As fi vrut sa scriu ceva despre tirania lui "trebuie". Mi-am pierdut ideea.
..
Sunt atat de multe lucruri pe care nu reusesc sa le fac. Le simt ca pe niste soapte, in jurul meu, la orice pas, pe care le aud mereu, neintrerupt. Doar ca atunci cand ma opresc si incerc sa le ascult, nu mai sunt acolo. Nu mai aud nimic.
Si in linistea asta, care in mod normal ar trebui sa imi spuna ca defapt nu era nimic acolo - poate doar imaginatia mea - vad(simt?) lipsa vocii prin care sa-mi spun ce am de facut. Si simt golul de care nu reusesc sa scap, senzatia asta cretina ca lipseste ceva.
Ma uit atent, respir cu grija, doar-doar voi auzi o frantura de sunet, voi prinde o culeare, o umbra "de ceva". Si nu e nimic, niciodata. E liniste, alb. Ca o foaie curata scuipata afara de o imprimanta isterica, pe care o intorci pe ambele fete si ramai perplex, pentru ca te asteptai la cu totul altceva.
Poate nu pun eu intrebarile care trebuie. Sau poate (imi) pun prea multe intrebari, si n-am suficienta rabdare sa ascult linistea.
..
As vrea sa ghicesc ceva, orice, si nu-mi vine nimic in minte. M-a saturat sa ma intorc in trecut, nu mai e nimic acolo, am intors totul pe toate fetele de prea multe ori, nu sunt raspunsurile acolo. Prezentul e linistea asta. "Sa vina furtuna!" tot tip. Si ascult. Si e liniste.
Si imi spun ca poate asta si ar trebui sa fie. Poate mi-am castigat-o. Poate mi-am urat vocile pana le-am redus la soapte, si apoi la nimic. Poate nimicul e raspunsul la intrebarile mele de altadata. Si totusi nu pare a fi un raspuns, sau daca e, nu pare a fi un raspuns bun.
Nu mi-a fost niciodata frica de liniste, asa cum nu mi-am fost de singuratate. Sau cel putin asta mi-am zis tot timpul, si poate ca m-am mintit. Pentru ca n-am stat niciodata suficient de mult singur, in liniste, ca sa pot trage cu adevarat concluzia asta. Poate ca e doar o parere prea buna pe care o am despre mine. Poate ca e doar o minciuna "alba", menita sa-mi mentina increderea in mine insumi. Si atunci de ce nu mi-o mentine?
Oare in toate acele nopti in care am adormit greu, cu castile pe urechi, ma minteam singur cand spuneam ca as putea si fara? Si oare acum, cand adorm in liniste absoluta, ma mint singur cand imi repet ca nu-mi doresc muzica de atunci?
..
Mi se pare ca am uitat de mine. Intr-un mod nou, care nu-mi dau seama daca e mai bun sau mai rau decat cele in care o faceam inainte. Imi tot amintesc linistea dintr-o dimineata pe mare, si ma simt la fel, pierdut acolo intre apa si cer, auzind doar galagia din mine. Si-mi doresc o alta noapte pe mare, pe furtuna, cu sampanie si Robbie Williams cantand despre tinerete, cu galagia vantului, a ploii si valurilor.
Si zgomotul din mine.
18 noiembrie 2013
17 noiembrie 2013
Ei, eu
Zilele astea m-am uitat in urma, la personajele mele. "In urma", despre asta e vorba.
Ma intrebam ce s-a intamplat cu ei, tot timpul asta. I-am trecut in revista, rapid, fara sa fiu prea atent la vreunul in parte. As fi crezut ca au ramas intr-o animatie suspendata, in mijlocul unui gest, in mijlocul unei fraze, cu o lacrima incremenita in coltul ochiului.
Dar nu e asa. Au mers mai departe. I-am regasit putin distanti, mi-i amintesc vag, nu stiu ei pe mine cum. Atunci le cautam un viitor, acum trebuie sa-mi fac timp sa-mi povesteasca fiecare despre el. Ce-au facut, intre timp, si cu cine. Si de ce. De ce erau in mijlocul frazei acelea, de unde lacrima? Nu mai stiu. Mai conteaza?
Undeva, intr-o cutie postala ramasa inchisa de ani de zile s-au adunat multe carti postale ilustrate povestind zile si locuri, pe care trebuie sa le iau la rand, sa incerc sa pun povestea cap la cap. Au curs multe lacrimi, si poate s-au auzit multe hohote de ras despre care n-are cum sa-mi mai povesteasca nimeni.
In acelasi timp ma intreb, n-ar fi mai simplu, oare, sa-i las in pace, sa-si vada de vietile lor, sa nu-i mai intreb, sa nu-mi mai marturiseasca nimic? Poate e mai bine asa, au avut suficient de mult timp sa-si faca alta viata decat cea pe care le-o imaginasem eu. Da, EU i-am creat, dar acum, dupa atata timp in care au ramas abandonati, mai am vreun drept asupra lor? Mai am dreptul sa-i aduc inapoi intr-o poveste care poate nu mai e de mult a lor? Sa-i supar din nou, cand ei sunt fericiti, sa-i aduc pe un drum de pe care au iesit demult?
N-ar fi mai usor (sau mai bine) sa vorbesc despre altcineva? Care e datoria mea, acum? Am vreuna? Am vreo greseala de reparat, vreo datorie fata de ei?
Sau datoria mea e fata de cei care asteapta sa traiasca de acum inainte?
Ma intrebam ce s-a intamplat cu ei, tot timpul asta. I-am trecut in revista, rapid, fara sa fiu prea atent la vreunul in parte. As fi crezut ca au ramas intr-o animatie suspendata, in mijlocul unui gest, in mijlocul unei fraze, cu o lacrima incremenita in coltul ochiului.
Dar nu e asa. Au mers mai departe. I-am regasit putin distanti, mi-i amintesc vag, nu stiu ei pe mine cum. Atunci le cautam un viitor, acum trebuie sa-mi fac timp sa-mi povesteasca fiecare despre el. Ce-au facut, intre timp, si cu cine. Si de ce. De ce erau in mijlocul frazei acelea, de unde lacrima? Nu mai stiu. Mai conteaza?
Undeva, intr-o cutie postala ramasa inchisa de ani de zile s-au adunat multe carti postale ilustrate povestind zile si locuri, pe care trebuie sa le iau la rand, sa incerc sa pun povestea cap la cap. Au curs multe lacrimi, si poate s-au auzit multe hohote de ras despre care n-are cum sa-mi mai povesteasca nimeni.
In acelasi timp ma intreb, n-ar fi mai simplu, oare, sa-i las in pace, sa-si vada de vietile lor, sa nu-i mai intreb, sa nu-mi mai marturiseasca nimic? Poate e mai bine asa, au avut suficient de mult timp sa-si faca alta viata decat cea pe care le-o imaginasem eu. Da, EU i-am creat, dar acum, dupa atata timp in care au ramas abandonati, mai am vreun drept asupra lor? Mai am dreptul sa-i aduc inapoi intr-o poveste care poate nu mai e de mult a lor? Sa-i supar din nou, cand ei sunt fericiti, sa-i aduc pe un drum de pe care au iesit demult?
N-ar fi mai usor (sau mai bine) sa vorbesc despre altcineva? Care e datoria mea, acum? Am vreuna? Am vreo greseala de reparat, vreo datorie fata de ei?
Sau datoria mea e fata de cei care asteapta sa traiasca de acum inainte?
05 octombrie 2013
Sunt acelasi
Mereu aici, la fel cum ma stii.
In acelasi loc, departe de unde eram atunci. Spunand altceva, gandind la fel. Ascultand altceva, dansand pe aceeasi muzica.
Vreau altceva, imi doresc acelasi lucruri. Acelasi lucru. Aceleasi. Acelasi.
Cointreau, Glenfiddich, Courvoisier, poftind la vinul despre care spuneam in 2009, stiind ca l-am baut in 2005 si era din 2001.
In acelasi nor de fum, ascultand aceeasi melodie la nesfarsit.
N-o sa ma(i) uit(i) niciodata. Toata viata ai sa ti-o raportezi la mine. Ai sa incerci sa ma uiti - si incercarea o sa-ti aduca aminte de mine. Pentru ca suntem acelasi. Aceleasi. Aceiasi.
Da, n-o sa ma uiti niciodata. Am sa fiu tot timpul cu tine. Ai sa fii tot timpul cu mine. Parte din tine. Parte din mine.
Si stii ca e suficient sa faci tu primul pas. E atat de usor.
Mi-e. Ti-e. E atat de greu.
In acelasi loc, departe de unde eram atunci. Spunand altceva, gandind la fel. Ascultand altceva, dansand pe aceeasi muzica.
Vreau altceva, imi doresc acelasi lucruri. Acelasi lucru. Aceleasi. Acelasi.
Cointreau, Glenfiddich, Courvoisier, poftind la vinul despre care spuneam in 2009, stiind ca l-am baut in 2005 si era din 2001.
In acelasi nor de fum, ascultand aceeasi melodie la nesfarsit.
N-o sa ma(i) uit(i) niciodata. Toata viata ai sa ti-o raportezi la mine. Ai sa incerci sa ma uiti - si incercarea o sa-ti aduca aminte de mine. Pentru ca suntem acelasi. Aceleasi. Aceiasi.
Da, n-o sa ma uiti niciodata. Am sa fiu tot timpul cu tine. Ai sa fii tot timpul cu mine. Parte din tine. Parte din mine.
Si stii ca e suficient sa faci tu primul pas. E atat de usor.
Mi-e. Ti-e. E atat de greu.
14 martie 2013
Principii
In "vremuri grele" toti renunta la principii. Numai ca trebuie sa ai mereu grija la ce principii renunti.
Poti renunta intotdeauna la principiile artificiale, pe care le-ai stabilit de-alungul drumului - si am sa exemplific cu "am prea multa experienta (studii, diplome, etc) ca sa mai fac asa ceva". "Da, stiu sa fac asta, am timp, dar n-o so fec din principiu, nu sunt platit pentru asta".
Nu trebuie niciodata sa renunti la principiile morale. Nimic nu justifica minciuna, lenea si hotia.
Asa, de principiu.
Poti renunta intotdeauna la principiile artificiale, pe care le-ai stabilit de-alungul drumului - si am sa exemplific cu "am prea multa experienta (studii, diplome, etc) ca sa mai fac asa ceva". "Da, stiu sa fac asta, am timp, dar n-o so fec din principiu, nu sunt platit pentru asta".
Nu trebuie niciodata sa renunti la principiile morale. Nimic nu justifica minciuna, lenea si hotia.
Asa, de principiu.
Sa nu urasti
cred ca era una din cele 10 porunci, pe care biserica le-a inlocuit, intre timp.
Si mai cred ca era "sa iubesti". Ura (si mi-e atat de draga si mie..) e cel mai distructiv sentiment. Urasti ceva, pe cineva... si de fapt urasti ceea ce faci sau te urasti pe tine. Pentru ca nu exista altceva, sau altcineva. Esti doar tu, cu alegerile tale, cu ceea ce faci, cu cei langa care esti. Tu, si atat. Trebuie sa iubesti lucrurile pe care le-ai facut, sa te iubesti pe tine pentru ca te ai, si esti tot ce ai. Ei, ele, ceilalti, nu conteaza.
Vorbeam ieri de schimbare. Nu ura duce la schimbare, nu situatia in sine e vinovata, nu el/ea sunt vinovati. A venit timpul, nu-l pierde urand, nu-l pierde infuriindu-te, nu te revolta in fata a ceea ce ti se ofera.
Daca nu intelegi din lucrurile simple, sau daca nu-ti asculti intuitia, semnele devin din ce in ce mai evidente, "trasul de maneca" devine din ce in ce mai puternic. Nu ura faptul ca "trasul de maneca" a ajuns pana la urma sa fie o palma peste obraz. Ai nevoie de ea. Asculta-ti inima si fa ceea ce iti spune de mult ca trebuie sa faci, si nu mai lasa mintea sa te umple de frica. Ce astepti? Palma pe obraz sa se transforme in ... ce?
Deschide ochii si uita-te in jur, uita-te inainte, nu doar inapoi. Trage aer in piept si spune ok, m-am convins. Trebuie.
Si mai cred ca era "sa iubesti". Ura (si mi-e atat de draga si mie..) e cel mai distructiv sentiment. Urasti ceva, pe cineva... si de fapt urasti ceea ce faci sau te urasti pe tine. Pentru ca nu exista altceva, sau altcineva. Esti doar tu, cu alegerile tale, cu ceea ce faci, cu cei langa care esti. Tu, si atat. Trebuie sa iubesti lucrurile pe care le-ai facut, sa te iubesti pe tine pentru ca te ai, si esti tot ce ai. Ei, ele, ceilalti, nu conteaza.
Vorbeam ieri de schimbare. Nu ura duce la schimbare, nu situatia in sine e vinovata, nu el/ea sunt vinovati. A venit timpul, nu-l pierde urand, nu-l pierde infuriindu-te, nu te revolta in fata a ceea ce ti se ofera.
Daca nu intelegi din lucrurile simple, sau daca nu-ti asculti intuitia, semnele devin din ce in ce mai evidente, "trasul de maneca" devine din ce in ce mai puternic. Nu ura faptul ca "trasul de maneca" a ajuns pana la urma sa fie o palma peste obraz. Ai nevoie de ea. Asculta-ti inima si fa ceea ce iti spune de mult ca trebuie sa faci, si nu mai lasa mintea sa te umple de frica. Ce astepti? Palma pe obraz sa se transforme in ... ce?
Deschide ochii si uita-te in jur, uita-te inainte, nu doar inapoi. Trage aer in piept si spune ok, m-am convins. Trebuie.
13 martie 2013
Schimbare
In primul rand, iti doresti ceva. Incep sa apara semnele schimbarii, se creaza din nimic noul drum, cel care te duce spre ceea ce iti doresti. Numai ca multa lume intoarce spatele acestui drum, il ocoleste, il evita, nu si-l doreste. Pentru ca intotdeauna, cand iti doresti ceva, apar sentimentele negative - esti frustrat ca nu ai, esti dezamagit cand iti dai seama ca nu ai avut pana acum, sau ca nu ai reusit sa obtii pana acum. Si asta nu e tot - incep sa apara "greutatile". E normal, cand iti doresti ceva, sa existe un efort, ori nimeni nu vrea sa accepte asta. Cea mai mare parte a efortului necesar nici macar nu e al tau, lucrurile se vor schimba, oportunitatile vor aparea, una dupa alta, pana vei putea obtine ceea ce iti doresti. Doar ca, pentru asta, va trebui sa faci alegeri, sa iei decizii, sa incerci, sa faci, sa schimbi. Pentru ca e normal, e un drum nou. Drumul care te duce la ceea ce iti doresti. Si e greu sa schimbi, e greu sa faci o alegere pe care n-ai facut-o niciodata, e greu sa iei o decizie grea, e greu sa faci ce n-ai facut pana acum. Schimbarea e grea.
Niciodata n-am inteles de ce oamenii nu vad asta, e atat de simplu, atat de clar. In momentul in care iti doresti ceva - fie un lucru, fie o situatie, fie orice - iti doresti automat o schimbare. Nu iti poti dori o schimbare fara sa existe o schimbare. E o aberatie. Apare dorinta - apare posibilitatea - trebuie sa faci ce trebuie sa faci ca sa aungi acolo.
Niciodata n-am inteles de ce oamenii nu vad asta, e atat de simplu, atat de clar. In momentul in care iti doresti ceva - fie un lucru, fie o situatie, fie orice - iti doresti automat o schimbare. Nu iti poti dori o schimbare fara sa existe o schimbare. E o aberatie. Apare dorinta - apare posibilitatea - trebuie sa faci ce trebuie sa faci ca sa aungi acolo.
12 martie 2013
Fatalist
Cred in destin. Nu cred in conotatia negativa a cuvantului "fatalist". Eu sunt un fatalist, dar unul care crede intr-un destin pozitiv, bun, fericit. Cel putin pentru mine.
Cred ca toti avem o "menire", un "fel" de a fi, un "viitor" al nostru. Pe de alta parte, nu cred ca toata lumea isi va "implini" menirea, va trai in felul predestinat, nu-si va implini viitorul doar pentru ca asa "ii este dat".
De multe ori am glumit spunand ca simt ca sunt nascut pentru lux, pentru viata relaxata, pentru lipsa de griji, pentru casa mare, pentru masina buna, numai ca tot trag trag dar nu-mi iese, si ca pana la urma "cineva acolo sus" o sa se plictiseasca si o sa zica "hai, frate, ca asta nu e in stare, hai, sa castige la loto si gata". si va pocni din degete si atunci intr-un final voi avea si casele si masinile si luxul.
Uneori oamenii sunt niste intrusi in circumstantele vietii lor. Nelalocul lor. Eu, care sunt predestinat pentru o viata in lux, lucrez si am un salariu. Altii sunt "plini de bani" dar "le e scris" sa fie niste mediocri. Si pana la urma lucrurile se aseaza "cum trebuie".
Eu nu-mi fac griji legate de viitorul meu. Tocmai pentru ca sunt un "fatalist". Stiu sigur ca va fi cum imi doresc.
Altii, in jurul meu, au "mai multi bani" sau diverse pe care eu nu le am. Dar sunt niste impostori, si in adancul sufletului se tem, pentru ca stiu si ei asta. Nu e locul lor, nu se simt bine. Se tem ca vor pierde, se tem mereu de ceva, se agita, se consuma. Si se chinuie sa adune, sa faca, cu orice pret.
Mi s-a reprosat de multe ori ca fac prea putin, ca ar trebui sa ma agit, ca ar trebui sa fac aia si cealalta.
Eu cred ca n-are rost sa ma stresez sau sa ma chinui, pentru ca drumul e acolo, si simt ca sunt pe el. Exact asa cum gandeam acum cativa ani cand am scris prima oara pe blogul asta, nu are sens sa ma agit sa ghicesc drumul, ci doar sa ma bucur de el, si sa zambesc cand ma uit in urma cum s-a construit el, punct cu punct.
Timp este!
Cred ca toti avem o "menire", un "fel" de a fi, un "viitor" al nostru. Pe de alta parte, nu cred ca toata lumea isi va "implini" menirea, va trai in felul predestinat, nu-si va implini viitorul doar pentru ca asa "ii este dat".
De multe ori am glumit spunand ca simt ca sunt nascut pentru lux, pentru viata relaxata, pentru lipsa de griji, pentru casa mare, pentru masina buna, numai ca tot trag trag dar nu-mi iese, si ca pana la urma "cineva acolo sus" o sa se plictiseasca si o sa zica "hai, frate, ca asta nu e in stare, hai, sa castige la loto si gata". si va pocni din degete si atunci intr-un final voi avea si casele si masinile si luxul.
Uneori oamenii sunt niste intrusi in circumstantele vietii lor. Nelalocul lor. Eu, care sunt predestinat pentru o viata in lux, lucrez si am un salariu. Altii sunt "plini de bani" dar "le e scris" sa fie niste mediocri. Si pana la urma lucrurile se aseaza "cum trebuie".
Eu nu-mi fac griji legate de viitorul meu. Tocmai pentru ca sunt un "fatalist". Stiu sigur ca va fi cum imi doresc.
Altii, in jurul meu, au "mai multi bani" sau diverse pe care eu nu le am. Dar sunt niste impostori, si in adancul sufletului se tem, pentru ca stiu si ei asta. Nu e locul lor, nu se simt bine. Se tem ca vor pierde, se tem mereu de ceva, se agita, se consuma. Si se chinuie sa adune, sa faca, cu orice pret.
Mi s-a reprosat de multe ori ca fac prea putin, ca ar trebui sa ma agit, ca ar trebui sa fac aia si cealalta.
Eu cred ca n-are rost sa ma stresez sau sa ma chinui, pentru ca drumul e acolo, si simt ca sunt pe el. Exact asa cum gandeam acum cativa ani cand am scris prima oara pe blogul asta, nu are sens sa ma agit sa ghicesc drumul, ci doar sa ma bucur de el, si sa zambesc cand ma uit in urma cum s-a construit el, punct cu punct.
Timp este!
25 februarie 2013
Pentru ca mi-e frica de mine
M-ai intrebat de ce nu mai scriu. M-am intrebat de ce nu mai scriu.
Pentru ca nu mai pot. Pentru ca nu mai simt nevoia. Pentru ca nu mai vreau. Pentru ca nu mai am cand. Pentru ca nu mai stiu cum. Pentru ca nu mai stiu ce. Pentru ca nu mai stiu de ce. Pentru ca nu mai am ce. Pentru ca nu mai am de ce. Pentru ca nu mai am de ce?!
Te-am folosit, stii? Te-am folosit si te-am aruncat, cand n-am mai avut nevoie de tine. Sau cel putin asta am crezut, ca nu mai am nevoie de tine. Si atunci lipsa asta? De unde e?
Stii ce-am descoperit intre timp? Ca pot scrie fara sa ma uit la taste. Am descoperit fara sa-mi dau seama, certandu-ma cu cineva, uitandu-ma in ochii lui, in timp ce scriam. Am zambit. Inseamna ceva? Nu. Pentru tine nu inseamna nimic, pentru mine inseamna ceva. Am mai descoperit ca pot scrie ignorand durerea din piept. La tine care e opusul fluturilor in stomac? Nu stiu daca au venit la pachet. Ca si atatea altele, m-am trezit cu ele aici. Acum scriu disociat. Scriu ignorand durerea-din-piept-opusul-fluturilor-din-stomac, si uitandu-ma direct in ecran. Parca scrie altcineva.
De atunci nu mai reusesc sa mai scriu. Eu-cel-care-citeste isi pierde rabdarea. Eu-cel-care-scrie scriu prea incet pentru eu-cel-care-citeste. Ne injuram unul pe altul printre dinti, si ne vedem fiecare de treaba lui. Eu-cel-care-citeste citesc din ce in ce mai mult - aproape uitasem cum e. Iar eu-cel-care-scrie scriu din ce in ce mai putin. Pentru ca adevarul e ca am mai scris. Dar putin. Si rar.
Rar si apasat, am scris de atatea ori, si am vazut aparand una dupa alta literele, nu te mai vreau. Nu mai esti cum erai, nu mai sunt cine eram. Am inceput sa o cred si eu. Ca de atatea ori inainte, realitatea s-a schimbat, cu o bataie de inima, si tu nu ai mai fost cum erai, si eu nu am mai fost cine eram. Si acum asta e realitatea. Pentru amandoi.
Intr-o zi am scris ceva care m-a facut sa tresar. Despre cum se schimba realitatea. Despre momentul cand iti simti inima batand. Stii senzatia? O bataie. E una in plus, sau una in minus? Nu stiu. Stiu doar ca s-a schimbat ceva. Si mi-e frica. Pentru ca scriam uitandu-ma la taste, invaluit de fum, cu paharul de vin in care fusese whiskey.
Poate nu e asa. Poate nu te-am folosit si nu te-am auncat. Poate nu se termina asa.
Sau poate totusi te-am folosit, si acum simt ca se apropie din nou momentul cand voi avea nevoie, din nou, de tine. Poate asta e durerea-din-piept-opusul-fluturilor-din-stomac.
Poate de asta te urasc acum, pentru ca stiu cine esti. Stiu de ce am nevoie de tine. De ce am scris te urasc? Chiar te urasc? Nu cred. Poate ca da. Da, te urasc. Te urasc pentru ca nu mai esti cine erai, pentru ca nu mai sunt cine eram. Sau pentru ca eu nu m-am schimbat, si tu da. Pana la urma, cine s-a schimbat, eu sau tu?
Mie mi-e frica de schimbare. Sper sa nu fiu eu cel care s-a schimbat, pentru ca asta inseamna ca sunt capabil de schimbare, si nu stiu daca sunt pregatit sa accept asta. Nicio scuza, schimbare dupa schimbare.
Adevarul e ca mi-ar placea s-o luam de la capat. Ne-a fost greu, sincer nu cred ca as mai reusi acum sa trec prin toate. Poate am imbatranit, poate doar am vazut ca se poate altfel. Poate mi-e lene. Poate mi-e frica. Si cred ca nici tu n-ai mai putea. Prea mult cinism. Al meu, al tau, nici nu stiu.
Sunt dispus s-o luam de la capat. Tigarile sunt aceleasi, durerea-din-piept-opusul-fluturilor-din-stomac o stiu de mult, nu e o noutate. Si pot face un efort sa ma uit in continuare la taste. Acasa barul e plin. Ma culc la fel de tarziu, ma trezesc la fel de devreme.
Surprinde-ma. Si nu ma mai intreba de ce. Pentru ca nu mai ai de ce - stii de ce.
Pentru ca mi-e frica de tine.
Pentru ca nu mai pot. Pentru ca nu mai simt nevoia. Pentru ca nu mai vreau. Pentru ca nu mai am cand. Pentru ca nu mai stiu cum. Pentru ca nu mai stiu ce. Pentru ca nu mai stiu de ce. Pentru ca nu mai am ce. Pentru ca nu mai am de ce. Pentru ca nu mai am de ce?!
Te-am folosit, stii? Te-am folosit si te-am aruncat, cand n-am mai avut nevoie de tine. Sau cel putin asta am crezut, ca nu mai am nevoie de tine. Si atunci lipsa asta? De unde e?
Stii ce-am descoperit intre timp? Ca pot scrie fara sa ma uit la taste. Am descoperit fara sa-mi dau seama, certandu-ma cu cineva, uitandu-ma in ochii lui, in timp ce scriam. Am zambit. Inseamna ceva? Nu. Pentru tine nu inseamna nimic, pentru mine inseamna ceva. Am mai descoperit ca pot scrie ignorand durerea din piept. La tine care e opusul fluturilor in stomac? Nu stiu daca au venit la pachet. Ca si atatea altele, m-am trezit cu ele aici. Acum scriu disociat. Scriu ignorand durerea-din-piept-opusul-fluturilor-din-stomac, si uitandu-ma direct in ecran. Parca scrie altcineva.
De atunci nu mai reusesc sa mai scriu. Eu-cel-care-citeste isi pierde rabdarea. Eu-cel-care-scrie scriu prea incet pentru eu-cel-care-citeste. Ne injuram unul pe altul printre dinti, si ne vedem fiecare de treaba lui. Eu-cel-care-citeste citesc din ce in ce mai mult - aproape uitasem cum e. Iar eu-cel-care-scrie scriu din ce in ce mai putin. Pentru ca adevarul e ca am mai scris. Dar putin. Si rar.
Rar si apasat, am scris de atatea ori, si am vazut aparand una dupa alta literele, nu te mai vreau. Nu mai esti cum erai, nu mai sunt cine eram. Am inceput sa o cred si eu. Ca de atatea ori inainte, realitatea s-a schimbat, cu o bataie de inima, si tu nu ai mai fost cum erai, si eu nu am mai fost cine eram. Si acum asta e realitatea. Pentru amandoi.
Intr-o zi am scris ceva care m-a facut sa tresar. Despre cum se schimba realitatea. Despre momentul cand iti simti inima batand. Stii senzatia? O bataie. E una in plus, sau una in minus? Nu stiu. Stiu doar ca s-a schimbat ceva. Si mi-e frica. Pentru ca scriam uitandu-ma la taste, invaluit de fum, cu paharul de vin in care fusese whiskey.
Poate nu e asa. Poate nu te-am folosit si nu te-am auncat. Poate nu se termina asa.
Sau poate totusi te-am folosit, si acum simt ca se apropie din nou momentul cand voi avea nevoie, din nou, de tine. Poate asta e durerea-din-piept-opusul-fluturilor-din-stomac.
Poate de asta te urasc acum, pentru ca stiu cine esti. Stiu de ce am nevoie de tine. De ce am scris te urasc? Chiar te urasc? Nu cred. Poate ca da. Da, te urasc. Te urasc pentru ca nu mai esti cine erai, pentru ca nu mai sunt cine eram. Sau pentru ca eu nu m-am schimbat, si tu da. Pana la urma, cine s-a schimbat, eu sau tu?
Mie mi-e frica de schimbare. Sper sa nu fiu eu cel care s-a schimbat, pentru ca asta inseamna ca sunt capabil de schimbare, si nu stiu daca sunt pregatit sa accept asta. Nicio scuza, schimbare dupa schimbare.
Adevarul e ca mi-ar placea s-o luam de la capat. Ne-a fost greu, sincer nu cred ca as mai reusi acum sa trec prin toate. Poate am imbatranit, poate doar am vazut ca se poate altfel. Poate mi-e lene. Poate mi-e frica. Si cred ca nici tu n-ai mai putea. Prea mult cinism. Al meu, al tau, nici nu stiu.
Sunt dispus s-o luam de la capat. Tigarile sunt aceleasi, durerea-din-piept-opusul-fluturilor-din-stomac o stiu de mult, nu e o noutate. Si pot face un efort sa ma uit in continuare la taste. Acasa barul e plin. Ma culc la fel de tarziu, ma trezesc la fel de devreme.
Surprinde-ma. Si nu ma mai intreba de ce. Pentru ca nu mai ai de ce - stii de ce.
Pentru ca mi-e frica de tine.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)