Manuitor de marionete. Suna... incitant.
Si a venit la cateva minute dupa ce marturiseam ca imi condamn pornirea de a lasa oamenii sa se bucure de mici victorii impotriva mea, sa aiba satisfactie dupa satisfactie, sa ma "joace" si sa ma "vada" cum vor, doar pentru a le vedea expresia de frustrare - dezamagire, frica, refuz, infrangere - din momentul cand le intorc cartile de pe masa.
E un complex de inferioritate, probabil (imi zic), e o forma de slabiciune, asta. Ar trebui sa-mi fie rusine, sa-mi ascund latura asta. Dar acum... ce mai conteaza?! Am recunoscut.
Imi place, jocul asta. Si chiar daca ne lipsesc degete, dansul lor e fantastic.
Da, probabil ca sunt(em).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu