Fara nume, fara inceput si sfarsit

M isi tinea jurnalul de calatorie pe carti illustrate, pe care le trimitea acasa, unde nu le astepta nimeni. Le gasea asezate ordonat pe birou, impreuna cu restul corespondentei. Nu primea niciodata scrisori adevarate de la nimeni. Doar contracte trimise prin posta, facturi, reclame, si jurnalul pe care si-l trimitea singur. Uneori nu gasea ilustrate, si isi trimitea scrisori pe pagini rupte din agende sau pe foile cu antet ale hotelurilor in care statea.

Doamna P, care avea grija de casa in lipsa lui, incercase de cateva ori sa-l determine sa povesteasca cate ceva de prin locurile de unde-si scria. Apoi renuntase, si povestea doar femeilor cu care isi petrecea serile la discutii despre “bietul baiat” care e trist, mereu, si care “umbla lumea, cand are acasa tot ce-i trebuie”.

Erau oameni de treaba, doamna P si sotul ei, G, ii cunoscuse cand se mutase “definitiv” in casa de pe deal. Ii primise “la pachet”, fiindu-i vecini, si era multumit.

In serile pe care le petrecea acasa, cand nu avea pe nimeni in vizita, G isi facea de treaba prin curte, stiind ca gasea mereu la M ceva de baut – si apoi urmau nelipsitele povesti despre bunicii lui, pe care nu-I cunoscuse niciodata.

Nu mai fusese acasa de cateva luni, uneori il cuprindea o nostalgie care il facea sa zambeasca – pana la urma, acolo nu fusese niciodata “acasa”.

Acum, pe terasa aglomerata si galagioasa, ii era pur si simplu dor de linistea “dealului”. O fixa pe S fara sa-si dea seama, cu gandul la ce mai avea de reparat la casa. Daca ar fi ramas acolo mai mult de saptamana odata, ar fi fost terminata de mult. “Castelul”, cum il numisera prietenii, era o casa construita de bunicul lui acum vreo saizeci de ani, dintr-o pornire pe care nu si-o explica nimeni. O constructie ce nu-si avea locul in varful dealului, in mijlocul satului mic, de munte. Casa, parasita aproape zece ani, il asteptase intr-o stare jalnica, cu tencuiala cazuta si geamuri sparte, cu acoperisul gaurit, dar cu unele camere intacte, care sfidasera timpul. Gasise acolo, pline de praf, fotografii ale parintilor lui, tineri casatoriti, inconjurati de rude pe care nu le cunostea, imagini sterse ale bunicului purtand sapca si ochelari, rezemat de o masina veche, pe aleea din fata “castelului”, sau ale bunicii, cu rochii inflorate, in fata unor statui albe, de marmura.

Si jurnalul. Caiete intregi, scrisori si vederi illustrate. Stia povestea bunicului din ce auzise de la parinti si din ce-I mai povestea G. Stia de inchisoare, de Securitate si de calatoriile lui. Sia de moartea bunicii, de scandalurile din familie, si crescuse intr-o casa in care despre “bunicul” nu se vorbea niciodata. Acum, probabil, din jurnal si scrisori stia mai multe despre el decat stia toata familia la un loc.

Pe S o remarcase inca din aeroport. Ii atrasese atentia copilul galagios, si eforturile parintilor de a-l linisti. Apoi, cu o tresarire, o recunoscuse pe S, si odata cu imaginea ei venira senzatia apasatoare a trecutului, cu toate amintirile de atunci.  Cinci ani. Sperase ca ea sa nu-l vada, isi sransese umerii cu un gest inconstient si se pierduse in multimea de pe aeroport. Acum, trei zile mai tarziu, erau fata in fata la doua mese distanta, pe aceeasi terasa, in orasul superaglomerat. Care erau sansele sa se regaseasca asa, intre atatea zboruri, intre atatea hoteluri, atat de departe de casa? Singura lui amintire, dintr-o alta viata.

Ea il vazuse prima, de data asta, el n-o remarcase decat in momentul in care ea ii zambea si incerca sa-I atraga atentia, facandu-I semen cu manuta delicata a copilului pe care il tinea in brate. Ii raspunse la zambet, intrebandu-se daca ar trebui sa mearga sa ii salute. Si cum.

Isi aprinse o tigara, completa “S e casatorita, din nou” pe vederea pe care urma s-o trimita mai tarziu acasa. Inchise caietul gros din jurnalul bunicului si se ridica stingand tigara. Trebuia sa ii salute.

Pe S o cunoscuse pe cand lucra pentru avocati. Probabil se intersectasera de multe ori pe holurile cladirii, n-o remarcase niciodata. Ea il oprise intr-o seara in parcare, se prezentase si il invitase “la cina, la cafea, la orice”, invitatie pe care o acceptase oarecum jenat, nestiind cum sa refuze. Isi amintea, zambind, se simtise de-a dreptul “incoltit”, atunci. S era simpatica, si directa – voia sa se casatoreasca cu el, stia ca urmeaza sa plece doi ani “in state”, voia sa ajunga acolo, altfel nu stia cum. Stia ca are viza de mult, stia ca n-are ce problema sa fie cu ambasada, stia cand urma sa plece, era “o formalitate, si-atat”.

“Stiu ca n-ai pe nimeni – si daca totusi ai, te inteleg.” “Si de unde stii atat de multe despre mine?” M era amuzat, ii fusese simpatica S din primul moment, dincolo de jena initiala a insistentei ei, si fiecare effort pe care ea il facea pentru a-l convinge nu facea decat sa i-o apropie si mai mult.

“Imi promiti ca te gandesti?” Il facuse sa rada figura ei serioasa. “Uite, am si un contract, sa stii ca nu..” “Stii, eu nu promit nimic. Dar daca ai si un contract…” Stinsese tigara si se ridicase, facand un semn chelnerului catre nota de pe masa. “Va trebui sa te grabesti, totusi, Nu stiu ce stii tu, dare u plec in trei zile. Si va trebui sa te ocupi tu, de tot. Si sa nu stie nimeni, te rog. “

Ea avusese un gest neterminat, o imbratisare. Ii aseza o suvita in par, avea impresia ca o sa izbucneasca in plans. “Am sa… Sa stii…”. “Lasa. Fara rude, da?” M plecase zambind, pe atunci locuia in apartamentul mic din strada D. Adormise zambind, cu televizorul deschis, la o emisiune in care un cuplu de saizeci de ani isi cauta o casa de vacanta in Franta.

Jurnalurile bunicului aveau goluri evidente. Lipseau luni intregi, in care nu erau nici caiete, nici scrisori, nici vederi. Erau pagini rupte din caiete, si uneori insemnarile erau completate de fotografii. Era documentata constructia “castelului”, care in caiete se numea “Casa”, intotdeauna cu majuscula. Erau trecute fiecare piatra si fiacre sac de var, fiecare leu platit muncitorilor. Erau schite cu camerele sau cu mobila, numere de telefon ale electricienilor, chiar si numerele masinilor si orele la care descarcau materiale.

Gasise intr-un caiet o pagina din revista Cinema, cu un actor si familia lui, probabil, in fata unei vile impunatoare, avand in plan indepartat o fantana din marmura alba. M se apropiase de fereastra, si fantana era acolo, aceeasi marmura, aceeasi forma, in capatul drumului care urca catre casa. Lipsea doar masina de epoca a bunicului, asa cum o stia din fotografiile vechi.

Prima oara isi trimisese o vedere din Paris, acum patru ani. Trecand pe langa negrii care vindeau suveniruri pe strada – bratari si magneti si alte prostii – ii atrasese atentia imaginea alb-negru a turnului Eiffel, asa cum o stia dintr-o vedere din jurnal. O cumparase si o trimisese acasa, notand, in stilul bunicului, “29 oct. frig si ploaie marunta. Nu stiu cand revin” Imitase si semnatura caligrafica a bunicului, doar ca se trecuse pe el insusi la destinatar. Adresa era aceeasi.

Sotul lui S era diplomat. Pe fetita o chema Clara (ca pe bunica lui, dar S n-avea de unde sa stie asta) Era venit cu o comisie de la parlamentul European, plecasera zilele trecute din Bruxelles. “Stiu, mi s-a parut ca te vad in aeroport”. “Esti neschimbat” M se simtea stingher, jucandu-se cu bricheta grea, aurita. “Tut e-ai schimbat, S. Esti femeie.” “Ma faci batrana, deci…”

Isi amintea rasul ei, din serile pe care le petrecusera impreuna, in primele zile in camera de hotel. Il astepta seara, imbracata, sa manance “in oras”. La inceput amuzanta, a inceput sa-l agaseze insistenta cu care incerca sa aiba “grija de el”. Ii repetase de multe ori ca nu trebuie sa se simta datoare cu nimic, ca nu are nici o pretentie.

Dupa un timp, intimitatea lor fortata devenise apasatoare pentru M, obisnuit sa traiasca singur. Se certau des si din nimic, si totul a culminat cu mutarea ei. I-a lipsit cateva zile – se obisnuise – apoi a reintrat in rutina vietii “dinainte de S”. Pana in seara in care ea s-a intors, plangand, dupa ce n-o mai vazuse de aproape un an.