Intre cinic si fatalist

Defetist. Asta e cuvantul pe care il cautam. (Poate in scris imi iese mai usor.)

Da, imi place sa-mi arunc gandurile, uneori cu rautate. Dezinvolt, spun ce vreau, ce ma intereseaza, chiar daca stiu ca asta lasa uneori oamenii cu sprancenele ridicate. Da, imi place sa sfidez. Uneori poate doar "mi-ar placea sa sfidez". Dar nu despre asta vorbeam.

Si nici despre fatalism. Da, ridic din umeri de multe ori. Da, merg uneori inainte pentru ca "asa trebuie". Da, ma blochez pe un drum, pentru ca "asta e". Dar nu e vorba de fatalism. Nu cred in destin, pentru ca am vazut cum mi l-am schimbat de multe ori, intr-o fractiune de secunda.

Defetist. Asta e cuvantul pe care il cautam. Nu stiu cum am ajuns sa ma descrie. Omul cauzelor pierdute. Omul ridicarii din umeri. A lipsei de incredere.

Stiu ca nu e bine. Stiu ca ar putea fi altfel. Declar, cinic. Vad ca ar putea fi altfel. Ma entuziasmez. Ma "dezumflu" - mi se pare, fatalist, ca e totul inaccesibil, ca nu mi-e dat sa-mi fie mai bine.

Iar in final, ridic din umeri, invins. Fara ca macar sa fi incercat. Dar daca as fi...? Nu, nu cred ca ar fi mers!

Inutilitate

Zilele trecute am urmarit, timp de cateva minute, o furnica. Ducea un "ceva" mai mare decat ea, undeva, intr-o directie numai de ea stiuta. In primele minute am urmarit agitatia ei contempland tema (atat de clasica) inutilitatii - "te-as putea strivi intr-un singur gest". Da. Cu un gest, te-as strivi, n-ar mai ramane nimic din agitatia ta, nici macar o amintire. Poate doar o "urma" de feromoni sau cine-stie-ce-alte-substante care le-ar da de stire altor furnici ca acolo s-a intamplat o tragedie, si ca nu e o zona sigura pentru ele. Poate nici macar atat.

Apoi am ales totusi sa ma intreb daca eu as putea face asta. Sa trag, sa imping, sa ridic, sa trag din nou, fara sorti de izbanda, un "ceva" care se urneste cu greu din loc, printre atatea obstacole. O lupta furioasa -ma intrebam daca furnica emite feromoni de frustrare- cu ceva ce mie unuia mi se parea inutil. Un om n-ar putea face niciodata asa ceva, m-am gandit. Trebuie sa lipseasca ratiunea pentru a te putea inhama la asa ceva. Trebuie sa lipseasca emotia. Nu poti incepe sau continua un asemenea lucru, in prezenta unui dram de constienta. E o lupta pierduta din start. Trebuie sa fii un "animal inferior" ca sa poti face asa ceva.

Apoi am simtit imboldul sa o ajut. M-am intrebat cum as putea face asta, n-am stiut sa-mi raspund. I-am netezit drumul, la cativa milimetri in fata, a avansat cu viteza, apoi la urmatorul obstacol munca a inceput din nou, de la capat. Am netezit mai departe, acelasi scenariu - cativa milimetri parcursi in viteza, apoi chinul, acelasi, fara sorti de izbanda, daca e sa ma intrebi pe mine. Ce chestie inutila, mi-am zis, filosofic. As putea sa-i netezesc drumul toata ziua, la infinit poate. As putea? Nu. Nu gasesc nici un motiv rational sa particip la chinul asta. Plus ca e foarte frustrant, e o tampenie, singura nu s-ar putea descurca. Practic ar fi lupta mea, nu a ei. "Eu" sunt atat de important.

Apoi m-am intrebat daca nu cumva, netezind drumul, mai mult o incurc. Poate nu e directia buna. Poate o "dirijez", involuntar, in directia opusa. Poate transform un drum de cateva minute intr-un ocol de o zi.

Am urmarit-o invartindu-se in cerc, rostogolind, impingand, tragand, ridicand. N-am omorat-o, n-am mai ajutat-o. Nici nu m-am mai uitat, dupa ceva timp.

Eram atotputernic, in acel mic univers - putere de viata si de moarte, puterea de a ajuta, puterea de a schimba. Atat de multa putere. Si totusi n-am facut nimic, eram inutil.