Eu, tu - sau doar un el pentru altii

Demult, intr-o alta viata, am scris un post despre prieteni. In afara de mine, nu s-a schimbat nimic. Iar eu m-am schimbat doar prin faptul ca, de atunci, am inteles ca ce spuneam acolo este pur si simplu normal.

Una din cele mai grele decizii pe care trebuie sa le iei, in viata, este sa accepti ca "nu trebuie". Ca poti fi unic, ca poti avea parerile tale. Presiunea din partea grupului, oricare ar fi el (familie, prieteni, colegi de serviciu, etc) este uneori atat de mare, incat depaseste puterea vointei oricui. Si este o singura cale sa invingi asta, si e usor. Accepta ca nu "trebuie" sa faci nimic.

Ca intotdeauna, exemplele cele mai usoare sunt acelea care se refera la aspecte materiale. Casa, masina, haine, whatever. In cercul tau de prieteni toata lumea are masina noua, cumparata in rate. In cercul tau de prieteni toata lumea construieste case pe pamant. Toti merg in vacante in India. Hainele "trebuie"sa fie de la magazinul x. Si lista e lunga. Cum te imbraci, ce mananci, unde lucrezi, pe cine iubesti, pe cine respecti (ca sa iesim din sfera materiala). Totul trebuie incadrat intr-o categorie. Mereu trebuie sa alegi o tabara.

Saptamana trecuta am participat la un eveniment cu oameni atat de diferiti de mine, incat la un moment aveam o senzatie nedefinita, o combinatie intre disconfort, teama si amuzament. Si am avut una din acele revelatii - toata viata mea de pana acum a fost la fel, si sunt recunoscator pentru asta.

Inca de mic, am crescut in mai multe cercuri de prieteni. In micul meu oras de provincie, pendulam intre "la scoala", la unul din bunici sau acasa, in trei cartiere diferite, intre oameni atat de diferiti incat pareau lumi diferite, chiar daca erau despartite de doar cateva strazi. Unul din grupuri era dominat de fete, altul de baieti. Unii citeau, altii fugeau de carti ca de dracu. Unii construiau case pentru cainii vagabonzi, altii furau din magazine. La unii invidiam jucariile scumpe, de la parinti care in mod miraculos pe atunci faceau concedii in alte tari - pe altii ii compatimeam pentru ca nu aveau nici macar televizor color. Eram prieten cu toti - desi multi dintre ei nu s-au cunoscut niciodata intre ei. Si e mai bine asa.

Apoi, mai departe, am "crescut" cu totii. Am invatat, cate putin, sa trec peste momentul ala in care imi spuneam "ce naiba caut eu aici". Premianti si golani,  "baiatul lui mama" si orfani, ciudati si simpatici, politisti si contrabandisti de arme, oameni care arunca cu bani si altii care ii aduna de pe jos. Cercetatori in fizica nucleara si oameni care au afaceri de milioane de euro.

Uneori m-am simtit aruncat de colo colo ca o bila dintr-un urias joc de pinball, sarind de la un grup la altul, nemaintelegand nimic despre nimic. Ar trebui sa cumpar un apartament, acum, sau sa astept sa treaca criza? Ar trebui sa cumpar un apartament sau o casa? E bine sa imi dau demisia, sau sa mai stau? E bine sa tin de un job, sau ar trebui mereu sa caut ceva nou? E bine sa fii salariat, sau sa ai afacerea ta? Sa fii singur sau familist? Sa cheltui sau sa economisesc? Expat sau "patriot"?

Sa mai fiu "eu" - sau nu?

Am descoperit ca e greu sa fii "tu". Pentru ca "tu" trebuie sa fii "eu" pentru tine, si de cele mai multe ori esti doar un "el" pentru altii. Pierdut intre prietenii mei necunoscuti intre ei, cel mai greu a fost sa imi spun "eu cred altceva" - si totusi mi-a fost usor, pentru ca am vazut atat de multe pareri, incat era clar ca niciuna din ele nu era "cea buna".

Toti prietenii mei sunt fericiti, (si foarte nefericiti), zambesc si plang - si au satisfactii amuzant de similare, indiferent daca vin cu un x6, cu metroul sau cu un peugeot din 99. Toti ma condamna ca nu sunt la ei, dar ma accepta asa cum sunt. Sper.

Cea mai importanta lectie, pe care inca o invat, zi de zi, este ca nu exista un adevar absolut.

Generatia mea a crescut intr-o perioada in care valorile s-au schimbat atat de mult si de des - da, ai putea spune ca mereu a fost la fel, dar eu nu pot vorbi decat despre mine - incat nimeni nu a mai stiut ce e bine si ce e rau, ce trebuie facut si ce nu. Fiecare a alergat in directia lui, si a strigat sus si tare ca asa trebuie. A fost o perioada in care toata lumea s-a descotorosit de valorile pe care le simteau impuse de comunism, si in care n-au stiut ce sa le spuna copiilor lor, noua. Noi am crescut fara modele - sau poate cu prea multe modele. Am crescut cu mirajul banilor, dar si cu "plecatul afara". Uneori ireconciliabil - cum sa fie un model cineva care are multi bani si multe masini din "afaceri la limita legalitatii (cum ne-am mintit toti atat de mult timp, nu poti sa fii putin ud, ori esti ud, ori uscat)" dar in acelasi timp sa invidiezi pe cineva care a plecat in italia, are un fiat prapadit, lucreaza de dimineata si sta in chirie, cu alti 5 cunoscuti intr-un apartament de 3 camere? Si totusi noi asa am crescut, uitandu-ne cum se invidiaza unii pe altii, pe ascuns, si cum incearca sa-si demonstreze lor si celorlalti ca a lor e calea cea dreapta.

Pentru multi, "modelele" - sau cei pe care ii invidiau cand erau copii sau adolecenti - au ramas atat de puternice incat se straduie sa le imite dupa ani buni, intr-o lume care s-a schimbat de mult. Si ce exemplu mai bun decat cei plecati din tara care trimit "acasa" an dupa an bani - multi, care le-ar permite sa traiasca o viata de invidiat pentru altii - pentru o casa noua in satul pe care l-au parasit acum 10 ani. Si trimit bani, vin in concediile lor de o luna (pe care le invidiaza atatia romani) si muncesc cot la cot cu zidari, faiantari si rigipsari (pentru care sunt salvarea pe care o asteptau de anul trecut) sa construiasca acea casa pe care si-o doreau cand erau tineri, acasa. Si incet incet isi dau seama ca nu o mai vor. Nu mai vor sa se "intoarca". S-au obisnuit cu drumurile bune, cu spitale curate, cu vecini mai respectuosi, cu scoli mai bune. Si traiesc o drama greu de depasit - pentru ca s-au schimbat intre timp, si nu au puterea sa accepte asta. Se uita in stanga, in dreapta - unii construiesc case "acasa", altii nu mai vor sa auda de "romanica". Isi cheama familia si prietenii la ei, "afara", sa le arate ca le e bine, sa le justifice si lor abandonul. Sat dupa sat ramane gol de oameni si plin de case pe jumatate terminate.

"Acasa", multi s-au imprumutat si au inceput afaceri, pentru ca nu mai suportau sa fie angajatul nimanui. Si, scurtatura dupa scurtatura (pentru ca "toata lumea face asa", si "n-ai cum altfel", au construit imperii din furt si inselaciuni, gainarii duse la rang de corporatie, castele din carti de joc pe care le apara cu preturi pe care nu si le mai doresc. II cauta fiscul, ii cauta politia, ii cauta cei de la care au imprumutat bani. Nu mai vor, dar nici n-au ce sa faca - ce sa faca, sa se angajeze undeva? Nu mai stiu sa faca nimic, oricum nu i-ar primi nimeni. Si atunci merg inainte, pentru ca merge si el, si el, si ala, si celalat, "altfel n-ai cum". Pana intr-o zi. Azi ai sute de mii, milioane, si ti se pare ca nu mai poti merge decat inainte, si maine vinzi apartamentul bunicilor, ca sa acoperi din datorii. Pana atunci, insa, azi e important. Si cumperi. Si nu stiu daca a fost ceva mai cumparat in romania anilor astia decat masinile de lux. Recuperarile de leasing au parcuri intregi pline de masini de lux, aproape noi, la care nu s-au mai platit ratele. Sunt martorii unor vise abandonate, la fel cum sunt casele "la rosu" din atatea sate aproape pustii.

Si toate astea pentru ca uneori - de cele mai multe ori - e prea greu sa spui "nu e pentru mine". "Eu nu vreau asta". "Eu cred altceva". Si ce daca in jurul tau toti stau la casa, la 20 kilometri de oras. Daca te simti bine in apartament, ramai acolo. Si ce daca toti si-au cumparat apartament - daca tu vrei sa-ti iei o casa la 20 de kilometri de oras? Acum 10 ani am vazut o casa la 20 de kilometri de bucuresti. N-am cumparat-o atunci. Apoi mi-a parut bine, cand a venit criza. Apoi mi-a parut rau, cand ne-am revenit din criza. Apoi mi-a parut bine, ca s-a aglomerat zona. Apoi mi-a parut rau, ca au crescut mult preturile. Acum mi-e indiferent. As fi avut o alta viata daca o cumparam. La fel cu masina, la fel cu afacerea, la fel cu atatea.

De fiecare data cand ma intalnesc cu prietenii (oricare ar fi ei), ma bucur de ei, chiar daca au coborat din metrou sau din x6 - si le multumesc ca m-au invatat ca parerea lor, de cele mai multe ori, e doar "justificarea" lor, pentru ce au ales.