21 ianuarie 2011
09 ianuarie 2011
Connecting the dots, 2007-2011
Aparent, anul asta e din nou vorba de vise, dorinte si (deci?) bani. Sunt asaltat din toate directiile de articole, carti, discutii, asa cum n-am mai fost de mult, de pe vremea cand...
Mi-am cautat foile cu planurile de atunci. Am cautat articolul meu razvratit cu dorinte de acum trei ani (4 ani?!) si am zambit, trebuie sa pregatesc repede niste chestii noi. A, n-am casa in Malibu (pe atunci ma uitam la O.C., si erau tare frumoase peisajele) si nici in Alpi (nici macar n-am ajuns inca pe acolo, dar intentionez sa fac o recunoastere anul asta). Si asta probabil pentru ca nu am luat niciodata in serios gandul ca as putea pleca (definitiv) din tara. In rest... Chiar am ras cand am citit pasajul despre telefon - nu l-am calcat in picioare cum ziceam atunci, ci l-am spart de un perete.
Mai e si articolul cu exprimarea dorintelor, "cere si ti se va da"-ul pe care nu-l aplicam decat foarte rar (cu metafora de care eram atat de mandru, atunci)(da, mi se intampla mereu sa fiu mandru de mine, e un sentiment foarte misto). L-as rescrie, sa adaug la conversatie "nu plec nicaieri, cine te crezi, sa-mi spui ce sa fac?!" - dar si-ar pierde din utilitatea pentru cei (multi - o alta surpriza...) care l-au citit si il mai citesc, si care au nevoie de presiune pentru a lua o decizie, oricare ar fi ea.
Lasand la o parte frustrarea (mai mult decat evidenta) din articolele de atunci, esenta ramane. Sunt si am fost mereu impins inainte de chestiile pe care mi le doresc. La asta a contribuit si faptul ca mereu (da, mereu) am obtinut ceea ce mi-am dorit. Mereu. (O mai spun?)
Uneori ma blochez in "vinovatia" de a-mi dori lucruri materiale. Bani. Si ma intepenesc in acelasi dialog inutil despre cum lucrurile importante sunt cele imateriale, despre cum banii nu sunt cu adevarat importanti, despre cum prietenii, familia, dragostea si frumosul sunt esenta fericirii. Despre cum bogatia inseamna nu bani sau lucruri, ci chestii spirituale. Si ma simt vinovat - doamne, in ce ma transform, eu nu sunt asa, sunt mai bun de atat, etc etc.
Ce porcarie (si, din pacate, nu reusesc sa-mi spun suficient asta). Ce chestie ieftina. Daca as sti cine a fost, si daca as reusi sa-l gasesc pe primul idiot care mi-a spus chestia asta, l-as.. l-as.. L-as. Las. Asta e - Lasitate, cu L mare.
Spiritualitatea e una, materialitatea e altceva. Nu se exclud. Ba chiar merg foarte bine impreuna. Cum ziceam si atunci, nu vad de ce n-as putea citi o carte buna privind oceanul - "trebuie" neaparat sa fie intr-un apartament inghesuit cu vedere la blocul de peste drum?!
Ma uit in jur si impart oamenii in atatea si atatea categorii. Si-i judec, pe fiecare. Cu banii pe care ii castiga as face atatea chestii. Daca as putea sa fac ce face el, daca as sti ce stie el, daca as fi cine e el.. Daca, daca, daca.
Si daca as fi cine sunt eu? Fara prieteni, fara familie, fara colegi, fara TV, fara carti, fara tine si parerile tale despre ce am scris aici?
Eu, singur, fata in fata cu un nene care pare cam plictisit si nervos, cu un pix in mana, la un birou mare, din lemn masiv, intr-o camera aglomerata in care ma imping multi de la spate, sa termin mai repede ce am de spus.
Atunci hai sa ramaneti dumneavoastra in spatele liniei galbene, va rog, in ordine. De fapt, mai bine iesiti si inchideti usa, ca vad ca nu puteti pastra linistea. Da, da, stiu, nu e drept, cine sunt eu sa..., etc, hai, mergeti afara si asteptati in liniste. Uite, merge imediat si domnul, sa va explice mai exact despre ce-i vorba. Da, va rog, mergeti afara cu lumea, nu vedeti ce nebunie, explicati exact oamenilor ce au de facut. Da, stiu ca o sa dureze, stiu ca e greu, hai, mergeti, mergeti si explicati, ca de asta sunteti aici. Eu va astept aici la dumneavoastra in birou. A, si sa-mi aratati inainte unde trebuie sa completez ce am de cerut. Si sa lasati multe foi albe, va rog.
Eu am nevoie de timp, si de liniste. Si de multe, multe foi albe. Am multe chestii de cerut. Si da, nu e drept, dar cred ca am sa incui si usa. Ca sa fiu sigur ca nu ma mai intrerupe nimeni.
Mi-am cautat foile cu planurile de atunci. Am cautat articolul meu razvratit cu dorinte de acum trei ani (4 ani?!) si am zambit, trebuie sa pregatesc repede niste chestii noi. A, n-am casa in Malibu (pe atunci ma uitam la O.C., si erau tare frumoase peisajele) si nici in Alpi (nici macar n-am ajuns inca pe acolo, dar intentionez sa fac o recunoastere anul asta). Si asta probabil pentru ca nu am luat niciodata in serios gandul ca as putea pleca (definitiv) din tara. In rest... Chiar am ras cand am citit pasajul despre telefon - nu l-am calcat in picioare cum ziceam atunci, ci l-am spart de un perete.
Mai e si articolul cu exprimarea dorintelor, "cere si ti se va da"-ul pe care nu-l aplicam decat foarte rar (cu metafora de care eram atat de mandru, atunci)(da, mi se intampla mereu sa fiu mandru de mine, e un sentiment foarte misto). L-as rescrie, sa adaug la conversatie "nu plec nicaieri, cine te crezi, sa-mi spui ce sa fac?!" - dar si-ar pierde din utilitatea pentru cei (multi - o alta surpriza...) care l-au citit si il mai citesc, si care au nevoie de presiune pentru a lua o decizie, oricare ar fi ea.
Lasand la o parte frustrarea (mai mult decat evidenta) din articolele de atunci, esenta ramane. Sunt si am fost mereu impins inainte de chestiile pe care mi le doresc. La asta a contribuit si faptul ca mereu (da, mereu) am obtinut ceea ce mi-am dorit. Mereu. (O mai spun?)
Uneori ma blochez in "vinovatia" de a-mi dori lucruri materiale. Bani. Si ma intepenesc in acelasi dialog inutil despre cum lucrurile importante sunt cele imateriale, despre cum banii nu sunt cu adevarat importanti, despre cum prietenii, familia, dragostea si frumosul sunt esenta fericirii. Despre cum bogatia inseamna nu bani sau lucruri, ci chestii spirituale. Si ma simt vinovat - doamne, in ce ma transform, eu nu sunt asa, sunt mai bun de atat, etc etc.
Ce porcarie (si, din pacate, nu reusesc sa-mi spun suficient asta). Ce chestie ieftina. Daca as sti cine a fost, si daca as reusi sa-l gasesc pe primul idiot care mi-a spus chestia asta, l-as.. l-as.. L-as. Las. Asta e - Lasitate, cu L mare.
Spiritualitatea e una, materialitatea e altceva. Nu se exclud. Ba chiar merg foarte bine impreuna. Cum ziceam si atunci, nu vad de ce n-as putea citi o carte buna privind oceanul - "trebuie" neaparat sa fie intr-un apartament inghesuit cu vedere la blocul de peste drum?!
Ma uit in jur si impart oamenii in atatea si atatea categorii. Si-i judec, pe fiecare. Cu banii pe care ii castiga as face atatea chestii. Daca as putea sa fac ce face el, daca as sti ce stie el, daca as fi cine e el.. Daca, daca, daca.
Si daca as fi cine sunt eu? Fara prieteni, fara familie, fara colegi, fara TV, fara carti, fara tine si parerile tale despre ce am scris aici?
Eu, singur, fata in fata cu un nene care pare cam plictisit si nervos, cu un pix in mana, la un birou mare, din lemn masiv, intr-o camera aglomerata in care ma imping multi de la spate, sa termin mai repede ce am de spus.
Atunci hai sa ramaneti dumneavoastra in spatele liniei galbene, va rog, in ordine. De fapt, mai bine iesiti si inchideti usa, ca vad ca nu puteti pastra linistea. Da, da, stiu, nu e drept, cine sunt eu sa..., etc, hai, mergeti afara si asteptati in liniste. Uite, merge imediat si domnul, sa va explice mai exact despre ce-i vorba. Da, va rog, mergeti afara cu lumea, nu vedeti ce nebunie, explicati exact oamenilor ce au de facut. Da, stiu ca o sa dureze, stiu ca e greu, hai, mergeti, mergeti si explicati, ca de asta sunteti aici. Eu va astept aici la dumneavoastra in birou. A, si sa-mi aratati inainte unde trebuie sa completez ce am de cerut. Si sa lasati multe foi albe, va rog.
Eu am nevoie de timp, si de liniste. Si de multe, multe foi albe. Am multe chestii de cerut. Si da, nu e drept, dar cred ca am sa incui si usa. Ca sa fiu sigur ca nu ma mai intrerupe nimeni.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)