38

Imi aduc aminte de mine, cel care scriam aici - uneori aproape zilnic - ca de o alta persoana. Cineva pe care l-am cunuscut demult, cu care ma mai revad, din cand cand in cand.. dar din ce in ce mai rar, si mai putin. Avem din ce in ce mai putine subiecte comune, ne-am schimbat amandoi - fiecare are acum viata lui - dar totusi ne leaga ceva greu de desfacut. Eu vreau, chiar vreau sa ne veem mai des, sa petrecem timp impreuna asa cum o faceam acum cativa ani - dar nu sunt foarte sigur ca el o mai vrea. Poate da, poate imi fac prea multe probleme degeaba, poate pun prea mult raul inainte, poate sunt prea pesimist, prapastios (cum imi spun uneori cei din noua mea viata). Stiu sigur ca asta era una din trasaturile noastre comune.  Mi-e teama ca nu avem ce vorbi - si ezit - dar in acelasi timp, de fiecare data cand ne vedem, reluam totul de unde a ramas, ca si cum nici n-ar fi trecut cateva luni.

Astazi ne intalnim pentru ca am implinit 38 de ani. Lui nu-i vine sa creada - sincer sa fiu, nici mie nu prea. E o varsta pe care nu mi-am imaginat-o niciodata. Cand eram student, aveam profesori mai tineri de 38 de ani, si mi se pareau .. cum sa spun? Oameni in varsta? La unul din primele mele joburi, cand seful meu a facut 38 de ani am zis "Arata bine pentru varsta lui, nu stiam ca are atat de mult".

Sunt distante atat de mari, in timp. Ma simt acelasi, ma recunosc in foarte multe lucruri. Acelasi din "Parfum de femeie" sau din "Sunt acelasi". Si totusi, sunt un alt om acum, o simt din ce in ce mai des - si oricat de greu imi este, o recunosc deschis.

Mi s-au implinit atat de multe dorinte, incat am inceput sa am mare grija cand visez. Am inceput sa aleg cu grija - si am facut multe alegeri proaste. Balanta e inca (si o zic cu o oarecare teama) in echilibru. Nu stiu pentru cat timp, si nu stiu care va fi firul de praf care o va inclina intr-o parte (sau poate in cealalta?).

M-am amuzat, am recitit "parfum de femeie", eram intre doua avioane. Saptamana asta am avut doua, maine am altul, peste o zi inca unul.

Candva, in trecut - intr-un trecut atat de indepartat, incat trebuie sa citesc aici ca sa-mi amintesc de el - spuneam ca imi doresc casa in Malibu, si ca asta nu ma scoate automat din categoria oamenilor carora le place sa citeasca (nu mai tin minte formularea, dar imi amintesc bine ideea). Inca imi doresc casa in Malibu, si inca imi doresc sa am timp sa citesc. Pe masura ce ma apropii (de departe) de categoria cu Malibu, am din ce in ce mai putin timp sa citesc.

Nu stiu unde trebuie trasa linia. Poate nu sunt inca suficient de batran pentru asta. Astazi un prieten mi-a zis despre seful lui de 42 de ani ca a facut accident cerebral de la stress si oboseala. Stiu ca e ceva foarte real - dar in acelasi timp mi se pare ceva din categoria "nu mi se poate intampla mie". Asa cred ca gandea si el.

Bucuriile trec foarte repede. Am fost mereu un materialist, nu stiu cand am descoperit asta, dar nu curand. Imi place de mine materialist, n-am o problema cu asta - doar ca in ultima perioada acest materialism s-a transformat.. nu stiu cum sa definesc asta. Am scris in celalalt jurnal, acum cativa ani, despre valoarea "intrinseca" a obiectelor. In ultima perioada am descoperit din ce in ce mai mult aceasta nevoie de a avea "obiecte" de "valoare". Pe masura ce am inceput sa am lucruri mai scumpe, am descoperit - e adevarat, nu la toate, dar la multe din ele - valoarea lor intrinseca. Calitatea, durabilitatea, nu stiu cum sa definesc ceea ce vreau sa spun.

Din ce in ce mai des, in ultima perioada, mi se intampla asta cu "nu stiu sa definesc", "nu stiu sa spun in cuvinte", nu stiu sa..., nu pot sa. Nu stiu de ce nu pot sa exprim unele lucruri, sau de ce imi ia atat de mult timp sa gasesc forma potrivita. Poate am regresat, si nu mai stiu sa ma exprim - dar de cele mai multe ori senzatia pe care o am este ca "inca nu am ajuns acolo". Nici asta nu stiu sa exprim - e ca atunci cand inveti sa faci un lucru, iti iese aproape bine, dar nu perfect - iti dai seama ca lipseste ceva, iti dai seama ce lipseste, dar inca nu iese perfect. Trebuie doar sa mai incerci, sa incerci pana reusesti.

Ce spuneam mai sus mi-e usor sa descriu printr-o comparatie. Valoarea intrinseca a unui lucru e ceea ce originalul are, iar o copie a acestuia nu reuseste sa ofere, niciodata. Cumperi o copie, si oricat de buna e, mereu simti diferenta fata de original. Insasi conceptul de copie exclude valoarea intrinseca a originalului. Asa e si cu obiectele "de valoare" despre care vorbesc - au "ceva" pe care nu poti sa-l cumperi nicaieri altundeva, in niciun alt produs, cu niciun alt nume, la niciun alt pret.

Din copilarie am auzit "n-ai gusturi rele" - care venea de obicei ca un repros ca vroiam doar lucruri scumpe. E adevarat - am si recunoscut, sunt un materialist - si acum imi doresc si imi plac lucrurile scumpe. Dar imi plac tocmai pentru acea "valoare" de care vorbesc, si mi-a fost greu sa inteleg asta - dar dupa ce am inteles-o, mi-a fost si mai usor sa nu ma simt vinovat cand cumpar ceva "scump". Realitatea e ca diferenta se vede, se simte - si o recunosc foarte repede.

Uneori imi plac lucruri care amuza lumea, sau li se par ciudate, inutile sau nepotrivite. Probabil ca sunt. Am prin casa obiecte care n-au niciun sens. Am cumparat de la un batran, dintr-un targ, ceea ce credeam ca e un crucifix din lemn (nu era, este un obiect care se foloseste la ceva anume, mi-a explicat, am uitat ce). Nu ma intereseaza pentru utilitatea lui "intrinseca" - nu o sa-l folosesc niciodata, nici nu stiu pentru ce e. Nu a fost ceva scump - a fost 10 lei, sau ceva de genul. Dar este un "original", cum spuneam mai sus. Are acel ceva, care m-a chemat. Si nu doar el, pentru ca l-am ales dintre cateva, toate obiectele de pe masa batranului erau la fel, valoroase. Mi-a parut rau ca nu le-am putut lua pe toate (ar fi fost amuzant, ciudat, inutil si nepotrivit) - dar am simtit ca las in urma ceva de pret. Am luat doar o mica parte.

La inceputul anului am fost in Dubai - mai fusesem o data, iar acum cand am fost, am avut aceeasi senzatie - totul e impecabil, ireprosabil. E un produs scump, de lux. Dar... Nu mi-a spus nimic, nu l-am cumparat. Acum cateva saptamani, cand a fost vorba sa ajung iar acolo, prima reactie a fost "nu". Nu-l vreau, nu-mi place. Si astazi am inteles de ce. Am fost in Monaco - unde dai peste vechi, cu probleme, imperfect. Mic, aglomerat. Galagios, incomod. Dar asta e originalul - am simtit-o din prima secunda. Are acea valoare "intrinseca" de care spuneam. Nu stiu de ce, nu stiu ce anume i-o confera. Probabil ca sunt multi oameni care vad lucrurile exact invers - si nu-i contrazic. Dar pentru mine, e o fractiune de secunda cand se ia decizia asta - si n-o iau eu, nu stiu cum e luata decizia, dar nu e constienta - si decizia a fost "Da, asta e ... originalul". 

M-am plimbat pe strazi si mi se parea ca totul mirosea a parfum (desi probabil ca nu era asa), mi s-a parut ca totul era la locul lui - desi la un moment dat era un vacarm, trafic, lucrari de constructii, claxoane - epitomul a tot ceea ce urasc intr-un oras. La un moment dat, pe o strada am gasit o lada de rosii chery rezemata de peretele unei case. Era atat de nepotrivita in peisar, incat mi s-a parut ca e la locul ei, in marea schema a lucrurilor.

Mi-e greu - si nu am energia acum sa descriu toate lucrurile pe care vreau sa le spun. Poate o sa o fac in alta postare.

Ideea e ca as vrea sa gasesc in mine acel lucru care sa ma faca (sau poate "ma face") sa fiu un "original". Despre asta vreau sa fie ce mai urmeaza, cat o mai fi. Stiu ca sunt multi oameni care ma apreciaza (sunt si multi oameni care spun ca ma apreciaza, dar nu sunt neaparat convins ca e adevarat), dar as vrea sa stiu care e acel lucru care sa ma faca pe mine sa stiu ca eu sunt "originalul".

Poate e doar o lada de rosii cherry abandonata undeva - si mi-ar placea sa fie asa - dar vreau sa stiu de ea.

Cursa catre nicaieri

Posibil sa mai fi folosit citatul asta aici pe blog, nu mai tin minte: “If you don't know where you want to go, then it doesn't matter which path you take.”― Lewis Carroll, Alice in Wonderland

Am avut de multe ori sentimentul asta, pana acum - dar parca in ultima perioada e mai pregnant ca niciodata.

Pe masura ce imbatranesti, timpul trece mai repede. Am citit articole bazate pe studii care spun ca asta e o iluzie a creierului, care raporteaza ziua de azi la durata traita pana acum. Si una e sa raportezi 24 de ore la 5 ani, si alta la aproape 40. Am citit alte articole, mai noi, bazate pe studii care spun ca exista o cauza fizica a acestui fenomen, o schimbare ireversibila in creier care produce acest efect, al perceptiei accelerate asupra timpului.

Si ma citesc pe mine, zilnic, si imi spun ca nu e nimic altceva decat lipsa reperelor. Indiferent cat de repede mergi, cand faci acelasi lucru in fiecare zi, cand vezi aceleasi lucruri, aceiasi oameni, cand auzi si spui aceleasi lucruri, timpul se contracta si zilele trec din ce in ce mai grabite, intr-o cursa spre nicaieri.

Cand drumul pe care esti are o destinatie clara, uneori timpul se dilata - dar de cele mai multe ori devine foarte - prea? - scurt pentru tot ce vrei sa faci. Sau pentru tot ce trebuie sa faci ca sa ajungi unde vrei. Mi s-a intamplat de mule ori, si uneori ma gandesc ca asta e cauza pentru care ma tot regasesc fara scop. Poate e o forma de protectie (absurda) prin care incerc salungesc timpul. Nu functioneaza.

Asa ma regasesc acum, alergand pe un drum care nu duce nicaieri. Nu mai stiu cat a trecut, nu mai stiu de cand sunt aici. Desigur, pot deschide oricand un calendar, si pot citi un timp absolut - problema e ca nu ma identific cu el in niciun fel. E absurd, dar anul din spatele meu pare foarte scurt, desi ma uit in urma si totul pare foarte departe.

Plantez tot felul de piloni, pe unde urmeaza sa trec. Am noroc, din punctul asta de vedere, am reusit mereu sa ma proiectez in fata, cu cativa kilometri, cu cateva zile, saptamani, luni. Dar cam atat. Nu m-am vazut nicaieri, niciodata, peste cinci ani. Viitorul ramane ascuns, si nu reusesc sa ma hotarasc daca vreau sa fixez un pilon atat de departe.

Mi-e frica, cred ca asta e cel mai sigur in momentul asta. Mi-e frica pentru momentul de peste cinci ani in care ma trezesc pe aceeasi sosea, trecand pe langa acest (acel?) pilon. Nu mi-e frica ca n-o sa-l gasesc, nu mi s-a intamplat niciodata. Mi-e frica tocmai pentru motivul ca o sa-l gasesc acolo - dar o sa trec pe langa el rusinat, pentru ca nu a iesit bine, pentru ca nu e ce imi doream, sau poate pentru ca il vad, il depasesc, dar nu e tocmai pe drumul meu, e undeva paralel.

Pe masura ce trece timpul, imi dau seama ca mi-e din ce in ce mai frica sa imi doresc. Desigur, ma regasesc de multe ori in situatii inconfortabile, in care Imi doresc lucruri materiale, si multe din aceste situatii sunt dureroase - imi dau seama ca acum pot. Acum pot sa cumpar cam orice imi trece prin cap ca mi-as dori. In acelasi timp, dorinta asta de acum vine cu o dezamagire pe care nu mi-as fi imaginat-o acum 1-15-20 de ani. Niciunul din lucrurile pe care le-am cumparat, oricat de scump, oricat de mult mi l-as fi dorit, nu mi-a adus multumirea pe care mi-o imaginam in dorinta.

Si de cele mai multe ori evit sa privesc in ochi dorintele astea. Am ajuns sa le vad ca pe niste slabiciuni. Pentru ca stiu ca voi fi dezamagit, dupa. Pentru ca stiu, oricat de mult imi doresc, ca nu depre asta e vorba.

Totusi, rapsunsul la unica intrebare care ramane - ce-mi doresc de fapt - imi ramane in continare ascuns. Nu stiu - si asta ma doare mai mult decat orice. Nu stiu ce-mi doresc de fapt. Sau, mai bine zis, ce sa-mi doresc.

Nu stiu unde sa arunc pilonul, dupa care mai apoi sa ma uit cu nerabdare. Nu stiu daca sa-mi doresc un altfel de pilon, pentru ca, poate, aparitia lui ar duce la aceeasi dezamagire - pentru o perioada, timpul s-ar comprima, si as ajunge acolo. Oriunde e acel acolo. Si as ajunge deamagit.

Am citit de multe ori ca nu conteaza destinatia, conteaza calatoria. Dar parca nu are niciun farmec, calatoria asta, cand nu exista nicio destinatie clara.

Ma simt pierdut, si nu stiu daca sunt capabil de efortul de care ar fi nevoie ca sa pun toata povestea asta intr-o ordine, oricare ar fi ea.