Tristete contagioasa

Trist, asa cred ca pot sa descriu inceputul asta de toamna. Trist, tristete. Nu stiu daca a luat-o de la mine sau eu de la ea. O toamna fara zambete, vinovate sau nu. 

Poate tristetea e din "seriozitate". Este (trebuie!) o toamna serioasa, asta. Fara copilarii. 

Ma plimb singur, "acasa", si nu reusesc sa-mi amintesc decat minciuni, dezamagiri, singuratate. Vad adolescenti pe care ii stiam copii, vad riduri la cei pe care ii stiam adolescenti. Ma simt batran, si asa ii simt pe toti, si nu ii pot vedea cum sunt acum, ii vad cum ii vedeam acum multe toamne in urma. E reconfortant, imuabilul. (Anul trecut, pe vremea asta, vorbeam de inexorabil).  

Zilele astea m-am simtit... inconfortabil. In Septembrie. Cum spune Brenciu? "Vreau din nou linistea de cand toamna incepea" E aici, undeva, totusi nu pot s-o ating.   

Urasc viteza cu care trece acum timpul aici, vreau caldura dulce a toamnei, si ma simt rupt, decalat. Si e cu atat mai evidenta ruptura, cu cat toti din jur imi spun cat de greu trece timpul. Pentru mine trece prea repede, a trecut deja. 

E dureroasa, raceala din mine, stiu ca am nevoie de ea, mi-o accept, dar e dureroasa. Nu ma plang nimanui, nu am in ochii cui sa ma uit. Sunt obosit, sau poate slab, stiu ca ar trebui sa fiu rece doar acolo, nu si aici, dar nu pot, sau am uitat cum. Stiu cum sunt din afara, cand sunt asa, dar nu pot decat s-o spun - nu sunt asa. Si chiar daca ne plimbam, de mana, si eu nu sunt "aici", si nu stii unde sunt - sunt aici, te simt langa mine. Si chiar daca-mi vorbesti, si eu nu sunt "aici" - te ascult, sunt aici. Asta e cea mai dureroasa masca, din toate.

Toamna asta a inceput cu sfarsitul. A inceput cu cerul senin si aerul rece, care-mi aminteste de iarna. Cu fumul care se amesteca in masina cu linistea, cu prea multe amintiri. Cu tristetea ca a trecut toamna.

Poate cand ma intorc, peste trei saptamani n-o sa mai fie asa. Poate o sa fie cald, si dulce.