In "vremuri grele" toti renunta la principii. Numai ca trebuie sa ai mereu grija la ce principii renunti.
Poti renunta intotdeauna la principiile artificiale, pe care le-ai stabilit de-alungul drumului - si am sa exemplific cu "am prea multa experienta (studii, diplome, etc) ca sa mai fac asa ceva". "Da, stiu sa fac asta, am timp, dar n-o so fec din principiu, nu sunt platit pentru asta".
Nu trebuie niciodata sa renunti la principiile morale. Nimic nu justifica minciuna, lenea si hotia.
Asa, de principiu.
14 martie 2013
Sa nu urasti
cred ca era una din cele 10 porunci, pe care biserica le-a inlocuit, intre timp.
Si mai cred ca era "sa iubesti". Ura (si mi-e atat de draga si mie..) e cel mai distructiv sentiment. Urasti ceva, pe cineva... si de fapt urasti ceea ce faci sau te urasti pe tine. Pentru ca nu exista altceva, sau altcineva. Esti doar tu, cu alegerile tale, cu ceea ce faci, cu cei langa care esti. Tu, si atat. Trebuie sa iubesti lucrurile pe care le-ai facut, sa te iubesti pe tine pentru ca te ai, si esti tot ce ai. Ei, ele, ceilalti, nu conteaza.
Vorbeam ieri de schimbare. Nu ura duce la schimbare, nu situatia in sine e vinovata, nu el/ea sunt vinovati. A venit timpul, nu-l pierde urand, nu-l pierde infuriindu-te, nu te revolta in fata a ceea ce ti se ofera.
Daca nu intelegi din lucrurile simple, sau daca nu-ti asculti intuitia, semnele devin din ce in ce mai evidente, "trasul de maneca" devine din ce in ce mai puternic. Nu ura faptul ca "trasul de maneca" a ajuns pana la urma sa fie o palma peste obraz. Ai nevoie de ea. Asculta-ti inima si fa ceea ce iti spune de mult ca trebuie sa faci, si nu mai lasa mintea sa te umple de frica. Ce astepti? Palma pe obraz sa se transforme in ... ce?
Deschide ochii si uita-te in jur, uita-te inainte, nu doar inapoi. Trage aer in piept si spune ok, m-am convins. Trebuie.
Si mai cred ca era "sa iubesti". Ura (si mi-e atat de draga si mie..) e cel mai distructiv sentiment. Urasti ceva, pe cineva... si de fapt urasti ceea ce faci sau te urasti pe tine. Pentru ca nu exista altceva, sau altcineva. Esti doar tu, cu alegerile tale, cu ceea ce faci, cu cei langa care esti. Tu, si atat. Trebuie sa iubesti lucrurile pe care le-ai facut, sa te iubesti pe tine pentru ca te ai, si esti tot ce ai. Ei, ele, ceilalti, nu conteaza.
Vorbeam ieri de schimbare. Nu ura duce la schimbare, nu situatia in sine e vinovata, nu el/ea sunt vinovati. A venit timpul, nu-l pierde urand, nu-l pierde infuriindu-te, nu te revolta in fata a ceea ce ti se ofera.
Daca nu intelegi din lucrurile simple, sau daca nu-ti asculti intuitia, semnele devin din ce in ce mai evidente, "trasul de maneca" devine din ce in ce mai puternic. Nu ura faptul ca "trasul de maneca" a ajuns pana la urma sa fie o palma peste obraz. Ai nevoie de ea. Asculta-ti inima si fa ceea ce iti spune de mult ca trebuie sa faci, si nu mai lasa mintea sa te umple de frica. Ce astepti? Palma pe obraz sa se transforme in ... ce?
Deschide ochii si uita-te in jur, uita-te inainte, nu doar inapoi. Trage aer in piept si spune ok, m-am convins. Trebuie.
13 martie 2013
Schimbare
In primul rand, iti doresti ceva. Incep sa apara semnele schimbarii, se creaza din nimic noul drum, cel care te duce spre ceea ce iti doresti. Numai ca multa lume intoarce spatele acestui drum, il ocoleste, il evita, nu si-l doreste. Pentru ca intotdeauna, cand iti doresti ceva, apar sentimentele negative - esti frustrat ca nu ai, esti dezamagit cand iti dai seama ca nu ai avut pana acum, sau ca nu ai reusit sa obtii pana acum. Si asta nu e tot - incep sa apara "greutatile". E normal, cand iti doresti ceva, sa existe un efort, ori nimeni nu vrea sa accepte asta. Cea mai mare parte a efortului necesar nici macar nu e al tau, lucrurile se vor schimba, oportunitatile vor aparea, una dupa alta, pana vei putea obtine ceea ce iti doresti. Doar ca, pentru asta, va trebui sa faci alegeri, sa iei decizii, sa incerci, sa faci, sa schimbi. Pentru ca e normal, e un drum nou. Drumul care te duce la ceea ce iti doresti. Si e greu sa schimbi, e greu sa faci o alegere pe care n-ai facut-o niciodata, e greu sa iei o decizie grea, e greu sa faci ce n-ai facut pana acum. Schimbarea e grea.
Niciodata n-am inteles de ce oamenii nu vad asta, e atat de simplu, atat de clar. In momentul in care iti doresti ceva - fie un lucru, fie o situatie, fie orice - iti doresti automat o schimbare. Nu iti poti dori o schimbare fara sa existe o schimbare. E o aberatie. Apare dorinta - apare posibilitatea - trebuie sa faci ce trebuie sa faci ca sa aungi acolo.
Niciodata n-am inteles de ce oamenii nu vad asta, e atat de simplu, atat de clar. In momentul in care iti doresti ceva - fie un lucru, fie o situatie, fie orice - iti doresti automat o schimbare. Nu iti poti dori o schimbare fara sa existe o schimbare. E o aberatie. Apare dorinta - apare posibilitatea - trebuie sa faci ce trebuie sa faci ca sa aungi acolo.
12 martie 2013
Fatalist
Cred in destin. Nu cred in conotatia negativa a cuvantului "fatalist". Eu sunt un fatalist, dar unul care crede intr-un destin pozitiv, bun, fericit. Cel putin pentru mine.
Cred ca toti avem o "menire", un "fel" de a fi, un "viitor" al nostru. Pe de alta parte, nu cred ca toata lumea isi va "implini" menirea, va trai in felul predestinat, nu-si va implini viitorul doar pentru ca asa "ii este dat".
De multe ori am glumit spunand ca simt ca sunt nascut pentru lux, pentru viata relaxata, pentru lipsa de griji, pentru casa mare, pentru masina buna, numai ca tot trag trag dar nu-mi iese, si ca pana la urma "cineva acolo sus" o sa se plictiseasca si o sa zica "hai, frate, ca asta nu e in stare, hai, sa castige la loto si gata". si va pocni din degete si atunci intr-un final voi avea si casele si masinile si luxul.
Uneori oamenii sunt niste intrusi in circumstantele vietii lor. Nelalocul lor. Eu, care sunt predestinat pentru o viata in lux, lucrez si am un salariu. Altii sunt "plini de bani" dar "le e scris" sa fie niste mediocri. Si pana la urma lucrurile se aseaza "cum trebuie".
Eu nu-mi fac griji legate de viitorul meu. Tocmai pentru ca sunt un "fatalist". Stiu sigur ca va fi cum imi doresc.
Altii, in jurul meu, au "mai multi bani" sau diverse pe care eu nu le am. Dar sunt niste impostori, si in adancul sufletului se tem, pentru ca stiu si ei asta. Nu e locul lor, nu se simt bine. Se tem ca vor pierde, se tem mereu de ceva, se agita, se consuma. Si se chinuie sa adune, sa faca, cu orice pret.
Mi s-a reprosat de multe ori ca fac prea putin, ca ar trebui sa ma agit, ca ar trebui sa fac aia si cealalta.
Eu cred ca n-are rost sa ma stresez sau sa ma chinui, pentru ca drumul e acolo, si simt ca sunt pe el. Exact asa cum gandeam acum cativa ani cand am scris prima oara pe blogul asta, nu are sens sa ma agit sa ghicesc drumul, ci doar sa ma bucur de el, si sa zambesc cand ma uit in urma cum s-a construit el, punct cu punct.
Timp este!
Cred ca toti avem o "menire", un "fel" de a fi, un "viitor" al nostru. Pe de alta parte, nu cred ca toata lumea isi va "implini" menirea, va trai in felul predestinat, nu-si va implini viitorul doar pentru ca asa "ii este dat".
De multe ori am glumit spunand ca simt ca sunt nascut pentru lux, pentru viata relaxata, pentru lipsa de griji, pentru casa mare, pentru masina buna, numai ca tot trag trag dar nu-mi iese, si ca pana la urma "cineva acolo sus" o sa se plictiseasca si o sa zica "hai, frate, ca asta nu e in stare, hai, sa castige la loto si gata". si va pocni din degete si atunci intr-un final voi avea si casele si masinile si luxul.
Uneori oamenii sunt niste intrusi in circumstantele vietii lor. Nelalocul lor. Eu, care sunt predestinat pentru o viata in lux, lucrez si am un salariu. Altii sunt "plini de bani" dar "le e scris" sa fie niste mediocri. Si pana la urma lucrurile se aseaza "cum trebuie".
Eu nu-mi fac griji legate de viitorul meu. Tocmai pentru ca sunt un "fatalist". Stiu sigur ca va fi cum imi doresc.
Altii, in jurul meu, au "mai multi bani" sau diverse pe care eu nu le am. Dar sunt niste impostori, si in adancul sufletului se tem, pentru ca stiu si ei asta. Nu e locul lor, nu se simt bine. Se tem ca vor pierde, se tem mereu de ceva, se agita, se consuma. Si se chinuie sa adune, sa faca, cu orice pret.
Mi s-a reprosat de multe ori ca fac prea putin, ca ar trebui sa ma agit, ca ar trebui sa fac aia si cealalta.
Eu cred ca n-are rost sa ma stresez sau sa ma chinui, pentru ca drumul e acolo, si simt ca sunt pe el. Exact asa cum gandeam acum cativa ani cand am scris prima oara pe blogul asta, nu are sens sa ma agit sa ghicesc drumul, ci doar sa ma bucur de el, si sa zambesc cand ma uit in urma cum s-a construit el, punct cu punct.
Timp este!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)