Mirage(2)

Trupa canta un cover dupa Iris, Strada ta. Melodia asta imi aduce aminte de M si de momentul cand ne-am cunoscut cu adevarat, intr-o toamna acum multi ani. Perfecta din multe puncte de vedere, povestea asta exista - si atat, incheiata firesc, la fel cum am si trait-o.

De fiecare data cand treci iti simt parfumul, nu te-am intrebat niciodata ce e. E acelasi de cand te stiu - aproape trei ani, de acum - dar n-am fost niciodata curios. In ultimele trei luni, de cand l-am invatat - mirosul asta - ma tot intreb daca e un parfum sau pur si simplu mirosul tau. Uneori mirosi a ceva cunoscut, si atunci pare nenatural, parca esti alta. Ultima oara cand ai trecut m-ai atins in treacat pe umar, si pentru o clipa m-am gandit ca poate ai sa pleci, de tot. Si m-am intors, sa te urmaresc cu privirea, si mi-ai zambit. Ce naiba caut eu in povestea asta?

As vrea sa-ti spun atat de multe lucruri, si nu stiu cum. Uneori nici nu stiu cum sa intru in vorba cu tine, ma simt ca un adolescent intarziat, ma face sa rad chestia asta. Am spus-o de multe ori - o recunosc, dar nu cred sa mi se mai fi intamplat asta cu cineva. Am spus de multe ori ca ma simt confuz, ca nu stiu ce sa cred, ce sa fac, dar cu tine e altfel. De fiecare data cand sunt langa tine iti gasesc toate defectele, rad de greselile tale, te vad asa cum esti - imatura si capricioasa, un copil. Si totusi nu ma pot opri sa te vreau.

Ma enerveaza ca mi-ai spus si tu ca nu e nevoie sa tot gasesc motive. Ma enerveaza ca ma prinzi asa, pe picior gresit, si m-am gandit de multe ori ca asta e motivul pentru care nu mi te pot scoate din minte.

Mi-ai fi spus, daca plecai de tot, nu? Ma enerveaza sentimentul asta, stau si te astept, ma enerveaza sa ma tot intrebe lumea ce am, ma enerveaza ca nu ma pot controla sa-mi ascund frustrarea asta. Nu vreau sa raman iar singur, aici, ca noaptea trecuta, nu vreau sa dispari iar, si sa apari dimineata cu un zambet ambiguu, si sa-mi spui ca eu nu ziceam nimic, deci ai plecat. Ma enerveaza ca stii sa joci mai bine ca mine.

Mirage(1)

Mult fum de tigara. Parca era vorba ca lumea se lasa, incet incet, de fumat. Muzica proasta, oameni care danseaza pentru ca asa trebuie - am venit sa ne distram, nu? Petrecere de corporatisti.

Esti in "bisericuta" ta, eu intr-a mea. Iti prind privirea, din timp in timp, si-mi zambesti. N-am inteles niciodata zambetul asta al tau. Uneori pare - si e, probabil - fortat. De cele mai multe ori e, totusi, un zambet adevarat, cum n-am vazut de mult in viata asta de imprumut. Un zambet de copil, care nu inseamna nimic altceva. Uneori ma privesti doar ca sa verifici daca ma uit la tine. Prima oara cand am vazut asta, n-am inteles. Am crezut, copilareste si dezinteresat, ca vrei sa-mi atragi atentia la ceva, si te-am intrebat.

Ma intrebi din privire ce fac. Ridic din umeri si-mi numar in continuare paharele de pe masa. Prea multe. Tigarile astea sunt prea tari, ma doare capul, alcoolul asezat parca strat peste strat nu reuseste decat sa ma indispuna si mai mult. Cu tine vorbeste un corporatist fara fata, te uiti in gol, nu ai nici tigari, nici pahare de numarat. Vreau sa te gandesti la mine, gandul asta ma face sa zambesc. In fata mea, o corporatista fara fata ma chestioneaza despre muzeele din Paris. Nu, n-am fost acolo, nici acolo, n-am facut nimic din ce trebuia.

Vreau sa vii langa mine, sa ma scoti din starea asta. Nu prea ai cum, si nici eu. Ai incarcat norma de prea multe ori pentru mine, simt ca fortez nota - dar n-am cum, altfel. N-am cum sa fac miscarile astea, n-am voie. Nu-mi pot opri zambetul, vad cum te uiti cand vin ele sa vorbeasca cu mine. Ma gandesc cu placere la discutiile de maine, cand ai sa-mi aduci aminte de asta, la modul cum ridici coltul gurii si la privirea ta. Multa vreme te-am crezut un copil - si esti - si acum imi place sa te descopar.

Mai vreau...(2)

Imi place ca nu te pot citi ca pe o carte deschisa. Imi place ca esti, in ciuda aparentelor, o jucarie foarte complicata. M-ai facut sa-mi pun foarte multe intrebari, in ultima perioada.


Sunt sigur, acum.

Sunt sigur de ce vreau eu, si imi place la nebunie ca nu sunt sigur de nimic altceva. Caut senzatia asta de foarte mult timp. Am incercat, si - incercare dupa incercare - au fost doar esecuri. Dupa ziua de azi, nu mai
am nici o indoiala.

Un sarut ca cel de azi, din care am inteles atat de mult, fara sa inteleg nimic.

Mai vreau. Orice ar insemna asta.


Vreau mai mult, orice ar insemna asta.

Mai vreau...

Sunt sigur, acum. Mai vreau. Orice ar insemna asta.

Nu vreau, dar trebuie.

Toamna s-a terminat - sau e doar indecisa, ezitanta, capricioasa, imatura, rautacioasa. Poate doar eu vreau s-o stiu terminata. Poate vrea ea, si nu stie cum. Sau si-a dat seama ca nu mai poate.

Lupii strang randurile, ranjindu-si coltii, cu ochii sticlosi, infometati. Pofticiosi.

Si ma gandesc daca ar trebui sa ascult de batranii care imi spun ca lupii se tin departe cu foc. Daca ar fi bine sa-mi continui drumul, aparat de flacara inselatoare, uitandu-ma mereu peste umar. Si cat mai pot merge asa, si unde.

Si imi spun ca poate e timpul, din nou, sa ma opresc, sa pun flacara jos si sa-i privesc in ochi. Sa-l aleg pe primul care schiteaza un pas inspre mine. Sa-mi infing mainile in blana groasa, sa-l trantesc la pamant, sa-i simt maraitul transformat in icnet, muschii umflati, respiratia intretaiata. Sa-i simt surpriza, frica. Sa-i gust sangele. Sa ma pierd in valul ala dulce de ura.

Poate e timpul sa ne cunoastem.

Tu vas me manquer...

Am ajuns aseara "acasa", la un Otopeni pe care francezii care au zburat cu noi l-au intampinat cu un "ce ci la - c'est l'aeroport?!?" A fost funny. Dar trist.

O sa-mi lipseasca Parisul. Si oamenii aia, cu relaxarea lor autista.

Plimbarile fara tinta, si toamna de pe bulevardul St. Michel.

Si relaxarea mea autista.

Rue Soufflot, 5eme Arr

Laissez-moi croire que c'est a moi que tu pense

Am spus-o si o repet, cu ficare ocazie. "Reperele" din ghiduri mi se par fara valoare. Urasc "turismul" asta, cu bifat obiective. Urasc orele petrecute in muzee, admirand o "arta" care nu-mi spune nimic, urmarind o istorie care ma lasa rece. Da, am sa intru in muzee pana la urma. Si in biserici, si in palate, si in ce mai trebuie bifat. Totusi, saptamana asta vreau sa simt ca sunt in Paris, nu intr-o goana dementa din muzeu in muzeu, din biserica in biserica.

A fost o zi lunga, azi, am mers pe jos cat n-am mai mers in ultimele sase luni la un loc, cred. Sunt atat de multe senzatii, in atat de putin timp.

Am stat pe iarba in Champ de Mars, intre liceeni si turisti de toate natiile, am umblat aiurea pe strazi, de la Invalides la turn, mai departe la arcul de triumf sau Concorde Lafayette. Am trecut pe langa piramidele de la Palais du Louvre, prin Place de la Republique, pe langa Pompidou. 

Am trecut printr-o greva studenteasca, dezlanata, cu urlete impotriva lui Sarkozy si cordoane de gardieni. Cu baieti care fumau "iarba" agatati de un gard, cu fete agatate de ei, in mijlocul orasului. Cu gardieni care vorbeau la telefon si mestecau guma. Cu femei batrane care asistau.

Mi-am facut fotografii pentru cardul de metrou, am schimbat multe statii si trenuri, am citit ziare gratuite si reviste lasate de altii, am facut fotografii si cumparaturi din supermarket (un cabernet sauvignon bun, desi foarte ieftin - dupa preturile lor, nu ale noastre), am mancat de la fast food si am fumat stand pe caldaram, pe cheiul Senei.

M-am mirat de nebunia francezilor, care trec pe rosu la semafor in fata politistilor. Si pietoni, si soferi. Am auzit "live" replici pe care le stiu din copilarie, din filme - "espece de connard", "salope", si alte asemenea. M-am distrat de fiecare data cand recunosteam un roman (ca sa nu spun altfel) intre cei care vind turnuri ("cinq pour un euro, hai frate, iei ceva?!"). Am trecut pe langa zeci de Boulangeries si Crepperies, pe langa sute de oameni la terase, fumand si band cafele privind strada. Frumoase, strazile din Paris. Si cele mai din "centru", dar si cele din periferie, de langa inel.

Frumoase si femeile, negrese, mulatre, chinezoaice si ce-or mai fi ele, frantuzoaicele. In uniforma, cu dresuri negre si fuste scurte, tot negre. Mirosind a parfumuri scumpe. Uneori mi se pare ca totul miroase a parfum, pana si metroul miroase a parfum aici. Nu mereu, totusi.

Barbatii... nu reusesc sa ma hotarasc. Barbatii si masinile lor. Poate nu le vad eu, dar parca in orasul asta nu sunt "rable". Ieri si azi am vazut doar masini noi, si foarte multe masini scumpe. Barbatii mi se par uneori caraghiosi, aici. Multi dintre ei imi aduc aminte de filmele cu Louis De Funes. Sunt.. nu stiu cum sa-i descriu. Caraghiosi. Totusi au toti o eleganta, care imi pare data si de limba pe care o vorbesc.

Lumea de pe strada mi se pare ... neserioasa. Parca e totul o gluma. Parca sunt prea superficiali. Parca nu se vad unii pe altii.

Mi-e greu sa vorbesc franceza, desi pana la urma ma inteleg cu ei. Am reusit chiar sa dau indicatii, in franceza, unui turist chinez care nu stia engleza... A fost a treia persoana care mi-a cerut indicatii pe strada. Primul a fost un turist american/australian (nu am reusit sa-mi dau seama ce accent era) care era foarte nemultumit ca francezii nu au semne sa-i arate unde e "This...  Palace of  Louvre, or what they call it" - noi fiind exact in fata uneia dintre intrari. Ne-am lamurit apoi, el cauta "the main entrance, where the museum is". A doua persoana a fost un francez, cred, dupa viteza cu care vorbea, si dupa faptul ca m-a intrebat un nume de strada. S-a uitat urat la mine cand i-am zis ca "j'parle pas francais, desole". Apoi am ras singur. Espece de connard.

Seara, la 10, orasul are alta fata. Parca e amenintator si vulgar, cu sobolani alergand pe stradutele de langa Pompidou, cu negrii din metrou - obositi, cu ochi galbeni si privirile fixe, cu rusii din corturi, cu nelipsitul "m'siu, cigarette, cigarette, s'v'plait".

Enfin... E un oras, Paris-ul, nu o suma de muzee. Mai am multe de facut, aici.

Il fait froid a Paris

Din nou, diferenta dintre aeroporturi (al nostru si .. al lor, oricare ar fi ei) e uneori comica... totusi la Otopeni se lucreaza, am vazut ca il extind, sau ceva similar. Asta e bine. Aici am aterizat pe CDG, care e... din alt film.

Metroul e fascinant. Exista harti din metru in metru, in statii. La fel, din metru in metru e scris numele statiei. Sunt panouri unde se anunta cand ajunge urmatorul tren. Sunt scheme cu sageti pentru linii, si directia in care trebuie sa iei trenul. In vagoane sunt harti cu leduri care se sting pe masura ce treci de statii. Conductorii glumesc in microfon.

E mult spatiu deschis. Am iesit din metro la champs elysees, si aproape am ametit cand am vazut cat spatiu.

Am prins un tren de metrou superaglomerat, si mi-a placut ca lumea nu s-a ingramadit sa intre, au asteptat pe urmatorul.

Ne-am plimbat pe stradute, si mirosea a mancare, ca la Praga.

La hotel, am camera de fumatori, in care nu exista scrumiera.

A, si e scump. Scump.

Chocolate skin. Sin.

Dupa o seara de U2 si Sinatra, astazi nebunia revine, cu forte noi (pentru cine stie despre ce vorbesc). Astazi, someone's skin takes the shape of my sin. So good.

One

Am auzit astazi asta la radio, si pentru ce motiv care imi scapa acum am dat-o la maxim si i-am ascultat pentru prima oara versurile, cu adevarat. Toate melodiile lor sunt la fel de misto, nu? What does this make me, now, that i've said that?

Timebomb

Si daca tot suntem la ora marturisirilor, intotdeauna mi-a placut sa vad cum "alunecati". Cum cedati, incet, pe nesimtite. Cum uitati de ceilalti, cum abdicati de la principii (intotdeauna mi-am dorit sa folosesc formularea asta).

Transformarea asta subtila, tecerea liniei de netrecut, pe nesimtite. Pentru ca vi-e mai usor sa va feriti privirea de propria minciuna, daca o faceti treptat.

Nu inteleg, de ce dependenta asta de mine? Ce se petrece in sufletul tau, acum? Ce se intampla, in tine - de simti ca nu mai poti, fara mine? De ce ma cauti, iar si iar, de ce te intorci, de ce imi vorbesti, de ce nu te mai poti opri? Ce s-a intamplat, cum ai ajuns aici? De ce nu mai poti, acum, fara sa-mi zambesti, fara sa ma iei in brate, fara sa-mi povestesti, fara sa ma intrebi, fara sa ma cunosti?

Sunt acelasi, eu. Cu tine s-a intamplat ceva. Refuz sa cred ca si de data asta a fost deajuns doar sa ma intreb.

Manuitor(i) de marionete

Manuitor de marionete. Suna... incitant.

Si a venit la cateva minute dupa ce marturiseam ca imi condamn pornirea de a lasa oamenii sa se bucure de mici victorii impotriva mea, sa aiba satisfactie dupa satisfactie, sa ma "joace" si sa ma "vada" cum vor, doar pentru a le vedea expresia de frustrare - dezamagire, frica, refuz, infrangere - din momentul cand le intorc cartile de pe masa.

E un complex de inferioritate, probabil (imi zic), e o forma de slabiciune, asta. Ar trebui sa-mi fie rusine, sa-mi ascund latura asta. Dar acum... ce mai conteaza?! Am recunoscut.

Imi place, jocul asta. Si chiar daca ne lipsesc degete, dansul lor e fantastic.

Da, probabil ca sunt(em).

Narcisic

Cine vrei sa fii azi?

Care e placerea, sa descopar cine esti - sau cine poti fi, daca vrei? Ce ma atrage, de fapt, la tine - oricine ai fi? Faptul ca esti cine esti, sau faptul ca poti fi altcineva, daca vrei? Unde e de fapt placerea - in a descoperi ca esti cine cred eu ca esti? Sau in faptul ca ai inteles, ca vrei, si ca te-ai schimbat in cine vreau eu sa fii?

De fapt, tu nu contezi. Nu conteaza cum arati, cum mirosi, cum vorbesti, cum zambesti, cum te imbraci, cum mergi, cum mangai, cum tipi, cum iubesti. Nu conteaza decat cum o faci - pentru mine.

Nu te caut pentru cine esti, nu vreau sa descopar nimic in tine. Conteaza prea putin cat de bine ma simt cand ma iei in brate, cat de nesigur ma simt cand ma ignori, cat de rau ma simt cand ma lasi singur. Nu vreau sa stiu decat ca o faci, ca vrei, ca ai acceptat.

Sunt dependent, si o recunosc. Si toata vina din spatele afirmatiei nu cantareste nici a mia parte din placerea faptului ca pentru o fractiune de secunda te-am avut.

Apoi, de la capat, mereu altcineva, altfel, mai mult, mai repede.

Suntem multi, imi place cand ma recunosc in cineva. Dincolo de zambetul complice, e cel mai periculos joc. Caut infrangerea, dintr-un impuls pe care nu mi-l inteleg. Caut pe cineva sa ma supuna, sa ma "faca bine". Si de fiecare data, dezamagirea e aceeasi. Supunerea, acceptarea, mai vreau, mai stai, mai zi. Nu mai vreau, nu mai are sens.

Pentru ce joc jocul asta, acum, cu tine, daca stiu unde duce, daca stiu pentru ce o fac, daca mi-am luat deja "doza" din tine. Daca am vazut deja ca vrei sa fii cine vreau eu sa fii, de ce mai simt nevoia sa te mai tin langa mine? Poate, asa cum ti-am zis, mai poti fi in multe feluri, dar ce importanta mai are, daca stiu ca poti fi in orice fel vreau sa fii - daca vreau sa fii?

Ma simt vinovat pentru placerea de a te avea, fara sa te am niciodata. As vrea sa explic, dar stiu ca n-ai intelege. Intelegi ca te vreau doar pentru a te putea avea, doar ca nu intelegi de ce. Si asta nu stiu sa explic. E o placere perversa. M-ai intrebat de multe ori, de-a lungul anilor, de ce fac asta. M-ai intrebat zambind sau plangand, m-ai intrebat cu indiferenta sau pasiune, m-ai intrebat stiind raspunsul, mai intrebat din spatele fricii de-a recunoaste ca stii de ce.

Poate ai sa fii tu. Poate, desi mi-ai raspuns deja, tu ai sa fii altfel. Poate in tine am sa simt infrangerea. Poate cu tine am sa simt ca nu te pot avea niciodata. Pana atunci, ne jucam in continuare. Placere vinovata, de ambele parti, recunosc in tine zambetul meu, ma sperii si ma faci sa ma simt bine, te joci cu mine cum vrei, si eu fac la fel. Iti simt rautatea privirii, cand ridic miza, iti simt satisfactia cand recunosti aceeasi privire in mine. Pana cand?

Cate sacrificii ai sa faci? Eu sunt dispus sa merg, ca intotdeauna, un pas mai departe. Imi place siguranta pe care mi-o oferi, cand stiu ca tu nu. Si as vrea sa ma insel. Sa faci tu pasul final, sa ma simt infrant, de data asta, sa dau inapoi, sa inchid sertarul si sa arunc si ultimul creion. Sa ma eliberezi.

Sunt recunoscator ca existi, sunt fericit ca nu te-am descoperit mai devreme, ca nu te-am irosit prea devreme, ca nu ai vrut mai devreme, ca nu stii nici acum ce sa faci - pentru ca vrei dar ti-e frica. Suntem amandoi la fel de bolnavi. Suntem la fel, suntem eu, amandoi.

Cine vrei tu sa fiu!

Ma simt ATAT de bine, ACUM.

Sunt in ..... pana la gat, si vine, in continuare din toate partile. Si stiu ca DIN AFARA nu se vede.

Si ma invidiati, si ma compatimiti. Ma ajuta invidia voastra, imi aminteste sa-mi tin prietenii si mai aproape. Ma ajuta compatimirea voastra, ochii umezi, pentru ca imi dau seama ca va face sa va simtiti superiori.

Stiti ce? Chiar e bine. Ma simt bine. Ma simt ATAT de bine. ACUM. Pentru ca tot ....... care ma inconjoara e al vostru, nu al meu.

Si pentru ca viata e doar un zambet si o nota de parfum.

Cine esti (2)

Printre vise din ce in ce mai ciudate, si cosmaruri diurne - ma intreb, in continuare, cine esti. Te cunosc, cu fiecare zi mai aproape, si mi se pare ca te stiu mai putin acum decat prima oara cand m-am intrebat, cu adevarat. Trei luni.

Naivitate si dezinteres, zambet dupa zambet esti diabolica; toamna asta de iulie cred ca e cea mai tare de pana acum. Nu m-am cunoscut niciodata atat de bine, nimic nu m-a facut sa ma indoiesc mai mult de mine.

Nu stiu cine esi si unde ma duci, dar imi place, si nu abandonez. Sinici nu astept nimic, si nici nu sunt sigur de nimic. Daca asta era scopul, ai reusit.

Ce fac cu toate intrebarile astea?

N-am inteles niciodata momentul in care cineva ma respinge. Asa cum n-am inteles niciodata de ce cineva nu ma place. Lumea a incercat sa-mi explice ca asa cum eu am antipatii pe care mi le pot sau nu explica, asa au si altii. Si ca eu cad probabil in una din ele.

Si totusi nu reusesc sa inteleg, si nici sa accept.

N-am fost niciodata respins de cineva de care am incercat sa ma apropii in mod veritabil, doar de persoane pe care "le plac" cerebral. Totusi "raceala" placerii intelectuale de a "cuceri" ceva sau pe cineva se insinueaza, uneori, in sentimentul atat de familiar - in "golul" din stomac de care mi-e frica, de fiecare data.

Atunci respingerea e si mai greu de explicat -si de suportat- pentru ca nu o inteleg.

Sunt confuz, nu stiu daca vreau sau nu, nu stiu daca ma amagesc singur sau "simt". E deceptie, ceea ce simt, sau dezamagire? Deziluzie. Ma incurc in cuvinte, nu stiu cum sa explic, pentru ca nu stiu ce (daca?) simt.

Cum iti analizezi sufletul cu mintea? E nevoie de un psiholog, un chimist sau un matematician, care sa-mi explice ce e asta? Simt, sau gandesc. Care e diferenta?

Si asta, refuzul, retragerea ta cand te ating - asta ce e? Cine vorbeste? mintea sau sufletul tau? Cand spui ca vrei, si negi jocul dement pe care il joci, cine vorbeste? Mintea sau sufletul tau?

Suntem apropiati de atat de mult timp, fara ca eu sa simt nimic. Ce e asta? Instinctul care imi spune "nu"? Neatentia mea? Apropierea asta, de acum, e o greseala? Un accident? O concluzie gresita a unui sir aleator de evenimente, fara nici o relevanta?

Ce sa-mi ascult? Linistea initerioara, care se intreaba, infiorata, "de ce"? "De ce acum?" "De ce asa?" "Esti nebun?" "Pentru ce?" Ego-ul care nu mai intelege nimic?

Sa fi fost toate povestile astea doar repetitii pentru "acum"? Ma ingrozeste faptul ca a venit momentul sa invat sa fiu respins. Ma ingrozeste perspectiva esecului, a refuzului. Nu stiu si nu vreau sa pierd. Nu vreau sa invat. Nu am nevoie.

Nu am mai fost niciodata atat de speriat, ca acum. Nu stiu ce sa fac, nu stiu ce sa-mi spun, cum sa-mi vorbesc. Nu stiu pe cine sa intreb. Ma uit la mine neincrezator, suflet la minte, si minte la suflet, in tacere, fara speranta. Stiu ca raspunsul nu e in mine, inca, dar nici nu vreau sa-l aflu. Mi-e frica.

Toamna asta nu mi-am ales eu povestea. M-a ales ea pe mine. Insinuata in sufletul meu, oricat de mult o resping, ma simt invins, si nevoit s-o traiesc. Poate e simplu, poate am invatat deja.

Nu stiu daca imbratisarea -pe care mi-am dorit-o atat de mult- si "Da"-ul pe care nu mi-l pot scoate din minte e raspunsul la "Imi pare rau, am gresit, gata". Poate e altceva.

Poate ai fost mereu sub ochii mei cu un refuz pregatit, si m-am ferit instinctual de tine. Poate m-am aparat, si acum m-ai prins nepregatit. Poate pregatirea mea nu mai e suficienta. Ai fost mereu atat de aproape, si poate ca asta e momentul cand trebuie sa invat. Poate ca tu esti eu, si ai decis ca e momentul sa ma inveti.

Orice ar fi, pentru mine e prea tarziu. Mintea imi spune nu, dar mi-am ascultat mereu sufletul. Nu pot decat sa astept, infrigurat, sa vad ce vrei sa faci cu el.

Mi-e frica.