The Helm of Thought

Men are anxious to improve their circumstances but are unwilling to improve themselves; they therefore remain bound.

Pe principiul "viata e grea, dar ne descurcam", am invatat sa traim (si ma vad) ca intr-o continua lupta pentru a fi "deasupra". Cand realizam ca nu mai avem destui bani, cerem mai mult (la salar) sau cautam o sursa mai buna de venit. Cand ne plictisim - ne cautam ceva de facut, cand suntem obositi si nervosi plecam in concediu. Cand suntem atacati ripostam (sau fugim); cand vine metroul - urcam (nu asteptam sa coboare ceilalti mai intai, pentru ca asta nu face parte din program). Nu mergem niciodata la analize pentru ca nu se stie ce am afla .. mai bine nu stim; daca stim nu mai avem scuza, trebuie sa tinem regim, sa nu mai fumam, sa nu mai ... "N-am nevoie de asta acum."

Calea cea buna e cea adoptata de majoritate, pentru ca, la urma urmei, daca toata lumea face asta, inseamna ca asa e bine. Cine sunt eu sa contest ceea ce fac toti ceilalti colegi de servici, din biroul nostru 'open space' de 100 de persoane? Fara geamuri si fara intimitate, suntem 100 de noi locatari in ansamblul rezidential. Ce daca platesc apartamentul de 2 ori, din cauza creditului, ce daca din banii astia as sta in chirie 2 vieti deacum inainte si mi-ar ramane bani si de concedii - am apartamentul meu. Numai al meu (si al bancii, pentru urmatorii 30 de ani). Toata lumea isi cumpara unul si atunci inseamna ca asta trebuie sa facem si noi - "cum ma vor privi, scumpi, colegele mele de birou daca ramanem singurii fara apartament?" De fapt, si eu vreau sa-mi cumpar casa, m-am saturat sa stau in chirie, mai bine nu mai zic nimic. Masina? Sigur - multi cai, "mai tare" decat ultima achizitie din birou. "Si-a cumparat cutare modelul x, tu trebuie sa iei macar y, ca sa fii mai tare ca el!" Nu conteaza ca faci 20 de kilometri pe zi, in coloana, de acasa la servici si de la servici inapoi acasa, plus iesirea obligatorie de weekend la ikea (sau la obligatoriul cash&carry din afara orasului de provincie). Mai bine tac, si eu vreau masina, oricum. Sa mai continui?

O suta de oi intr-un open-space cu geamuri de 20 de centimetri, care nu dau nicaieri sau cu pereti 'glass' care iti dezvaluie un oras poluat, aglomerat, involuat - mai ceva ca in cele mai pesimiste carti sf din anii 80; o suta de oi in turma de acasa la servici si inapoi, in turma in grecia, in turma in rezidentiale, in turma la ikea. Si la carrefour - ca sa nu am chiar acelasi discurs ca in Fight Club.


Gandul ca nu e bine ce faci doare prea tare. Nu ai cum sa pleci altundeva, aici e totul. Nu ai unde sa stai decat in chirie, nu ai cum s-o platesti decat din salar, nu ai unde sa lucrezi decat aici, nu ai cum sa te desparti - nu ai mai gasi niciodata pe altcineva, nu ai cum sa nu te casatoresti - nu poti face singur credit, nu ai cum sa nu fii frustrat, obosit, gras, bolnav, deprimat, singur, pe moarte - toata lumea e la fel. Aici e pamantul fagaduintei, pentru ca aici se invart banii cu lopata. Aici gasesc repede un servici, nu foarte bun, dar castig destul cat sa ma pun pe picioare. Castig destul cat sa inchiriez o garsoniera si sa mananc - pentru inceput "e ok". Apoi, dupa doi-trei ani nu mai sunt "entry level" am salar mai mare, imi permit o chirie la 2 camere. Ne cresc salariile la amandoi, facem rata la masina, si mergem in grecia, cu vecinii si colegii, si uite, perseverenta se plateste - am ajuns senior si acum imi permit rata la apartament. Sunt aranjat, il terminam de platit peste 30 de ani, atunci oricum o sa fim amandoi pensionari si o sa mergem intr-o vacanta prelungita, ca sa sarbatorim, si poate o sa ne mutam undeva mai mic, sa le lasam casa la copii, pana la urma pentru ei muncim.

Stai.

Ce e cu masinile de lux, ce e cu vilele, cu Ibiza si cu top 300? Costumele scumpe si parfumurile fine, zambetul calm, hotelurile de lux, medaliile de aur, cearta pescarusilor de la rasaritul soarelui? Linistea unui brad, un sarut deasupra unei prapastii, albastrul oceanului, casa din caramida inconjurata de verde, cainele care te asteapta la poarta, etajul 180 deasupra unui oras plini de lumini, intr-o alta parte a lumii?

Da, ce e cu ele? - esti un copil, un visator, ai sa fii dezamagit, inca te mai gandesti la asa ceva?, ia si munceste, ca uite ce masini au toti numai tu ai ramas cu metroul, astia cu bani sunt neoameni, sunt niste hoti, sunt copii de bani gata, sunt prosti, fura de la stat, sunt intelesi toti intre ei, nemernicii, vrei sa ajungi unul din asta, niste parveniti, niste 'bogati', niste porci comunisti care au saracit tara (dupa ce i-au dat jos pe burghezii care au saracit tara), 'baa, n-ai tu nas de asa ceva', da, e frumos sa visezi, si eu visam la varsta ta, suntem saraci toti, nu mai avem nici o sansa, toate afacerile s-au facut deja, e prea greu sa mai faci ceva acum, iti trebuie prea multi bani, n-ai acces la nimic, totul e cu spaga sau cu relatii, nu cunosti pe cine trebuie, esti prea mic, esti prea tanar, prea tarziu. Ca sa ajungi bogat trebuie sa iti vinzi sufletul.

Si oamenii bogati pe care ii cunosc eu, care au familii, care sunt fericiti, care nu au furat, care au muncit la afacerile lor, care traiesc la fel ca noi toti si totusi mai bine, care zambesc, care se duc, care fac, care au ... ? Au avut noroc, sansa, au cunoscut pe cine trebuia, au avut bani de'acasa, nu te lua dupa ce spune lumea, nu stii tu tot ce e in spatele povestii ...

Si prietenii mei, cu care am mancat hot-dog impreuna in gara, care nu au avut bani de acasa si nici relatii si care acum conduc masini scumpe si pleaca in locuri interesante? Ei, au avut noroc odata, mai vedem peste cativa ani .. Pai si noptile lor nedormite, in care au muncit, banii pe care i-au economisit si i-au riscat, grija si ... Vezi, deci nu merita, tre sa fii prost, pentru ce sa risti atat, sa te imbolnavesti, sa nu ai prieteni - lasa-ma cu prostiile.


Daca ai avut rabdare sa citesti pana aici, poate si tu simti la fel uneori. Poate suntem la fel, poate cautam amandoi aceleasi raspunsuri. Poate si tie iti spune ceva, in tine, ca poti mai mult, si ca meriti mai mult de atat. Poate ai trecut peste asta, poate te-ai pierdut (ca si mine) in scuze. Poate ca iti dai seama ca nu e vina nimanui, doar a ta, dar ca si mie, ti-e frica sa recunosti. Vreau sa nu mai simt nemultumirea, pentru ca altfel nu stiu sa ii spun, de a fi mai putin decat ceea ce stiu ca sunt.

Ma simt umilit sa fiu insultat de prosti, umilit chiar si prin simplul fapt ca ei au curajul sa vorbeasca in timp ce eu ma gandesc la consecinte. Vreau sa taca toti cei care ma impiedica sa visez, i-am ascultat atat de mult timp incat au devenit o justificare a esecului. Stiu ca sunt prosti, stiu ca nu au dreptate, dar totusi ma raportez la ei ca si cum ar fi adevarul absolut. Nu stiu ce sa mai fac, mi se pare ca sunt peste tot, mi-e din ce in ce mai greu sa fiu optimist. Cu cat ma enervez mai mult, cu cat ii resping, cu atat von din ce in ce mai aproape, ma domina prin numar si striga din ce in ce mai tare, aparandu-si ideile. Idiferenta nu e o solutie, nu ii mai pot ignora, si nici razboiul deschis nu functioneaza. E ca si cum ai arunca benzina pe carbuni incinsi. Nu stiu ce sa fac, dar trebuie sa scap de pesimistii si de lenesii din jurul meu.

Acum doi ani cand am venit aici, aveam un scop. Am gresit, de multe ori, si nu am ajuns unde trebuia. Asta insa nu e asa de tragic, avand in vedere ca mi s-a mai intamplat, si probabil ca o sa se mai intample din nou, nu e nimic nou in asta. Tragic e altceva - nu stiu cat de ambitios am fost eu pana acum, dar acum nu mai sunt deloc. Am invatat sa accept. Am invatat sa barfesc, sa dau vina, sa ma bucur cand greseste altcineva. Am invatat sa ma enerveze cand sunt crititcat, chiar daca pe buna dreptate, am invatat sa fiu lenes, sa las lucrurile nefacute, sa nu ma intereseze, sa nu ma implic. Si cel mai tragic e ca imi dau seama de asta, si ca ma simt prost.

Tot ceea ce se intampla e din vina noastra, pentru ca permitem sa se intample, pentru ca nu ne opunem, pentru ca ne e frica sa vorbim sau acceptam prea usor. Tot ce se intampla este rezultatul a ceea ce facem, nu am sa obtin nimic din ceea ce imi doresc daca am sa continui orbeste pe drumul asta. E un drum pe care ma simt impins de la spate, ori drumul pe care ma vad eu este un drum in care eu am initiativa. M-am saturat sa traiesc o viata-raspuns, sa ma lupt cu ceea ce se intampla, vreau sa fiu cu un pas inainte, sa stiu ce urmeaza ( sa banuiesc ce urmeaza, sa intuiesc ce urmeaza) sa ocolesc problemele sau macar sa ma pot da la o parte, sa le las sa treaca pe langa mine. Stiu sigur ca nu sunt naiv, pentru ca vad multi oameni in jur care fac chestia asta si reusesc. Multi oameni care isi pun ceva in gand si apoi merg pe acel drum, care nu sunt condusi de nimeni, cu atat mai putin de ceea ce se intampla. Oameni care stiu ce vor si care nu asculta de nimeni, care nu se lasa influentati , care nu se enerveaza si care nu se cearta orbeste cu cei care ii contrazic, ci isi continua drumul.

Simt ca un prim pas ar fi sa scap de oamenii care ma contrazic mereu, care nu ma lasa sa vorbesc, care nu ma lasa sa visez sau sa rad, care cred ca au mereu dreptate. Nu stiu cum sa ma lupt cu ei, si intuitia imi spune ca nu e nevoie. Intuitia imi spune ca odata ce iti dai seama ca ei exista, odata ce realizezi raul pe care ti-l fac, deja ai castigat batalia, pentru ca nu-i mai asculti.

Trebuie sa imi fac mai mult timp sa-mi duc planurile la indeplinire, in loc sa mi le apar mereu de cei care ma contrazic (am o lista). Mai mult timp pentru mine, pentru ceea ce vreau si mai putin pentru nervi si frustrare.


Tempest tossed souls, wherever ye may be, under whatsoever conditions ye may live, know
this: in the ocean of life the isles of Blessedness are smiling, and the sunny shore of your ideal awaits your coming. Keep your hand firmly upon the helm of thought. In the bark of your soul reclines the commanding Master; He does but sleep: wake Him. Self control is strength; Right thought is mastery; Calmness is power. Say unto your heart, "Peace, be still!" James Allen - As a man Thinketh