Iluminare si Paranoia

Ieri, in timp spre conduceam spre birou, mi-am dat seama ca pe masura ce mergeam timpul pana la destinatie crestea, in loc sa scada. Cand plecasem de acasa aveam de facut 45 de minute. Plecasem de 10 minute, si mai aveam de facut 54 de minute. In orasul asta nu se respecta nici legile fizicii.

Ascult Plesu, Minima Moralia, o carte despre etica - intr-un contrast fantastic cu ce se intampla peste tot in jurul meu. Nedemolabila complezenta - asa spune Plesu. Functionam intr-o nedemolabila complezenta. Traim [...] într-o lume a carei principala dezordine risca sa fie faptul ca toti membrii ei se simt moralmente in ordine sau ca toti resimt dezordinea proprie drept neglijabila. 

Mie mi se pare ca aici se traieste anesteziat. Oamenii nu numai ca nu isi dau seama ca nu e in regula ce se intampla, ce li se intampla - dar mai mult, majoritatea cred ca nu isi mai dau seama de nimic. Unii incearca, dar prea putini, prea putin. Marea majoritate nu stie ce face, nu stie de ce.

Vad in jurul meu din ce in ce mai des turme de oameni. Care nu mai au motive, nu isi mai explica de mult nimic. Muta aer dintr-o parte in alta, il respira cu gura deschisa, mereu intr-o stare de precautie impletita cu neincredere si cu acel concept fantastic pe care l-am invatat in copilarie - "mania persecutiei".

Semne clare de paranoia. Neincredere continua, mania persecutiei, completata din plin cu megalomanie - mania grandorii - pe care am ajuns sa o vad in orice om cu care interactionez. Astazi orice tanar de 18 ani are experienta de viata mai mare ca a parintilor nostri, orice analfabet e filosof si orice zidar e programator. Semne clare de boala, pe care nu le vede nimeni. Sau cine le vede, le ignora, sau le zambeste, ridicand din umeri. Sau si mai rau, frecandu-si lacom mainile. O tara de maniaco-depresivi e profitabila pentru multi.

Aici - orice ar insemna acest aici, spatiul si timpul pe care il ocup eu, zilele astea - drumul spre iluminare se supune acelorasi legi distorsionate dupa care functioneaza si traficul. Pe masura ce mergi, timpul pana la destinatie creste, nu scade. Si cu cat mergi mai repede, cu atat risti sa nu mai ajungi niciodata.

Capitolul 2, in care nu stii ca esti prizonier

1. La vest apare un munte

2. Prizonier

Din cladirea de sticla unde lucra M, in majoritatea timpului se vedea un Bucuresti diferit. In primul rand, era un Bucuresti foarte verde. Adevaratul Bucuresti era ascuns undeva in departare, dincolo de un lac, dincolo de un parc care, vazut de sus, parea o mica padure. De fapt, chiar era o mica padure - doar ca o padure a unor copaci speriati, tinuti prizonieri intre betoane.

In departare, linia orizontului era intrerupta din loc in loc de cele cateva cladiri mai inalte ale orasului. Mult gri inform, din care se ridica din cand in cand o mica idee de sticla. Undeva in spate se profila Casa poporului - si Catedrala, care evolua zilnic si se apropia incet, insistand sa creasca mai mare si mai inutila cu fiecare zi.

In ziua aceea, drumul pana la birou fusese - parca - mai lung ca oricand. Sa conduci in Bucuresti nu e niciodata un lucru simplu - si nici placut - mai ales cand te duci spre serviciu, dimineata. Dar e cu atat mai complicat si neplacut cand tocmai ti-a vorbit o pisica, in gand, dupa ce ai vazut un munte care a aparut din senin. "Tehnic vorbind, dintr-un nor", se gandi M, in timp ce claxona nervos un taximetrist care blocase intersectia.

Bucurestiul e un oras pervers, care te atrage, te amageste, iti da sa incerci orice vrei - pana devii dependent. Si, in final, prizonier. Ca in versurile de la Hotel California, orasul e programat sa te primeasca, cu gust dulceag de sampanie scumpa si sunet difuz, de petrecere decadenta. Majoritatea oamenilor de aici traiesc un chin - si se vede cu ochiul liber. Atunci cand au venit aici, erau calatori, vanatori, in cautare de ceva, poate un refugiu, poate un loc sa se ascunda - sau poate o viata mai buna.  Unii dintre ei au ajuns "acasa". Dar marea majoritate sunt doar prizonieri - si nici macar nu isi dau seama. Si Bucurestiul stie asta, si se strange in jurul lor, zi de zi, ii tine captivi, le asalteaza simturile pana le desfiinteaza cu totul, ii incoloneaza in directii inutile si ii hraneste la liber cu agresivitate si nihilism.

E greu sa iti dai seama ca esti prizonier, in Bucuresti. Fiecare strada e strajuita de cladiri din ce in ce mai inalte, dupa care nu ai ce sa mai vezi. Pana si mesajele de ajutor cu "Priveste cerul" au fost de mult acoperite de straturile de cenusa de la esapamentul sutelor de mii de masini care circula fara rost. Oamenii au uitat ca undeva in departare, dupa cladiri, exista si altceva. Au uitat - iar sansele sa-si aminteasca sunt mai slabe cu fiecare zi. Clipa dupa clipa, paianjenul gigant isi tese panza in jurul lor. Iar celor care, din inertie, vor sa mai plece - nu le este nimic interzis. Dar le este din ce in ce mai greu.

Drumurile care leaga Bucurestiul de lumea reala sunt din ce in ce mai aglomerate. Si, cu fiecare clipa care trece, paianjenul tese si tese. Vrei sa scapi? La munte, la mare? Acasa? Poti, dar o sa te coste. O sa te coste timp in care o sa vezi doar masinile - aceleasi - pe care le vezi si in coloanele din drum spre birou, si o sa respiri - aceleasi - noxe de la masinile care au facut rar-ul cu spaga. Iar daca insisti, o sa te coste din ce in ce mai mult, pana o sa te coste chiar viata, pe una din soselele prea aglomerate de soferi cu mintile hranite cu agresivitate si fum de diesel. Daca insisti sa pleci, pana la urma vei deveni o carcasa uscata, mumificata undeva pe panza cu fire subtiri de asfalt, din mijlocul careia capitala europeana - cu cefalotorace si abdomen nesegmentat - rade stirb, tusind din cand in cand de la noxe.

Si totusi, din loc in loc, Bucurestiul permite cate o cladire inalta, de unde poti vedea pana departe. Dar si de aici, de sus, orizontul se strange cu fiecare zi, ascuns de noxele rosiatice care plutesc peste tot. Tutusi, pentru cei care sunt dispusi sa plateasca pretul, exista speranta sa vada ca orasul se termina undeva. Dincolo, este ceva. Inca mai este ce era "inainte". Pretul e greu de platit. Paianjenul nu face afaceri proaste. Pentru fiecare om pe care il pierde, inghite mii. Castelele inalte te atrag cu mirajul orizonturilor nemarginite - cand defapt sunt doar pereti din ce in ce mai inalti. Geamuri mari, prin care nu ajungi sa te uiti niciodata, fiind prea concentrat in ecranele mici. Iar cand te uiti, uiti sa privesti departe, privesti in jos, la aglomeratie. Iar uneori te vezi reflectat in geam, si nu mai vrei sa privesti la nimic.

M statea acum in fata geamului inalt, din castelul de sticla, uitandu-se neincrezator spre munte. Pentru ca da, era un munte acolo unde ieri, cand plecase, nu era decat linia orizontului, neintrerupta. Un munte frumos, parca desenat, cu creasta acoperita de zapada. Da, vreau sa merg, gandi M, si il trecu un fior.

In spatele lui se auzi notificarea de la email. Si inca una. Si inca una. M stranse din din dinti, si se aseza pe scaun, cu spatele la geam. Prizonier.

O poveste greu de citit

In fata unei foi albe, uneori ai ceva de spus, alteori nimic, oricat ai incerca. Uneori e simplu, cuvintele vin de la sine. Cand nu se intampla asta, totusi, e foarte complicat, pentru ca ai de ales - ori scrii ceva, orice, ca sa bifezi o zi, ori pur si simplu nu faci nimic. Ascunzi foaia, si speri ca maine o sa fie mai bine. Si ce se intampla cand totusi scrii - pentru ca uneori arunci pur si simplu tot, nu ramane nimic - atunci "se pune" ca ai scris ceva, sau nu? Conteaza actiunea, sau rezultatul (inexistent)? 

Pe masura ce trece timpul imi dau seama ca si in viata e la fel. Zi dupa zi. Ori ai ceva de spus, ori nu, zilele trec, iar la final, nu stiu dupa ce se judeca rezultatul. Sunt zile cand am ceva de spus (si am senzatia inconfortabila ca sunt cam rare) - si sunt zile cand, daca pun ceva pe foaie, o pun doar datorita disciplinei. Si de cele mai multe ori sunt doar aberatii... pana la final nu-mi ramane decat sa-mi iau ziua, sa o strang in pumn si sa o arunc in uitare. Sau, si mai rau, sa ramana undeva aruncata, mazgalita neinteligibil. 

La un moment dat am descoperit (am constientizat) ca am o doza neasteptata de disciplina. Am avut puterea, cand mi-am propus cate ceva, sa duc la capat, sa rezist, sa nu cedez drumului usor, etc.  In acelasi timp, e limitata - uneori sunt pus in fata unor actiuni care mi se par inutile, sau - fac o concesie - a caror utilitate nu mi-e foarte clara, sau evidenta. Si atunci nu ma pot convinge deloc sa merg mai departe. Nu pot. E o forta pe care n-am doborat-o niciodata. Sau, si mai grav, fac ceva doar "de dragul de a face" - o expresie a carei ironii am descoperit-o nu de mult - stiind ca n-o sa iasa nimic, intr-un autosabotaj de manual. 

Adun din ce in ce mai multe zile desenate cu linii absurde, forme necunoscute schitate cu dungi ingrosate, pisici si braduti care decoreaza un relief inexistent. Zile mototolite si aruncate la gunoi, sau parasite pe un colt de birou - doar ca sa fie aruncate mai tarziu, la o curatenie mai atenta. Scot, in fiecare dimineata, o foaie noua - dintr-un dulapul inchis, unde nu vad cate mai sunt. Incerc sa scriu, pe apucate, cate o propozitie, o fraza, poate un paragraf - si sa pastrez cat mai multe din ele, sa nu arunc chiar tot. Nu prea iese nimic - o poveste greu de citit. 

Prea departe

Orasul asta arata mai bine, asa, vazut de sus. Pare mai curat, mai putin aglomerat. Si cosmopolit, un oras plin de viata. Mai ales acum, cand e atat de frumos afara. Asa era si anul trecut, pe vremea asta, atunci, cand a inceput totul.

Isi intoarse privirea spre monitor, dar degeaba, nu se putea concentra la nimic. In birou e liniste – desi in fundal se aud, sters, vocile celor din sales, agitatia si ritmul infundat al muzicii house, pe care n-o mai suporta.  

M-am saturat, nu mai vreau. Nu mai pot.

Tranti nervos mouseul si ridica de pe birou obiectul mic, stralucitor, de care nu se mai despartise de anul trecut. Ii aducea aminte de ea.

a

Nu m-a mai chemat, nu m-a mai cautat. Si asa mi-a zis, o sa vorbim, o sa ne auzim. Si nimic. Poate ar fi trebuit sa mai fac eu, sa mai zic eu... Dar am incercat. Ce sa-i mai zic?

Isi arunca iar privirea afara, pe geamul mare de sticla. Un oras impersonal, pe care nu-l mai simtea de mult acasa. Acasa. Realitatea e ca nu mai voia acasa. Voia acolo, inapoi, langa ea. Liber, departe.

Nu mai vreau, nu mai pot..

Vocea stridenta il facu sa tresara, si scapa din mana insigna mica, cu logoul firmei imprimat auriu pe negru.

P, e gata raportul? Trebuie sa-l trimitem celor din sucursale...

Ultimul martor al acelui oras

Am mai trecut de cateva ori pe acolo, dar nu m-am mai oprit niciodata, de atunci.

Astazi da. Am parcat pe partea cealalta a strazii. Si am intrat in carturesti gandindu-ma ca o sa cumpar o carte, nu o agenda. Am cumparat doua carti,  nicio agenda. Am citit si o povestire de murakami, in picioare, printre rafturi. N-am mai citit demult murakami - nici nu stiu daca au ai aparut la noi carti de el sau nu.

Imi aduc aminte multe momente din ziua aceea. Stiu ca era zapada - era februarie, cred. Nu-mi amintesc cum am cumparat agenda. Mai important, nu-mi amintesc cum am ajuns acolo, cum am parcat, sau ce am facut mai departe.

Imi amintesc cum ma simteam, si imi doresc sa nu-mi fi amintit. Am mai fost furios de multe ori, de atunci, dar n-am mai urat niciodata la fel de mult ca in ziua aceea. A fost o zi buna, atunci. O zi in care am trecut mai departe, cumparand o agenda.

Acolo, pe strada, pe un perete sta scris "Suntem ultimii martori ai acestui oras".

Martor incomod.