The Helm of Thought

Men are anxious to improve their circumstances but are unwilling to improve themselves; they therefore remain bound.

Pe principiul "viata e grea, dar ne descurcam", am invatat sa traim (si ma vad) ca intr-o continua lupta pentru a fi "deasupra". Cand realizam ca nu mai avem destui bani, cerem mai mult (la salar) sau cautam o sursa mai buna de venit. Cand ne plictisim - ne cautam ceva de facut, cand suntem obositi si nervosi plecam in concediu. Cand suntem atacati ripostam (sau fugim); cand vine metroul - urcam (nu asteptam sa coboare ceilalti mai intai, pentru ca asta nu face parte din program). Nu mergem niciodata la analize pentru ca nu se stie ce am afla .. mai bine nu stim; daca stim nu mai avem scuza, trebuie sa tinem regim, sa nu mai fumam, sa nu mai ... "N-am nevoie de asta acum."

Calea cea buna e cea adoptata de majoritate, pentru ca, la urma urmei, daca toata lumea face asta, inseamna ca asa e bine. Cine sunt eu sa contest ceea ce fac toti ceilalti colegi de servici, din biroul nostru 'open space' de 100 de persoane? Fara geamuri si fara intimitate, suntem 100 de noi locatari in ansamblul rezidential. Ce daca platesc apartamentul de 2 ori, din cauza creditului, ce daca din banii astia as sta in chirie 2 vieti deacum inainte si mi-ar ramane bani si de concedii - am apartamentul meu. Numai al meu (si al bancii, pentru urmatorii 30 de ani). Toata lumea isi cumpara unul si atunci inseamna ca asta trebuie sa facem si noi - "cum ma vor privi, scumpi, colegele mele de birou daca ramanem singurii fara apartament?" De fapt, si eu vreau sa-mi cumpar casa, m-am saturat sa stau in chirie, mai bine nu mai zic nimic. Masina? Sigur - multi cai, "mai tare" decat ultima achizitie din birou. "Si-a cumparat cutare modelul x, tu trebuie sa iei macar y, ca sa fii mai tare ca el!" Nu conteaza ca faci 20 de kilometri pe zi, in coloana, de acasa la servici si de la servici inapoi acasa, plus iesirea obligatorie de weekend la ikea (sau la obligatoriul cash&carry din afara orasului de provincie). Mai bine tac, si eu vreau masina, oricum. Sa mai continui?

O suta de oi intr-un open-space cu geamuri de 20 de centimetri, care nu dau nicaieri sau cu pereti 'glass' care iti dezvaluie un oras poluat, aglomerat, involuat - mai ceva ca in cele mai pesimiste carti sf din anii 80; o suta de oi in turma de acasa la servici si inapoi, in turma in grecia, in turma in rezidentiale, in turma la ikea. Si la carrefour - ca sa nu am chiar acelasi discurs ca in Fight Club.


Gandul ca nu e bine ce faci doare prea tare. Nu ai cum sa pleci altundeva, aici e totul. Nu ai unde sa stai decat in chirie, nu ai cum s-o platesti decat din salar, nu ai unde sa lucrezi decat aici, nu ai cum sa te desparti - nu ai mai gasi niciodata pe altcineva, nu ai cum sa nu te casatoresti - nu poti face singur credit, nu ai cum sa nu fii frustrat, obosit, gras, bolnav, deprimat, singur, pe moarte - toata lumea e la fel. Aici e pamantul fagaduintei, pentru ca aici se invart banii cu lopata. Aici gasesc repede un servici, nu foarte bun, dar castig destul cat sa ma pun pe picioare. Castig destul cat sa inchiriez o garsoniera si sa mananc - pentru inceput "e ok". Apoi, dupa doi-trei ani nu mai sunt "entry level" am salar mai mare, imi permit o chirie la 2 camere. Ne cresc salariile la amandoi, facem rata la masina, si mergem in grecia, cu vecinii si colegii, si uite, perseverenta se plateste - am ajuns senior si acum imi permit rata la apartament. Sunt aranjat, il terminam de platit peste 30 de ani, atunci oricum o sa fim amandoi pensionari si o sa mergem intr-o vacanta prelungita, ca sa sarbatorim, si poate o sa ne mutam undeva mai mic, sa le lasam casa la copii, pana la urma pentru ei muncim.

Stai.

Ce e cu masinile de lux, ce e cu vilele, cu Ibiza si cu top 300? Costumele scumpe si parfumurile fine, zambetul calm, hotelurile de lux, medaliile de aur, cearta pescarusilor de la rasaritul soarelui? Linistea unui brad, un sarut deasupra unei prapastii, albastrul oceanului, casa din caramida inconjurata de verde, cainele care te asteapta la poarta, etajul 180 deasupra unui oras plini de lumini, intr-o alta parte a lumii?

Da, ce e cu ele? - esti un copil, un visator, ai sa fii dezamagit, inca te mai gandesti la asa ceva?, ia si munceste, ca uite ce masini au toti numai tu ai ramas cu metroul, astia cu bani sunt neoameni, sunt niste hoti, sunt copii de bani gata, sunt prosti, fura de la stat, sunt intelesi toti intre ei, nemernicii, vrei sa ajungi unul din asta, niste parveniti, niste 'bogati', niste porci comunisti care au saracit tara (dupa ce i-au dat jos pe burghezii care au saracit tara), 'baa, n-ai tu nas de asa ceva', da, e frumos sa visezi, si eu visam la varsta ta, suntem saraci toti, nu mai avem nici o sansa, toate afacerile s-au facut deja, e prea greu sa mai faci ceva acum, iti trebuie prea multi bani, n-ai acces la nimic, totul e cu spaga sau cu relatii, nu cunosti pe cine trebuie, esti prea mic, esti prea tanar, prea tarziu. Ca sa ajungi bogat trebuie sa iti vinzi sufletul.

Si oamenii bogati pe care ii cunosc eu, care au familii, care sunt fericiti, care nu au furat, care au muncit la afacerile lor, care traiesc la fel ca noi toti si totusi mai bine, care zambesc, care se duc, care fac, care au ... ? Au avut noroc, sansa, au cunoscut pe cine trebuia, au avut bani de'acasa, nu te lua dupa ce spune lumea, nu stii tu tot ce e in spatele povestii ...

Si prietenii mei, cu care am mancat hot-dog impreuna in gara, care nu au avut bani de acasa si nici relatii si care acum conduc masini scumpe si pleaca in locuri interesante? Ei, au avut noroc odata, mai vedem peste cativa ani .. Pai si noptile lor nedormite, in care au muncit, banii pe care i-au economisit si i-au riscat, grija si ... Vezi, deci nu merita, tre sa fii prost, pentru ce sa risti atat, sa te imbolnavesti, sa nu ai prieteni - lasa-ma cu prostiile.


Daca ai avut rabdare sa citesti pana aici, poate si tu simti la fel uneori. Poate suntem la fel, poate cautam amandoi aceleasi raspunsuri. Poate si tie iti spune ceva, in tine, ca poti mai mult, si ca meriti mai mult de atat. Poate ai trecut peste asta, poate te-ai pierdut (ca si mine) in scuze. Poate ca iti dai seama ca nu e vina nimanui, doar a ta, dar ca si mie, ti-e frica sa recunosti. Vreau sa nu mai simt nemultumirea, pentru ca altfel nu stiu sa ii spun, de a fi mai putin decat ceea ce stiu ca sunt.

Ma simt umilit sa fiu insultat de prosti, umilit chiar si prin simplul fapt ca ei au curajul sa vorbeasca in timp ce eu ma gandesc la consecinte. Vreau sa taca toti cei care ma impiedica sa visez, i-am ascultat atat de mult timp incat au devenit o justificare a esecului. Stiu ca sunt prosti, stiu ca nu au dreptate, dar totusi ma raportez la ei ca si cum ar fi adevarul absolut. Nu stiu ce sa mai fac, mi se pare ca sunt peste tot, mi-e din ce in ce mai greu sa fiu optimist. Cu cat ma enervez mai mult, cu cat ii resping, cu atat von din ce in ce mai aproape, ma domina prin numar si striga din ce in ce mai tare, aparandu-si ideile. Idiferenta nu e o solutie, nu ii mai pot ignora, si nici razboiul deschis nu functioneaza. E ca si cum ai arunca benzina pe carbuni incinsi. Nu stiu ce sa fac, dar trebuie sa scap de pesimistii si de lenesii din jurul meu.

Acum doi ani cand am venit aici, aveam un scop. Am gresit, de multe ori, si nu am ajuns unde trebuia. Asta insa nu e asa de tragic, avand in vedere ca mi s-a mai intamplat, si probabil ca o sa se mai intample din nou, nu e nimic nou in asta. Tragic e altceva - nu stiu cat de ambitios am fost eu pana acum, dar acum nu mai sunt deloc. Am invatat sa accept. Am invatat sa barfesc, sa dau vina, sa ma bucur cand greseste altcineva. Am invatat sa ma enerveze cand sunt crititcat, chiar daca pe buna dreptate, am invatat sa fiu lenes, sa las lucrurile nefacute, sa nu ma intereseze, sa nu ma implic. Si cel mai tragic e ca imi dau seama de asta, si ca ma simt prost.

Tot ceea ce se intampla e din vina noastra, pentru ca permitem sa se intample, pentru ca nu ne opunem, pentru ca ne e frica sa vorbim sau acceptam prea usor. Tot ce se intampla este rezultatul a ceea ce facem, nu am sa obtin nimic din ceea ce imi doresc daca am sa continui orbeste pe drumul asta. E un drum pe care ma simt impins de la spate, ori drumul pe care ma vad eu este un drum in care eu am initiativa. M-am saturat sa traiesc o viata-raspuns, sa ma lupt cu ceea ce se intampla, vreau sa fiu cu un pas inainte, sa stiu ce urmeaza ( sa banuiesc ce urmeaza, sa intuiesc ce urmeaza) sa ocolesc problemele sau macar sa ma pot da la o parte, sa le las sa treaca pe langa mine. Stiu sigur ca nu sunt naiv, pentru ca vad multi oameni in jur care fac chestia asta si reusesc. Multi oameni care isi pun ceva in gand si apoi merg pe acel drum, care nu sunt condusi de nimeni, cu atat mai putin de ceea ce se intampla. Oameni care stiu ce vor si care nu asculta de nimeni, care nu se lasa influentati , care nu se enerveaza si care nu se cearta orbeste cu cei care ii contrazic, ci isi continua drumul.

Simt ca un prim pas ar fi sa scap de oamenii care ma contrazic mereu, care nu ma lasa sa vorbesc, care nu ma lasa sa visez sau sa rad, care cred ca au mereu dreptate. Nu stiu cum sa ma lupt cu ei, si intuitia imi spune ca nu e nevoie. Intuitia imi spune ca odata ce iti dai seama ca ei exista, odata ce realizezi raul pe care ti-l fac, deja ai castigat batalia, pentru ca nu-i mai asculti.

Trebuie sa imi fac mai mult timp sa-mi duc planurile la indeplinire, in loc sa mi le apar mereu de cei care ma contrazic (am o lista). Mai mult timp pentru mine, pentru ceea ce vreau si mai putin pentru nervi si frustrare.


Tempest tossed souls, wherever ye may be, under whatsoever conditions ye may live, know
this: in the ocean of life the isles of Blessedness are smiling, and the sunny shore of your ideal awaits your coming. Keep your hand firmly upon the helm of thought. In the bark of your soul reclines the commanding Master; He does but sleep: wake Him. Self control is strength; Right thought is mastery; Calmness is power. Say unto your heart, "Peace, be still!" James Allen - As a man Thinketh

Tapestry

"Are you having a good laugh now, Q? Does it amuse you to think of me living out the rest of my life as a dreary man in a tedious job?" - Picard, speaking alone, addressing Q

Am mai scris despre echilibru, si am sa mai scriu. Nu caut (chiar ma feresc de) echilibru in ceea ce fac si in ceea ce sunt. Mereu am vazut totul in viata din prisma echilibrului, mereu am incercat sa iau decizii "cantarind" aspectele problemelor. (unii spun ca e pentru ca sunt in zodia balantei, dar cum nu prea cred in zodii...)

Am auzit de multe ori ca echilibrul e o stare fireasca, spre care tinde totul. E adevarat, dar cei care spun asta au in minte o balanta echilibrata, in care talerele sunt la acelasi nivel. Realitatea spune insa altceva. Realitatea (fizica) spune ca echilibrul perfect nu exista (decat , bineinteles, in conditii perfecte. Teoretic.) Realitatea spune ca orice fir de praf si orice adiere de vant va duce unul din talere in jos, si va trebui mereu sa depui un efort ca sa le mentii la acelasi nivel.

Eu nu vreau sa tin nimic in echilibru. Vreau sa inclin balanta in favoarea mea.

Mereu mi-am dorit (asa cum faci si tu, chiar daca nu recunosti) un echilibru. Nu ne dorim sa fim bogati, ne dorim sa avem destul. Nu iti doresti o existenta spectaculoasa, dar nu vrei sa ai nici probleme mari. Nimeni nu vrea sa fie mediocru, dar tindem spre asta - oricat am incerca sa o ascundem. Sigur, fiecare are propriile nivele de mediocritate, dar e acelasi lucru.

Un om sarac isi doreste mereu sa aiba destul. S-ar multumi practic cu orice, numai sa scape de saracia de acum. Lipsurile si viata l-au invatat ca bogatia e un vis frumos, greu de atins din pozitia in care e acum, el se multumeste sa ajunga la linia de plutire. Ar fi fericit sa scape de datorii si sa aibe "de ajuns". Atunci cand ti-e frica de ceva, iti doresti ca amenintarea sa dispara, nu sa o infrunti si sa castigi. Te pregatesti de lupta doar cand esti "fara scapare" si doar daca ai taria si curajul - pentru ca, sa recunoastem, multi nu le avem, si pierdem batalie dupa batalie.

Totusi unii nu sunt asa. Unii realizeaza ca e mai simplu sa faci unul din talere sa coboare, decat sa mentii echilibrul. Si atunci unii oameni fac valuri, si dezechilibreaza balanta. Isi doresc sa fie bogati si isi infrunta demonii. Isi doresc sa fie altfel, sa iasa in fata, si e simplu - pentru ca e deajuns un fir de praf pentru a inclina balanta. E deajuns o adiere de vant, si apoi tot ce trebuie sa faci este sa nu te opresti. De ce sa am "destui" bani cand as putea sa fiu bogat?

Adevarul e ca .. e o loterie. Poti sa castigi putin sau nimic si sa pierzi totul intr-o adiere de vant. Dar de ce sa traiesti spunandu-ti mereu ca nu poti, ca nu meriti? De ce sa vrei sa fii mediocru? Poti sa fii dezamagit, stiu, dar chiar e atat de important? N-ai mai fost dezamagit niciodata? A fost chiar atat de important? Poate am avantajul ca am fost dezamagit de multe ori, ca am fost mereu mai sarac sau mai urat sau mai gras sau mai singur. Da, nu am gresit - e un avantaj ca am fost dezamagit. Pentru ca stiu ca nu e chiar asa de grav.

Asa ca, bineinteles, cu riscul de a fi dezamagit, sper si vreau sa fiu cineva, nu sa fiu mediocru. Nu sper "sa nu am probleme" ci sa fiu in stare sa le depasesc. Nu sper sa nu ma imbolnavesc, ci sa fiu destul de puternic incat sa ma fac bine. Si da, vreau sa fiu bogat, sa nu ma poata atinge nimeni si nimic, fac ceva pe clasa de mijloc.

"There are many parts of my youth that I'm not proud of... there were loose threads... untidy parts of me that I would like to remove. But when I pulled on one of those threads... it had unraveled the tapestry of my life."- Picard to Riker

Orizont

Am stat de vorba cu multi oameni "bogati" (orice crezi tu ca inseamna asta - bani, fericire, echilibru, succes) si mi-a fost imposibil sa nu observ ca au foarte multe lucruri in comun, indiferent de modul in care au ajuns sa aiba tot ceea ce au, sa fie tot ceea ce sunt.[1]

In primul rand, oamenii bogati spun de foarte multe ori "vreau". Oamenii bogati spun ce vor sa aiba si ce vor sa faca (asta daca nu e vorba despre o afacere de care nu vor sa se afle...). Iti spun imediat daca vor ceva de la tine, daca ii poti ajuta cu ceva, daca le poti vinde ceva. Iti spun ce vor, cat de mult si cat de repede. Si asta se intampla pentru ca stiu foarte bine ce vor.

Apoi, oamenii bogati intreaba si asculta raspunsurile, evalueaza si decid. Cuvantul cheie aici e "asculta". Chiar daca sunt mandri si au incredere in ceea ce sunt, din experienta au invatat ca nu stiu chiar totul si au invatat sa asculte pe cei care dau impresia ca stiu ceea ce spun. Apoi verifica. Un astfel de om e foarte greu de ... "dus de nas", pentru ca a invatat sa aiba incredere in oameni doar atat cat trebuie. Si asta s-a intamplat pentru ca a fost dezamagit de multe ori.

Oamenii bogati ma intreaba foarte des "cum". "Cum facem asta?" "Cum sa fac sa..." Uneori imi cer (sau ma intreaba) lucruri care lor li se par foarte simple, dar care nu sunt. Lucruri pe care nu stiu sa le fac, sau mi se par greu de facut. Atunci cand nu stiu sa le raspund, sunt tentat sa le spun ca e complicat. Sunt tentat sa le explic de ce e foarte complicat ceea ce imi cer, sunt tentat sa le arat ca ei nu inteleg de fapt cat de complicat e. Si cand incep sa fac asta mi se face rusine de acea privire a lor - neincredere si nemultumire combinate cu dezamagire. A inceput sa imi fie rusine de acea privire atunci cand am inteles ca ei nu sunt dezamagiti ca "e foarte complicat" sau ca "nu se poate" ci ca sunt dezamagiti de mine, pentru ca spun asta. Oamenii bogati nu inteleg ce inseamna prea complicat, si nu accepta ca "nu se poate".[2]

Oamenii bogati nu inteleg de ce nu faci un anumit lucru. Uneori discutam o idee de-a mea, lor le place ideea, si incep sa intrebe "cum". De obicei o astfel de discutie se termina cu mine explicand (incercand disperat sa ii conving ca nu se poate) de ce nu pot face cutare sau cutare lucru, si ei privindu-ma neincrezator. E umilitor sa gasesti scuze in fata unui om care a pornit de la nimic si acum are totul.

Cand discut cu oamenii bogati descopar uneori ca au foarte multe probleme. Probleme mari, care uneori ma blocheaza atunci cand aud despre ce e vorba. Incurcaturi financiare cu sume care mie mi se par inca inaccesibile (nu mari, inaccesibile) sau probleme de sanatate, accidente sau orice altceva. Nu le place sa vorbeasca despre problemele lor si vor incerca sa schimbe repede discutia. Si e ciudat sa afli ca cel care sta langa tine la o petrecere are probleme care pe tine te-ar tine in pat sau cu lacrimi in ochi, pierdut in depresie.

Mai am multe pe lista, dar ultimul pentru acum (pentru ca am multe alte lucruri de facut) e ca oamenii bogati isi concentreaza eforturile pentru a obtine ceea ce vor. Nu se pierd in activitati fara rost, si nu inteleg de ce ai face asa ceva. Oamenii bogati sunt deranjati si nemultumiti cand ii intrerupi de la munca. Atunci cand se odihnesc si se relaxeaza, nu simt nevoia de "distractii", se simt bine in singuratate si nu fug de gandurile lor. Si atunci cand se distreaza ii invidiaza toata lumea, pentru ca o fac in stil mare.

Oamenii bogati nu sunt coplesiti de suparare sau frica, nu sunt dominati de nervozitate de prostia altora sau de traficul interval, pentru ca privesc mereu peste, direct catre ceea ce ii intereseaza.

Oamenii bogati privesc linia orizontului si stiu ca muntele din fata e doar un deal si ca adevaratii munti sunt in spate, in ceata.


[1] Sigur, exista foarte multe tipologii umane, ce urmeaza sunt generalizari si e normal sa nu se potriveasca pentru toata lumea. Doar ca eu sunt convins ca se aplica majoritatii.
[2] Da, normal, exista limite.

"Nu toata lumea vrea bani"

Replica pe care am intalnit-o.. nu are importanta unde, dar intr-o discutie despre bani.

Nu inteleg de ce ar spune cineva chestia asta. Exista oameni care nu vor bani? Desi am fost tentat sa intreb direct ce inseamna mai exact "Nu toata lumea vrea bani", nu am facut-o. Nu am intrebat, pentru ca mai mult ca sigur raspunsul ar fi fost ceva de genul "Ok, am vrut sa spun nu toata lumea vrea *numai* bani..." sau "Nu pentru toata lumea banii sunt prima prioritate". Nu vreau sa spun ca citesc gandurile nimanui, dar de obicei asa decurge discutia.

Unii oameni se ascund in spatele unei fraze de genul asta. Unii oameni isi ascund frica, dezamagirea sau insuccesul in spatele scuzei ca scopul lor nu sunt banii, ci ... sa 'se simta bine', sau 'sa aiba timp liber cu familia' sau ... Sau poate mai grav, unii oameni traiesc paralizati de o gandire de tip "banii sunt ochiul dracului" sau "oamenii bogati sunt nefericiti". Am mai scris despre asta. Mai nou, am aflat ca oamenii cu bani sunt inumani. Sunt niste roboti, nu au suflet, ar trebui eliminati, sunt falsi, sunt toti niste hoti, sunt prosti si lista continua. (Mereu spun ca am sa notez toate astea...) Mai nou am aflat ca nu numai ca nu avem nici o sansa sa ne imbogatim, dar nici nu trebuie sa ne dorim asta.

Oamenii cu bani sunt inumani. Banii sunt ochiul dracului. Strugurii sunt acri.

Am mai aflat ca piata imobiliara se va prabusi, va fi criza petrolului, toti vom fi saraci. Ca sa folosesc o replica pe care o auzeam foarte des pe discurile cu povesti ale copilariei (si pe care nu am inteles-o niciodata) Suntem pierduti. Cum adica ... pierduti?!? Ultima oara cand i-am spus cuiva ca eu vreau sa fiu bogat cand 'ma fac mare' am provocat un hohot de ras. Si am fost sfatuit sa nu-mi mai fac iluzii. Si mi s-a spus condescendent ca toti am visat asta cand am fost tineri...


Toata lumea vrea bani

E firesc sa vrei bani. E bine sa vrei bani. Nu e bine sa fii obsedat de bani, si nu e bine sa vrei sa ii faci sau sa ii folosesti in moduri gresite. Sa nu vrei bani e ca si cum nu ai vrea sa respiri.


Nimeni nu vrea bani

Da, nimeni nu vrea bani. (Ma contrazic, nu?) Nimeni nu isi doreste o bucata de hartie sau o bucata de tabla. Toti ne dorim ceea ce putem cumpara cu banii - o casa, o masina, o vacanta, o zi de viata in plus pentru cel care moare langa tine pe patul de spital, fara medicamente. Dragostea nu se poate cumpara cu bani, stiu. Dar daca tot ne iubim, nu ar fi frumos sa avem cu ce manca si o inghetata in oras?!?

Lista mea de visuri (scopuri, cum vreti voi sa le spuneti) incepe cu 'sa fiu sanatos'. Urmeaza cateva randuri legate de familie, de lucrurile pe care vreau sa le fac in viitorul imediat si apoi 2 pagini de chestii pentru care am nevoie de bani, incepand de la masina pana la casa mea din elvetia.

Si stii de ce? Si pentru mine (ca pentru toata lumea) lucrurile cu adevarat importante nu se pot cumpara, nu au valoare in bani - si eu vreau (ca toata lumea) sa fiu sanatos, sa ne iubim si sa fim o familie fericita, dar nu intr-o nenorocita de garsoniera ...

Si (desi mi-e foarte greu, vreau sa ma cert, sa-ti explic, sa te ajut, sa te conving) am inceput sa nu ma mai enervez atunci cand razi de mine. Da, visez pentru ca stiu ca visele ma duc mereu cu un pas mai aproape de ceea ce vreau. Tu? Esti pierdut?

Cand nu mai stii ce sa faci, ia o pauza.

Maine e vineri, si indiferent ce se intampla, saptamana asta a demonstrat ca ceea ce spuneam in postul de duminica noapte functioneaza. Inainte poti merge doar daca privesti inainte. M-am gandit la o comparatie cam... puerila: in viata si in afaceri e ca la mersul pe bicicleta, e mai usor sa-ti tii echilibrul la viteza mai mare. Cand mergi foarte incet.. atunci totul devine mai complicat.

Am descoperit o chestie ingrijoratoare. Imi place sa stau in statie la metrou (la muncii). NU stiu de ce, stiu ca e ciudat, dar acolo am reusit sa-mi pun foarte bine ordine in ganduri, de mai mult ori, saptamana asta. (si aveam nevoie) E timpul sa mai ies in natura, daca o statie de metrou mi se pare ceva relaxant. ( In alta ordine de idei, daca vedeti seara la muncii un tip cam ciudat care sta pe banca cu ochii inchisi si cu un zambet larg pe figura... probabil eu sunt. Fugiti. )

A, si sa mai notez ceva... managerial. Cand ai in subordine un 'vesnic nemultumit', da-l afara. Indiferent cat de bun specialist e, indiferent cat de mult pare ca valoreaza in economia firmei, afara! Un vesnic nemultumit infecteaza pe toata lumea, e un factor demoralizator. Pe mine, ca membru al echipei, ma demoralizeaza, ma seaca de energie, ma face sa-mi pierd rabdarea, ma umple de furie. Indiferent cat de toleranti sunt oamenii, apare momentul cand inevitabil nu mai pot suporta. SI atunci nu-i poti reprosa omului caracterul - pentru ca 'asa e el'. Nu-i poti reprosa ca exista, ar fi absurd, dar chestia asta totusi te consuma, secunda de secunda. Vrei sa dispara, sa taca, sa ...

Cand nu mai stii ce sa faci, ia o pauza. Pauza dupa pauza, eu nu mai stiu ce sa fac. ma intorc la posturi mai vechi, si imi explic multe din ce am scris pana acum aici. Un demoralizat, un om care traieste fara sa spere la nimic, care considera ca nu merita si nu va avea nimic. Un nimic. O infectie, un functionar tipic de primarie - sa dispari, sa taci, sa ...

Entuziasmul e cheia multor dorinte indeplinite. Copii nu se joaca niciodata "in scarba", mai ales daca sunt singuri, eu de ce muncesc asa? Tu ? Visez la multe lucruri, cu entuziasm, si poate multe din ele nu se vor indeplini, dar daca le voi abandona, va fi pentru ca am gasit altceva de care sa fiu entuziasmat, nu pentru ca "nu merit". Vreau, vreau multe chestii si da, stiu ca poate voi fi dezamagit in legatura cu multe din ele, dar daca nu le vreau, nu am nici o sansa sa le obtin.

M-am saturat sa-mi tot spui ca nu pot, ca nu putem, ca nu se poate, ca nu vom putea niciodata. Da, sunt un visator, si daca tu nu esti, esti ... .

Stii ce ? Nu esti.

Lectia efortului

Sa plangi pentru o decizie proasta luata in trecut e cea mai proasta decizie pe care poti sa o iei in prezent.


Cineva imi spunea ca "românul" are un mare defect. Mentalitatea "de ce sa fiu eu fraierul", sentimentul ca daca faci ceva "corect" sau "bun" mai mult ca sigur pierzi ceva. Un sentiment inrudit cu "sa moara capra vecinului". Eu nu am fost de acord - acest sentiment face parte din natura umana, nu e ceva "românesc". Face parte din motorul suferinta-placere care ne misca in fieare zi, face parte din esenta noastra. Doar ca asa cum suntem diferiti in a simti gelozia sau melancolia, tot asa suntem mai receptivi (sau nu) la mentalitatea "fraierului" (daca imi este permis s-o numesc asa).

De ce sa fiu eu fraier sa muncesc mai mult, daca oricum salarul merge? De ce sa fiu fraier sa imi asum mai multa responsabilitate, pentru doar atat de putini bani in plus? Ce, eu sunt fraier - eu muncesc si cutare culege roadele?! De ce sa ma implic, daca nu castig nimic, de ce sa invat - ma plateste cineva? Nu stiu ce vedeti voi, dar in jurul meu e din ce in ce mai multa gandire de genul asta.

La fel - nu stiu ce simtiti voi, dar ultimul timp in jurul meu se aduna povesti ( articole, bloguri, carti, emisuni tv) despre munca si pasiune, despre calea spre reusita - si multe exemple de ratare. Poate e lectia pe care trebuie sa o invat acum, si poate e doar pentru mine, dar lumea incepe sa se polarizeze foarte mult in jurul meu. Sunt multi oameni care reusesc, si mai multi care rateaza. De fapt, cei mai multi sunt cei care rateaza. Cei care dau vina pe mine, pe tine, pe sef, pe sistem, pe mai stiu eu ce. Cei care nu vor sa fie fraierii, care vor sa se bucure de confortul imediat, care se multumesc cu mai putin.

Pentru cei care reusesc, e ca in cartile motivationale - atunci cand banii incep sa vina, sunt atat de multi incat nici ei nu pot concepe. Ei sunt detasatii, cei care se simt bine, care nu critica nimic si nu dau vina pe nimeni. Cei care fac. In jurul meu sunt oameni care au tot ce si-au dorit si acum isi doresc mai mult, care sunt bucurosi, care isi fac planuri pentru mai mult, pentru mai bine, care zambesc si se distreaza. Si mai sunt si cei care nu vor sa fie fraieri (ca cei dinainte) sa stea mai mult la servici, sa munceasca si acasa, sa rateze un concediu. Sunt cei cu salarii mici, care beau seara bere la televizor, plini de invidie, nemultumitii care vorbesc pe la colturi, care gasesc scuze si care stiu in orice moment cine e vinovat pentru ce li se intampla lor - oricine altcineva.

Sunt frustrat pentru ca nu pot sa exprim ceea ce simt, in legatura cu asta. Tot ceea ce as vrea sa scriu, s-a scris deja, probabil mai bine. Lectia pe care trebuie acum s-o invat e cea a efortului. A, si inca o chestie. Exista o metalitate a "trenului oportunitatii", pe care poti sa "il pierzi". O tampenie. Sanse si ocazii sunt la tot pasul. Pana acum cred ca am pierdut o mie de trenuri, dar ele continua sa vina. Sa plangi pentru o decizie proasta luata in trecut e cea mai proasta decizie pe care poti sa o iei in prezent. Oameni care mi-au oferit ocazii in trecut ma suna in continuare, iar si iar, proiecte pe care le-am regretat ma asteapta in continuare, altele noi apar in fiecare zi. Doar ca rezultatele se obtin prin ceea ce faci, nu doar prin speranta ca ceva se va intampla. Actiunea, asta e adevarata putere si adevaratul noroc.

Si inca un lucru, despre prieteni. Toti avem prieteni mai bogati si mai saraci, mai destepti sau ... mai putin destepti. Eu stau cu cei bogati, oricat de frustrant ar fi, oricat de prost m-as simti uneori. Pentru ca vreau sa fiu ca ei, pentru ca vreau sa stiu ce fac si cum fac, pentru ca vreau sa prind orice ocazie sa fiu ca ei. Eu ii caut pe cei de la care pot imprumuta o carte buna, pe cei de la care pot asculta ore in sir poveste dupa poveste. Ii admir pe prietenii mei care fac, care au, care zambesc si sunt multumiti, fericiti. Vreau sa fiu ca ei.

Nu mai vreau sa aud si sa vad nimic decat mai mult si mai bine. Maine diminata e luni, si nu am sa mai fiu sclav al lehamitei.