Am citit undeva, odata, ca ne "schimbam" (innoim?) corpul, o data la 7 ani. Oase, muschi, stomac, ficat, toate noi. Inima noua. Nu stiu cat e de adevarat, dar daca e, inseamna ca sunt pe cale de a deveni un om nou, acum, la 28-29 de ani.
Si incercam sa ma "amintesc" mie, la 21, la 14, la 7. Dincolo de 16-17 ani, reusesc doar din fotografii sau din povesti. Imi amintesc ce faceam, imi amintesc locurile, imi amintesc prietenii, parintii, casa, mirosurile, bucuriile, disperarile, imi amintesc orice, dar nu pe "mine".
"Nu mai stii cat de slab erai?", "atunci, cand aveai parul lung", "te-ai inaltat dintr-o data", etc.
Cine sunt eu, sunt un "el / tu" din povestile lor?
Pe masura ce trece timpul, toti cei care ma stiu la 7, la 14 sau la 21 de ani (da, si mai departe, dar nu ma gandesc inca pana acolo...) dispar. Mor toti, in jurul meu, sau dispar, sau pleaca atat de departe incat devin ireali. Si atunci nu ma mai stie nimeni. Nu mai exist eu la 7 ani, in amintirea nimanui, poate doar in a mea - dar are asta vreo relevanta?
Si atunci... sa ma bucur? Acum, la 28-29 de ani, pe cale sa devin un nou "eu", sa ma bucur ca sunt inca oameni care ii stiu pe toti ceilalti "eu"?
Nu reusesc sa ma hotarasc daca si cum public posturile controversate, din urma. Prea multe discutii, lacrimi, etc. Nu stiu daca merita. Uite, ca sa ma tin de promisiune, public unul "neutru", de sambata dimineata. Pe care nu l-am mai publicat atunci pentru ca am regasit imediat aceeasi idee la altcineva.
