15 noiembrie 2007

Furia

... sau poate Mânia, e doar un alt nume pentru acelasi pacat capital.

O viata guvernata de frica - dincolo de frica de o amenintare "fizica" - dincolo de instinctul de supravietuire. Frica care se hraneste din ea insasi. Si din mine.

Am incredere in valoarea mea, ca persoana, si in valoarea a ceea ce fac sau ce spun. Doar ca uneori e posibil sa gresesc, si atunci voi fi perceput ca mai putin valoros, sau ceea ce fac si ce spun nu va fi apreciat. Ceea ce este un dezastru. Si imi aleg cu atentie cuvintele, pentru ca mi-e frica de un dezastru. Decat sa spun ceva gresit mai bine nu mai spun nimic. Mi-e frica totusi ca ajung sa fiu considerat un incompetent pentru ca nu spun niciodata nimic, si atunci critic pe ceilalti, pentru ca imi dau seama ca ideile lor sunt proaste, dar mi-e frica sa imi impun ideile mele, pentru ca mi-e frica de posibilitatea ca nu sunt de fapt bune si asta inseamna ca nu sunt atat de bun cum imi inchipui ca sunt si mi-e frica de gandul asta. Mi-e frica de ceilalti, pentru ca pana la urma se va dovedi ca sunt mai buni ca mine, si imi voi pierde pozitia. Mi-e frica sa incerc sa imi impun parerea pentru ca mi-e frica ca nu voi fi ascultat si daca voi fi ascultat mi-e frica de posibilitatea ca voi fi ridiculizat.

Mi-e frica sa fac, pentru ca nu am posibilitatea sa fac ceva perfect, si atunci inseamna ca nu sunt perfect, si mi-e frica sa cred ca nu sunt perfect. Nu e din cauza mea, nu am noroc si nu am avut posibilitatea. E greseala ta.

Mi-e frica sa ma cert cu tine, si evit orice cearta. Mi-e frica de cearta pentru ca desi sunt convins ca am dreptate sunt sigur ca nu voi reusi sa te conving si pe tine de asta, pentru ca ar trebui sa vorbesc intr-un fel care nu ma caracterizeaza si ar trebui sa spun niste lucruri care, desi sunt adevarate, nu admit intoarcere, si mi-e frica de situatii fara intoarcere pentru ca mi-e frica sa fac o alegere pentru ca mi-e frica de faptul ca as putea face o alegere gresita, si atunci totul e pierdut.

[...]

Mi-e frica de saracie, mi-e frica de boala, mi-e frica de oameni, de viata, de mine. Mi-e frica de succes si mi-e frica de ratare, dar cel mai tare mi-e frica ca asa ceva ar putea fi adevarat. Mi-e frica si ma doare si vreau sa ma apar. Si nu pot lupta pentru ca ar fi imposibil sa fiu violent cu tine si cu ei si cu voi, pentru ca as fi pedepsit. Ma infurii si nu pot lovi pe nimeni , nu pot sparge nimic. Si totusi pupilele imi sunt dilatate, si pumnii stransi, pentru ca sunt pregatit sa lupt. Muschii sunt incordati la maxim, pulsul si respiratia sunt crescute pentru ca am nevoie de oxigen. Digestia e oprita, e prea mare consumatoare de energie. Transpir, pentru ca trebuie sa imi mentin o temperatura constanta. Nu mai gandesc analitic pentru ca trebuie sa raspund rapid, iar analiza ia prea mult timp.

Dar nu ma lupt cu nimeni. Raman doar cu oboseala muschilor, cu o digestie proasta si cu imposibilitatea sa ma concentrez. Nu reusesc sa imi revin la o stare de calm, pentru ca nu am cand, am prea multe motive sa ma enervez, zi de zi.

Daca nu te lovesc asta nu inseamna ca totul s-a terminat. Nici pe departe, pentru ca pot sa fiu pasiv-agresiv. Pot sa ma razbun, pot sa te barfesc sau sa te pedepsesc exagerat pentru ceva care nu are nici o legatura cu motivul real pentru care sunt furios. Asa ca nu te mai mira ca sunt mereu cinic sau ca te critic fara motiv. Practic e vina ta.

Tu, ei, voi sunteti vinovati, eu sunt victima, dar am sa vi-o platesc.

2 comentarii:

A. spunea...

Sincer, coleric si-atat de cunoscut sentimentul asta; putini il admit ca facand parte din ei si mult mai putini sunt capabili sa-l exprime atat de clar.
Sunt ganduri pe care eu nu am fost in stare sa le dau forma in cuvinte, dar care ma framanta uneori.

A. spunea...

- carora nu am fost in stare*, imi cer scuze.