04 februarie 2007

nu (mai) vreau sa fiu prost

In urma cu ( si nu-mi vine sa cred ca deja au trecut "ani"), pe sosea, am ajuns in spatele unei masini care transporta oi. Un "ARO papuc", in spate o cusca. Oi vii. Oile, inghesuite unele in altele, toate in aceeasi directie, cum stau oile. Mai putin una, asezata intr-o pozitie nefireasca, pentru ca nu mai incapea, si nu se putea misca, ridicata si presata de peretele de sarma. Nu pot sa descriu exact, pentru ca nu vreau sa inchid ochii sa vad. Toate oile inghesuite unele in altele, doar una privind inapoi, ridicata pe plasa de sarma. Si pentru cateva secunde am mers in spatele masinii si nu am putut sa-mi desprind ochii de imaginea care si acum e la fel de reala si de ... impresionanta. Pentru ca m-a impresionat. E una din imaginile care nu te mai parasesc niciodata. Un timp am refuzat sa o accept, am respins-o , fara succes. Apoi am acceptat-o si acum ma bucur pentru ca am trait acolo, atunci. Pentru ca am fost fata in fata cu oaia care voia sa iasa din cusca.

Asa cum se intampla mereu, cand nu poti sa accepti, nu poti sa intelegi. Si cand nu intelegi nu inveti.

Metafora - pentru ca totul e o metafora , nu ? - vietii in cusca mi se pare acum completa, si imi pare rau ca a trebuit sa dureze atat de mult timp, ca sa o inteleg.
Si sunt pregatit sa invat.
Ca viata e ca o sosea, pe care circulam in viteza, toti la un loc.
Ca,mai mult ca sigur, nu stim unde mergem, si cand aflam e prea tarziu, si nu mai putem schimba nimic.
Ca suntem condusi de altii, care nu ne vor neaparat binele, si carora nu le pasa de noi.
Ca in fata nu se vede nimic, pentru ca intre noi si cei care ne conduc e ridicat un perete. Pentru ca noi nu trebuie sa vedem. Sau poate ca vedem unde mergem, dar nu intelegem nimic.

Daca te asezi diferit fata de ceilalti, ai sa stai rau, e dureros. Si nu mai poti intra in rand cu ceilalti. Dar macar ai o sansa sa vezi ce se intampla cu adevarat.
Si daca vezi, si te cateri pe gard, nu rezolvi nimic.
Si cei care se uita la tine si te compatimesc nu te vor ajuta, chiar daca undeva in sufletul lor ar vrea. Ei sunt in masina lor si invariabil trec mai departe.
Si atat.

Eu nu ma pot multumi cu atat, mie imi trebuie mai mult. Eu trebuie sa stiu cum fac sa rup plasa, sa sar din masina, sa ma scutur de praf si sa plec in directia mea. Nu mai vreau sa fiu oaia proasta care isi da seama ca merge inainte chiar daca sta cu spatele. Nu e de ajuns.

Probabil ca pare ieftin ce-am scris, daca nu vezi atunci cand inchizi ochii.

Un comentariu:

Andrei Rosca spunea...

Nu e deloc ieftin. E pretios.