Cand ... ( Urme 2 )

Imi dau seama ca am devenit oarecum dependent de copacul asta. Am nevoie sa stau rezemat de el si sa vad muntele ca sa ma regasesc. Poate am facut chestia asta de prea multe ori. Am invatat sa fug prea repede.

Cu obrazul lipit de el, copacul e cald. Am stiut dintotdeauna ca ei sunt vii, dar acum e prima oara cand simt asta.

Cred ca era trecut e miezul noptii cand am ajuns. Nu stiu cum am ajuns, am condus mecanic, desi drumul pana aici e senzational. Am adormit imediat, si-mi amintesc - m-am gandit ca sunt norocos ca n-am adormit la volan.

N-am sa inteleg niciodata cum intra si de ce vine mereu. Cand am deschis ochii era, ca de obicei , la geam, privind - asa cum privesc de obicei pisicile - spre nicaieri. La ce te gandesti? Prima oara cand am venit aici, am gasit-o langa casa, si a intrat odata cu noi. Atunci nu eram inca singur. Apoi a venit , de fiecare data cand am venit si eu. Cu ochii mari, si o privire intrebatoare, trece pe langa mine si alearga la geam. Nu i-am dat niciodata nimic, practic majoritatea timpului ne ignoram reciproc. Ea dor vine si se uita pe geam.

Am fugit din nou, aici langa copac, pentru ca nu mai puteam suporta. M-am saturat de frica. Am venit sa o las aici.

Se vede si casa mea, de aici. Mica, in spate, unde se termina muntele. O casa simpla, de lemn, cu padurea in spate, la 50 de metri. Cred ca am platit cam mult pentru ea atunci.

Nu am avut niciodata rabdare sa ma interesez, dar nu cred ca pisica asta isi gaseste prea bine locul aici. Si daca stau sa ma gandesc nici nu am mai vazut alta. Ma rog.

Bate vantul. Rece, dar nu vreau sa ma ascund. Ma dor urechile, si ma bucur, si nu mi-e frica.

Asta as vrea sa visez.