Contrast

"Ce diferente enorme sunt intre oameni", remarcam astazi, ascultand fascinat povestile unui om care m-a "castigat" de la "buna ziua, incantat de cunostinta".

Am ascultat si am ascultat, incercand sa raman "atent" la "discutie", sa nu uit pentru ce am venit acolo, in timp ce mintea imi fugea dupa povestile lui, despre jazz, calatorii prin balcani, pasiune pentru veliere, construirea barcilor, targuri de antichitati si atatea altele.

Inca sunt fascinat. Sunt fascinat de omul asta cu atat mai mult cu cat face parte dintr-o categorie pe care eu, ca si multi altii, o desconsider fara drept de apel.

Aveam nevoie de intalnirea asta, fara sa-mi dau seama, mai mult decat de orice altceva as fi putut primi astazi. Pentru ca am "primit-o", n-am facut nimic ca sa o castig. Si asta e genul de experienta care poate fi trecuta la "castiguri".

Am spus in titlu de contraste. Am facut o trecere fantastica astazi, de la o discutie cu un "nimic", cu un om lipsit de energie si viitor, obosit, terminat, consumat, invins - la opusul lui. La un om cu viziune, la un om care isi aminteste trecutul dar nu e ancorat definitiv in el -desi recunoaste ca era mai usor, sau mai simplu, sau mai bine "inainte", si acum e greu - un om cu pasiune, sigur pe el, calm, relaxat, caruia ii place ceea ce face desi e greu, care munceste "din greu". Care se bucura de ceea ce are, care are, care face, care este, care vrea.

Am invatat atat de multe chestii azi, incat imi vine sa rad si sa plang in acelasi timp. N-am cum sa povestesc aici. Atat de multe.

Sunt recunoscator pentru ce am primit, e o energie care nu se poate descrie sau cuantifica.

Deus ex machina

Mereu am auzit ca una din cele mai grele chestii e sa "dai pe cineva afara". Nu neg, e greu, am simtit-o deja de mai multe ori, dar incep sa cred ca nu asta e cel mai greu. Cred ca "cea mai grea" e decizia in sine, nu actiunea. Uneori este evident ca nu mai poti lucra cu omul respectiv, atunci totul e simplu. Si spun "evident" fara a minimaliza greutatea cuvantului - este dincolo de orice indoala.

Uneori, insa, nu e deloc "evident". E un amestec de instinct, de convingeri, de "nu cred ca", de opinii din afara. Si  pe astea trebuie sa construiesti o decizie. Si e al naibii de greu. Oare instinctul imi spune bine ce-mi spune? Nu m-a inselat niciodata pana acum, dar daca acum gresesc? Oare toate convingerile mele despre "cum ar trebui sa fie" nu sunt construite pe niste greseli, pe niste "pana acum a mers asa"? Pana acum m-au dus inainte - convingerile mele - dar daca acum e o greseala? Toti oamenii astia imi spun ca am dreptate - dar oare ei sunt obiectivi? Oare sunt bine intentionati? Oare au capacitatea sa judece asta? Cat de mult trebuie sa ascult opinii din "exterior"?

Experienta m-a invatat ca instinctual nu am gresit niciodata. Ca mereu - dupa analize, discutii, dezbateri, conflicte si alte suferinte de tot felul - am ajuns oricum sa iau deciziile pe care le-am "simtit" bune instinctual. Atunci, sa mai dezbat? Sa mai analizez, sa ma mai indoiesc, sa mai calculez, sa mai intreb? Faptul ca sunt cine sunt e rezultatul deciziilor luate instinctual, asta ar trebui sa valideze folosirea aceluiasi sistem, mai departe.

Totusi intrebarea ramane - daca instinctul imi spune ca asta e decizia buna - de ce simt nevoia sa o justific? De ce trebuie sa dovedesc ca e miscarea "evidenta"? Cui? Aceasta indoiala, face si ea parte din procesul instinctual? Cat de mult am voie sa aman decizia asta, ascuns in spatele dezbaterii "e bine sau are nevoie de inca o sansa"?

Procesul unei astfel de decizii dureaza destul de mult. Uneori poate parea "prea mult". Cred, totusi, ca marea majoritate a lucrurilor se pot corecta, si ca mereu se poate construi. Poate sunt un idealist, poate gresesc, poate, poate. Dar pana la urma, cum ziceam, tot instinctul e cel care imi spune ca asta e o decizie care trebuie cantarita.

De cele mai multe ori e suficient sa declar procesul deciziei deschis, si deus ex machina, blamat de toata lumea, intervine si isi spune cuvantul. Apare un "ceva" care face lucrurile sa fie "evidente" - intr-un fel sau in altul.

Si am ajuns si la titlul articoului, am sa "inaugurez" si o categorie noua pe blog cu ocazia asta.

Ultima moarte absoluta

Intr-un decor apasator, tehnologic, intunecat. Sunt singur. E un intuneric rtificial, laptos, intr-un zgomot mecanic, repetitiv, suparator. Sunt relaxat, constient ca ceva e nefiresc. Apasator, nelinistitor.

Apoi imi dau seama ca nu stiu unde sunt, si ce sunt lucrurile din jur, ca nu le pot defini, si - ca de fiecare data - ast e momentul cand devin constient, in vis.

E un zgomot de masina mecanica, de pompa. In jur sunt ecrane, ciudate, o culoare maronie (aurie?) - nu stiu daca am incercat sau nu sa ma uit atent, nu stiu. Langa mine, in stanga, e un barbat pe care nu-l vad decat din profil, pozitia in care as putea sa-l vad e "incomoda" si nu am cum sa ma intorc spre el, suntem amandoi asezati in fata unei mese in forma de semiluna. De partea cealalta  este un ... acvariu imens in care pluteste o fiinta. Este un peste maroniu (auriu), corpul lung, cilindric, format din inele, cu o fata rotunda si turtita cu trasaturi umane, chestie care ma sperie si care ma faca sa nu pot privi direct. Constient ma gandesc ca asta e imagine mea despre o cuva axlotl si acolo e un navigator al ghildei, cand ma uit inapoi in lichidul clar pluteste o silueta umana, gandesc cuvantul antropomorf. E un "peste vertical", are o coada care privita direct par doua picoare unite intr-o innotatoare, nu ma pot uita la "fata" lui, stiu ca e cu "fata" spre mine.

Stiu ca e "sfarsitul lumii" si ca el este "singura noastra speranta". Gandesc cuvantul islam-abad.

Persoana de langa mine spune ca singura "religie pura" este islamul - este singura religie care a aparut de la inceput si care a supravietuit tuturor schimbarilor, inclusiv ultimei morti. Constient gandesc "moarte absoluta".

Povestea barbatului continua. Unii copii care se nasc sunt speciali. Uneori Dumnezeu vine si ia in brate un astfel de copil in momentul in care acesta se naste. Copilul respectiv devine un inger, si devine nemuritor. Constient, cuvantul e transcedental. Restul "cad" si devin oameni. Diavoli. Gandesc constient "ingeri cazuti" si ma intreb cum se pot deosibi de copii normali, sau cat dureaza pana devine un diavol. Gandesc constient ca trebuie sa aflu ce inseamna islam-abad.

Povestea continua cu omul care imi spune ca la ultima moarte absoluta un inger s-a retras in mare - gandesc constient ca a inversat procesul evolutiei - si a devenit o fiinta marina, a supravietuit dar nu a mai putut reveni pe uscat cand a inceput iarasi viata pe Pamant. Ma uit spre cuva si apa e foarte limpede si imi spun constient ca asta inseamna ca traieste la mare adancime unde apa e foarte pura. Silueta e aproape lipita de peretele cuvei, simt ca e cu "fata" spre mine dar nu vreau sa ma uit la ea pentru ca nu vreau ca asta sa ma trezeasca din somn.

Fiinta, ingerul de-evoluat, este un islam-abad si este "salvarea". Doar ca eu "stiu" ca e "inutil", ca nu se poate schimba nimic. Sentimentul e chinuitor, ma trezesc.

Decompensare

Podeaua veche de lemn scoate sunete din ce in ce mai stridente. Nu stiu daca e protest sau simpatie - cert este ca am facut, cred, ocolul pamantului in doua zile - in biroul meu trei-pe-patru, in jurul mesei. Masa de consiliu, cum o alinta unii. Masa tratatelor. Masa tacerii. Masa cinelor-de-taina. Am obosit.

De cand ma stiu, am antropomorfizat obiectele din viata mea. Singurul cuvant care imi vine in minte este "afectiune". Cu ambele lui sensuri - stiu ca e o afectiune sa simti afectiune pentru obiecte. Dar imi sunt dragi. Sa fie ordine, sa fie curat, sa le fie bine. Macar lor. Si mie, tranzitiv, rege peste nimic. Am obosit.

Ma plimb fara scop, si nu-mi mai pasa ca ma vede toata lumea, nu-mi mai pasa de intrebari, nu mai caut nici un raspuns. M-am saturat de vesti proaste, de lucruri stricate, de lipsa, de lipsa de. Am obosit.

...

Nu-mi spune nimeni cum se vede din afara. Poate si-a pierdut toata lumea interesul. Poate interesele lor (voastre) sunt mai importante - si nu e nimic de condamnat. Oglinda nu-mi spune decat ce stiu deja, din interior, dar acest eu-din-oglinda e prea subiectiv ca sa cred in el. Functionez pe baza de intrebari si raspunsuri, raspunsurile le-am pierdut primele, acum nu mai pot pune nici intrebari. "Inutil!" imi zic, dar stiu ca e doar un moment, o sa treaca. Am obosit.

Am obosit sa mai spun si sa mai fac toate lucrurile-pe-care-stiu-ca-trebuie-sa-le-fac. Am nevoie de cineva care sa ma deconecteze de la aparate. Daca am sa mai respir, dupa, e bine. Daca nu, ce se pierde?

...

Mi-am dat seama ca s-a terminat in momentul in care m-am enervat calm. Fara consum de energie, probabil din lipsa de. Si odata ce am vazut ca se poate asta, simt ca nu mai pot rezista nici celorlalte tentatii - sa inceapa primavara pe intai martie, sa nu mai maschez privirea rece, sa vad ce-ar-fi-daca.

Imi pare rau ca nu pot scrie mai mult, simt nevoia, dar nu mai stiu ce.

...

Decompensare = agravare a unei boli ca urmare a imposibilitatii organismului de a mai mentine echilibrul printr-o compensare; stare patologică în care tulburările datorate unui organ bolnav nu pot fi compensate prin activitatea suplimentară a părţilor neafectate sau a unui organ cu funcţiune analogă.