(Asta e un post din categoria "sunt putin nebun". You have been warned.)
Astazi cautam sub pat o jucarie de-a motanului. Asistat de personajul in cauza, cu ochii mari si mustatile arcuite, curios nevoie mare. N-am recuperat jucaria, pentru ca am realizat de cand n-am mai stat ... pe jos. Pe covor, terenul de joaca unde atatia ani am construit sosele, santiere, cazemate si altele pe care nu le mai stiu acum.
Proportiile s-au schimbat, e mai mult praf (sau poate atunci nu-l observam)(cred, totusi ca ar trebui sa investighez asta cu praful) dar senzatia e deosebita. N-am avut cu ce ma juca (in afara de motan, evident. El parea la fel de fericit de aceasta descoperire neasteptata...)
Am sfarsit prin a adormi, pe jos, simtindu-ma ca zambesc. (Sfidand inerentele "ai innebunit de tot", "te culci pe covor?!?", etc)
Nu m-am mai odihnit de mult atat de bine. Uneori, nebunia are partile ei frumoase .. ;)
31 mai 2009
25 mai 2009
Cum am descoperit apa calda
Aseara, la 5 minute dupa ce am scris "Cam atat..." si am inchis calculatorul, mi-am dat seama ca totusi mai sunt atatea de spus. Aglomeratia de pe strazi, parcul Crangasi, gratarele de la scara blocului, soferii frustrati, locul meu de parcare, brelocul de 30 de euro, cum am jefuit a doua oara un magazin de paine. Stai, asta ultima e a lui Murakami. Acum sunt in bucatarie, si fara internet ca sa ma pot concentra...
De prima oara cand am pus piciorul in Bucuresti (in Gara de Nord, acum .. 10 ani?) orasul asta pentru mine a insemnat in primul rand - si mai mult decat orice altceva - aglomeratie. In timp a devenit o obsesie.
Am cunoscut Bucurestiul la volanul unei Dacii in care aveam si nu aveam incredere, dupa sute de kilometri de sosea libera, pe care eram doar eu si zgomotul motorului care acoperea Europa Fm, singurul post pe care il “prindeam” tot drumul. Biata masina fiind depasita (fizic si moral) nu aveam cu cine sa ma iau la intrecere, deci kilometru dupa kilometru eram doar eu, oboseala si gandurile. Soarele rasarea uneori la Adjud, uneori la Focsani, peisajul il steam pe de rost, de ganduri nu m-am plictisit niciodata.
Am inceput sa traiesc cu adevarat aici strain in aglomeratia ASE-ului (dupa alti patru ani intr-o facultate la fel de aglomerata, totusi niciodata asa…ostila), inghesuit in tramvaiul 32, dezorientat in metrou, pierdut in Romana sau Victoriei, nervos in Carrefour si in drum spre servici pe Mosilor.
Acasa mereu era altfel (am scris si depre asta, acum doi ani, cred) si dupa un timp am desoperit ca diferenta era ca acolo nu trebuia sa ma feresc de oameni pe strada. Incet, tot ce ma irita in Bucuresti (inghesuiala din tramvaie, oamenii cu privire tampa care nu te lasa sa cobori din metrou sau troleu, cei care te vaneaza cu carutul de cumparaturi printre rafuri) s-a redus la a te feri de oameni pe strada. Am dezvoltat o obsesie sufocanta (si da, stiu ca suna bolnav, asta sunt) pentru momentele cand trebuie sa ma feresc din fata unui adolescent cu ipodul in urechi pe care nu-l intereseaza pe cine „ia inainte”, sau cand trebuie sa ocolesc un pensionar care se opreste brusc in mijlocul trotuarului. I-am facut prosti, cretini, nesimtiti, animale, i-am urat din tot sufletul, am simtit nevoia sa ma razbun pentru santurile ramase neacoperite cu lunile sau pe masinile parcate aiurea pe trotuar.
Si intr-o zi - saptamana trecuta chiar - am ... descoperit apa calda. Suntem toti in aceeasi mizerie, suntem prea multi, e prea aglomerat. Nu ma vaneaza nimeni, pensionarul nu se opreste doar ca sa-l ocolesc eu, nu mi-a declarat nimeni MIE razboi. E adevarat ca e un razboi, dar de saptamana trecuta refuz sa mai lupt in el. (Nu mai stiu cine a spus, dintre cei pe care i-am cunoscut in clasa a 12-a la Filosofie, ca exista intotdeauna o alternativa –chiar si pentru un razboi la care esti obligat sa lupti - sinuciderea) (nu, nu vorbesc de sinucidere .. : ) ) (daca aveam net, paream mai inteligent acum, nu? ... as fi stiut cine a spus ca .. )
Si oricat de cretina pare revelatia asta (si da, realizez ca e cretina ... ok, poate puerila e un cuvant mai bun) de atunci imi tot repet ca nu e nimeni vinovat (cel putin nici unul dintre cei cu care ma inghesui pe strada). Probabil as gasi vinovatii (daca as fi interesat, dar nu sunt) intre cei care ne cheltuie banii si nu ne repara trotuarele si nici nu ne fac altele noi. Dar sa arati cu degetul e usor, cand nu esti dator sa gasesti solutii, si asta am invatat alta data.
....
Prima oara am vazut un gratar „intre blocuri” din tramvai, intr-o dimineata de joi (imediat lamuresc si aceasta zi precisa a saptamanii), in drum spre servici. M-am revoltat, si am continuat sa o fac, la fiecare „nou” gratar vazut la scara blocului sau pe marginea strazii, pana astazi la ora 8, cand am ajuns acasa (pe jos) de la servici.
Era joi, si stiu sigur asta, pentru ca m-am intrebat cum e posibil sa faci gratar joi dimineata, cat de iresponsabil, de lipsit de perspectiva, de ...gresit e asta. Si eram prost. De cand m-am mutat in Crangasi (de fapt, de cand m-am mutat in Crangasi si a „venit caldura”) am vazut gratare facute pe trotuar in fiecare sambata si duminica. Si am simtit repulsie, mila, condescendenta – si i-am facut prosti, am clatinat din cap, am ras de ei (singur si cu prietenii mei) si i-am recunoscut in campaniile Guerilla. Am fost mai aproape de adevar cand i-am invidiat, pentru cateva secunde, cu gandul la „cum era” acum cativa ani, la padure, la munte, la brazi, la foc, la ... libertate?
Si azi i-am inteles, si mi-au fost dragi ca niste prieteni, cu gratarul lor pe marginea trotuarului, cu bere si cu manele cu tot. I-am inteles, luni seara la ora 8, si m-as fi asezat langa ei, pentru portia mea de libertate. Mi-e dor.
Am zis ca sunt prost. Da, sunt prost, ca n-am inteles ca pot, si ca trebuie, ca vreau. De ce (sa) ma simt vinovat ca acum ma plimb cu bemveul si mi-e dor de mirosul de benzina si esapament de la dacie? De ce sa ma simt vinovat ca vreau sa ma duc la Neptun, nu la greci? Mi-e dor de libertatea aia marunta, mie dor de sentimentul ca „nu trebuie” nimic. Sa ma plimb prin oras, in pantofi, si sa ma pot aseza la gratar, in camasa. Orice ar spune asta despre mine.
Asta am regasit azi, libertatea sa vreau.
De prima oara cand am pus piciorul in Bucuresti (in Gara de Nord, acum .. 10 ani?) orasul asta pentru mine a insemnat in primul rand - si mai mult decat orice altceva - aglomeratie. In timp a devenit o obsesie.
Am cunoscut Bucurestiul la volanul unei Dacii in care aveam si nu aveam incredere, dupa sute de kilometri de sosea libera, pe care eram doar eu si zgomotul motorului care acoperea Europa Fm, singurul post pe care il “prindeam” tot drumul. Biata masina fiind depasita (fizic si moral) nu aveam cu cine sa ma iau la intrecere, deci kilometru dupa kilometru eram doar eu, oboseala si gandurile. Soarele rasarea uneori la Adjud, uneori la Focsani, peisajul il steam pe de rost, de ganduri nu m-am plictisit niciodata.
Am inceput sa traiesc cu adevarat aici strain in aglomeratia ASE-ului (dupa alti patru ani intr-o facultate la fel de aglomerata, totusi niciodata asa…ostila), inghesuit in tramvaiul 32, dezorientat in metrou, pierdut in Romana sau Victoriei, nervos in Carrefour si in drum spre servici pe Mosilor.
Acasa mereu era altfel (am scris si depre asta, acum doi ani, cred) si dupa un timp am desoperit ca diferenta era ca acolo nu trebuia sa ma feresc de oameni pe strada. Incet, tot ce ma irita in Bucuresti (inghesuiala din tramvaie, oamenii cu privire tampa care nu te lasa sa cobori din metrou sau troleu, cei care te vaneaza cu carutul de cumparaturi printre rafuri) s-a redus la a te feri de oameni pe strada. Am dezvoltat o obsesie sufocanta (si da, stiu ca suna bolnav, asta sunt) pentru momentele cand trebuie sa ma feresc din fata unui adolescent cu ipodul in urechi pe care nu-l intereseaza pe cine „ia inainte”, sau cand trebuie sa ocolesc un pensionar care se opreste brusc in mijlocul trotuarului. I-am facut prosti, cretini, nesimtiti, animale, i-am urat din tot sufletul, am simtit nevoia sa ma razbun pentru santurile ramase neacoperite cu lunile sau pe masinile parcate aiurea pe trotuar.
Si intr-o zi - saptamana trecuta chiar - am ... descoperit apa calda. Suntem toti in aceeasi mizerie, suntem prea multi, e prea aglomerat. Nu ma vaneaza nimeni, pensionarul nu se opreste doar ca sa-l ocolesc eu, nu mi-a declarat nimeni MIE razboi. E adevarat ca e un razboi, dar de saptamana trecuta refuz sa mai lupt in el. (Nu mai stiu cine a spus, dintre cei pe care i-am cunoscut in clasa a 12-a la Filosofie, ca exista intotdeauna o alternativa –chiar si pentru un razboi la care esti obligat sa lupti - sinuciderea) (nu, nu vorbesc de sinucidere .. : ) ) (daca aveam net, paream mai inteligent acum, nu? ... as fi stiut cine a spus ca .. )
Si oricat de cretina pare revelatia asta (si da, realizez ca e cretina ... ok, poate puerila e un cuvant mai bun) de atunci imi tot repet ca nu e nimeni vinovat (cel putin nici unul dintre cei cu care ma inghesui pe strada). Probabil as gasi vinovatii (daca as fi interesat, dar nu sunt) intre cei care ne cheltuie banii si nu ne repara trotuarele si nici nu ne fac altele noi. Dar sa arati cu degetul e usor, cand nu esti dator sa gasesti solutii, si asta am invatat alta data.
....
Prima oara am vazut un gratar „intre blocuri” din tramvai, intr-o dimineata de joi (imediat lamuresc si aceasta zi precisa a saptamanii), in drum spre servici. M-am revoltat, si am continuat sa o fac, la fiecare „nou” gratar vazut la scara blocului sau pe marginea strazii, pana astazi la ora 8, cand am ajuns acasa (pe jos) de la servici.
Era joi, si stiu sigur asta, pentru ca m-am intrebat cum e posibil sa faci gratar joi dimineata, cat de iresponsabil, de lipsit de perspectiva, de ...gresit e asta. Si eram prost. De cand m-am mutat in Crangasi (de fapt, de cand m-am mutat in Crangasi si a „venit caldura”) am vazut gratare facute pe trotuar in fiecare sambata si duminica. Si am simtit repulsie, mila, condescendenta – si i-am facut prosti, am clatinat din cap, am ras de ei (singur si cu prietenii mei) si i-am recunoscut in campaniile Guerilla. Am fost mai aproape de adevar cand i-am invidiat, pentru cateva secunde, cu gandul la „cum era” acum cativa ani, la padure, la munte, la brazi, la foc, la ... libertate?
Si azi i-am inteles, si mi-au fost dragi ca niste prieteni, cu gratarul lor pe marginea trotuarului, cu bere si cu manele cu tot. I-am inteles, luni seara la ora 8, si m-as fi asezat langa ei, pentru portia mea de libertate. Mi-e dor.
Am zis ca sunt prost. Da, sunt prost, ca n-am inteles ca pot, si ca trebuie, ca vreau. De ce (sa) ma simt vinovat ca acum ma plimb cu bemveul si mi-e dor de mirosul de benzina si esapament de la dacie? De ce sa ma simt vinovat ca vreau sa ma duc la Neptun, nu la greci? Mi-e dor de libertatea aia marunta, mie dor de sentimentul ca „nu trebuie” nimic. Sa ma plimb prin oras, in pantofi, si sa ma pot aseza la gratar, in camasa. Orice ar spune asta despre mine.
Asta am regasit azi, libertatea sa vreau.
24 mai 2009
Long time, no see
N-am mai scris de mult timp. De fapt am scris, doar n-am mai publicat.
Simt ca am cazut in anonimat (pentru mine, nu pentru voi) si mi-e din ce in ce mai greu sa ies din rutina (asta) cretina. Trebuie totusi sa o fac, pentru ca n-o va face nimeni pentru mine. Lucrurile merg prost (asta e o certitudine) - totusi nu gasesc dovezile concrete, ca sa pot face ceva. Merge prost, pur si simplu. Nimic fara rezolvare, totusi.
Am sa scriu acum un articol de "jurnal", ca sa pot trece la chestii mai serioase. Deci, notabil, pentru ultima perioada: (...)
Am fost la mare. "La noi", evident, un "la noi" de care n-o sa ma desparta nimeni, niciodata, indiferent de vehementa cu care se sustine necesitatea concediului "la greci". Duceti-va, va ajung din urma.
Am fost "la munte" .. prin pesteri, printr-o liniste ireala, printre oameni calmi si in locuri foarte frumoase.
Am realizat ca beau mai putina cafea, fara nici un efort. Am inlocuit-o cu "ness". (Tema de gandire...) De fumat,incep sa fumez la fel de mult ca "inainte", doar altfel. Nu regret ca m-am lasat de fumat, desi simt din ce in ce mai des acele momente in care mi-as aprinde o tigara. Eventual la volan,pe o autostrada din nordul europei ;).
Prea putini prieteni. Am (re)inceput sa ma simt confortabil printre necunoscuti, totusi. Cine stie, poate nu e totul pierdut iremediabil.
Am ascultat Led Zeppelin aseara, si m-a facut sa ma simt bine (fara sa ma simt deprimat, sau trist) (as fi fumat o tigara, totusi)
Avem un motan. Albastru (evident). Ne iubim, desi uneori ne cam luptam (teritorial). Cu varianta "n-am nimic cu tine, dar daca farfuria tot e sparta, acum, de ce n-am zornai cioburile inca 2 ore prin bucatarie?
Romanii traiesc doar prin comparatie (detaliez). Cred ca de aici mi se trage starea de "totul merge prost" de care vorbeam la inceput.
Regulile si legile sunt cele care ne franeaza progresul. Avem nevoie de "anarhie" (detaliez)
Incerc sa fiu cine nu sunt, si asta imi dauneaza mai mult decat rutina, cele 12 ore pe zi cat sunt plecat de acasa, caldura, etc. (da, da , am sa detaliez)
Cam atat...
Simt ca am cazut in anonimat (pentru mine, nu pentru voi) si mi-e din ce in ce mai greu sa ies din rutina (asta) cretina. Trebuie totusi sa o fac, pentru ca n-o va face nimeni pentru mine. Lucrurile merg prost (asta e o certitudine) - totusi nu gasesc dovezile concrete, ca sa pot face ceva. Merge prost, pur si simplu. Nimic fara rezolvare, totusi.
Am sa scriu acum un articol de "jurnal", ca sa pot trece la chestii mai serioase. Deci, notabil, pentru ultima perioada: (...)
Am fost la mare. "La noi", evident, un "la noi" de care n-o sa ma desparta nimeni, niciodata, indiferent de vehementa cu care se sustine necesitatea concediului "la greci". Duceti-va, va ajung din urma.
Am fost "la munte" .. prin pesteri, printr-o liniste ireala, printre oameni calmi si in locuri foarte frumoase.
Am realizat ca beau mai putina cafea, fara nici un efort. Am inlocuit-o cu "ness". (Tema de gandire...) De fumat,incep sa fumez la fel de mult ca "inainte", doar altfel. Nu regret ca m-am lasat de fumat, desi simt din ce in ce mai des acele momente in care mi-as aprinde o tigara. Eventual la volan,pe o autostrada din nordul europei ;).
Prea putini prieteni. Am (re)inceput sa ma simt confortabil printre necunoscuti, totusi. Cine stie, poate nu e totul pierdut iremediabil.
Am ascultat Led Zeppelin aseara, si m-a facut sa ma simt bine (fara sa ma simt deprimat, sau trist) (as fi fumat o tigara, totusi)
Avem un motan. Albastru (evident). Ne iubim, desi uneori ne cam luptam (teritorial). Cu varianta "n-am nimic cu tine, dar daca farfuria tot e sparta, acum, de ce n-am zornai cioburile inca 2 ore prin bucatarie?
Romanii traiesc doar prin comparatie (detaliez). Cred ca de aici mi se trage starea de "totul merge prost" de care vorbeam la inceput.
Regulile si legile sunt cele care ne franeaza progresul. Avem nevoie de "anarhie" (detaliez)
Incerc sa fiu cine nu sunt, si asta imi dauneaza mai mult decat rutina, cele 12 ore pe zi cat sunt plecat de acasa, caldura, etc. (da, da , am sa detaliez)
Cam atat...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)