Ghidul gradinii

La granita dintre umor negru si marketing foarte prost ... astazi am gasit pe presul de la intrare, la usa garsonierei mele de 20 metri patrati ( impreuna cu toti ceilalti vecini ) din blocul de garsoniere... ghidul bricostore pentru gradina ...

200 de pagini de piscine, felinare pavaje, plante decorative ...

Deci, ce e ? O gluma proasta sau marketing prost ? Sau amandoua? Eu tind sa cred ca e marketing prost, nu stiu a cui e vina, dar cred ca cineva trebuia sa se gandeasca, totusi, ca nu suntem tocmai in target.

Mereu pregatit sa ma apar

de un posibil atac, zilele vin una dupa alta marcate doar de o alta cearta sau o alta nemultumire. Mai demult spuneam ca vreau doar sa fiu lasat in pace, ca nu sunt pregatit pentru o lectie de dresaj.

Imi e foarte greu sa scriu, sa imi aleg cuvintele, pentru ca am tendinta sa scriu doar cuvinte urate. Sunt convins ca ceea ce se intampla este o lectie pe care trebuie sa o invat. Este modalitatea prin care "viata" (sa spunem) imi arata ca trebuie sa fiu mai puternic de atat, ca sa pot merge mai departe.

Dar, cu toate astea m-am saturat. M-am saturat sa fiu criticat in fiecare zi, pentru lucruri uneori adevarate, alteori nu. M-am saturat sa fiu contrazis pentru orice spun, fie ca e corect, fie gresit. M-am saturat sa imi "inghit" raspunsurile doar pentru ca sunt mai tanar sau pentru ca am mai putina "experienta". M-am saturat sa ma tot simt vinovat. M-am saturat sa imi reprim violenta raspunsurilor (care e in natura mea), m-am saturat sa renunt. M-am saturat de sentimentul ala acru de scufundare, pe care il am de fiecare data cand cineva imi tine o predica. M-am saturat sa ma pedepsesc pe mine pentru rautatea sau pur si simplu prostia altora.

Am foarte multe greseli pe care le regret, pentru care sunt vinovat si pe care mi le asum. Dar multe din aceste greseli au la randul lor niste cauze independente de mine. Am spus asta de prea multe ori, dar nu am fost ascultat niciodata, dar de acum inainte (pentru ca de asta scriu, nu doar ca sa ma plang) am sa am grija sa fiu ascultat.

Nu stiu care ar trebui sa fie pozitia mea, nu stiu ce e bine sa fac, nu stiu ce "trebuie", care e calea corecta, zen, acceptata social, dar eu am sa-mi impun punctul de vedere, cu toate puterile si cu toate riscurile. Am sa-mi apar si am sa-mi impun punctul de vedere tipand mai tare decat tipati voi, fiind mai pisalog decat sunteti voi, coborandu-ma la un nivel mult mai jos decat cel la care sunteti voi, lovind mai tare cu pumnul in masa, spunand o minciuna mai mare, gasind o scuza mai buna, gasind mereu alt si alt vinovat. Am sa ma contrazic cu tine pana in panzele albe, am sa ma enervez mai tare si am sa te urmaresc oriunde ai sa fugi si am sa-ti fac viata un cosmar mai mare si mai negru decat tot ce mi-ai facut tu mie in ultima vreme.

Stiu, nu e bine. Imi fac mai mult rau mie. Solutia corecta e sa fiu cel destept si sa ma dau la o parte, sa ocolesc, sa nu ma implic, sa tac, sa accept si sa nu pun la suflet. Sunt de acord. Doar ca pe mine acum nu ma intereseaza care e solutia buna, ma intereseaza sa ma razbun, ma intereseaza sa inchei conturi, sa fiu deasupra, sa pun piciorul pe gatul cuiva. Solutia "buna" nu a reusit decat sa ma faca sa ma simt slab si mi-a otravit sufletul, nu a facut decat sa-mi creeze o imagine foarte proasta (si in ochii mei, si in ai celor din jur).

Asa ca de azi gata cu prostiile, si facem lucrurile asa cum stiu eu.

din cotidian

Din intamplare astazi am vazut doua fragmente de emisiuni de "divertisment" la televizor.

Primul fragment era ceva .. sinistru, legat de un baiat care "insela" o fata; care fata era in studio si il supraveghea, montajul fiind o alternare penibila intre imagini cu baiatul si replici "punctuale" ale prietenei "inselate". Trecand peste faptul ca subiectul este complet cretin, sunt pregatit sa accept ca unora le face placere acest tip de "reality show". Problema mea e ca de fapt acesta nu e un reality show, e un show cu actori, cu scenariu si tot tacamul. Si aici ma gandesc, care e nivelul intelevtual la care te poti bucura la un show cu actori care mimeaza (prost) un reality show cu un subiect cretin si intamplari cretine.

Al doilea fragment era din o emisiune cu Teo (ce mult imi placea matinalul cu Teo si Mircea Badea... mi-e ciuda ca nu gasesc macar fragmente din emisiunile lor, sa imi aduc aminte de copilarie). Emisiunea cu Teo e un show cu intrebari si detector de minciuni. Eu sper ca poate nu am inteles eu cum functioneaza emisiunea, dar .. din ce am inteles eu, ti se pun niste intrebari incomode. Daca raspunzi sincer, castigi niste bani, daca minti, pierzi. Si atunci ma intreb.. (pentru ca de aia ai minte, ca sa gandesti, mama masii de treaba...). Ai doua alternative - ori raspunzi sincer la intrebarea incomoda - si castigi banii, ori minti, si toata lumea afla ca minti, deci esti in aceeasi pozitie incomoda, dar ai pierdut banii. Hai sa luam un exemplu (ca sa se inteleaga ce spun, stiu ca ma exprim cam greu) - Sunt in studio, cu sotia si parintii, si Teo ma intreaba "Ti-ai inselat sotia?". Daca eu mi-am inselat nevasta, optiunile sunt sa raspund "Da", sa ma umplu de rusine si sa castig suta de milioane, sau sa raspund "Nu", sa mi se spuna ca raspunsul este fals, sa ma umplu de aceeasi rusine si nici sa nu castig nimic. Ce emisiune e asta? Poate cineva sa creada ca asta e pe bune?

Tragand o linie, cat de disperat trebuie sa fii incat sa-ti distrugi creierul cu asemenea nenorociri?

Programator (I)

Am pus prima oara mana pe un calculator la 10 ani (poate 11, nu mai tine nimeni minte). Am fost fascinat, si acum, dupa 16 ani, sunt la fel de fascinat. Atunci a fost prima oara cand mi-am zis ca vreau sa fiu programator, acum vreau in continuare sa fiu programator. Si totusi nu mai vreau sa fiu programator.

Primul calculator, de atunci, era al meu - cadou de ziua mea. Pana atunci nu mai vazusem decat un calculator industrial, cu benzi si cartele perforate - care ocupa o camera intreaga. In aceeasi zi am scris si primul program - copiat litera cu litera dintr-o carte care a venit la pachet; am scris un program care canta o melodie de cateva note. (Ceata lui Pitigoi...) Imi aduc aminte jocurile de pe HC ( si m-am jucat destul, inca mai am munti de casete acasa) dar cel mai bine imi aduc aminte programele. Am copiat cateva carti de Basic (mergand de la cele simple - "sa invatam sa programam", trecand prin manuale, colectii de jocuri .. ) Copiam programe de la televizor - era o emisiune pe TVR in care cineva chiar dadea jocuri si programe pe care puteai sa le inregistrezi pe caseta. Am avut o carte de programe industriale, din care nu intelegeam nimic, dar pe care le copiam doar ca sa vad rezultatul - calculau rezistentele unor structuri, angrenaje si mecanisme, aveau termeni pe care nu ii intelegeam...

Apoi am descoperit LOGO. (Mai tarziu, la facultate, cand am descoperit Lisp am fost fascinat - era Logo ... si era atat de puternic. Anticipez.) Logo m-a tinut in fata ecranului verde (aveam monitor verde-negru, la HC. Inca mai functiona acum 4 ani cand l-am probat ultima oara. ) multe nopti, incercand sa desenez cine stie ce grafice, invatand sa lucrez cu functii, recursivitate sau fisiere. Plus ca ... scriam ca programatorii adevarati, in cuvinte, nu in combinatii de taste .

Cand am vazut prima data windows 3.0 (sau 3.1, cine mai stie) am fost coplesit. Jocuri, dischete,. Windows NT, retea!! Cand am vazut prima oara windows 95 (un demo, instalat de pe 4 sau 5 dischete ... acum stau si ma gandesc, cum putea fi demo la un sistem de operare... ) ne-a trebuit (eram mai multi, era un eveniment) cateva ore ca sa intelegem noile concepte ...

Apoi lumea se juca si eu invatam comenzi in dos. Imi aduc si acum aminte ce multumit am fost cand am aflat ca poti sa scrii HELP si sa afli o gramada de chestii. (chestia asta ma ajuta in continuare). Am trecut repede prin toate generatiile de 286, 386, 486; am vazut si un MAC - dar era doar o piesa de muzeu, oricat m-am rugat - nu am avut voie sa il pornesc. Apoi pe la 16 ani am avut primul meu PC - un Pentium I. Imi aduc aminte ca in prima noapte m-am jucat (aveam cateva jocuri instalate, cand l-am cumparat) Probabil m-am jucat si in zilele urmatoare, dar imi aduc aminte cum am gasit intr-o dimineata un manual de Basic, un fisier htm pe care il studiam in dos. Era al naibii de frustrant , si am inceput sa-mi iau notite, pentru ca era o singura consola. Apoi am avut o revelatie fantastica - am pornit dos- ul de sub windows si puteam lucra in acelasi timp. Apoi am aflat ca Basicul e o chestie prafuita. Am aflat de pascal. Am scris in pascal tot ce am putut (dupa acelasi pattern de in urma cu caativa ani - "sa invatam sa programam", manuale, carti de jocuri, apoi din ce in ce mai tehnic.) Am scris in pascal pana am programat un Paint (in echipa cu cineva) Un paint in care pusesem cam tot ce avea Paint-ul original - forme, culori, salvam fisiere, incarcam fisiere (in format propriu, bineinteles). Apoi am abandonat Pascal - eram in clasa a 11 ( sau a 12-a?) si am descoperit Borland C++.

Apoi am plecat la facultate. Si am descoperit internet-ul. Am descoperit internet-ul in laboratoare cu niste calculatoare ciudate, unde nu mergea nimeni niciodata. Toti se ingramadeau in cele doua sali cu cateva calculatoare cu win95, si prioritate aveau (normal) cei din anii terminali, nu bobocii. Incet incet am aflat ca acele calculatoare ciudate erau terminale, si limbajul acela ciudat era un sistem de operare - am auzit de novell, de netware, apoi de unix si linux ... Si am invatat mai intai mecanic comenzile - whoami, whereami, telnet, lynx ... Apoi mi-am adus aminte de HELP. Si am aflat ca se cheama "man".

Apoi am aflat ce inseamna "cu adevarat" programarea. C, C++, Java, C++, C++, C++. Am invatat ce inseamna baze de date, (de la fox la Oracle). C++, C++, C++ ... C++ sub linux, C++ de Windows (MFC) . Am visat liste si pointeri, am construit sisteme de operare, am scris probleme cu matrici cu multi de 0. Retele neuronale, compilatoare. C++. (da, am invatat multe limbaje de programare, enumerarea ar fi prea lunga, credeti-ma pe cuvant. )

Am invatat sa programam intrun limbaj ciudat, cu multe paranteze - Lisp. (Ce chestie, asta seamana cu logo .. Da.. Logo e un subset de lisp - fara paranteze.) Lisp e cel mai puternic limbaj de programare pe care l-am invatat vreodata. Lisp este homoiconic - limbajul in sine si datele pe care le manipuleaza sunt reprezentate similar. Programul poate scrie programe. A fost mult timp sinonim cu inteligenta artificiala (am fost fascinat de subiect).

Si (destul de tarziu, pentru ca noi am studiat multa teorie) am aflat de web. (de programare web, adica) Am aflat de html, de asp si php, am aflat de css (da, css exista de mult, nu a fost inventat anul trecut, doar a fost redescoperit in ultimul timp .. ) si de flash. Am aflat de xml, xslt, xpath rdf si alte tehnologii de care programatorii web (de pe la noi) nu prea se ating nici azi.

Pe parcurs am descoperit si linux-ul, si am fost fascinat (la fel ca multi altii) nu de puterea, sau de stabilitatea, sau mai stiu eu ce caracterisitica fenomenala a sistemului, ci de libertatea pe care o insemna.

Dupa o introducere ... de 17 ani, am ajuns si la subiect. Pentru mine programarea a insemnat mereu fascinatie. Mereu in 17 ani am vrut sa fiu programator. Si totusi acum am aflat ca programarea inseamna altceva. Programare inseamna sa faci repede si cu atentie o chestie cretina, pentru ca firma sa mearga bine. Programarea inseamna sa faci un lucru anume, in exact un singur mod, de fiecare data, indiferent daca e bine sau nu. Programarea inseamna sa copii la nesfarsit lucruri pe care le-ai mai facut inainte. Programare inseamna sa fii mereu gata de cearta, pentru a demonstra ca greseala nu iti apartine. Programare inseamna sa faci bine lucrurile pe care stii sa le faci, fara sa te complici cu ceva nou.

Sa fii programator inseamna sa nu ai initiativa, sa nu fii creativ. Pardon, sa fii creativ, sa ai initiativa, dar nu acum, acum trebuie sa facem asta. Si trebuie sa facem asa. Asta nu se poate face pentru ca noi nu am facut-o niciodata. Asta nu se poate.

Nu se poate. Esti naiv. Esti neatent. Repede. Esti vinovat. Nu e bine ce faci. Nu faci bine. Nu asa. Asa. Nu ai voie. Cere aprobare. Verifica. Cere permisiune. Verifica din nou. Esti neatent. Nu ai dreptate. Nu stii. Nu ai experienta.

You will comply. Resistence is futile.

Voi nu sunteti programatori, voi sunteti functionari. Resistance is not futile.

Confuzie

Fara nici un motiv, astazi am avut un moment de respiro.

A fost o zi la fel de cretina ca toate celelalte de pana acum. M-a plouat, mi-a fost frig pe strada si cald la metrou, am lucrat la aceleasi nimicuri. Am discutat aceleasi banalitati, am vorbit cu aceiasi oameni, am spus aceleasi minciuni.

Si totusi astazi am avut un moment si o senzatie foarte ciudata, de confuzie, o nelamurire. Nu intelegeam de ce sunt suparat, de ce sunt trist, de ce sunt obosit si nervos. Pentru ca nu ma simteam asa. Cum sa explic...

Adevarul este ca ma inteleg - e perfect justificat sa fiu suparat si nervos, trist si obosit. Si ma conformez. Dar nu ma simt asa. De fapt ma simt bine, sunt optimist, sunt calm, am o stare de fericire linistita. La asta ma refer cand spun ca am avut un moment "de respiro". Am luat o pauza. O pauza de la ce am (fost) invatat ca sunt, ca trebuie sa cred si sa simt.

Si ma simt acum, in continuare, ca intr-o pauza. Sunt calm, odihnit, pot sa gandesc 'limpede', si vreau sa patrez starea asta cat pot de mult. Ca energie pentru repriza urmatoare.

Kosheen - Catch

Despre dorinte imposibile

Ca intotdeauna cand astept(i) prea mult pana a valorifica o idee, altcineva o ia inainte. Vreau de cateva zile sa scriu un articol despre oameni si metrou si astazi am citit ideea lui principala intr-un articol scris de Andrei. Mi-au ramas doar doua franturi de idei legate de subiectul metroului ...

Daca in cazul celor care alearga dupa tramvai sau autobuz exista o scuza, nu am sa-i inteleg niciodata pe cei care alearga pe scari sau in pasajele din statiile de metrou. La "suprafata" vezi autobuzul venind, te grabesti ... deci alergi. Dar la metrou ? De ce alearga oamenii pe scari atunci cand nu stiu daca au un motiv pentru asta? Ok, te grabesti, dar efortul asta pe care il faci, fara sa stii daca e bun la ceva... Poate gresesc, dar eu ii clasific in categoria "fatalistilor', a celor care mereu gandesc dupa tiparul "vai de mine, dar daca ... "

Ideea mea era insa legata de oamenii care aud "atentie se inchid usile" cand nici macar nu au validat cartela de intrare si apoi alearga, impartind coate si umeri, ajungand in fata metroului care tocmai pleaca. Si atunci incep sa injure, pentru ca evident este vina celui care a inchis usile si a plecat tocmai atunci. Este vina celui care nu l-a asteptat. Este vina babei care nu s-a miscat mai repede pe scari, este vina cretinului care... , a idiotului care...

Este o tipologie umana (cred), si nu se manifesta doar la metrou. Se manifesta si in viata de zi cu zi, cand oamenii alearga dupa lucruri pe care stiu (logic, fizic) ca nu le pot obtine, sperand intr-un accident fericit, intr-o minune, sperand ca cineva ii va astepta, ca poate... Si apoi sunt dezamagiti, nefericiti, sunt gata sa arate cu degetul vinovatii si se victimizeaza. Sunt nefericiti si injura pe toata lumea. Si repeta comportamentul asta cu fiecare ocazie, pentru ca e o modalitate de a-si demonstra singuri ca ei au facut tot ce se putea, dar viata si norocul - nimic si nimeni- nu tine cu ei.

Cu totii ne dorim un "ceva" pe care nu il putem obtine. Dar ce inseamna de fapt acest "nu putem obtine"?

Am citit de multe ori ca insusi faptul ca ne dorim ceva e semn ca exista si modalitatea de a ne indeplini dorinta. Cand ne dorim cu adevarat un lucru, avem posibilitatea de a intelege daca e posibil sau nu. Si majoritatea lucrurilor (daca nu toate) pe care ni le dorim cu adevarat sunt posibile. Doar ca sunt greu de realizat. Necesita un efort pe care nu suntem dispusi sa-l facem. Implica un curaj pe care nu il avem. Intotdeauna e mai simplu sa spui ca e vina altcuiva si sa renunti (chiar daca in sufletul tau speri in continare ca poate printr-o minune... )

Atunci cand ne dorim ceva care ni se pare imposibil, cred ca adevarata minune e sa gasim modalitatea de a ne indeplini dorinta. Apoi tot ce ramane de facut este sa mergem inainte.

Faptul ca alergam dupa un metrou pe care stim sigur ca il vom pierde nu ne face sa fim decat o victima a propriei gandiri gresite. Nu suntem o victima a vietii, nici a sortii; nu avem ghinion si nici nu ne-a nedreptatit nimeni. Daca alergam pe scarile de la metrou si cand ajungem in statie nu e nici un tren acolo, asta nu inseamna ca avem ghinion, ci doar ca am alergat (ca prostii) degeaba. A, da, exista posibilitatea sa avem noroc si sa fie un tren care sa ne "astepte" in statie, dar asta e doar coincidenta. Si asta nu demonstreaza ca esti un "jucator" ci doar ca pari putin disperat (si asta e doar parerea mea, sa nu se simta nimeni jignit). Si eu joc la LOTO, dar asta nu inseamna sa fiu dezamagit cand nu castig. Ci doar sa fiu bucuros cand castig. Pentru ca la loto sau cand alergi dupa metrou (sau in viata in general, si va rog, sa nu fiu acuzat de comparatii puerile) "sa nu castigi" nu inseamna "sa pierzi". Pentru ca exista mereu alta ocazie, trebuie doar sa fii pregatit.

Ne trebuie doar o farama de curaj (pe care majoritatea nu il avem) sa ne asumam responsabilitatea pentru ceea ce facem si pentru ceea ce ni se intampla. E greu.

(Si la urma urmei, daca este chiar metroul pe care simti ca trebuie sa il prinzi, striga la conductor si roaga-l sa te astepte. Nu spune nimeni sa nu te lupti ....)


Si inca un lucru. Intotdeauna exista un copil "mare si rau" care e pregatit sa bata pe toata lumea. Intotdeauna avem un dusman de care ne e frica. Si totusi intotdeauna se gaseste unul din copii mai slabi sa riposteze, chiar cu riscul de a lua o bataie buna. Exista un curajos (inconstient, nebun, cum vrei sa-i spui) care ia bataie o data, de doua sau de mai multe ori, dar care pana la urma isi impune punctul de vedere... sau este pur si simplu lasat in pace. Nimeni nu vrea sa se complice cu cei care fac mereu scandal, care se opun, care provoaca la discutii, si de aceea ei isi impun de multe ori punctul de vedere. Sau sunt lasati in pace. Si sunt convins ca in viata e la fel. Asa ca data viitoare nu mai fi unul din cei care pleaca capul. Fi unul din cei obraznici, din cei care contesta, chiar daca asta inseamna sa pleci acasa cu ochiul vanat. Vei fi singurul care a infruntat dusmanul, si data viitoare, toata lumea va sti cine esti. Cel mai probabil e ca data viitoare vei avea in spatele tau o echipa care sa te sustina.

via di qui

M-am saturat, nu mai recunosc pe nimeni in nimic.

Nu mai sunteti aceiasi oameni, v-ati schimbat. Sunteti oameni mari acum, si trebuie sa va comportati in consecinta. Sunteti sociali, ne amintim cu placere de cine eram dar nu mai puteti fi la fel. Trebuie sa bifam multe, lista e lunga si timp din ce in ce mai putin.

Pentru ce va luptati asa? Pentru cat?

Paolo Conte - Via con me

Indecizie

Lucrez la un monstru.

Lucrez ( de fapt, mai mult nu lucrez ) de 6 luni, la un proiect, pentru un 'client'. Un proiect care la inceput trebuia sa fie ceva 'rapid', la care nu trebuia sa lucrez numai eu. Un proiect pe care l-am recunoscut ca fiind un monstru. Un proiect cu care am fost lasat 'in brate'.

Monstrul e mai batran, are aproape un an, dar a fost abandonat de un programator, inaintea mea. Nu comentez calitatea codului scris de programatorul anterior, pentru ca am observat ca monstrul are aceasta putere, de a te scoate din minti, de a te face sa renunti la orice standard doar ca sa innaintezi ... macar un pas.

Proprietarul de drept al monstrului e disperat - "I need to rid myself of this damn project cuz it's killed a year of life and I want to see it finished". Eu ...

In timpul cat am "lucrat" la acest proiect am dus la capat (de la zero) alte doua proiecte, am terminat altele deja incepute, am inceput unele noi, am multe idei pe care as vrea sa le pun in practica si totusi monstrul sta undeva in minte, in coltisorul lui si numai al lui, si ma face sa ma simt vinovat, de fiecare data cand ma apuc de lucru la ceva.

Mi-am pocnit degetele de multe ori spunandu-mi "Gata, in seara asta termin." Am avut zile 'libere' pe care mi le-am rezervat doar pentru el. Nopti pierdute. Am incercat toate tacticile de automotivare pe care le stiam (si unele noi, pe care le-am incercat special). Si totusi cand ma asez in fata calculatorului doar gandul ca ar trebui sa lucrez la monstru imi produce somn, mi se face rau, ma apuca dureri de cap, de stomac si de spate, imi aduc aminte de toate celelalte lucru pe care le mai am de facut, imi aduc aminte de toate cartile necitite si de toate episoadele din startreck pe care nu le-am vazut de minim 3 ori. In ritmul asta, am sa devin poate si un fan al telenovelelor de pe acasatv.

Monstrul a capatat in mintea mea proportii gigantice. Am incercat tehnici nelepiste pentru a-l reduce la ceva cu care sa pot lupta. I-am pus muzica de circ si am scos limba la el, si totusi ma domina. L-am asociat cu toate reusitele pe care l-am avut, l-am vizualizat terminat si m-am vizualizat un erou pentru ca l-am rapus. Fiecare din astea a functionat , pentru jumatate de ora. Apoi creierul meu a refuzat sa se mai lase convins - nu mai pot.

Serios vorbind, imi dau seama ca e o porcarie, e un proect ca oricare altul, ar trebui sa-l pot termina. Este un efort, dar nimic iesit din comun (ok, e un proiect prost conceput, prost scris, prea complicat, foloseste tehnologii depasite si inutile. dar nu e prima oara cand am de'aface cu asa ceva, si probabil ca nu va fi nici ultima. ). Este un efort, dar n-a avut nimeni pretentia sa fie rapid sau usor. Are chiar si o recompensa la sfarsit, dar nici macar asta nu ma mai motiveaza. Deloc.

Am simtit pana acum de mai multe ori nevoia sa renunt. Sa scriu un mail prin care renunt, si apoi sa bag capul in nisip. Nu pot. Nu pot pentru ca nu imi sta in caracter sa fiu nesimtit, nu pot pentru ca stiu ca daca renunt la asta, o sa-mi fie mult mai greu pe viitor sa duc ceva la capat. Nu vreau sa ma simt vinovat pentru ca am renuntat. Nu vreau sa-mi fie rusine de nimeni (desi imi e, deja .. 6 luni ...). Ceva imi spune totusi ca solutia cea mai buna e sa renunt. Ceva imi spune ca asta e unul din momentele in care trebuie sa renunti pentru ca (am depasit deja de mult faza de cost de oportunitate) nu numai ca imi mananca timpul si nervii, dar ma afecteaza deja prea mult.

Ce (ma) fac ?