N-am inteles niciodata momentul in care cineva ma respinge. Asa cum n-am inteles niciodata de ce cineva nu ma place. Lumea a incercat sa-mi explice ca asa cum eu am antipatii pe care mi le pot sau nu explica, asa au si altii. Si ca eu cad probabil in una din ele.
Si totusi nu reusesc sa inteleg, si nici sa accept.
N-am fost niciodata respins de cineva de care am incercat sa ma apropii in mod veritabil, doar de persoane pe care "le plac" cerebral. Totusi "raceala" placerii intelectuale de a "cuceri" ceva sau pe cineva se insinueaza, uneori, in sentimentul atat de familiar - in "golul" din stomac de care mi-e frica, de fiecare data.
Atunci respingerea e si mai greu de explicat -si de suportat- pentru ca nu o inteleg.
Sunt confuz, nu stiu daca vreau sau nu, nu stiu daca ma amagesc singur sau "simt". E deceptie, ceea ce simt, sau dezamagire? Deziluzie. Ma incurc in cuvinte, nu stiu cum sa explic, pentru ca nu stiu ce (daca?) simt.
Cum iti analizezi sufletul cu mintea? E nevoie de un psiholog, un chimist sau un matematician, care sa-mi explice ce e asta? Simt, sau gandesc. Care e diferenta?
Si asta, refuzul, retragerea ta cand te ating - asta ce e? Cine vorbeste? mintea sau sufletul tau? Cand spui ca vrei, si negi jocul dement pe care il joci, cine vorbeste? Mintea sau sufletul tau?
Suntem apropiati de atat de mult timp, fara ca eu sa simt nimic. Ce e asta? Instinctul care imi spune "nu"? Neatentia mea? Apropierea asta, de acum, e o greseala? Un accident? O concluzie gresita a unui sir aleator de evenimente, fara nici o relevanta?
Ce sa-mi ascult? Linistea initerioara, care se intreaba, infiorata, "de ce"? "De ce acum?" "De ce asa?" "Esti nebun?" "Pentru ce?" Ego-ul care nu mai intelege nimic?
Sa fi fost toate povestile astea doar repetitii pentru "acum"? Ma ingrozeste faptul ca a venit momentul sa invat sa fiu respins. Ma ingrozeste perspectiva esecului, a refuzului. Nu stiu si nu vreau sa pierd. Nu vreau sa invat. Nu am nevoie.
Nu am mai fost niciodata atat de speriat, ca acum. Nu stiu ce sa fac, nu stiu ce sa-mi spun, cum sa-mi vorbesc. Nu stiu pe cine sa intreb. Ma uit la mine neincrezator, suflet la minte, si minte la suflet, in tacere, fara speranta. Stiu ca raspunsul nu e in mine, inca, dar nici nu vreau sa-l aflu. Mi-e frica.
Toamna asta nu mi-am ales eu povestea. M-a ales ea pe mine. Insinuata in sufletul meu, oricat de mult o resping, ma simt invins, si nevoit s-o traiesc. Poate e simplu, poate am invatat deja.
Nu stiu daca imbratisarea -pe care mi-am dorit-o atat de mult- si "Da"-ul pe care nu mi-l pot scoate din minte e raspunsul la "Imi pare rau, am gresit, gata". Poate e altceva.
Poate ai fost mereu sub ochii mei cu un refuz pregatit, si m-am ferit instinctual de tine. Poate m-am aparat, si acum m-ai prins nepregatit. Poate pregatirea mea nu mai e suficienta. Ai fost mereu atat de aproape, si poate ca asta e momentul cand trebuie sa invat. Poate ca tu esti eu, si ai decis ca e momentul sa ma inveti.
Orice ar fi, pentru mine e prea tarziu. Mintea imi spune nu, dar mi-am ascultat mereu sufletul. Nu pot decat sa astept, infrigurat, sa vad ce vrei sa faci cu el.
Mi-e frica.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu