Slower, please

Privind in abis, o clipa prea mult

"Try looking into that place where you dare not look! You'll find me there, staring out at you!"
- Paul-Muad'dib


Povestea mea, spusa de oglinzile care ma inconjoara, e a senzatiei inconfortabile de "sunt sigur ca il cunosc de undeva".

.

Cand te-ai uitat ultima oara in ochii mei? Crezi ca stii tot ce era de vazut? Esti vinovata? Ti-e frica, cu fiecare zi care trece, ca nu ma recunosti? Ca nu mai stii cine sunt? In privirea ta piezisa eu recunosc vinovatie, dar oare nu ma insel? E vinovatia unei minciuni? E lasitate? Eu de cand nu m-am mai uitat?

.

Ce ai vazut in mine, si te-a schimbat atat de profund? Ma uit la tine si te vad copil definit de dorinta, imun la o greseala pe care n-ai cum sa ti-o explici. Pentru tine nu exista, si te invidiez. Te joci cu mine, dar joaca asta te-a transformat, nu mai esti tu, nu ma mai vezi eu.

Ma uit in ochii tai, e ireal, iti simt dorinta, vina, frica, abandonul, iti simt perversiunea si rautatea, clipesti si ma intrerup cat o respiratie sa-ti aud vorbele, un dans ciudat pe o melodie straina, dansez cu tine in conversatia asta pe care o stim amandoi inutila, un simulacru, o piesa cu scenariu prost, dar foarte bine jucata.

.

Uneori, minciuna asta e o placere in sine. Pana la urma, nici scenariul nu e atat de prost. Pare nerealist, pe alocuri. Dar e realitate, si atunci...? Ma imaginez la repetitia unei piese de teatru, in care actorii au pus jos hartiile cu replici invatate superficial - si improvizeaza folosind amintiri, declansate poate de un decor similar. Si ma surprind, in imaginatie, zambind - pentru ca replicile vin de la sine, invatate si uitate de atatea ori. Dialogul se leaga si tu imi zambesti complice cand gasesc un raspuns potrivit si eu te privesc satisfacut cand imi pui intrebarile pentru care am pregatit atatea raspunsuri. Ne felicitam reciproc din priviri, ne imbratisam - recunoscatori ca nu avem public, amagindu-ne cu propriile aplauze. A mai trecut o zi, nu ne-a prins nimeni.

.

, abisul ma priveste inapoi, indiferent. Totusi ma priveste - si recunoscator pentru faptul ca exist, inca?, ocolesc oglinzile, nu mai ascult conversatiile, repet in gand replicile. Iti caut privirea, tu ma ocolesti, nu-mi asculti argumentele, imi repeti dialoguri uitate de mult. Cum iti dai seama ca e prea tarziu? Cine?

Pierdut

in povestile mele, m-am facut ca nu vad. Sau poate chiar parea ireal sa se intample, si nu mi-a venit sa cred. Da, se intampla, cred ca am luat totul prea usor cu tine, nu m-am mai chinuit deloc.

Ai fost "un dat", pentru mine. Am fost sigur, m-am obisnuit, am pretins. Mi s-a parut ciudat sa dau, pana la urma, nu e nevoie, nu?

Si acum? Ce urmeaza? Sa nu mai primesc nici macar ce primeam pana acum. Sa nu inteleg. Sa pretind, din nou, mai in gluma mai in serios. Sa negociez. Sa bat din picior.

Sa Aleg.

Pentru ca... am de unde alege, pana la urma. Nu?! Am optiuni.

Poti sa aleg o ridicare din umeri. Sa-mi spui ca pana la urma, oricum, despre ce e vorba aici?! Nu e vorba despre nimic. N-a fost, nu e, nu va fi. Poti sa mai joc niste carti, le am, le intorc de pe o fata pe alta - nu ma intereseaza, acum.  Dar... in lipsa de altceva, poate fi si ea buna la ceva. Pot sa demonstrez ceva.

Dar o sa-mi fie greu. Pentru ca ceva e. Si ridicarea din umeri o sa fie si o ridicare din sprancene, si am sa-mi dau seama ca e o frustrare, de fapt. Imi tot repet ce inseamna frustrare.. sa-mi dau seama ca imi doresc ceva, si ca nu am. Am sa tot incerc sa ma conving, pana am sa-mi dau seama ca ma amagesc singur. Pentru ca imi dau seama, de fiecare data. Si da, pot sa demonstrez multe chestii, dar cu fiecare din ele nu fac decat sa-mi dau seama ca sunt mai aproape de aceeasi frustrare.

Si atunci, ce alegere a mai ramas? Sa uit n-o sa mearga, sa demonstrez - n-am cui. Sa ignor? Sa... ce? O sa fie greu, dar o alegere trebuie sa fac. Si, rostogolindu-ma fara noima, pierdut, ma desir. 


Sunt curios, ghem, daca ai sa incerci sa dai, ca sa primesti. Pentru ca daca ai sa faci asta, te-ai declarat invins. Irevocabil. 

Ghem,

te-ai facut ca nu auzi. Sau poate chiar a parut ireal ca am zis-o, si nu ti-a venit sa crezi. Da, am zis-o cu voce tare, cred ca ti-a fost totul prea usor cu mine, n-a fost nevoie sa te chinui deloc.

Sunt "un dat", pentru tine. Esti sigura, esti obisnuita, pretinzi. Ti se pare ciudat sa dai, pana la urma, nu e nevoie, nu?

Si acum? Ce urmeaza? Sa nu mai primesti. Sa nu intelegi. Sa pretinzi, din nou, mai in gluma mai in serios. Sa negociezi. Sa bati din picior.

Sa Alegi.

Pentru ca... ai de unde alege, pana la urma. Nu?! Ai optiuni.

Poti sa alegi o ridicare din umeri. Sa-ti spui ca pana la urma, oricum, despre ce e vorba aici?! Nu e vorba despre nimic. N-a fost, nu e, nu va fi. Poti sa mai joci niste carti, le ai, le intorci de pe o fata pe alta - nu te intereseaza, acum.  Dar... in lipsa de altceva, poate fi si el bun la ceva. Poti sa demonstrezi ceva.

Dar o sa-ti fie greu. Pentru ca ceva e. Si ridicarea din umeri o sa fie si o ridicare din sprancene, si ai sa-ti dai seama ca e o frustrare, de fapt. Mai stii ce ti-am explicat ca inseamna frustrare, nu? Sa-ti dai seama ca iti doresti ceva, si ca nu ai. Ai sa incerci sa te convingi pana ai sa-ti dai seama ca te amagesti singura. Si da, poti sa demonstrezi multe chestii, dar cu fiecare din ele ai sa fii mai aproape de aceeasi frustrare.

Si atunci, ce alegere a mai ramas? Sa uiti n-o sa mearga, sa demonstrezi - n-ai sa ai cui. O sa fie greu, dar o alegere trebuie sa faci. Si poate atunci o sa para ciudat ca a fost totul atat de usor.

Si sunt curios, ghem, daca ai sa incerci sa dai, ca sa primesti. Pentru ca daca ai sa faci asta, te-ai declarat invinsa. Irevocabil.

Malentendu

Oameni discreti. Soapte. Zambete cu subinteles. Ciocolata si o aluzie de parfum.

Suntem o suma de pareri, ale noastre, despre noi. Suntem cine credem ca suntem, cine ne propunem sa fim, cat de mult reusim. Agresivitate peste neincredere, autism peste curiozitate, sute de carti peste ignoranta. Asternem, strat dupa srat, persoane noi peste noi. Zambim si ne intristam, iubim si compatimim, ca si cum am reciti o carte draga. Undeva in interior, omuletul mic, mereu zambitor, trage sforile, hranit cu emotii primare. Dorinta si ura, in proportii egale, inseamna dragoste.

Imi spui povesti coerente, nu te pot asculta, sunt fermecat si ma mira pana si usurinta cu care recunosc asta. Mai vreau, mereu mai mult si mai mult, si ma mira usurinta cu care iti cer. Si imi dai. Ma surprinde, inca, faptul ca esti in fiecare zi la fel - altfel. Am pierdut si joc in continuare, nu stiu ce mai vrei de la mine. Nu ma pot opri, am facut-o de mult.

Nu ma intelege gresit, totusi. Am pierdut - in fata mea. M-am declarat invins, si sunt, si o simt, dar nu confunda jocul. N-am pierdut nimic in jocul cu tine. Am gresit, azi, si apoi am vrut sa ti-o spun, sa-ti explic, n-am reusit. Un gest reflex, o greseala. Ai abandonat, dulce si calda, buzele tale au gust de Uitare.


Mi-e teama ca m-ai inteles gresit. S-a terminat, totul. Partea frumoasa, jocul, acum incepe.

Despre tristetea broastei testoase

Dimineata m-am trezit din somn, eu-pur-si-simplu. M-am trezit intr-un vis, intr-un necunoscut. Lipsit de orice sentiment. Eliberat de dorinta, nu si de vinovatie. Dar o vinovatie teoretica, pe care n-o simt. E doar normal (orice inseamna asta) sa fie acolo.

Lucid, cu o explicatie pentru tot, mai putin pentru "de ce".

Nu stiu de ce sa fac, sau sa nu fac, orice. Nu stiu pentru ce am facut, din moment ce nu am nimic. Nu stiu pentru ce am evitat sa fac, daca oricum n-am pastrat nimic.

Uneori ma trezesc inutil, sau blazat. Dar acum nu e asta. Imi vad utilitatea, imi vad importanta, rolul, vad binele si raul in toate, tresar la "trebuie" - dar nu le simt. Mi-e egal.

Si m-am culcat inapoi, la ce bun, orice. Apoi m-am ridicat la loc, n-are sens ceea ce fac. Si sunt aici, in biroul meu din biroul nostru, ascuns in vazul tuturor. Si ma intrebi ce am, si nu stiu cum sa-ti explic ca nu am nimic, tocmai asta e. Sunt eu, pur si simplu. Si e dezamagitor, stiu, sa afli ca eu-pur-si-simplu nu sunt cel care te vrea sau zambeste sau rade sau tipa sau orice altceva fac eu cand sunt eu-cu-o-masca.

Si n-ai sa poti intelege ce inseamna asta, de aceea am si curajul sa-ti spun. Ca si atunci cand iti spun ca te iubesc, si e doar o alta chestie pe care o auzi de la mine-cu-sau-fara-masca.

Dar e deconcertant sentimentul asta ca acolo/aici nu e nimic. Ca ne jucam de-a joaca, de-a importanta si aroganta, de-a dragostea sau antipatia. N-am nimic de demonstrat, nimanui. Nici tie dorinta, nici lui rdicarea din umeri.

Si ma urmareste de dimineata imaginea broastei testoase, cu expresia ei indescifrabila. E ceva in spatele zambetului ala trist? Ochii aia sunt goi sau nu stiu eu sa-i citesc? Privirea aia fixa e un strigat de ajutor sau eu sunt doar o alta umbra oprita acolo pentru o secunda in plus, si privirea aia nu e a mea, doar trece prin mine?

Poate asta e starea ei naturala. Poate pana la urma nu e tristete, poate e lipsa unui sentiment, oricare ar fi el. Poate e ea-pur-si-simplu.