whatever you make of it

Seara, opt .. jumatate, in metrou la Victoriei. Dupa o zi de servici ( nu cred ca mai trebuie sa spun de '60 de grade' sau de aer conditionat... transpirat, obosit, nervos, jignit, umilit, ranit in amorul propriu, inutil, frustrat , hotarat sa demisionez, vreau inapoi 'acasa', locul meu nu e aici. In spatele meu, o fata vorbeste prea tare la telefon explicand cuiva ( cu care nu s-a mai intalnit de mult, se pare) ca s-a saturat, vrea sa-si ia o casa undeva in afara Bucurestiului. Nu stie exact cum o sa faca asta, unde o sa se duca, dar nu mai vrea Bucuresti. Aaa, de fapt, nu mai vrea bucuresti in weekend, in timpul saptamanii Bucurestiul e bun, ca aici castiga bani. N-o intereseaza daca in timpul saptamanii ajunge moarta acasa, dar macar in weekend sa se poata relaxa omeneste, sa scape de aglomeratie, de galagie, de caldura infernala. Si la urma urmei, in timpul saptamanii oricum.. e la munca tot timpul, doar pentru drumul de acasa la servici si inapoi nu se merita sa renunti la serviciul asta, unde castiga bine. Bine.. ar fi ceva de spus si in legatura cu serviciul dar le stii si tu pe astea, fata, la toata lumea e la fel. Da, asta e visul ei, sa aiba o casa in afara bucurestiului unde sa se poata relaxa in weekend, si o sa vada ea cum face sa obtina chestia asta.

Ora 10, terasa pe Herastrau. Racoare si muzica buna (chiar daca poate putin prea tare), lume care in mod normal m-ar face sa ma simt frustrat de faptul ca nu am venit imbracat cu haine de mii de euro, in masina de zeci de mii de euro. Nu ma simt... Ma bucur de o cafea buna (chiar daca e cam tarziu si e doar un amarat de espresso) si de racoare si de discutie. Discutie in care prietenul meu (care isi cumpara bmw :) ) spune ca parca in sfarsit incepe sa ii mearga afacerea (din provincie). Si ca isi da seama ca ceea ce isi doreste este sa imbine viata calma (monotona), linistea si relaxarea cu care se fac lucrurile in provincie cu posibilitatea de a merge la bowling, cafenea, opera, multiplex, etc, din Bucuresti. Practic pentru el viata pe care si-o doreste este mobilitatea intre afacerea din timpul saptamanii, din orasul nostru mic de provincie, si distractia din Bucuresti, de la sfarsitul saptamanii.

Eu, sincer, sunt in cea de-a doua tabara. Poate parea ciudat, dar dupa ce am facut si una si alta, prefer sa muncesc in orasul meu mic de provincie si sa ma distrez in Bucuresti, decat invers. De ce? Pentru ca cinci zile sunt mai mult decat doua, si viata e 7 zile pe saptamana, nu doar in weekend... Pentru ca prefer sa pot merge pe jos la servici si sa ajung in 10 minute, prefer sa fie racoare afara si sa nu fie claXoane si fum, prefer sa nu ma inghesui in tramvai sau sa consum 5 litri de benzina pe fiecare drum la servici. Prefer sa lucrez 'mai' relaxat alaturi de oameni 'mai' relaxati, sa termin serviciul mai devreme chiar daca il incep mai devreme, sa pot ajunge acasa si sa nu fie prea tarziu pentru orice altceva, sa ma pot duce sa alerg la stadion, etc, etc. Da, as castiga mai putini bani, probabil, dar ce conteaza, atat timp cat am cheltuieli mai mici, dintr-un venit mai mic? Intrebearea este .. de ce nu fac asta, daca e mai bine? Ramane sa gasesc un raspuns.

Pana atunci, voiam sa spun altceva. Aseara, la 10 fara 10 simteam nevoia sa conving pe cineva ca fata din prima parte a povestirii mele greseste, ca nu e bine sa gandesti asa. Cu argumente ( din care marea majoritate le-am spus deja). Asteptam sa ajung acasa sa scriu un mail prin care sa-mi hranesc ego-ul jignit si umilit, sa-mi dau demisia si sa infig un steag in muntele pe care l-am cucerit. Asteptam urmatoarea ocazie sa-mi masez ego-ul plin de contuzii, lamentandu-ma odata in plus pe aceeasi melodie, gasind o noua ocazie sa afirm ca sunt si sa ma simt penibil. Aseara la 10 si 10 am simtit nevoia sa ma opresc din chestia asta. Am simtit nevoia sa fiu cum eram 'inainte'. Nu stiu cand e 'inainte' si, cu parere de rau, nu mai stiu cum, exact, eram 'inainte'. Dar nu conteaza, pentru ca stiu de unde plec si unde vreau sa ajung.

Nu mai simt nevoia sa ma justific. Nu stiu de ce, dar nu o mai simt. Greselile mi le asum, dar nu mai trebuie sa le (sau sa ma) justific. Nu mai simt nevoia sa explic nimic nimanui, si simt ca tot ceea ce am de facut este sa-mi demonstrez punctul de vedere, prin ceva concret. Hotararea pe care o parte din mine a luat-o si pe care mi-a comunicat-o discret este ca de acum inainte nu ma voi mai lamenta, indiferent de ceea ce se intampla. Si am de gand sa o respect, si sunt sigur ca voi reusi, asa cum am reusit sa renunt la multe alte obiceiuri proaste pana acum. Ma simt 'usurat', ma simt ca si cum am scapat de un examen pe care nu-mi vine sa cred ca l-am luat. N-ar fi primul si sunt sigur ca nu e nici ultimul.


"Don’t scream – there are so many roads left."
Mika - Relax, Take It Easy