul s-ar comprima, si as ajunge acolo. Oriunde e acel acolo. Si as ajunge deamagit.

Am citit de multe ori ca nu conteaza destinatia, conteaza calatoria. Dar parca nu are niciun farmec, calatoria asta, cand nu exista nicio destinatie clara.

Ma simt pierdut, si nu stiu daca sunt capabil de efortul de care ar fi nevoie ca sa pun toata povestea asta intr-o ordine, oricare ar fi ea.

Iluminare si Paranoia

Ieri, in timp spre conduceam spre birou, mi-am dat seama ca pe masura ce mergeam timpul pana la destinatie crestea, in loc sa scada. Cand plecasem de acasa aveam de facut 45 de minute. Plecasem de 10 minute, si mai aveam de facut 54 de minute. In orasul asta nu se respecta nici legile fizicii.

Ascult Plesu, Minima Moralia, o carte despre etica - intr-un contrast fantastic cu ce se intampla peste tot in jurul meu. Nedemolabila complezenta - asa spune Plesu. Functionam intr-o nedemolabila complezenta. Traim [...] într-o lume a carei principala dezordine risca sa fie faptul ca toti membrii ei se simt moralmente in ordine sau ca toti resimt dezordinea proprie drept neglijabila. 

Mie mi se pare ca aici se traieste anesteziat. Oamenii nu numai ca nu isi dau seama ca nu e in regula ce se intampla, ce li se intampla - dar mai mult, majoritatea cred ca nu isi mai dau seama de nimic. Unii incearca, dar prea putini, prea putin. Marea majoritate nu stie ce face, nu stie de ce.

Vad in jurul meu din ce in ce mai des turme de oameni. Care nu mai au motive, nu isi mai explica de mult nimic. Muta aer dintr-o parte in alta, il respira cu gura deschisa, mereu intr-o stare de precautie impletita cu neincredere si cu acel concept fantastic pe care l-am invatat in copilarie - "mania persecutiei".

Semne clare de paranoia. Neincredere continua, mania persecutiei, completata din plin cu megalomanie - mania grandorii - pe care am ajuns sa o vad in orice om cu care interactionez. Astazi orice tanar de 18 ani are experienta de viata mai mare ca a parintilor nostri, orice analfabet e filosof si orice zidar e programator. Semne clare de boala, pe care nu le vede nimeni. Sau cine le vede, le ignora, sau le zambeste, ridicand din umeri. Sau si mai rau, frecandu-si lacom mainile. O tara de maniaco-depresivi e profitabila pentru multi.

Aici - orice ar insemna acest aici, spatiul si timpul pe care il ocup eu, zilele astea - drumul spre iluminare se supune acelorasi legi distorsionate dupa care functioneaza si traficul. Pe masura ce mergi, timpul pana la destinatie creste, nu scade. Si cu cat mergi mai repede, cu atat risti sa nu mai ajungi niciodata.

Capitolul 2, in care nu stii ca esti prizonier

1. La vest apare un munte

2. Prizonier

Din cladirea de sticla unde lucra M, in majoritatea timpului se vedea un Bucuresti diferit. In primul rand, era un Bucuresti foarte verde. Adevaratul Bucuresti era ascuns undeva in departare, dincolo de un lac, dincolo de un parc care, vazut de sus, parea o mica padure. De fapt, chiar era o mica padure - doar ca o padure a unor copaci speriati, tinuti prizonieri intre betoane.

In departare, linia orizontului era intrerupta din loc in loc de cele cateva cladiri mai inalte ale orasului. Mult gri inform, din care se ridica din cand in cand o mica idee de sticla. Undeva in spate se profila Casa poporului - si Catedrala, care evolua zilnic si se apropia incet, insistand sa creasca mai mare si mai inutila cu fiecare zi.

In ziua aceea, drumul pana la birou fusese - parca - mai lung ca oricand. Sa conduci in Bucuresti nu e niciodata un lucru simplu - si nici placut - mai ales cand te duci spre serviciu, dimineata. Dar e cu atat mai complicat si neplacut cand tocmai ti-a vorbit o pisica, in gand, dupa ce ai vazut un munte care a aparut din senin. "Tehnic vorbind, dintr-un nor", se gandi M, in timp ce claxona nervos un taximetrist care blocase intersectia.

Bucurestiul e un oras pervers, care te atrage, te amageste, iti da sa incerci orice vrei - pana devii dependent. Si, in final, prizonier. Ca in versurile de la Hotel California, orasul e programat sa te primeasca, cu gust dulceag de sampanie scumpa si sunet difuz, de petrecere decadenta. Majoritatea oamenilor de aici traiesc un chin - si se vede cu ochiul liber. Atunci cand au venit aici, erau calatori, vanatori, in cautare de ceva, poate un refugiu, poate un loc sa se ascunda - sau poate o viata mai buna.  Unii dintre ei au ajuns "acasa". Dar marea majoritate sunt doar prizonieri - si nici macar nu isi dau seama. Si Bucurestiul stie asta, si se strange in jurul lor, zi de zi, ii tine captivi, le asalteaza simturile pana le desfiinteaza cu totul, ii incoloneaza in directii inutile si ii hraneste la liber cu agresivitate si nihilism.

E greu sa iti dai seama ca esti prizonier, in Bucuresti. Fiecare strada e strajuita de cladiri din ce in ce mai inalte, dupa care nu ai ce sa mai vezi. Pana si mesajele de ajutor cu "Priveste cerul" au fost de mult acoperite de straturile de cenusa de la esapamentul sutelor de mii de masini care circula fara rost. Oamenii au uitat ca undeva in departare, dupa cladiri, exista si altceva. Au uitat - iar sansele sa-si aminteasca sunt mai slabe cu fiecare zi. Clipa dupa clipa, paianjenul gigant isi tese panza in jurul lor. Iar celor care, din inertie, vor sa mai plece - nu le este nimic interzis. Dar le este din ce in ce mai greu.

Drumurile care leaga Bucurestiul de lumea reala sunt din ce in ce mai aglomerate. Si, cu fiecare clipa care trece, paianjenul tese si tese. Vrei sa scapi? La munte, la mare? Acasa? Poti, dar o sa te coste. O sa te coste timp in care o sa vezi doar masinile - aceleasi - pe care le vezi si in coloanele din drum spre birou, si o sa respiri - aceleasi - noxe de la masinile care au facut rar-ul cu spaga. Iar daca insisti, o sa te coste din ce in ce mai mult, pana o sa te coste chiar viata, pe una din soselele prea aglomerate de soferi cu mintile hranite cu agresivitate si fum de diesel. Daca insisti sa pleci, pana la urma vei deveni o carcasa uscata, mumificata undeva pe panza cu fire subtiri de asfalt, din mijlocul careia capitala europeana - cu cefalotorace si abdomen nesegmentat - rade stirb, tusind din cand in cand de la noxe.

Si totusi, din loc in loc, Bucurestiul permite cate o cladire inalta, de unde poti vedea pana departe. Dar si de aici, de sus, orizontul se strange cu fiecare zi, ascuns de noxele rosiatice care plutesc peste tot. Tutusi, pentru cei care sunt dispusi sa plateasca pretul, exista speranta sa vada ca orasul se termina undeva. Dincolo, este ceva. Inca mai este ce era "inainte". Pretul e greu de platit. Paianjenul nu face afaceri proaste. Pentru fiecare om pe care il pierde, inghite mii. Castelele inalte te atrag cu mirajul orizonturilor nemarginite - cand defapt sunt doar pereti din ce in ce mai inalti. Geamuri mari, prin care nu ajungi sa te uiti niciodata, fiind prea concentrat in ecranele mici. Iar cand te uiti, uiti sa privesti departe, privesti in jos, la aglomeratie. Iar uneori te vezi reflectat in geam, si nu mai vrei sa privesti la nimic.

M statea acum in fata geamului inalt, din castelul de sticla, uitandu-se neincrezator spre munte. Pentru ca da, era un munte acolo unde ieri, cand plecase, nu era decat linia orizontului, neintrerupta. Un munte frumos, parca desenat, cu creasta acoperita de zapada. Da, vreau sa merg, gandi M, si il trecu un fior.

In spatele lui se auzi notificarea de la email. Si inca una. Si inca una. M stranse din din dinti, si se aseza pe scaun, cu spatele la geam. Prizonier.