N-am scris niciodata de ziua mea, si scriu de ceva timp. Nu stiu de ce, si nici nu-mi amintesc sa fi avut vreodata intentia, ca acum.
Imi amintesc cand am scris despre moarte, in parfum de femeie, atunci era inainte de ziua mea, o zi pe care nu-mi amintesc sa o fi asteptat vreodata cu deosebita emotie. Eram intr-un mall pustiu, in Timisoara, un strain singur. Ma aveam doar pe mine si fricile mele - si cum ma citesc acolo, asa am fost mereu, pierdut intre dorinta si frica. Mereu a fost asa, de cand ma stiu.
Am avut mereu privilegiul (norocul?) de a fi inconjurat de oameni fantastici. Oameni care m-au tinut de mana cand aveam nevoie, care m-au impins de la spate, care m-au tinut in brate, mi-au dat peste mana cand faceam vreo greseala - si care m-au lasat sa plang atunci cand aveam nevoie. Oameni carora n-am sa stiu niciodata sa le spun multumesc, sunt prea timid pentru asta.
Cel mai des, insa, l-am avut langa mine pe celalalt eu. Un ins dubios, cu privire piezisa, pe care n-am ajuns niciodata sa-l cunosc cu adevarat, de care de cele mai multe ori mi-e frica, dar pe care stiu ca pot conta oricand - stiu ca e acolo. Ma asteapta mereu - rareori cu o vorba buna, de cele mai multe ori nemultumit si reclacitrant, cu tot felul de idei, care de care mai nenorocite.
Omului asta ii datorez multe, si bune si rele - iar intre noi s-a legat o intelegere nescrisa (pana acum). El vine cu ideea, eu nu refuz (mi-e frica de el), si ne aruncam inainte. Dar ma bazez pe el sa ne tina la suprafata, sa mai faca un pas cand eu nu mai pot, sa taca atunci cand eu plang (sau rad), sa se opreasca cand e deajuns. Si nu m-a dezamagit niciodata. Uneori il admir, are scopuri nobile. De cele mai multe ori il dispretuiesc, si imi vine sa ii strig ca e un oarecare, ca si mine, un chip de lut, un nimeni. Ne certam cu zilele - si sincer nu stiu de ce se mai oboseste, pentru ca pana la urma eu n-am niciodata dreptate. Isi duce crucea, cu mine, si in putinele mele momente de sinceritate, ii sunt recunoscator. Nu m-a parasit niciodata.
Eu nu prea il caut - apare din cand in cand, mai ales in momentele mele de singuratate. Bodogane si vorbeste prostii (de obicei il evit), uneori tace si el, ne uitam amandoi prin parbriz, inainte, fiecare cu gandurile lui. Atunci mi-e cel mai teama de el, cand tace.
Si totusi il caut, uneori. De cele mai multe ori il caut sa-i reprosez ca ne-a bagat intr-o mare mizerie. ca nu a gandit bine. Ca nu se poate, ca un idiot.
Vreau sa-i spun doar atat, am mai trecut un an, nici eu nu stiu cand s-a dus, el sunt sigur ca n-are idee. Sa incercam sa ne bucuram impreuna de ce a fost. Pentru ca nu stiu in ce ne-a bagat de data asta, dar usor n-o sa fie.
